sâmbătă, 5 iulie 2025

Elefantul din creier (partea a II-a)

Ştiţi, cumva, ce este acela un "gâr"? Că vreau şi eu - chiar dacă nu am idee ce este! 

Cineva mărturisea că gâru' i-a schimbat viaţa. Foarte tare, vreau schimbare!!!! 
Altcineva spunea că gârul este ceva atât de profund şi de inspirator, încât este singurul motiv pentru care mai trăieşte! Hmmmm... tentant! Înseamnă că e ceva de bine. VREAU!  

Şi dacă tot suntem aici, mai am o întrebare: Ce-i aia o "sistără"?
Ieri, când eram pe la cumpărături, am trecut pe lângă o doamnă (să zicem), care vorbea la telefon pe difuzor şi video, cum se face în era civilizată. No... Şi nu mă interesa ce spunea, dar când am trecut pe lângă ea, m-a luat de urechi cum striga: "Da, da, stau la sistăra! Da, da...sistărămia"! 

Deci: ce-a vrut să zică duduia? 
Personal, am o mică impresie că sistăra asta ar trebui să fie soru-sa. Adică "sister", în engleză; v-aţi prins? 
Şi de ce nu o fi zis aşa? N-aveţi un răspuns?
Lasă, că ne spune "Elefantul din creier"... iar explicaţia este simplă:  ca să fim în trend şi să părem acei stimabili unşi cu toate alifiile şi uşor exotici. Ceea ce nu-i nou.

Dar de ce să pari că eşti, dacă nu eşti? Simplu: pentru că asta se caută! Pentru că în societate contează imaginea. Prestigiul. Ideea. Are importanţă ce arată iluzia optică, nu ce este dincolo de cortină, oglinzi şi perdeaua de fum.

"Elefantul din creier" despre asta este: despre minciunile pe care ni le spunem şi pe care ni le repetăm până le credem, pentru a-i putea fraieri şi pe alţii. E ca la teatru: dacă nu crezi în rolul pe care îl joci, se vede de la o poştă că te prefaci. Şi dă ca porcu'! 
Titlul cărţii, de fapt, parafrazează metafora elefantului din cameră: ceva ce ştim, dar ne prefacem că nu există. Şi uite aşa, pentru a funcţiona în societate, învăţăm să ne ascundem adevăratele motive şi să le îmbrobodim în ambalaje frumoase, pentru a le prezenta celorlalţi. 
Mai direct spus, învăţăm să apucăm rahatul de partea curată. 

Iar autorii îşi demonstrează logica, analizând multiple aspecte ale vieţii noastre de zi cu zi: 

- Credeţi că donăm din bunătatea inimii şi ca să ajutăm pe cei aflaţi în nevoi? Sigur, sigur...
Studiile sociale arată că oamenii donează mai uşor, atunci când motivul capătă o poveste. Adică, "mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte pomană". 
Astfel că, este puţin probabil să dăm bani unei asociaţii care se ocupă de ajutorarea copiilor cu cancer, spre exemplu. Dar dacă ni se povesteşte despre Dănuţ, care are 10 anişori, stă într-un bordei şi învaţă la lumina lumânării, este cel mai bun din clasă şi mai vedem şi poze emoţionante cu familia în lacrimi şi etc, curg banii către acest caz, ca la ţeava spartă fără robinet.
...pentru că nu donăm pe bază de raţiune, ci pe fond emoţional. 

De asemenea, cu cât sunt problemele mai apropiate, cu atât donăm mai uşor. Şi dăm bani cerşetorului de la colţul străzii, dar ignorăm copiii care mor de foame în Africa - până când trebuie să îl mânăm pe cel mic să pape tot din farfurie, fiindcă "el face nazuri şi copiii din Africa mor de foame".
Iar partea amuzantă este că nu ne mai interesează ce se întâmplă cu banii noştri, după ce i-am dat. Studiile arată că cele mai eficiente cheltuieli le-a făcut o asociaţie obscură, care se ocupă cu protecţia împotriva ţânţarilor care transmit malarie sau ceva. Restul ONG-urilor, indiferent de misiunea lor, distribuie mare parte din fonduri către publicitate şi imagine - pentru că faima aduce bani şi avem tendinţa de a dona pentru ceea ce este în vogă, nu pentru nea' Gheorghe din colţ pe dreapta, pe care nu-l ştie nici Tata Mare! Chiar dacă este extrem de nevoiaş.
Şi-n plus, una e să spui că ai donat bani pentru Roşia Montană, spre exemplu - o problemă cunoscută la nivel naţional şi care îţi creşte stima socială, pentru că pari un om interesat de problemele arzătoare ale comunităţii - şi alta e să donezi pentru Asociaţia Pescarilor Amatori din Cuca Măcăii - chiar dacă ei susţin economia locală. 
   
No...şi de ce facem asta? Simplu: pentru a ne creşte stima din cadrul grupului. De aceea se fac donaţii la vedere. Sau anonime, care-s răsplătite cu diverse insigne, brăţări şi tot felul de însemne menite să îţi semnalizeze bunătatea inimii. Şi valoarea pe piaţă. Şi puterea financiară. Sau orice altă calitate care îţi va aduce respect, faimă, iubiri, ani, bani şi duşmani. D-astea. 
Şi iată elefantul...  

- Credeaţi că arta este o expresie a sensibilităţii şi puterii creatoare a omului? Terminaţi cu prostiile...
Masculii păsărilor grădinar-satinat construiesc umbrare impozante, sub formă de arcade, mari de până la un metru. Apoi călătoresc zeci de kilometri pentru a căuta tot felul de obiecte albastre, care să le decoreze cuibul. De ce? Pentru că femelele reacţionează la această culoare şi cu cât adăpostul este mai oacheş, cu atât reflectă mai bine puterea, rezistenţa şi determinarea acelui mascul. Adică are genă care promite şi este o partidă bună, ce mai la deal, la vale? O genă care merită transmisă mai departe. C-apoi, un păsăroi sfrijit, chior şi fără o aripă, pentru ce să se înmulţească?


Aşa şi la oameni: artiştii sunt apreciaţi, da. Dar nu toţi...ci doar cei care devin celebri, care aduc bani în casă, sunt faimoşi, adulaţi şi respectaţi în societate. Cei care dau dovadă de gene bune şi care asigură mediul confortabil pentru creşterea şi dezvoltarea urmaşilor.
În plus, tot studiile arată că pentru noi nu contează arta în sine, ci omul din spatele operei de artă şi faimai pe care o are. De aceea vom aprecia mai mult trei pete de culoare aruncate pe o pânză de Grigorescu, când era beat; şi vom trece cu vederea un tablou minunat, dar făcut de Ixulescu de pe dreapta. 
În altă ordine de idei, se preferă un tablou imperfect, dar pictat de un om în carne şi oase, în detrimentul unui tablou perfect, dar conceput de inteligenţa artificială. 
Tot aşa, avem tendinţa de a aprecia originalitatea imperfectă şi nu perfecţiunea unei copii.

Dar asta nu e bătut în cuie.
Până-n revoluţia industrială, erau apreciaţi artiştii. Apoi au fost inventate maşinile şi fiind mai moderne, se căuta perfecţiunea obţinută prin mijloace tehnologice - până când aceasta s-a ieftinit şi a devenit accesibilă tuturor. Abia atunci artistul uman şi-a recăpătat locul pe podium.
Dar cine hotărăşte ce trebuie lăudat? Cine stabileşte moda? Cu siguranţă nu omul obişnuit... deoarece noi vom aprecia, mai mereu, ceea ce ni se spune că trebuie apreciat. Şi astfel s-au inventat criticii de artă, care se presupune că îşi bazează opiniile pe o înţelegere mai adâncă a profunzimii artistice. Iar dacă expertul spune că cerul e verde, cine sunt eu să îl combat? Are el nişte expertize pe care se bazează, nu e simplu ca mine: dă cu ochiul şi emite părerea. 
De aceea şi mergem cu turma: din dorinţa de a aparţine bunului gust acceptat la un moment dat. De a fi văzuţi într-o lumină mai bună şi de a fi apreciaţi. De a fi primiţi în grup, oricare ar fi el.

De fapt, imaginea este cea care ne obligă să luăm anumite poziţii şi să adoptăm anumite comportamente, nu opţiunile personale.

- Mecanismul acesta se aplică şi în cazul religiei: dacă afirmi că eşti credincios, trebuie să dai bani la biserică. Sau să te spovedeşti, să mergi la slujbe, să mergi în pelerinaje, să faci donaţii, să ajuţi comunitatea şi să respecţi cât mai multe reguli stabilite în interiorul grupului... altfel, eşti marginalizat sau chiar excomunicat. Şi nimeni nu vrea asta, mai ales că, la un moment dat, nici nu mai contează ce crezi cu adevărat. Important este să faci ce trebuie să faci şi să pară că eşti ce trebuie.
Desigur, studiile arată că cei credincioşi au o calitate a vieţii mai bună decât cei care se declară atei... deoarece colaborează între ei şi s-au organizat în grupuri care respectă aceleaşi reguli. Deci ştii că dacă plantezi un măr, vei culege mere - şi nu gheparzi de grădină, furnici sau bolizi de curse, cum ar fi în cazul celor care îşi trăiesc viaţa după capriciul de moment, care nu au mamă şi nici tată, iar întreaga lor existenţă este o competiţie continuă cu cei din jur. 

- Despre politică, ce să mai zic? Toţi suntem experţi în acest domeniu... dar câţi suntem conduşi de propriul cap şi câţi suntem duşi de valul grupului în care sălăşluim? Câţi cerem sfaturi pentru a şti ce să facem, deoarece suntem liberi şi facem ce vrem noi?
Uite, au fost alegeri. Câţi am votam raţional, după o analiză SWOT întocmită cu simţ de răspundere şi câţi am votat pe fond emoţional, conduşi de frică, speranţă sau orice altceva? Câţi dintre noi am picat în plasa invizibilă a manipulării candidatului preferat, dar am râs de cei manipulaţi de plasa de manipulare strigătoare la cer, a candidatului nepreferat?

Nu ştiu şi nu mă interesează. Deşi...ar cam trebui.
Un studiu efectuat prin 2010 a arătat că oamenii îşi caută parteneri de viaţă cu aceleaşi vederi politice, iar alt studiu a arătat că opţiunea politică are importanţă nu doar pentru alegerea, şi pentru  obţinerea unui post în domeniul educaţiei. De asemenea, politica afectează chiar şi bunul mers al relaţiilor sociale.
C-apoi...câte prietenii nu s-au rupt, câte familii nu s-au destrămat, din cauza votului de la noi? La câtă înverşunare a fost, nu mai dura mult şi ne şi omoram unii pe alţii. 

