Apa noastră, cea de toate zilele - partea a II-a

În cele ce urmează, continui epopeea crizei de apă care a lovit peste o sută de mii de oameni din judeţele Prahova şi Dâmboviţa, aşa cum am simţit-o eu - pe propria-mi piele.

Vineri, 05.12.2025, pe la 21.00, începe să urle telefonul a alertă: "Începând cu ora 23.00, se va relua distribuţia de apă - dar numai menajeră. Este interzis spălatul sau folosirea în alte scopuri, în afară de spălatul toaletei".

URAAAA!!!! AM ÎNFRÂNT!!!

Ce papuci de cal să fac cu apa menajeră? Am şi-n cisternă, în faţa porţii, dar nu am mai luat o picătură, de când nu mai este potabilă! 

No, dar şi-n condiţiile astea, Moş Nicolae tot a venit cu daruri multe. Aveam ghetele pline de noroi, că nu am mai avut timp şi nervi că le curăţ - chiar dacă de dimineaţă le ştersesem cu apă menajeră. Pentru că, da, îi găsisem o utilitate.   

Sâmbătă dimineaţă, la ora 9.00, a mai venit un Ro-Alert care ne informa că s-a reluat furnizarea cu apă, dar e apă menajeră. Apoi, sâmbătă la ora 13.00, fără vreun Ro-Alert, s-a oprit furnizarea apei menajere. 

Duminică pe la prânz, a mai venit un Ro-Alert - care ne informa că vineri, la ora 23.00 s-a reluat furnizarea cu apă menajeră. Iar la ora 13.00, s-a oprit furnizarea apei menajere, tot fără Ro-Alert.  

Mai de dimineaţă, am încercat să-mi spăl toaleta şi am turnat o cană de apă de menaj. Era maroniu-roşiatică. S-a murdărit vasul într-un hal fără hal... aşa că l-am spălat cu vreo doi litri de apă plată. D-asta mai am, că se dă zilnic de la primărie şi beau mai cu măsură, ca să am de igienă. Apă de ploaie încă mai am, că mai dă Dumnezeu câte o stropeală mică, pe timp de noapte... şi o strâng, că cine ştie când îmi trebuie?

Teoretic, nu prea ar fi fost nevoie, pentru că de luni, s-a promis că se reporneşte apa potabilă. Aveam  o mică impresie că nu se va întâmpla aşa ceva... şi speram la vremuri mai bune, pregătindu-mă de război.

Deja, maldărul de haine pentru spălat creştea ca-n poveşti: într-o zi, cât altul în trei ani. 

Şi-apoi, mă mai chinuia o întrebare: după ce, de vineri de la ora 23.00, pe conducte a curs porcăria aia de apă nepotabilă... de luni dimineaţa, când pe ACEEAŞI conductă va curge apă potabilă, CE AR TREBUI SĂ FAC CU EA?

Nu ştiu. Dar sper să fie bună măcar să îmi spăl hainele la maşina de spălat. Dacă nu... sun un prieten dintr-un oraş civilizat şi mă milogesc să le spăl acolo. Sau fac ca bogaţii: le arunc şi îmi cumpăr altele. 

Vorba aia: "S-a murdărit copilul! Îl spălăm sau facem altul"? Păi şi eu 'oi sta în nişte hanţe? Da, mi-s dragi...dar le arunc şi gata! Păi dacă nici eu nu mai stimulez consumerismul modern, atunci cine?

Oricum, mi-ar fi plăcut să fiu împuţit de bogat... că putea veni şi criza lu' mama crizei de apă! Lăsam pe noptieră un bileţel pe care scriam "Plecat în vacanţă! Să mă chemaţi când vin vremuri mai bune! Iar dacă eu nu 'oi mai fi, căutaţi-mi strănepoţii!" - apoi puneam coada pe spinare şi plecam în Caraibe.

Dar cum nu sunt decât împuţit, trebuie să stau p-aci. Aia e.

Măcar am apă de ploaie. Apă plată. Un lighean, două căni şi fel de fel de geluri de duş, şampoane şi săpunuri. 

Iar ce va fi de luni, vom vedea...

Şi am văzut.

Am venit de la lucru şi m-am repezit în baie, să încerc robinetul de la chiuvetă. Aveam o presimţire proastă, pentru că imediat de cum am intrat în oraş, mi-a bipăit un nou Ro-Alert - care mă informa că vineri seara, s-a dat drumul la apă menajeră şi nu poate fi folosită decât pentru toaletă. ŞTIAM DEJA!!

