“Cogito ergo sum”, sau mai pe româneşte “Cujet deci mă situiesc într-un loc din spaţiu”

Motto:
“Omul este o trestie”
[Blaise Pascal]

Mă scârbeşte peste poate cacariseala asta de la guvernare, curvăsăreala cu Udrea, declaraţiile ei exagerate şi halul de tupeu scrofesc cu care se contrazice singură, de la o secundă la alta. Icnesc numai vorbe de asumare şi miliarde de oameni care au privit spotul “Land of choice”, printre 2-3 scuipaturi printre dinţi pentru echipa adversă. Mi se scorojeşte neuronul când îi aud pe chiombii ăştia, care se dau de ceasul morţii să facă ei un plan anti-criză măcar bun de urinat pe el.
Şi cum tocmai m-a pocnit o stare metafizică de meditaţie, măcar pentru o perioadă, m-am retras; vreau să fiu doar eu şi cu mine...singur...Vreau doar să opresc timpul şi să aud cum creşte piatra aruncată prin iarbă.

Odată, un mare filosof a fost întrebat care este cea mai mare măsură a înţelepciunii. După ce a stat puţin să se gândească, el a spus: “Permanentul gând la moarte. Pentru că aşa vei şti să preţuieşti fiecare secundă a vieţii, aşa vei învăţa să fi fericit”.
Şi nu că m-aş intitula vreun eu-geniu sau cine ştie ce deşteptăciune, dar sunt momente când mă întreb: “Ce simte un om, atunci când moare?....De ce, în momentul fatal suspină uşurat, apoi un zâmbet timid îi înfloreşte pe buze? La ce se gândeşte atunci? De ce numai odihna veşnică îi dă acea pace interioară, care i se răsfrânge pe chip luminoasă şi armonioasă? De ce ochii îi ard cu nesaţ câteva clipe, apoi se sting pentru totdeauna? Ce reacţii biochimice se petrec în trupuşorul acela al lui, când viaţa îl părăseşte? De ce inima se opreşte aşa dintr-o dată, şi corpul îşi pierde căldura? Cine hotărăşte acest moment şi mai ales, de ce? Ce se întâmplă cu spiritul lui, cu flacăra aceea care îi dădea putere să vorbească, să cânte, să mănânce?” Probabil că dacă m-aş fi născut în India sau China, m-aş întreba dacă, în momentul morţii, omul are vreo viziune a vieţilor trecute….Şi dacă da, aceasta a câta reîncarnare a fost? A terminat cu şirul acesta de preumblări trecătoare şi s-a unit, în sfârşit cu Divinitatea în Nirvana?
Aş vrea să ştiu răspunsul…Uneori sincer, doar asta aş vrea. Însă, nu cred că aş mai fi om dacă le-aş şti…

Omul este format dintr-o ţărână vremelnică şi ceva immaterial, o energie veşnică, pe care nimeni nu a putut să o descifreze. Şi atunci…noi suntem muritori, sau nemuritori? Acum ceva vreme, obişnuiam să cred că un corp nu poate avea două stări, în acelaşi timp; deşi…dacă stau să mă gândesc, la un moment dat, o materie poate fi gaz-lichid, sau lichid-solid. (2 într-unul, ca la o promoţie de Paşte sau de Crăciun…) Presupun că şi noi suntem…doar nişte biete molecule atipice, suspendate cu precizie chiar în acea clipă infinită.
Suntem nişte fiinţe duale, fără putinţă de tăgadă…

P.S.: Este ciudat cum în momentele mai dificile, mintea se separă de suflet şi acţionează cu totul independent de acesta (sau măcar, la mine aşa se întâmplă – o fi acesta unuil din semnele primordiale ale demenţei???) Ea este glacială, cugetînd lent orice moment al viitorului cu calm şi linişte implacabilă, în timp ce emoţiile se revarsă incontrolabil în suflet, ca un râu umflat de ploaie…de apă…de lacrimi...
Dărâmă totul în cale, rupe orice zăgaz. Distruge orice şi pe oricine…

Dacă ar fi să aleg, uneori aş vrea să fiu doar o flacără de raţiune pură, pierdută în infinitul universului. Nu o stâncă, care se spune că rezistă la orice; pentru că, la un moment dat, chiar şi ea se macină şi este transformată în cela mai fină pulbere. Aş vrea să fiu ceva imaterial şi abstract, liber de orice ocnstrângere…O văpaie care să ardă totul, să mistuie orice urmă a umaniţăţii…Un fel de Luceafăr de gheaţă separat definitiv de cercul strâmt al oamenilor.