- În privinţa educaţiei, lucrurile sunt mai simple: şcoala nu ne dezvoltă capacităţile, ci ne uniformizează aptitudinile. Este, doar, un fel de pat al lui Procust, care ne garantează viitorul succes de sclav în slujba patriei.
Astfel, tot studiile arată că, spus pe şleau şi citat din preşedintele României, "şcoala scoate tâmpiţi"... deoarece ea nu are rolul de a face să strălucim individual, ci de a ne modela comportamentul, atenţia şi capacitatea a primi şi a rezolva cu succes, într-un anumit termen, diverse sarcini. De aceea se şi studiază diverse materii chiar şi în facultate, unde se presupune că te specializezi.
Dar ce treabă are "Rezistenţa materialelor" cu "Psihologia", spre exemplu? Nici măcar una. Dar lucrurile astea se studiază la facultatea de chimie alimentară, pentru că angajatorii nu se aşteaptă să ieşi specialist din facultate. Ci docil şi capabil să te achiţi (cu brio) de diverse sarcini. D-aia se uită la note, d-aia îi interesează cât ai luat la sport, arte plastice şi tehnici de programare, chiar dacă termini facultatea de istorie.

- Iar în cazul relaţiilor, este şi mai simplu: "ai money, love story; n-ai money, i'm sorry". Şi e normal să fie aşa... deoarece nu putem pune un nou născut ca director de multinaţională şi nici nu putem deţine Ferrari, fără a avea capacitatea de a-l întreţine. Ca orice lucru din viaţă, pentru a-l avea, trebuiesc parcurse nişte etape...altfel, cum putem alerga, dacă nu ştim să mergem?
Iar banii sunt putere condensată.

Cam urât spus, e adevărat...pentru că nu se rezumă totul asta. Însă capacitatea de a-i obţine, a-i avea şi a-i înmulţi este o garanţie a educaţiei, rezilienţei, capacităţii de supravieţuire şi avansare pe scara socială.   
În acord cu cele afirmate mai sus, studiile arată că bărbatul care nu aduce/nu are potenţialul de a aduce un context favorabil într-o posibilă relaţie, nu există pentru acea relaţie. De aceea, conform altor studii, bărbaţii mai neatractivi fizic dar cu venit mare, au fost preferaţi bărbaţilor atractivi, dar cu venit mic. Iar când lucrurile s-au modificat, bărbaţii frumoşi şi bogaţi au fost preferaţi celor urâţi şi săraci.
Pentru femei, însă, lucrurile stau diferit.. deoarece indiferent de starea materială, au fost preferate femeile frumoase - deoarece suntem oameni şi ne place frumosul. Acesta este motivul pentru care persoanele aspectuoase au succes în viaţă. Şi de aceea s-au şi inventat filtrele de înfrumuseţare şi toate căile de cosmetizare a realităţii. 

O veche zicală spune că femeile se îndrăgostesc de ceea ce aud, iar bărbaţii de ceea ce văd. De aceea, femeile se machiază şi bărbaţii mint. 
...ceea ce, desigur că nu-i adevărat, chiar dacă studiile sociale confirmă această idee.

Până la urmă, dragostea este cea care contează. Şi care trece repede, în principiu. Şi nu o spun eu, ci realitatea: de câte ori nu ne-am îndrăgostit orbeşte de zeiţe şi zei, pentru ca, în momentele de claritate, să experimentăm căderea în infern şi să realizăm că acele persoane nu numai că nu erau ceea ce credeam, ci din contră: erau exact opusul a ceea ce ne doream. 
Dar dacă a fost proiecţia potrivită şi ne-a pălit dragostea-n vintre... ghinion de neşansă! O dragoste care, din punct de vedere evoluţionist, nu este decât o scurtă descărcare de chimicale în creier, care să ne ajute să perpetuăm specia. 

O specie de animale (oarecum) superioare.
O specie care crează cu o mână şi distruge cu cealaltă. O specie care, în numele păcii, porneşte războiul. O specie care, în spiritul cooperării, stimulează concurenţa. Care în numele siguranţei, întăreşte opresiunea... Şi care militează pentru reducerea consumului, dar stimulează consumerismul.

Noi suntem oameni. Şi acesta este elefantul din creier.
Să bem pentru asta şi-un cântec vesel să cântăm... acela cu gâr, ca să ne profunzim şi să ne schimbăm viaţa în bine:


 [Fantomel x Kate Linn - Dame un grrr]

luni, 30 iunie 2025

Elefantul din creier (partea I)

Aţi auzit de melodia aceea, cu refrenul "Aaaa-Pa-Ţ, A-Pa.Ţ, ahaaaaa, aha, aha"? Sau... poate cunoaşteţi varianta românească: "Ce-oi pă-ţi, 'oi păţi! Ce-oi pă-ţi, 'oi păţi! Ahaaaaaa, aha, aha"!
Nuuu? Nimic?

Dar pe Bombardino Crododilo îl ştiţi? Sau pe Tralalero Tralala...  
Nu?  Tot nimic??? Hai măi... cum aşa ceva?
Uite, vă mai dau o şansă: pe Tung Tung Tung Sahore, sigur îl cunoaşteţi! Sau...Staţi aşa! Cum adică "NU"?! Pfffff.... ce lume, ce lume! Ni se duc tradiţiile de râpă! 
Şi te pomeneşti că nu o ştiţi nici pe Balerina Capucina Mi-Mi-Mi-Miiiiii! 
Mda, trist - deşi nu pot spune că nu era de aşteptat.

Da' nu vă faceţi griji, că nici eu nu am auzit de chestiile astea - deşi, cică ele sunt în trend de câţiva ani. De fapt, aproape că s-au şi învechit. Numai că, dacă viaţa mea nu-i la modă, ce să fac? Aia e! Ghinion şi mult succes, data viitoare!

De fapt, staţi că mint! De "Aaaa-Pa-Ţ, A.Pa.Ţ." am auzit la un cunoscut, care fredona acest şlagăr în barbă, atunci când ne-am întâlnit. Apoi, zilele trecute, m-am lovit de sus-numitul hit când pierdeam vremea cu story-urile de facebook, în timp ce aşteptam să cobor din maxi taxi-ul care mă ducea din colo-ncoace. No...şi m-am gândit că-i vreun hit de tik-tok, adică un refren ce câteva zeci de secunde, care prinde la public, deşi nu are o anume importanţă artistică.
Nu mică mi-a fost mirarea când am aflat, după cercetări ulterioare, că refrenul tik-tokăresc este ditamai melodia de aproape patru minute, cântată de o fată cu nume de vin (Rose, adică) şi Bruno Mars - de care auzisem, că făcea ravagii cu "Just the way you are"... o melodie de super-îndrăgostiţi, pe care am ascultat-o şi eu pe vremea când raţiunea mea era foarte sentimentală. Sau... sentimentalistă?

Şi dacă stau să mă gândesc, cred că am auzit şi de Balerina Capucina. Ieri, ca să fiu mai exact, când urmăream o recenzie pentru "Ballerina", noul film din lumea "John Wick". Iar comentacii clipului erau dezamăgiţi că recenzia nu era pentru Balerina Capucina. Habar nu aveam cine e, aşa că am căutat-o şi am aflat-o. Vorba aceea: "cine caută, găseşte".
No. Iar această Balerinnă Capucina este un personaj absurd, inventat cu ajutorul inteligenţei artificiale, care este un produs al curentului "Brain Rot" - adică degradarea mentală şi idioţenizarea omenirii prin intermediul conţinutului online fără valoare, care oferă noi trenduri de urmat şi-ţi ocupă mintea cu tot felul de tâmpenii pe care să le apreciezi. Cam asta-i varianta scurtă.

...ceea ce, nu-i nimic nou şi nu pricep de ce s-a prins lumea tocmai acum de chestia asta. Mai ales că trendurile prosteşti au fost tot timpul...că doar nu putem spune că "provocarea găleţii cu gheaţă", îngenucheatul pe stadioane din timpurile mişcării Black Lives Matter sau curcubeiele lipite-n geam pe vremea carantinei, au avut vreo logică.
Desigur, "Ice Bucket Challenge" trebuia însoţită de nişte donaţii către asociaţiile care se ocupă de scleroza laterală amiotrofică, dar câţi au donat, după ce şi-au turnat apa în cap? Iar curcubeul din geam putea fi un semn al speranţei? Cred... deşi, dacă speri la tine-n propriul cap, ce are? De ce trebuie să arăţi? 
Stai...cum... "DE CE"? Ca să te vadă lumea că ţii cu moda sperării! Uite d-aia!

O explicaţie (aproximativ) asemănătoare o oferă şi cartea pe care am citit-o de curând. Vă tot ameninţ cu ea, deci cam bănuiţi despre ce este vorba: "Elefantul din creier - motivaţiile noastre ascunse din viaţa de zi cu zi ", scrisă de Kevin Simler şi Robin Hanson.




Bine, lucrarea aceasta nu mi-a dat sistemul de credinţe peste cap. Adică, după ce am parcurs-o, nu am descoperit "lumi noi şi ciudate", că nu sunt în Star Trek. Ci, din contră: mi-a arătat că nu-s nebun şi viaţa se desfăşoară după nişte reguli simple. Mai direct spus, avântul acestui studiu porneşte de la o vorbă de duh, spusă de nu ştiu ce psiholog faimos: "Omul este o primată egoistă" şi tot ceea ce face, vine din nevoia de a satisface câteva nevoi de bază: hrană, reproducere, apartenenţa la grup şi încă vreo câteva asemenea coordonate principale, de sorginte animală.

Sincer, nu mă porneam să citesc asemenea cărţi, că eu merg mai mult spre evadarea prin cărţi, nu spre înţelegerea lumii prin cărţi. Dar în urma unui pariu (pe care cred să sigur l-am pierdut), m-am hotărât să o citesc. Şi desigur că nu am cumpărat-o...ci am descărcat varianta pdf, de pe net. Era în engleză, dar na...ghinion. Dacă fusei unghie-n gât şi nu m-am învrednicit să mi-o cumpăr dintr-o librărie, ca tot omul, dă-i şi munceşte!
Ar fi fost a doua carte pe care aş fi citit-o în engleză, dar cum pariul e pariu... curaj găină, că te tai! Mi-am luat inima-n dinţi şi m-am pus pe treabă! Cu emoţii, că am şi eu mici traume trecute. 
Prima carte în engleză pe care am citit-o... acum vreo zece ani (tot în urma unui pariu, nu vă impacientaţi), era un fel de proiect de cercetare al unuia care se  plimba cu barca pe coasta Americii Centrale, pentru a inventaria speciile de moluşte pe care le întâlnea. 
Şi a fost o nebunie! Lipsa de acţiune şi descrierile pe pagini întregi a peisajelor descoperite, mi-au scorojit neuronii, de la atâta plictiseală. Nu am rămas cu o amintire prea plăcută în urma acestei experienţe, aşa că alte proiecte de gen -  "Belgariada", cărţi din seria "Războiul Stelelor" sau povestiri scrise de H.P. Lovecraft - pe care tot în engleză le am, au fost amânate pe termen nedefinit spre niciodată. 
 
DAR pariul e pariu şi nu mă dau în lături de la nimic.
Nu-i vorbă, că engleză ştiu chiar bine - dar parcă nu-mi venea să mă stresez prea tare. Totuşi, am făcut-o... nu cu stres, ci cu atenţie şi încet, bătrâneşte, până i-am dat de cap şi cărţii cu elefanţi pe creieri. Că de! unii au pitici pe creier, alţii elefanţi. Se mai întâmplă..

Şi ce să vă spui? Primele 99 de procente din carte nu mi-au plăcut. Chiar m-au scandalizat, într-un fel, pentru că modelul de gândire propus de autori porneşte de la aceeaşi idee: "Suntem animale şi ne urmăm instinctele". 
Iar eu nu mă simt chiar animal. Adică...nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am visuri, dorinţe, porniri artistice, dureri, viaţă spirituală şi nu dau din codiţă la prima scăpărare de bec, că ştiu că trebuie să-mi vină recompensa. Plus că, în general, am avut libertatea de a mă durea în cot de modă şi ideea de "aşa se face".   

Apoi am terminat procentul rămas din carte şi eram tot picat pe gânduri, dar o ţâră mai indulgent. 
Iar la vreo săptămână după cucerirea crâncenei redute, deja îmi puneam întrebări. Nu-i vorbă, că începusem să zăresc în jur multe modele de comportament, însă nu mă simţeam parte din grup - pentru că am o viaţă care se îndradează cu greu, în majoritatea normelor şi în principiu, trăiesc în pierdere. Adică nu obţin mai nimic de pe urma lucrurilor pe care le fac şi care, uneori, dau ca nuca-n gard - din perspectivă obiectivă. 
Însă, dacă întorc privirea spre mine şi mă analizez la milimetru... chiar şi aceste comportamente ale mele se nasc din vicii, traume şi slăbiciuni. Nu trăiesc doar în modul de voluntariat şi din bunătatea mea sufletească, inefabilă. Şi nu-s vreun special, dimpotrivă: mă încadrez, liniştit, în rândul lumii. Ceea ce e minunat!
Şi-apoi, până la urmă, calităţile nu sunt doar vicii deghizate? Cel puţin, aşa spune alt psiholog mega-deştept, despre care trebuia să aflu, ca să-mi menţin imaginea de om cu scaun la cap.

Ei... exact acesta este metafora elefantului din creier: capacitatea umană de a masca un cusur cu perfecţiunea, lumina şi grandoarea necesare pentru a ne descurca în jungla socială de care aparţinem.

Apoi, autorii îşi demonstrează logica prin analizarea diverselor aspecte ale vieţii noastre: relaţii, artă, politică, religie, educaţie, caritate, medicină, consumerism, etc.

Parcurgând paginile, la început mă amuzam. Înţelesesem modelul egoistului de serviciu şi în funcţie de capitolul analizat, căutam să ajung la explicaţie şi să văd ce vrea să spună, de fapt...

Dar despre asta, în episodul următor.
Deocamdată, e târziu, iar eu sunt obosit, că am umblat brambura toată ziua. Mi-e sete, mi-e foame şi mi-e somn... Aşa că haideţi să închinăm un păhărel, să cântăm şi să dansăm, ca să ne sară surmeneala din călcâie!

Să bem pentru asta şi să vină hitul "Ce-oi păţi, oi păţi"!!! 


[Rose & Bruno Mars - APT]

miercuri, 18 iunie 2025

41 de ani de la înfiinţare

Aţi auzit de ciocele acelea care se fac pe internet şi la telefon? Şi mai ales, vi s-a întâmplat aşa ceva?

Eu nu am mulţi cunoscuţi, sunt mai reticent din fire şi nici nu prea mă bag pe unde nu cunosc. Aşa că, trec mai neobservat prin mulţime, că nu-mi place să fac valuri.
Însă, nu-s chiar invizibil şi am mai avut şi eu parte de încercări de păcălire, dar timide. Pe sistem: "hai să-l băgăm şi p-ăsta în seamă, să vedem ce-i de capul lui! Pică, bine...nu pică, aia e"!

Şi uite aşa, într-o bună zi, m-am trezit cu o cerere de urmărire pe Instagram, de la un flăcău alb-închis (că "negru" nu-i frumos să-i mai zic), din Ghana.
No. Şi desigur că nu îl ştiam, dar avea pe profil poze cu dansuri tribale şi bucăţi de cultură de pe la ei, părea interesant ce are de spus/arătat şi am zis să-i fac un hatâr, că n-oi crăpa! 
Da' cum îi accept cererea, mă trezesc cu mesaj: "Hello, how are you, do you how how"? Îi răspund omului, că na! Nu-i frumos să ignori când te salută cineva. Apoi treptat, pe măsură ce zilele treceau, primeam tot mai des mesaje, în care îmi povestea despre viaţa lui cea grea, cum se chinuie să facă facultate, cât de grele sunt provocările locului şi altele asemenea - pe care le citeam din ce în ce mai curios, să văd unde vrea să ajungă. Bine, intuiam că va vrea bani, dar nu ştiam cum va face...până într-o zi, când s-a elucidat misterul - şi după ce s-a plâns bine de tot că-i amărât, ţine familia în spate şi nu are ce mânca, HOP! Vine şi întrebarea de o mie de puncte: "Nu ai să ne trimiţi nişte bani? Dar nu mie, personal...ci în contul unei asociaţii locale -  care va lua de-ale gurii, tuturor din comunitatea noastră".
Am refuzat. Şi când s-au înteţit mesajele cu rugăminţi de răzgândire, am blocat contul şi mi-am văzut de viaţă.

Altă dată eram în spital şi mă plictiseam de moarte. Până când am primit o cerere de urmărire pe Instagram, de la o domnişoară. Mexicancă. M-am mirat, nevoie mare! Iniţial, m-am gândit că e soţia unui prieten care-i căsătorit în Mexic - dar nu era ea şi iar m-am mirat: "O singură dată în viaţă m-a căutat cineva pe persoană fizică şi n-a ieşit bine deloc. Deci, cam ce-ar putea dori această duduie? Ghici, ghicitoarea mea... Cert e că nu-i a bună"!  
Totuşi, pentru că MĂ PLICTISEAM, dau accept şi aştept să văd ce se întâmplă. Nu trec cinci minute şi primesc mesaj: "Hello, darling! How are you, do you how how". Urmează vreo două zile de conversaţii din ce în ce mai dese, din care aflu că domniţa nu a avut noroc la bărbaţi şi fost chinuită de fostul iubit - motiv pentru care a fugit şi s-a înrolat în armată. Iar acolo moare de foame...aşa că, dacă binevoiesc să-i trimit un Google Gift Card, mi-ar rămâne recunoscătoare, în vecii vecilor. Amin. 
Nici nu ştiam ce-i ăla, dar am refuzat şi am blocat-o. Apoi mi-am văzut de viaţă, restricţionând şi vizibilitatea profilului, ca să nu-mi mai pierd vremea cu prosteli.

Şi aşa a fost, o perioadă.
Apoi, zilele trecute, mă păleşte norocul şi tot pe Instagram, primesc o reclamă care mă anunţa că "magazinele Kaufland împlinesc 41 de ani de la înfiinţare şi dacă aveţi 41 de ani, câştigaţi un mini-frigider Coca Cola. Promoţia este valabilă până pe 15.06.2025".



Mă uit la pozele cu mini-frigiderul, că nu ştiam ce-i ăla. Şi mă elucidez rapid: era un frigideruleţ, în care încăpeau patru doze de Cola. Nu-mi trebuia aşa ceva, că nu aveam ce face cu el. Dar...na! Hai să zic că am 41 de ani de la înfiinţare; deci, mă înscriu. Câştig mini-frigiderul, mă împiedic de el prin casă...dar am cu ce mă lăuda, că am câştigat ceva în viaţa mea.
Verific ceasul: era fix 15 iunie. Aşa că deschid formularul de înscriere. Trec numele, întorc nişte lozuri, pac! Felicitări, aţi câştigat! 
Găsesc lista de comentarii şi le citesc. Cineva întreba: "E reală promoţia"? Mai jos, răspunsurile: "Da, e real, nici eu nu am crezut, dar uitaţi ce minunăţie am câştigat"! Şi pune poza cu mini-frigiderul. Altcineva: "Am plătit 50 de lei şi mi-a venit produsul! Sunt încântată! Mulţumesc, Kaufland! Mi-ai schimbat viaţa"! 
Altcineva: "Am plătit 50 de lei, când îmi vine produsul"? Şi serviciul clienţi răspunde: "În 3-5 zile lucrătoare, livrăm". Altcineva: "Ura, am câştigat! Ce noroc că am 41 de ani"!

Mi-a stat mintea-n loc. Cum câştigi ceva, dacă îl plăteşti? 
Ptiu, ce îngrămădit fusei până acum! Mare om, mare caracter a fost ăla de a zis că dacă vrei să-ţi schimbi viaţa, trebuie să îţi schimbi modul în care o priveşti! Păi frăţică, eu am fost un câştigător, toată viaţa mea! Chiar azi am câştigat două pâini şi-o ciocolată! Bravo mie! Ieri am câştigat o...stai să mă gândesc ce am cumpărat. Hmmmm...lumânări, pâine... CIOCOLATĂ şi alune. Felicitări, sunt câştigător! Le-am plătit, ce-i drept; dar le-am câştigat pe corect!
Dacă vânzătoarea îmi lua banii şi nu voia să îmi dea produsele, ce făceam? Pierdeam, clar!

No, dar acum eram câştigător şi mă direcţionau către formularul de plată. Apoi îmi primeam mini-frigiderul nedorit, în 3-5 zile lucrătoare.   

Am închis telefonul şi mi-am văzut de viaţă. 

În ziua următoare, pe 16.06.2025, iar primesc mesaj pe Instagram: "magazinele Lidl împlinesc 41 de ani de la înfiinţare şi dacă aveţi 41 de ani, câştigaţi un mini-frigider Pepsi. Promoţia este valabilă până pe 16.06.2025".
Băi, să-mi trag pălmi! Şi ăştia împlinesc 41 de ani? Ce noroc pe capul meu! 
Apoi mă uit la mini-frigider şi era fix ca cel de la Kaufland, dar scria Pepsi pe el. Sar direct la comentarii şi cineva întreba: "E reală promoţia"? Mai jos, răspunsurile: "Da, e real, nici eu nu am crezut, dar uitaţi ce minunăţie am câştigat"! Şi pune poza cu mini-frigiderul. Altcineva: "Am plătit 50 de lei şi mi-a venit produsul! Sunt încântată! Mulţumesc, Lidl! Mi-ai schimbat viaţa"! Altcineva: "Am plătit 50 de lei, când îmi vine produsul"? Şi serviciul clienţi răspunde: "În 3-5 zile lucrătoare, livrăm". Altcineva: "Ura, am câştigat! Ce noroc că am 41 de ani"!

Mda! Spălaţi-vă pe cap cu mini-frigiderul vostru, că nu îmi trebuie! 
Aşa că am închis telefonul şi mi-am văzut de viaţă.