“Gata…mi s-o terminat imaşul. Ia să îl chem eu, acuma, pe Nea’ Poştaşul”


Taxi - Prea sus
Asculta mai multe audio Muzica


Guns'n'Roses - Don't cry
Asculta mai multe audio Muzica

Neverending Story

Florian Pitiş, Ion Dolănescu, Marga Barbu, Tatiana Stepa. Acum şi Florin Bogardo….
Doar câţiva mari artişti naţionali care s-au stins din viaţă, în ultima vreme. Unii m-au încântat de mic, am crescut înconjurat de măiestria lor; pe alţii i-am cunoscut abia târziu, foarte puţin....şi doar întâmplător. Indiferent dacă eu, în necunoaşterea mea tardivă am auzit de ei sau i-am îndrăgit cu adevărat, ei au dispărut dintre noi; au plecat într-o lume sigur-sigur mai bună decât aceasta.
Astăzi a avut loc înălţarea la cer a unei alte stele: Florin Bogardo. Un compozitor talentat, o vedetă adevărată, mult prea puţin mediatizată în lumea asta acaparată de cântăcioase siliconate care se freacă pe ici-pe colo (prin părţile esenţiale), manelişti de rahat şi faimoşi copy-D.j.. Lumea muzicală a fost în doliu...dar eu am ascultat prea puţină muzică a acestui domn, ca să mă pot numi fan; de aceea aş fi ipocrit să plâng cu lacrimi de crocodil şi să spun că sufăr enorm...pentru că nu l-am cunoscut - Horia Moculescu spunea că îl ştie pe Florin Bogado de la 12 ani. Dar eu nu pot spune asta; nici acum şi, de obicei, cam niciodată. Pentru că eu, până acum, nu am am fost prieten cu astfel de personalităţi; pe majoritatea le-am cunoscut doar prin intermediul televizorului...Şi datorită moştenirii lor, ei vor trăi atâta timp cât şi eu voi mai hălădui pe acest pământ. Unii au trecut în nefiinţă, s-au înălţat mult prea sus să îi mai vedem, dar parcă toate asta s-au întâmplat în altă lume; pentru mine, ei sunt doar la un click distanţă, la o uşoară apăsare de buton. Şi atunci...cum pot spune că sufăr? (cam acesta este motivul pentru care nu le suport pe femeile care plângeau în hohote la moartea lui Dolănescu, sau chiar pe microbiştii care dărîmă tot ce le iese în cale, doar pentru că echipa favorită a mâncat bătaie; nu pot să pricep cum poţi fi atât de făţarnic, cum poţi fi atât de ipocrit, când nu ai participat cu nimic la succesul acelelei persoane - echipe. Verşi o lacrimă, eşti acaparat de solemnitatea momentului, dar nu exagerezi - dar asta este deja altă poveste, despre prostie şi imbecilitate, care nu merită dezvoltată acum).

Deşi nu pot plânge cu adevărat, mă emoţionează întotdeauna dispariţia unui om care a lăsat ceva în urma lui. Ceva de valoare, prin care rămâne în amintirea celor mulţi, ceva pentru care a muncit toată viaţa...O moştenire simplă şi eternă.
Este trist când ne dispare o valoare...Este o fericire că ea rămâne pentru totdeauna printre noi. Filmele cu Aniţa Hangiţa sau cu coana artistă Agatha Slătineanu încă mă mai fac să visez...pe mine şi pe multe generaţii de acum încolo; copacii fără pădure ne învăluie, ne înfioară şi acum în tristeţea lor singuratică...Iubirea de lut va arde încă, ilogica serenadă va fi fredonată în noapte; nu putem uita niciodată să iubim trandafirii, pentru că ei reprezintă exteriorizarea celor mai frumoase simţăminte care le purtăm în suflet.

Asta consider eu viaţă. O viaţă de geniu, a adevăraţilor oameni, neirosită pe căcacuri de bâţâieli pe boambe siliconate sau fâţâieli pe canapeaua de piele a vreunui bolid de fitze. Şi deşi sunt invidios pe aceia care şi-au găsit calea lor în viaţă, sunt şi fericit pentru că uneori, o groapă de rahat mai poate naşte şi perle dătătoare de speranţă.

Tatiana Stepa - Copacii fara padure
Asculta mai multe audio Muzica


Florin Bogardo - Sa nu uitam trandafirii
Asculta mai multe audio Muzica

P.S.: ştiu că eu sunt prea ignorant să le elogiez viaţa, dar prin lucrurile pe care le-am scris nu am vrut decât să le aduc un umil omagiu. Şi cred că lucrul acesta îl pot face cel mai bine decât prin propria lor artă.

Optimismarea pitorescului cel ramolit

Mi s-a atras atenţia (chiar destul de elegant, aş putea spune) că am alunecat prea rău în decrepitudinea haznalei de pesimism. Aşa că, mi-am propus ca măcar la această postare, să fiu vesel şi încrezător în viitor...să încerc să caut picătura de miere din plin butoiul cu noroi.
Înarmat până-n dinţi cu această hotărâre, am dat o raită pe site-urile de ştiri, în speranţa că voi găsi ceva folositor. Nenorocirea a fost că nu am găsit nimic care să îmi atragă atenţia (pesemne că optimismul românesc plecase la dat cu parapanta de pe Mauna Loa)...aşa că am căutat în altă parte.