Ieri, pe 17.06.2025, iar primesc mesaj de la Instagram: "magazinele Decathlon împlinesc 41 de ani de la înfiinţare şi dacă aveţi 41 de ani, câştigaţi un rucsac North-Pole-ceva-cu-stea. Promoţia este valabilă până pe 17.06.2025".
Verific ceasul, era fix 17 iunie. Ptiu, să-mi trag pălmi noi, ce norocos sunt! În câteva ore se termina şi promoţia asta!
Dar... stai! Şi Decathlonu' face 41 de ani? Mânca-i-ar tata, ce-au crescut... iar asta ar însemna că au intrat în ţară prin 1984? 
Adevărul e că pe vremea lui Ceauşescu, călcai în Decathloane şi în Lidl-le mai des decât în fabrici şi uzine! Iar din Kaufland, ce să zic? Păi nu de acolo îmi cumpăram îngheţată cu Sponge Bob Pantaloni Pătraţi? Mâncam shaorme până mă umflam, completam foamea cu un bidon de Coca Cola şi apoi mestecam Hubba Bubba, ca să învăţ să fac baloane. 
Ce vremuri! 
"Hei, tramvai cu etaj şi tras de cai! Hei, bunici, cu monoclu eraţi şici"! Şi-ncă ceva şi umblai la mon jardin! 
Parcă aşa.    

Dar dacă şi Decathlonul face tot 41 de ani...Felicitări, hai să bem. 
Mai întâi, ia să mă uit la comentarii... că vreau să râd şi nu am motiv. Aşa că citesc:
"E reală promoţia"? Mai jos, răspunsurile: "Da, e real, nici eu nu am crezut, dar uitaţi ce minunăţie am câştigat"! Şi pune poza cu rucsacul. Altcineva: "Am plătit 50 de lei şi mi-a venit produsul! Sunt încântată! Mulţumesc, Decathlon! Mi-ai schimbat viaţa"! Altcineva: "Am plătit 50 de lei, când îmi vine produsul"? Şi serviciul clienţi răspunde: "În 3-5 zile lucrătoare, livrăm". Altcineva: "Ura, am câştigat! Ce noroc că am 41 de ani"!
Frumos, ce să zic? 

Azi este 18.06.2025 şi sunt tare curios să aflu ce firmă mai împlineşte 41 de ani. Sper la Ferrari sau la Tesla, că pentru ele aş plăti 50 de lei. Până la urmă, e câştigul meu... ce pot face altceva? Şi la pomană să fiu prost?
E adevărat că am o strângere de inimă şi sper să nu fie cumpărate de pe Temu. Altfel, ce să fac cu Tesla? 
Răspuns: Îmi dau cu ea în deget... aia fac!

Dar dacă Apple împlineşte 41 de ani, mi-a pus Dumnezeu mâna în cap! Ce-i drept, îmi cam trebuie un telefon nou. Sau...hai, fie! Primesc şi-o Dacie, dacă Dacia împlineşte 41 de ani. Da' să fie Duster, ca s-o vând şi să plec şi eu câteva zile până la Mamaia. Că la preţurile care cică-s pe acolo, mai mult nu ştiu dacă-mi permit.

Una peste alta, nu ştiu ce o să mai câştig azi, da' vă ţin la curent.

Deocamdată, hai să bem! Vreţi o ţuică, pe sistem suveranist? Sau ne îndulcim cu o cola, cum fac pro-europenii? 
Nu de alta, dar vorba melodiei cu ouă: "E vară-vară şi cald afară.... oo-uăă ouuăăă... e vară, vară, iară"! Şi-apoi, vacanţa a început, soarele răsare şi străluce... Încă e bine. 
Bem, mâncăm şi-un cântec vesel ascultăm:



[Genius - Vara]

luni, 26 mai 2025

Albă ca Zăpada şi poveştile moderne

"Plouă, plouă, plouă...vreme de beţie! Plouă, plouă, plouă, ce melancolie"!
"Ploua infernal şi noi ne iubeam prin mansarde...în luna lui Marte"!
"Ploaia care va veni, le va potopi pe toate! Să-ncercăm să facem noi, un oraş fără păcate"!
"Plouă cu bărbaţi, aliluia...plouă cu bărbaţi! Amin! O să mă duc afară şi-o să mă ud până la piele...oooo, da"!
"Cântăm în ploa-aie...cântăm în ploaaieee"!....
"Poate dacă ploaia s-ar opri şi din cer n-or să mai cadă lacrimi... stelele-ar răsări, tu ai veniiii"....

...şi mai ştiţi ceva cu ploaia? Că e o vreme total bacoviană pe afară şi plouă cu clăbuci, de trei zile-ncoace. 

Dar... nu-i problema. Cu ocazia asta, abia am avut şi eu timp să mai văd un film, că îmi doream şi nu puteam. Vorba aceea: "Păsărica-i cu noroc, tragi cu puşca, nu ia foc". No, aşa şi eu cu filmul meu cu noroc; îl porneam şi nu treceam de generic, că şi trăgeam la aghioase. Asta, desigur, până am prins momentul propice - şi am văzut "Albă ca Zăpada/Snow White", varianta 2025. 
Teoretic, filmul acesta nu-i nimic altceva decât desenele animate din 1937, transpuse în film live-action. Practic... e mult de comentat.

La nivel mondial, filmul a fost tratat ca o odioşenie - deşi, unii dintre cei o mână pe prieteni pe care îi mai am, mi-au spus că le-a plăcut. M-am bucurat pentru ei şi mi l-am propus şi eu spre vizionare, să-mi fac o părere proprie.
Iar după ce l-am văzut, am rămas cu întrebarea: este un film bun?

Dacă te raportezi la el ca la o ecranizare fantezistă, din ciclul "Cenuşăreasa este o croitoreasă medievală foarte bună, care primeşte hate de la concurenţă; zâna e un zân negru, nehotărât în privinţa genului pe care îl are, aşa că poartă crinolină peste pantaloni, iar tunsoarea periuţă se asortează de minune cu bărbuţa modelată fantezist; prinţul e un timid şi fricos, care se îndrăgosteşte de Cenusăreasă (dar nu îi spune că o iubeşte, ca să nu-şi eticheteze relaţia) - apoi abdică de la tron şi o urmează într-un turneu mondial prin marile metropole ale lumii, ca să îşi prezinte creaţiile vestimentare" - şi nu iei în calcul povestea şi nici măcar animaţia originală, ai putea spune că e un film bunicel. Efectele sunt superbe, actorii îşi fac treaba, melodiile sunt melodioase, peisaje sunt grandioase... Deci e drăguţ, ce să zic?
Până la urmă, reinterpretările nu sunt un păcat. Andrsej Sapkowski, de exemplu, a introdus-o pe Albă ca Zăpada în lumea Witcher - dar acolo era o tânără ostracizată pe toate părţile şi de către oricine, violată în prea multe rânduri, bandită, murdară şi plină de păduchi. Iar în universul în care monştrii mitologici sunt simple creaturi care îşi văd de treaba lor, iar oamenii sunt adevăraţii monştri, ideea funcţionează. Şi chiar e de succes!

Însă, dacă te apuci să compari "Albă ca Zăpada" 2025 cu animaţia originală...îţi dă un rezultat cu multe virgule. Foarte multe, de fapt!
Iar problema tocmai asta este: filmul a fost promovat ca fiind ecranizarea unei poveşti pentru copii, dar actualizată pentru audienţa modernă. Şi de aici, se rupe totul...pentru că ştim cu toţii, copii de astăzi nu mai sunt încântaţi de simplitate şi frumos, ci de corectitudine politică, drepturi sociale egale - cu iz de propagandă comunistă şi valori care sunt valori, doar dacă sunt privite din anumite puncte de vedere.

Pentru început, Albă ca Zăpada nu mai este albă ca zăpada, de unde şi numele. Rolul este jucat de o actriţă cu descendenţe columbiene, care mi se pare foarte drăguţă - doar că nu se potriveşte deloc, cu rolul. Iar alegerea aceasta a fost cu intenţie, pentru că nu cred că în toată lumea nu există o domniţă care să se potrivească cu cea descrisă de poveste! Până şi eu cunosc una - pe care nici măcar nu trebuie să o îmbraci în costumaţia specifică! Doar te uiţi la dânsa şi exclami: "Asta-i Albă ca Zăpada, frate"! Şi te bucuri că poveştile prind viaţă. 

Da' mă rog...nu ne proptim în detalii! 
Problema e că marea e formată din picături, iar filmul din detalii, care se tot adună!
Şi uite aşa, Albă ca Zăpada îşi trage numele din momentul naşterii, care s-a petrecut iarna, în timpul unui viscol grozav. Că nu aveai cum să o întorci altfel, ca să iasă numele binecunoscut.

Apoi: tatăl împărat al Albei ca Zăpada, se recăsătoreşte cu o doamnă foarte drăguţă - care-i Gal Gadot, Femeia Fantastică! E ce trebuie... şi e rea, că aşa cere rolul. Doar că nimic nu îi arată răutatea. 
Adică, na, sunt nişte semne subtile: de când vine la conducerea regatului, porumbeii de pe cer se transformă în ciori, peisajele colorate devin sumbre şi gri, oamenii sunt mereu trişti şi săraci, iar regina e zgârcită şi nu vrea să împartă nimic, cu nimeni.  Ba o mai pune şi pe prinţesă la slujeală şi diverse treburi gospodăreşti!
Dar în rest...prinde un furăcios şi nu-l omoară - ci îl leagă de-o poartă, ca să-l vadă lumea. Noroc că e salvat de Albă ca Zăpada, pentru că are suflet bun. Şi gata, subiect închis! Nu există urmări pentru nimeni. 

Mama vitregă are, însă, o obsesie cu frumuseţea şi se tot uită în Oglinda Fermecată, să întrebe dacă e cea mai frumoasă din ţară. Şi când află că Alba ca Zăpada e mai frumoasă, pentru că are suflet mai bun (adică e urâtă, dar bunătatea sufletului o face cea mai frumoasă?), dă ordin să fie omorâtă.   
Bineînţeles, vânătorului i se face milă de ea şi o lasă să fugă în pădure - şi ajunge fata la casa... creaturilor magice şi de poveste. Sau ceva de gen. Pitici  e clar nu sunt, că e jigneală mare să vorbeşti aşa urât, în ziua de azi.



No, cert e că doarme acolo, o găsesc ăştia, se minunează şi ţin sfat, dacă să o primească pe Alba sau nu - care oricum vrea să plece, că trebuie să salveze regatul de maică-sa vitregă şi să fie lider. Dar cedează rugăminţilor piticeşti şi acceptă să rămână, până la urmă - deci, logic, că îi pune pe pitici să-şi cureţe căsuţa, pentru  că o femeie modernă nu mai face şmotru acolo unde stă. 
Din contră: ea cântă şi dansează, răspândind voie bună. Iar în pauză, ajută piticii cu o vorbă de duh...pentru că uitai să vă spui: ăştia îşi dădeau cu bullying şi cu hate unii altora, într-o veselie! Mutulică, cel puţin, e terorizat, săracul... şi e mut nu pentru că nu poate vorbi, ci din cauza caracterului introvertit şi a traumelor pe care le are. Noroc că-l ia prinţesa cu binişorul, îl învaţă să fluiere şi-l vindecă. Ce poate fi mai simplu de atât?
Şi cam atât cu creaturile magice. Nu au alt rol în poveste. Mai apar în scena priveghiului pentru Albă ca Zăpada, o dată în scena în care se duce prinţesa să îşi recupereze palatul de la regina cea rea şi în scena de final, când dansează. 

În rest, Alba pleacă de la pitici, se întâlneşte cu o trupă de haiduci foarte diversificaţi în culoare şi naţionalităţi, îi salvează când sunt atacaţi de trupele palatului, prin agăţarea propriei rochii într-un copac - momeală ce îi zăpăceşte total pe soldaţi, apoi pleacă mai departe, ca să-şi vadă de lidăreala ei. Şeful haiducilor, care era băiatul salvat de prinţesă la începutul filmului, pleacă la palat să o bată pe regină, dar este prins - şi atunci vine scena cu mărul otrăvit, pe care vrăjitoarea/regina mamă vitregă ajunge să i-l dea Albei ca Zăpada. Dar nu ca să-l guste, ci ca merindă pentru drumul spre salvarea şefului de haiduci (care nu e prinţul, dar e dragostea ei adevărată). Doar că fata muşcă imediat din el şi pică lată. De ce? Probabil de foame ce-i era... 
Neprinţul se salvează singur, aleargă spre prinţesă, o pupă şi o trezeşte. 

Bine... povestea originală nu e cu trezitul prin  pupat decât în cazul Frumoasei Adormite. În "Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici", fata, chiar aşa şi moartă cum pare, îi cade dragă prinţului - care îi roagă pe pitici să i-o ducă la palat, ca să se uite la ea toată viaţa. Doar că un pitic se împiedică, racla se zdruncină şi Albei ca Zăpada îi sare bucata de măr otrăvit din gât, fapt pentru care înviază.
Dar la Disney, nu e aşa şi mergem înainte.

După pupat, prinţesa se deghizează în Scufiţa Roşie şi pleacă spre palat, însoţită de un alai de animale, creaturi magice sub formă de pitici şi haiducii cei diverşi. Convinge şi gărzile să vină de partea ei, pentru că le ştie numele şi ocupaţia... apoi stă stoică în faţa reginei, ca să fie omorâtă. Doar că regina e atât de rea încât explică faptul că răutatea ei ţine de percepţie, pentru că supuşii trebuie să fie conduşi cu mână de fier, nu cu blândeţe. Apoi fuge la palat, îi explodează Oglinda Fermecată în faţă şi se mumifică.
La final, toată lumea se îmbracă în alb, cântă şi dansează, pentru că au scăpat de rău, iar Albă ca Zăpada a devenit liderul care trebuia să fie. 

No, ăsta-i filmul. Bunuţ, dacă îl iei ca atare. Ilogic pe alocuri, dar nu contează...am văzut filme în care unii şi-au înşurubat un motor de rachetă pe capota maşinii şi au zburat cu ea în spaţiu, să facă drifturi pe acolo.  
Dar cu povestea nu are absolut nimic în comun. Şi poate de aceea, s-au şi supărat mulţi.

Mie mi s-a părut un film fad. Dacă tot  s-au apucat să explice lucrurile, de ce nu au făcut-o cum trebuie? 
Regina e rea şi nu prea...dar sigur are nevindecat copilul interior. Din cauza urâţrniei, probabil că şi-a luat şi ea bullying când era mică şi a devenit obsedată de frumuseţe şi control. Piticii-s bulitori doar ca să le ţină Alba ca Zăpada o prelegere de bune maniere, prinţul neprinţ e şi el pe acolo, ca să pupe niţel şi să cânte, haiducii diverşi sunt ca pătrunjelul în supă: nici nu-ncurcă, nici n-ajută. Gărzile de la palat apar şi dispar fără explicaţii, iar Albă ca Zăpada e lideră şi bună la suflet. De ce? Iete d-aia!

Uite aşa, am mai văzut un film de succes. Şi sunt mai bogat cu... habar n-am! Şi copil de-aş mai fi fost, tot  nu ştiu ce trebuia să învăţ din acest film; însă nu-i problemă, că am şi eu, limitările mele. 
Spre exemplu, în timpul unui vlog, un nene spunea că nu îşi lasă copilul să ia contact cu povestea "Albă ca Zăpada". Ce să înveţe de acolo? Cum o fată minoră locuieşte cu şapte bărbaţi maturi în casă şi le slugăreşte la treburile gospodăreşti? 
Eu nu am pus niciodată problema aşa, pentru că nu înţeleg de ce aş face-o. Dar, na... de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.

Să bem pentru asta!    
...şi-un cântec vesel să cântăm, că am făcut destulă fotosinteză pe ziua de astăzi!


[Nightwish - Phantom of the opera]

P.S.: Piticii sunt oribili cu crăci. Cel mai drăguţ, de fapt, e Mutulică. În rest, toţi mi se par tare deformaţi. 

duminică, 11 mai 2025

Viaţa între real şi virtual

Hristos a înviat!

Iată-mă-s, din nou, la aici... şi nu, nu voi vorbi despre politică, aşa cum, poate, vă aşteptaţi. Sunt suficienţi îndemnători şi prozeliţi care fac asta şi nu cred că grămada cere vârf.
În plus, am renunţat să mai explic sau să mai învăţ ceva pe cineva. O mare parte a vieţii, m-am tot simţit dator să dau lămuriri, arăt, să demonstrez,să învăţ şi să povestesc, din dorinţa de a fi văzut ca ceea ce sunt, nu ca ceea ce am. Nu contextul, nu povestea, nu hainele, barba sau coafura, ci omul de dincolo de ele.
Şi-am tot dat din gură, aiurea, până mi-au ieşit peri albi şi am înţeles că nu contează. Oamenii sunt cum sunt şi nu se schimbă, doar pentru că ofer eu nişte informaţii sau alte puncte de vedere. Informaţii care, de obicei, nici nu-i interesează.. decât atunci când sunt congruente cu propriile puncte de vedere şi îi măgulesc.  
Aşa că...de ce să ne agităm?

Apropo de agitaţie: ştiţi ce este FOMO?
Eu am auzit de asta, cu mai mult timp în urmă şi nu m-am simţit luat în vizor... până zilele trecute, când am intrat la bănuieli. 
Dar, să o iau cu începutul:

FOMO este o prosteală de boală modernă, care înseamnă "Fear Of Missing Out" - adică disperarea de a fi mereu la curent cu orice like, tweet sau bipăit din mediul virtual, pentru ca nu cumva să pierzi vreo ştire (nu-i pot spune "informaţie", pentru că internetul e plin de bălării, în principiu) de "interes general".
Mai pe şleau spus, sindromul FOMO se referă la dependenţa de tehnologie - care, în ultima vreme, se duce, bine de tot, spre obsesie.
No, acuma... io-s suficient de bătrân ca să prind şi viaţa de dinaintea internetului, aşa că pentru mine, lumea virtuală este o ocupaţie de timp liber, atunci când îl am - deci nu mă opreşte să trăiesc în realitate şi să fac ce am de făcut.

De fapt, am avut telefon fix prin 1997 şi îl ţineam mai mult de mobilier - că mă tot întrebam la ce mi-ar putea folosi. Iar telefon mobil am primit cadou prin 2003-2004, când eram în facultate şi ar fi fost nevoie să vorbesc pe acasă. 
Era un Nokia 5110, pe care mi-l ţineam, mândru,  într-o teacă agăţată de cingătoare. Ţin minte că aveam cartela de 4 euro şi eram taxat la minut, aşa că cele mai lungi convorbiri durau maximum trei minute....ca să nu îmi încarc telefonul decât o dată pe lună, când expira valabilitatea creditului.
Internet nu aveam pe el, iar un computer văzusem mai mult în poze, aşa că nici nu ştiam să îl pornesc, dar să mai umblu şi pe el! Desigur că se inventaseră internet-cafe-urile, desigur că erau jocuri pe calculator cu duiumul, doar că nu făceau parte din viaţa mea şi nici nu simţeam nevoia să le caut. Mai ales că nici nu îmi place cafeaua.

Prin 2006 deja apăruseră telefoanele cu cameră şi cineva mi-a împrumutat un telefon Samsung cu clapetă şi cameră VGA. Mi-a plăcut mult şi doi ani mai târziu, mi-am luat şi eu telefon cu cameră. Ce-i drept, bătrânul meu Nokia dădea rateuri şi nu îşi mai făcea treaba: bateria stătea fixată cu scoch şi o bucaţică de hârtie, semnal nu prea mai prindea şi nici nu mai auzeam la el.
 
Prin 2010 am descoperit telefoanele cu radio şi mi-am cumpărat un Samsung S100, cel mai frumos telefon pe care l-am avut vreodată. Negru şi rezistent, cilibiu, cu tastatura care glisa de dedesubtul display-ului. Avea şi cameră. Avea şi radio, la care ascultam oriunde mă duceam. 
Cică era model pentru femei, dar nu conta... Viaţa era frumoasă. Ce-mi putea dori mai mult?

Prin 2015, smartphonurile erau pe val. Nu aveam aşa ceva şi nici nu înţelegeam la ce mi-ar trebui unul. Nu avea nici măcar taste... deci, ce să fac cu el? Să mă uit la filme? Da, bine... de parcă nu aflasem că s-a inventat televizorul! 
Dar, spre deosebire de televizor, pe smatphone puteam pune Whatsapp! Mai ales că toţi cunoscuţii îşi făceau grupuri: la muncă, la distracţie, în familie... şi nu puteai trăi, dacă nu erai într-un grup de Whatsapp. Vorba cântecului: "Cine nu e scris pe listă, nu există"! 
Doar că eu nu eram şi trăiam bine-mersi.

Abia prin 2018 mi-am luat primul smartphome. Nu aş fi făcut-o nici atunci, dar telefonul meu se cerea schimbat. Şi cum nu prea mai aveam alte posibilităţi de selecţie, iar camerele foto de la smart auzisem că sunt foarte bune, mi-am zis că nu se va face gaură în cer, dacă îmi iau din acesta. Şi mi-am luat un Nokia 3... care mergea lent şi se tot bloca, dar mi-a oferit posibilitatea de a intra într-un grup de Whatsapp şi de a fi în rândul lumii.

De atunci cred că am mai schimbat vreo două telefoane, pentru că nu prea pun preţ pe tehnologie. Nu simt nevoia unui model nou decât atunci când cel pe care îl am deja, nu mai merge nici cu slujbe efectuate de-un sobor de preoţi. 
Iar când vine şi momentul unui nou telefon, caut ceva de calitate medie; nu mă avânt spre vârfurile de gamă, pentru că nu mă interesează să impresionez pe nimeni şi nici nu văd la ce mi-ar folosi aşa ceva; în definitiv, tehnologia are un rol şi dacă îşi face treabă, ce mai contează restul? Un Samsung face cam acelaşi lucru pe care îl face un Iphone - adică te ajută să ţii legătura cu oamenii, la fel cum un Logan face acelaşi lucrupe care îl face un BMW: te duce din punctul A în punctul B.
Mai ales că-mi sare inima şi când scap telefonul meu cel hârb... deci nu ştiu ce aş face, dacă mi-aş ciobi un telefon de câteva mii de euro.

Aşa că, da...de ce să fiu dependent de tehnologie? FOMO e pentru alţii, nu pentru mine.