Mă gândisem la un moment dat să scriu ceva despre fătuci; ceva sentimental şi duios, prin care să îmi exprim sentimentele înălţătoare şi veşnica uluială care mă cuprinde atunci când mă împiedic de ele, eternele floricutze înrourate şi proaspete - mai ales că una (Pisicutza, SexxxyBabe, B3b3lusha, Mumushica, Hot Angelutz (sau mama măsii cum declara că se intitulează), care cică îmi cerea pretenia virtuală, m-a răscolit până la a mai adâncă fibră a inimoacei. Scria că ”eu sunt ploaia care bate în geamul tristeţii tale, sunt dulceaţa care îţi alină sufletul însingurat şi raza de soare care te mângâie duios în fiecare zi”* - cred că se referea la toţi cititorii care îşi vor domoli aleanul nivelului de trai prea sculat-în-sus, cu lecturatul pisicelilor ei languroase şi cu lătratul-bălitul....ăăă...admiratul pozelor în care subiectul – sau mai corect subiecta - pe jumătate dezbrăcat(ă) şi lungit(ă) în cadă, se flambează din toate şuncile şi gâturile, ţuguie seducător buzele şi se trage-n chip cu telefonul ultimu' răcnet (doar că asta este doar o iluzie...Sâc! Pentru că altcineva îi face fotografia, de undeva mai de la depărtare – vă daţi seama cât spirit artistic, cât mister ascuns la vedere, cum se joacă ea, micuţa, cu înceţoşata minte a privitorului??). Deja eram pastă, tochitură fără voinţă, un biet cârlig de rufe fără sârma pe care ar fi trebuit să stau agăţat ! Nu mai ştiam pe ce lume mă aflu, sau ce vreau de la viaţă; susul era în jos, stânga se mutase la dreapta, ochii îmi făceau ca girofarul lovit de apoplexie şi creierii capului mi se bălăngăneau mai ceva ca o limbă de clopot bolnavă de frisoane! Fermecat peste poate de o asemenea fiinţă gingaşă şi angelică, eram cât pe ce să îi dau “accept”! Noroc cu intervenţia divină, care mi-a mutat cursorul pe “reject”…vai, vai, ce păcat!

Totuşi, întâmplarea aceasta nu mi se pare aşa de importantă încât să o fac subiect de postare (mai ales că deja i-am făcut destulă reclamă târfuliţei...adică domnişoarei aceleia - nu ştiu ce am astăzi, că tot pe invers îmi ies cuvintele...). Dar…cumva trebuie să dau şi de partea aia plină a ţoiului! Doar că nu ştiu cum…sincer, habar nu am!
Până una-alta, iau frumuşel poziţia lotus, închid ochii şi mă autosugestionez: "Mmmmmmmm....Sunt înconjurat de norişori pufoşi şi căluţi roz (fără os în dos)....Mmmm....Inimioarele roz-bonbon fâlfâie peste tot, fâl-fâl-fâl-fâl-fâl....Muzică de harpă răsună pe fundal, iar cupidonei beţi de fericire fac looping-uri în picaj, cu aripioarele strânse în jurul corpului (mai ceva ca la un miting aviatic)....Mmmmmm...."

Dacă nici aşa nu merge, cred că o să mă uit la filmuleţe vesele. Ceva gen…

Şi de final...câteva secvenţe din filmele mele preferate:




* citatul este din memorie. Credeţi-mă şi pe mine...nu am avut destulă energie nici măcar să îi citesc toate behăielile idioate ale specimenei ăleia, d-apoi să i le mai şi memorez!

UPDATE: Tocmai ce am observat că am ajuns la scrierea cu numărul 100! Pentru asemenea ediţii aniversare (mă rog..), tradiţia şi rându' lumii cere ca eu să încep să mă laud milioanele de vizitatori ai blogului şi catraliardele de comenterii. Însă nu mă simt în rând cu toţi. Sunt Gică Contra, ăla care trage întotdeauna "cea", oaia neagră dintr-o turmă de oi albe...aşa că şi acum mă pun deţa curmezişul obiceiului acesta al lăudatului - acum or să sară proştii cu gura, că oricum nu am cu ce să mă dau mare; poate aşa o fi....însă deocamdată, nu sunt o persoană cunoscută, astfel încât publicul larg să îmi citească neapărat prostioarele mele. Plus că în în ţara - lumea - asta sunt atâtea miliarde de bloguri, care tratează cele mai diverse teme...Plus că: aşa cum am mai spus/scris şi cu alte ocazii, scriu pentru că aşa mă simt eu bine. Deşi uneori mai lansez şi nişte mesaje pentru anumite persoane (mai puţin sau mai bine ascunse printre rânduri), nu mă conside]r vreun geniu fără de care Terra nu se poate învârti, vreun pisc de talent al ţării sau vreo valoare a neamului. Niciodată nu am crezut asta, şi nu văd de ce aş începe acum.

Sunt doar ceea ce sunt, şi fac asta pentru că îmi place la nebunie.