...asta până într-o zi, când am rămas fără baterie la telefon. Nu eram acasă, aşa că nu am putut să mi-l încarc, iar baterie externă am, dar e suport pentru praf. Nu stau să mă car cu ea, pe oriunde mă duc.
Nu-i vorbă, că în vreo 40 de minute eram acasă şi îmi puneam telefonul la încărcat... deci ce se putea întâmpla în timpul acesta? Ardea ceva? Aflam când ajungeam. Venea Apocalipsa? Eta, na! Dacă aveam timp, mă ascundeam undeva şi poate scăpam; dacă nu, mă prindea nepregătit, muream şi gata! Aia e!

Şi totuşi...când mi s-a oprit telefonul, un fior de panică mi-a trecut prin inimă. M-am simţit, cumva, deconectat de lume. De familie şi de prieteni. Pentru o fracţiune de secundă, m-am simţit complet izolat şi singur. Dar mai ales, izolat.
Şi cumva...mai liber şi înconjurat de linişte.

Am FOMO din asta? Habar nu am. Nu am crezut, pentru că spre deosebire de orice văd în jurul meu, nu ţin să fiu la curent cu tot. Nu simt nevoia să comunic orice cu oricine şi nu mă interesează majoritatea lucrurilor care se întâmplă în jur. 
Când şi dacă sunt pe fază, verific orice vibraţie... e adevărat. Dar fac asta din dorinţa de a vedea dacă sunt căutat pentru ceva important. Şi mai am noroc că nu-s (foarte) căutat; iar dacă sunt, nu am mereu chef de vorbă. :)) 

Însă...fiorul acela de izolare m-a pus pe gânduri. Şi mă întreb dacă nu cumva sunt... şi suntem, deja, subjugaţi de tehnologie. Conduşi de tehnologie şi modelaţi după chipul şi asemănarea ei.
Un chip urât şi iluzoriu, în care contează doar imaginea şi distracţia. Reţelele de socializare, pozele pline de filtre, discuţiile fără rost şi perfecţiunea de himeră a lumii virtuale.

În aceste condiţii, ce mai înseamnă omul? Ce mai este el şi ce rost mai are pe planeta asta?

Cineva îmi arăta că au apărut ghivece inteligente pentru flori. Adică, inteligenţa artificială ne sare în ajutor şi ne anunţă când să udăm floarea, ca nu cumva să ne trezim că s-a ofilit. 
Am râs... întrebându-mă cum s-o fi descurcat mama - care avea tone de flori şi n-o anunţa nimeni când să le ude. Făcea treabă cât era ziua de lungă, avea capul plin de de toate, dar de flori nu uita. Nici ea, nici bunica, nici miliardele de miliarde de oameni care au trăit pe planetă, până în zilele noastre. 
Pe ei nu i-a anunţat nimeni când să se trezească, când să bea apă, când să se ridice de pe scaun, când să muncească sau să se odihnească. Şi au trăit, au crescut şi copii... că altfel, nu ne aflam noi pe aici.
 
Ieri am citit un articol despre un studiu care spunea că elevii care învaţă după o carte fizică, reţin mult mai bine decât cei care învaţă după pdf-uri. Alte studii arătau că persoanele care scriu de mână sunt mai răbdătoare, reţin mult mai repede şi se exprimă mai bine decât cele care scriu la tastatură şi trăiesc după aplicaţii de mobil.

Şi atunci...unde trebuie să se oprescă viaţa virtuală şi unde trebuie să înceapă viaţa reală?

Nu ştiu ce să zic. 
Dar bem pentru asta; ceva real şi bun... un vinişor dulce şi roşu, ca să mai îndulcim amăreala stresului cotidian. 
Fac cinste, aşa că nu vă sfiiţi!!

Şi hai să punem şi-o muzichie de inimă albastră, că tot e zi de sărbătoare. :)



[Aura Şova - Drăgaicele]

sâmbătă, 19 aprilie 2025

Vei plânge mult ori vei zâmbi?

Cred că se fac două săptămâni de când mă străduiesc să scriu şi nu am putut. N-am avut când, deşi mi-am dorit. Din timp în timp, îmi veneau şi idei de subiecte pe care voiam să le tratez aici; dar, din nou... când? 
Aşa că le notam ici şi colo, pe oriunde puteam... cu promisiunea că voi reveni la ele, când se va putea. Iar zilele au trecut şi nu s-a putut. Aia e. 

Acum ne bate Păşticu' la uşă şi-am muncit ca un rob zilele astea, la tradiţionala curăţenie de sărbători.
Râdeţi, nu vă sfiiţi! Ştiu că de câţiva ani, au apărut glumiţe şi păreri care iau în râs acest obicei învechit şi traumatizant (pentru unii), dar nu-i nimic... Până la urmă, fiecare face ce doreşte.
Eu, de exemplu, gândesc simplu: dacă ştim că ne vin musafiri în casă - prieteni, colegi, rude - nu ne preocupăm să ne primenim, oleacă, aşezământul? Dacă se anunţă că ne vizitează şeful domn' director... sau poate, domn' prefect? Domn' prezident de ţară? AOLEU!!!! 
Dar dacă ne vine în vizită Regele Charles al III-lea, cu nino-nino, armată, S.P.P.-ul lui? E clar, infarct scrie pe noi! Şi trebuie să fie totul perfect şi la dungă, să nu ne facem de râs! Aşa că văruim, dăm cu mătura, vopsim, ne aranjăm cu briz-brizuri, costume de nuntă şi machiaje d-alea grele, nu? Cu toată apoliticeala noastră declarată... vine omul, nu l-om ţine la uşă! O uşă frumoasă şi proaspăt lăcuită, c-apoi cum ne arătăm respectul?
 
Dacă vine Brad Pitt, e clar! Leşinau domniţele la Michael Jackson! Păi la Brad Pitt... pupă şi pământul pe care calcă! Pământul măturat de zeci de ori înainte, cernut şi aranjat bob cu bob, că na...e BRAD PITT - idolul unor generaţii, pe care nu-l întâmpini în capot sau izmene şi galoşi de grădină, plini de glod. 
Din contră: vom purta hainele cele mai bune şi vom mirosi a câmp de flori!

No, bun.
La Paşte, ne intră în casă Iisus, Izvorul Vieţii. Păi atunci, să-mi fie cu iertare, dar chiar nu pot să fiu indiferent şi mi se pare de la sine înţeles să mă pregătesc şi pe mine (fizic, psihic şi spiritual), dar să aranjez şi arealul înconjurător. Şi până la urmă, chiar dacă n-av avea vreo trăire spirituală, tot m-aş aranja - măcar de ruşinea rudelor, care îmi bat în poartă. 
C-aşa suntem noi: credem sau nu credem, la sărbători tot ne străngem oleacă laolaltă, să mai mâncăm din acelaşi blid sau să ciocnim un pahar de vorbă...că suntem oameni şi avem nevoie de iubire, oricât am nega.



De fapt, de câteva săptămâni, exact la asta mă tot gândesc: la iubire. M-oi fi defectat de la astenia de primăvară, mai ştii? Sau...
Într-o dimineaţă, pe când eram navetist cu normă întreagă, aud la radio o melodie. Nu mă întrebaţi, că nu ştiu cine o cânta şi nici cum era...dar mi-a rămas în minte un singur vers: "Am nevoie de iubire, dar nu de iubirea ta".

Iar chestia asta m-a pus pe gânduri...pentru că toţi ne dorim să fim fericiţi, iubiţi, răsfăţaţi, înţeleşi, adoraţi, chiar puşi pe piedestal. Dar nu unul format din laude, ci un piedestal al încrederii neţărmuite.  Problema e că de cele mai multe ori, aceste doriri rămân la stadiul de vis... pentru că, în realitate, lucrurile nu sunt atât de simple. Şi e minunată iubirea! Dar când apare singură şi din neant, fără a fi însoţită de contextul potrivit, o refuzăm. Nu are importanţă cât este de adâncă, cât este de sinceră sau că durează cât o clipă de eternitate... dacă ambientul este potrivnic, nu contează nici cât o băleguţă-n mijloc de potecă. 
Iar nenorocirea este că sunt situaţii când se întâmplă şi contrariul: contextul este atât de tentant, încât el chiar creează o aparenţă de iubire care, mă rog... Azi e, mâine nu mai e - c-apoi avem şi alte treburi pe planetă. Sunt suficiente experienţe de trăit, locuri de vizitat şi lucruri de încercat, deci nu putem sta priponiţi, într-un singur loc.

Aşa că, da... avem nevoie de iubire, dar nu "de iubirea ta". Orice ar însemna asta. 

Totuşi, mă întreb: care este esenţa iubirii? 
Dacă ştiam şi răspunsul, eram un mare om, mare caracter. Noroc că pe planetă sunt şi genii artistice, care au răspuns, măcar în parte, unor întrebări existenţiale. 
Aşadar, vă mai amintiţi de poezia "Pe de-a-ntregul", a doamnei Panait? Este o poezie de dragoste...un îndemn către dragostea completă şi complexă, aşa cum suntem fiecare din noi.  
Dar de Lucian Blaga vă mai amintiţi? Acela cu "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii". Hai, hai, că tre' să fi auzit de el, că-i subiect de Bac!

No, printre alte chestii-trestii-socoteli, nenea acesta a mai scris şi o poezie despre hotarul de la care porneşte dragostea cea mare şi adevărată. Adică no...în viziunea lui şi a mea, deoarece cam aşa îmi imaginez şi eu că ar trebui să fie: dragostea fără acceptarea întunericului celuilalt, nu este dragoste, ci o minciună. O Fata Morgana minunat de frumoasă, care se apropie cu paşi repezi şi se topeşte în zare, lăsând loc tragediei deşertului nemărginit.
Cine nu a simţit asta? Cine nu s-a fălit cu petecele de lumină, privind cu groază către întunericul din cotloanele sufletului? Un întuneric profund, care poate spulbera oricând iluzia fericirii. Un întuneric care ne-a transformat în ceea ce suntem şi care ne-a învăţat să sădim muguri de fericire în sufletul altcuiva.

Deci...dacă ai afla secretul lui Jean Valjean, vei condamna ori vei ierta? Şi dacă vei descoperi norul care umbreşte lumina zorilor, vei plânge mult ori vei zâmbi?
Aceasta-i întrebarea.
 
Dar gata cu fotosinteza, că a apus soarele de mult, iar vorba lungă e sărăcia omului.

Să aveţi un Paşte liniştit şi plin de iubire. Hristos a înviat!
Noapte bună, v-am pupat... şi hai cu poezeaua!!!!

 
Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet și noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineață-ți va ucide-odată visul,
că sufletul mi-așa curat,
cum gândul tău îl vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult, ori vei zâmbi
de razele acelei dimineți,
în care eu ți-oi zice fără umbră de căință:
"Nu știi, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi"?

[Lucian Blaga - Vei plânge mult ori vei zâmbi?]

luni, 7 aprilie 2025

Adolescenţa coruptă şi viaţa fără viitor

Aţi văzut "Adolescenţă coruptă", "serialul fenomen de pe Netflix"? Eu l-am văzut, în cele din urmă. Şi are părţi bune, are şi părţi care nu mi-au plăcut - deci nu pot să spun că a fost vreo revelaţie de film, care mi-a schimbat concepţia de viaţă.

Iniţial, am dat peste el în lista de sugestii de pe Netflix şi l-am trecut cu vederea. Titlul nu îmi spunea nimic, descrierea nu m-a tentat şi oricum, nu îmi stă în obicei să urmăresc, avid, orice apare nou pe oriunde. Aşa că mi-am văzut de activităţile mele.
Apoi, după vreo săptămână, cunoscuţii au început să mă întrebe, oarecum tulburaţi: "Ai văzut Adolescenţă coruptă? E super! Te pune pe gânduri, te sperie! E  fenomenal"! 
Când răspundeam cu un "Nu" simplu, îmi descriau, din nou, întreaga paletă de sentimente pe care le-au trăit - apoi conchideau, împăciuitori: "Oricum... nu îl vei înţelege, dacă nu eşti părinte".

No, şi după câteva imbolduri din astea, când m-am mai eliberat oleacă şi am găsit nişte timp şi dispoziţie pentru a urmări un film, mi-am zis: "Hai să vedem şi io despre ce e vorba"! Desigur că uitasem descrierea, dar mă gândeam că trebuie să fie ceva cu adolescenţi. Nu mă deranjează subiectul, aşa că i-am dat drumul.
După primul episod, m-a captivat - aşa că imediat, m-am uitat şi la episodul al doilea. De-acum se mai dusese din magie, dar voiam să văd tulburarea apelor şi încă eram interesat... aşa că mi-a plăcut, mult, scena din finalul episodului.

Apoi s-a făcut târziu; trăsesem deja suficient de mine şi am decis să mă culc. Încă nu descoperisem cât de intens era filmul şi ce sentimente mă mai facea să (re)trăiesc, dar ştiam, cu siguranţă, cât de horror va fi ceasul când va suna în zorii dimineţii. Aşa că am tras obloanele şi noapte bună, somn uşor, şapte purici pe-un picior!
Plus că nu au intrat zilele în sac şi e timp pentru toate.

A  doua zi, mi-am înştiinţat prietenii că am intrat şi eu în rândul lumii. Da-s numai pe la jumătate şi nu-s uluit. Curios să aflu deznodământul, da; dar nu tulburat şi nici n-am descoperit vreo Piatră Filosofală. Imediat vine răspunsul: "Aşteaptă să vezi episodul al treilea, te dă pe spate! Este fenomenal, dureros, incisiv şi într-un cuvânt, te pune pe gânduri"!
Deci, cu vânt la pupă şi avânt pionieresc, imediat cum am ajuns acasă, m-am postat în fotoliu şi am dat drumul serialului. Mi-era foame, dar nu prea - aşa că am ronţăit nişte covrigei, cu ochii în ecran. Apoi m-a luat setea, dar am răbdat, pentru că voiam să văd minunăţia. 
De obicei sunt răbdător; dar acum mi se rupseseră zăgazurile răbdării, aşa că lăsam şuvoaiele de neastâmpăr să curgă în voie.

S-a terminat şi acest episod şi încă aşteptam punctul fix care urma să-mi răstoarne universul. Un punct fix, care nu mai apărea... aşa că am reluat episodul. "Mai ştii? Poate îmi era prea foame şi poate am scăpat ceva. Sau poate am auzit un zgomot în fundal, mi-am întors privirea şi am ratat minunea". C-apoi ştiţi cum e: te pregăteşti o viaţă pentru ceva, dar dacă în fracţiunea de timp potrivită nu eşti pe fază, ai pierdut trenul. A zburat puiul cu aţa şi gata, aia e! Ghinion de neşansă.
La revizionare, însă, am observat că nu am pierdut nimic... aşa că am pornit şi ultimul episod. Poate se termină pe cai mari, mai ştii? Desigur că era şi posibilitatea să pierd timpul aiurea... dar în viaţă pierdem atât de multe! Oameni, iubiri, energie, sănătate, bani, lucruri - deci cu o oră în sus şi-n jos nu se mai face primăvară.

Şi nu s-a făcut - pentru că finalul m-a lăsat oarecum neterminat. Şi e pe sistem "hai să ne vedem de viaţă, ca şi cum nu avem ditamai elefănţoiul în bucătărie. Am mâncat, am băut, ne-am distrat... VAI, CE NE-AM DISTRAT!". 
Apropo, citesc o carte care se numeşte "Elefantul din creier". Vă interesează să vorbim despre ea, într-o dată viitoare? E... un alt mod de a privi lucrurile.

...la fel cum a fost şi "Adolescenţă coruptă". Pe scurt şi fără divulgări, într-o nu ştiu care dimineaţă, nişte poliţişti cu trupa de intervenţii după ei, rup uşa unei gospodării, năvălesc peste un puşti şi-l iau p-ăsta pe sus la secţie, ca să-l acuze de crimă. Apoi începe distracţia şi se porneşte caruselul de emoţii: curiozitate, confuzie, teamă, furie şi tot aşa.

Deci e un film bun? Ăăăăă... şi cam acesta e singurul răspuns clar, pe care îl am.
Mi-a mai plăcut foarte mult faptul că episoadele sunt filmate dintr-o singură bucată, cu cadre care curg natural unul după celălalt. Este ca şi cum eşti acolo,  în poveste şi eşti martorul întâmplărilor. Oriunde întorci capul, oamenii sunt vii -  cu propriile ocupaţii şi probleme, cu discuţii şi tot soiul de tensiuni personale.
Apoi, mi-a plăcut mult de tot jocul actorilor, care intră foarte natural în pielea personajelor. Atât de natural încât de multe ori mă întrebam dacă nu mă uit, cumva, la una bucată filmare pierdută şi regăsită în mina de cărbune. 
E un mare talent să poţi face asta, mai ales că dacă nu reuşeşti să fii în personaj, nu strici o secvenţă de câteva minute - ci întreaga poveste. Adică, episodul are cam o oră. Şi, la filmare, regizorul strigă MOTOR; ACŢIUNE! - iar totul merge ca uns. Apoi, pe la minutul 49 când trebuie să boceşti, o dai în râs. Păi nu îţi baţi joc de munca celor care au filmat înaintea ta? Cam da...
Deci, bravo actorilor şi jos pălăria!


Apoi... sunt multe de comentat.
Se aduce în discuţie modul în care societatea influenţează copiii, care sunt nedezlipiţi din mediul virtual - unde sunt "educaţi" de şmecherii de pe acolo. Şi iau ca model pe fraţii Tate... care, cică, au lansat ideea de "celibat involuntar" - un fel de stigmat social, care spune că eşti singur, deoarece eşti prea prost ca să fii iubit. 
Tot fraţii Tate mai afirmă că 80% dintre femei preferă 20% dintre bărbaţi - iar tinerii  încearcă să-i imite pe cei 20%, ca să nu fie celibatari involuntari  proşti - ci oameni de succes. Pentru că, până la urmă, ce înseamnă succesul? "Am gagica cea mai mare şi maşina cea mai tare". Parcă aşa...sau invers? Nu contează, atâta timp cât ai maşini, femei, bani, case, insule, avioane, vapoare, elicoptere şi, pe scurt, orice şi pe oricine
  
Problema e că nu fraţii Tate au inventat specula şi influensăreala, nici statisticile acelea. Nici limbajul emoticoanelor, nici bullyingul (sau buleala, mai pe româneşte) şi nici răutatea din jur. Prin urmare, deşi fraţii aceştia sunt scoşi la tablă, parcă nu m-aş grăbi să arăt cu degetul.
...mai ales că permanent, am avut senzaţia că societatea umană descrisă în film este...defectă. Iar adolescenţii par/sunt şi mai defecţi. Batjocoritori, bulitori, haotici, nesimţiţi, obsedaţi de virtual şi crescuţi prin zonele rău famate ale junglei.
Iar vârful la grămadă este pus de oameni legii... nişte poliţişti care spun că nu le place şcoala, deoarece tinerii sunt ţinuţi ca-n grajd, totul pute şi nu înveţi nimic bun pentru viitor.
Aşadar, printr-un subtext oarecare, nu se îndeamnă la abandon şcolar? Nu se cimentează ideea că şcoala scoate tâmpiţi şi că înfierează personalitatea tinerilor care ar fi nişte suflete magice şi lumini călăuzitoare, dacă nu ar fi obligaţi de profesori să înveţe formule şi comentarii pe de rost?

Părinţii descrişi sunt şi ei, tot de-o seamă.  
Unii nu vor să fie părinţi deloc, alţii sunt părinţi din întâmplare. Şi-atunci...na, îşi iubesc odraslele, că aia e! Doar că de atâta iubire, se iau cu treburile de oameni mari şi uită de soarta lor -  mulţumindu-se, doar, să îi ştie în siguranţă. O siguranţă de ordin fizic, pentru că...nu asta e cel mai important? 
Poliţistul care anchetează cazul, de exemplu, ar vrea să fie corect; numai că este un părinte inexistent pentru copilul lui - motiv pentru care, atunci când discută unul cu altul, parcă-s doi extratereştri de pe planete diferite. De fapt, nici nu ştiu să mai comunice unul cu altul... Dar se iubesc şi asta e cel mai important.

Cât despre adolescentul din rolul principal... din indiciile care se aruncă ici şi colo, am înţeles că a fost un copil sensibil, timid şi mai retras - şi de aceea,  a fost şi bulit pe toate părţile şi de către oricine. Aşa că a dezvoltat nişte traume şi un fel de tulburări bipolare: aci era pita lui Dumnezeu, aci urla ca apucatul de streche!
Dar cu... TOANE (ca să le zic aşa) sunt din ce în ce mai mulţi oameni pe care îi cunosc şi m-am obişnuit atât de mult cu asta, încât nici nu mai bag de seamă erupţiile din jur şi chiar mă acordez greu la ele. 
Stau liniştit în capul meu, mai cu o cântare, mai cu o poezea sau cu gândurile concentrate pe prezent, când...BAU! HAU-HAU! şi TRA-LA-LA...iar în primele secunde sunt atât de chiaun, încât nici nu înţeleg ce mi se spune sau care este motivul nemulţumirilor. Bâgui ceva şi tac, ce pot face? Nu-i nici contextul nici momentul potrivit pentru discuţii... iar după un minut, curge lapte şi miere, iar totul se uită. 
Desigur că eu reiau secvenţa în minte şi încerc să o înţeleg. Îmi dau seama ce puteam răspunde sau cum trebuia să pun problema...dar nu mai contează, pentru că trenul a trecut. E vară, vară şi cald afară... De ce să mai dezgrop morţii? Lasă aşa; oricum, toate trec!

Deci...ce ziceam? Toane? Capricii? Tulburări? Mănânc din astea la micul dejun. Şi m-am educat să nu le răspund, ca să nu creez vreo bombă atomică, ce are urmări pe termen lung.
Dar...da. Stresul, egoismul şi ieşirile necontrolate pot provoca tragedii incomensurabile. Cum este şi-n cazul adolescentului corupt, care trăieşte într-o lume a oportuniştilor din jungla urbană. O lume animalică - în care mănânci sau vei fi mâncat, iar agresorii devin victime şi victimele devin agresori.
O fi lumea noastră? Poate că da... deşi contribuim cu toţii, ca să arate aşa minunat.
Întrebarea este cum să o schimbăm, dacă nu ne place?

Nu ştiu.
După umila mea părere, filmului nu i-ar fi stricat şi o abordare mai spirituală, măcar pe la colţuri. Pentru că bucuria vieţii nu se rezumă numai la material, ci şi la trăiri ce aparţin unei lumi mai subtile Şi până la urmă, chiar dacă universul funcţionează după reguli matematice, dacă nu s-ar cerceta şi din punct de vedere filosofic, ar fi doar un loc rece şi întunecos. Un pustiu infinit,  unde viaţa nu ar trebui să existe. Numai că, ce să vezi? Suntem aici, oricât de improbabil ar părea.   
Iar dacă tot căutăm vinovaţi şi cauze, de ce uităm că percepţia lumii se naşte, mai întâi, în propriul suflet? Şi dacă el este bolnav, unde îl tratăm? 
Răspuns: La farmacia inimii, Catena. Desigur.

Dar, până la urmă, ce ştiu eu? Nu-s părinte. Şi cel mai probabil, nu am înţeles nici la ce m-am uitat. 
...pentru că dacă eram şi dacă aveam şi dacă simţeam şi trăiam, mă înspăimântam la gândul că aşa ceva poate păţi şi copilul meu.
Şi mă raportam altfel la acest serial. 

Să bem pentru asta! 
Şi-un cântec vesel să cântăm, ca la zi de sărbătoare. Până la urmă... fiecare zi din viaţa noastră este o sărbătoare şi o zi în care putem deveni mai buni. 
Să nu ratăm această ocazie, zic!



[Paris Paloma - The Rider/ The Lord of the Rings: Ride of the Rohirrim Theme]

joi, 20 martie 2025

Pe de-a-ntregul

Acum vreo doisprezece ani, m-am înscris la un curs de Artă Fotografică, organizat de domnul Mihai Vasile. Iniţial, eu l-am cunoscut ca artist fotograf; iar timp de şase luni, cât a durat cursul respectiv, am aflat că este un artist în toată puterea cuvântului: era şi regizor, scriitor, scenograf, actor şi fondator al Teatrului Equinox. Super-tare omul, mi-a plăcut maxim de el!
Şi în plus, aducea cu sine o energie boemă, de  parcă era desprins dintr-o poveste. Eu, cel puţin, ori de câte ori îl vedeam, îmi aduceam aminte de Gandalf, din "Stăpânul Inelelor". 

Tot prin prisma acestui curs de fotografie am aflat şi de Festivalul de Arte Vizuale "Nichita la Echinocţiu". La vremea aceea, evenimentul nu avea cine ştie ce expunere şi mi se părea un fel de festivitate şcolară, apreciată de câţiva cunoscători şi cam atât. Totuşi, organizarea implica foarte multă pasiune, care, în scurt timp, s-a lipit şi de mine. Cred că de atunci am şi început să citesc, mai serios, poezii de Nichita Stănescu. Pe unele dintre ele le-am şi recitat, cu diverse ocazii şi mai ales când îmi mai pica câte o dragoste pe cap.

No, dar aventura artelor vizuale s-a terminat şi a urmat restul vieţii mele, cu toate meandrele sale concrete. Am continuat să fac fotografii, am continuat să citesc poeziile lui Nichita. Totuşi, nu le mai recit nimănui, chiar dacă,  pe câteva dintre ele, le iubesc cu tot sufletul. 
Iar de festivalul "Nichita la Echinocţiu"...ce să mai zic? Deşi nu am mai auzit nimic despre subiect,  îmi amintesc de el în fiecare an, ori de câte ori vine Echinocţiul de primăvară. La un moment dat, chiar mă întrebam dacă se mai ţine şi... da, să ştiţi că se ţine. Anul acesta este ediţia a XX-a.  

Apropo de asta: 
La mulţi ani! La triplu mulţi ani, că e zi de foarte multe sărbători: Echinocţiul de primăvară, data de la care începe primăvara astronomică. Ziua Internaţională a Teatrului pentru Copii şi Tineret. Dar şi Ziua Internaţională a Fericirii.  
Atunci, fericire şi noroc! Să fim fericiţi, cu suflet de copil, poftă de viaţă şi visuri renăscute! C-apoi... dacă dă soarele niţel, parcă şi viaţa pare mai acceptabilă! Nu-i aşa? 

Ciudat este că, în sinea noastră, cu toţii ne simţim trişti şi neînţeleşi. Neîmpliniţi şi cu un gol în suflet. Un gol ascuns, pe care îl regăsim doar în intimitatea propriei singurătăţi. Un gol care nu poate fi umplut pe de-a-ntregul şi care ne face să ne dăm seama cât de singuri suntem. Oriunde am fi, orice am avea, cun oricine am fi. 
Ştiu că mă veţi contrazice, dar nu contează asta... pentru că oamenii nu se cunosc după ce spun, ci după reacţiile pe care le au când sunt sub presiune. Sau beţi. Adică, exact în momentele în care ne eliberăm de orice inhibiţie şi constrângere socială. 
Abia atunci căpătăm curajul de a nu ne mai ascunde şi de a fi noi înşine; abia atunci dăm glas celor mai adânci temeri, scoatem la lumină cele mai ascunse secrete şi ne comportăm exact aşa cum ne dorim... pentru că realizăm că, în cele din urmă, nimic nu contează. 
Totuşi, nu cred că este necesar să transpunem în fapte orice idioţenie de gând care ne trece prin minte - pentru că, până la urmă, nu toate muştele fac miere şi nu tot ce zboară se mănâncă. Aşa că... beţia e câh!

De-a lungul timpului, am avut numeroase ocazii să îmi testez teoria nefericirii - şi până acum, nu prea a dat greş. Chiar recent, în timp ce dădeam scroll-scroll pe diverse pagini de internet, ca să-mi mai treacă de plictiseală, am găsit o imagine care mi-a reamintit ceea ce ştiam deja: 


Buuuunnnn...dar ce este în neregulă, aici? Răspuns: nimic.
Ştiu de mult că o anumită secţiune a vieţii virtuale este dedicată sentimentalismelor şi sensibiloşeniilor. În plus, toate religiile lumii şi toate înţelepciunile populare spun acest lucru: "semeni vânt, culegi furtună"; "cine scoate sabia, de sabie va pieri"; "legea cauză-efect" a karmei şi câte şi mai câte.
Ştim cu toţii treburile astea şi au devenit mai banale decât respiratul. 
Însă, în momentul în care simţim nevoia să le spunem, încărcăm această idee cu resemnare. Ne predăm armele şi sperăm la o echilibrare a balanţei vieţii cândva, într-un viitor nedeterminat. Pentru că, în sinea noastră, mereu suntem cei care cred prea mult, iubesc prea mult, se sacrifică prea mult, înţeleg prea mult, fac prea mult, tac prea mult, ajută prea mult. Iar suferinţa este provocată de "alţii", care "vor primi ce merită". Şi care, în sinea lor, cred prea mult, iubesc prea mult, se sacrifică prea mult, înţeleg prea mult, fac prea mult, tac prea mult, ajută prea mult. Iar suferinţa este provocată de "alţii", care "vor primi ce merită".  Şi care, în sinea lor....
Şi atunci, am o întrebare: de unde vine suferinţa?

Eu, de exemplu, ca orice om, mi-am luat doza mea de suferinţă şi vestea bună este că nu cred că s-a terminat, pentru că mai am multe de învăţat. Asta aşa, ca să nu mai menţionez şi restanţele de la examenele trecute. :))
Totuşi, din toate câte s-a întâmplat, o singură dată aş fi putut evita deznodământul dureros. În rest, din clipa în care se declanşa evenimentul T0, indiferent ce aş fi făcut, toate drumurile duceau la Roma. Finalul era acelaşi - şi nu din vina cuiva sau pentru că ceilalţi sunt genii ai răului, care trăiesc doar pentru a(-mi) provoca durere. Nu... ci pentru că oamenii, noi, facem tot ceea ce facem, ca să fie bine. Suntem, însă, diferiţi; avem educaţie diferită, vedem viaţa diferit, avem valori diferite şi interese diferite. Iar ca linie directoare, cel mai important e să NE fie bine. În relaţii, la muncă şi în orice altă activitate socială. 
Pentru că...dacă nu ne e bine şi lucrurile nu se aşează aşa cum ne dorim, nu suntem fericiţi. Iar dacă nu suntem fericiţi... pentru ce ne agităm?

Până la urmă, toată viaţa noastră se rezumă la o singură întrebare: ce este fericirea?  Şi nu fericeala aceea care ne inundă după ce ne îndeplinim o dorinţă şi se evaporă când apare altă dorinţă la orizont...ci fericirea aceea care ne dă energie să fim convinşi că indiferent cum ar arăta prezentul şi ce ne-ar mai aduce viitorul, clipa de ACUM este cea mai frumoasă din lume. 
Suntem capabili de asemenea simţăminte?

În concluzie, astăzi ce sărbătorim? Fericirea sau fericeala?
Habar nu am, însă e zi cu distracţie. Cu surle şi trâmbiţe, cu aplauze şi dorinţe îndeplinite. Adică...nu ştiu cum să vă zic şi nu vreau să mă laud, nici nu vreau să vă-nspăimânt  - dar începând de azi, am nişte căşti noi. URAAAAA!!!! 

Să bem pentru asta şi o poezie să mai citim. Nu de alta, dar mâine e şi Ziua Mondială a Poeziei. Aşadar şi prin urmare, grecii navigau pe mare. Prin urmare şi-aşa deci, este vorba despre greci... iar nişte versuri nu strică. 
Vreţi Nichita Stănescu, să fim şi noi în trend? Muahahahahaaaaa... ghinion, pentru că eu vreau altceva - şi anume, o poezie de-a doamnei Aurelia Panait. Dar pentru că iar nu mă pot hotărâ pe care să o aleg, voi deschide cartea...şi ce pică, aia e!
Ţineţi-mi pumnii, ca să nu mai fie tot cea de data trecută! :)) :)) :)) :)) 
Şi...GATA!!! Poezia se numeşte "Pe de-a-ntregul".

Când mă iubeşti, să mă iubeşti întreagă,
Cu bune şi cu rele, roz şi gri, 
Nu-mi spune, dovedeşte-mi că-âi sunt dragă,
Nu despica iubirea în fâşii!

Când mă iubeşti, să mă iubeşti deplin, 
Cu tot ce-am fost, ce sunt, cu tot ce am:
Cu părţi de întuneric şi senin, 
Cu rană pentru suflet şi balsam.

Îmbrăţişează-mi zâmbetul, tristeţea, 
Greşelile, căldura, răzvrătirea
Şi urâciunea, tot ca frumuseţea!...
Când mă iubeşti, iubeşte-mi toată firea!

Iar de nu poţi să mă iubeşti astfel, 
Acordă-ţi timp să mă cunoşti mai bine,
Nu-mi dărui săruturi şi inel,
Păstreză-mă cum sunt în întregime!

[Aurelia Panait - Pe de-a-ntregul/ vol. "Cireşul albastru"]