Pe seară, am aflat pe surse, că apa de la robinet nu ar fi chiar menajeră. Adică poate fi folosită la spălat, dar nu şi la băut. Atunci m-am hotărât să iau taurul de coarne şi am strigat: "SUNT BĂRBAT! DACĂ VREAU SĂ PARCHEZ ÎNTRE DOUĂ CAMIOANE, EU MĂ-NFIG ÎNTRE DOUĂ CAMIOANE"! 

Apoi, plin de energie războinică, am făcut ceea ce ar face orice bărbat în situaţia mea: am băgat haine la maşina de spălat şi m-am îmbăiat printre atâtea spume şi clăbuci parfumaţi, că aproape trecuse o oră şi nu mă mai înduram să ies din cadă! 

Pentru câteva secunde, m-a trecut un fior de gând care m-a cutremurat: "Dacă sursele vor fi greşit şi mă trezesc cu te miri ce carcalaci pe mine"? Dar tot singur m-am liniştit: "Aia e. Am făcut ce trebuia făcut. Şi-n plus, de va fi să mor în câmp de mohor... să spuneţi curat, că m-am însurat c-o dalbă domniţă, mândră garofiţă". Parcă aşa era. No! Şi până la urmă, mor o dată, nu de zece ori.

Marţi mă simţeam alt om. E bună baia cu cana, e bună apa cu raţia, dar o baie fierbinte, ca să-ţi pună sângele-n mişcare, nu se compară cu nimic! Practic, e în "top trei - cele mai mari fericiri din lume".

În plus, aveam şi un alt motiv de fericeală: găsisem un articol pe internet, care mă informa că Apele Române reacţionează la ştirile care sugerau că barajul Paltinu are probleme. De fapt, lucrurile stau exact invers: totul este bine, barajul funcţionează, apa este la parametri de calitate excelentă, turbiditatea este în grafic...totul decurge conform programului. E adevărat, lacul de acumulare are mai puţină apă, dar este normal să fie aşa pe timpul iernii.

Îmi venea să râd, dar eram prin tramvai sau ceva şi nu voiam să par scăpat de la băieţii veseli - deşi, în ziua de azi, orice om e cu normalitatea lui. Deci nu ar fi trebuit să fie o problemă...

Însă, la un moment dat, nu m-am mai putut abţine şi am chicotit de câteva ori, că simţeam că explodez! "Bine, frate, e perfect normal!Trăim pe roze şi habar n-am...ceea ce, aşa va fi! Poate trăim mai bine decât peste şase luni... mai ştii ce ni se pregăteşte"? 

În plus, adevărul e că în fiecare iarnă se opreşte apa câte o săptămână sau două...dar eu nu am aflat, pentru că m-am dus să ud buretele, pe planeta vecină! 

Desigur că pe la orele prânzului de marţi, iar a venit un mesaj Ro-Alert, cu binecunoscutul mesaj: "Vineri, 05.12.2025, începând cu ora 23.00, se va relua distribuţia....."...ŞTIU!!! 

Pe seară, iar a sunat Ro-Alertul, cu acelaşi mesaj - pe care nici nu-l mai citeam, când zăream "Vineri...".

Însă, pe Ro-Alert nu îl deranja şi a venit cu regularitate şi miercuri dimineaţa. Apoi, de două ori în jurul prânzului. Şi încă o dată, pe seară. 

Deja mă umfla râsul când îi auzeam piuiturile. Şi mă gândeam: "Mai ştiţi când se zgâriau plăcile de pick-up, şi dacă ascultai respectivul disc, iar acul dădea de zgârietură, se rula, în buclă, aceeaşi porţiune? Sus, în deal, e-o casă şi acolo-i... şi acolo-i... şi acolo-i... şi acolo-i... şi acolo-i... dar nu mai aflai "ce-i acolo", în vecii-vecilor-amin?

No... Ăstora li s-o zgâriat Ro-Alertul, e clar"! 

...pentru că, da! DA, DA, DA!! Joi dimineaţă, drăguţul de Ro-Alert a revenit cu acelaşi mesaj: "Vineri, 05.12..." ...ŞTIU!!! Ştiu că vineri, 05.12.2025, începând cu orele 23.00, s-a reluat alimentarea cu apă menajeră! Altceva nu mai ai de spus?

Da. Şi a spus joi seară, când iar a alertat telefonul cu un mesaj:  "Azi 11.12.2025 ora 15.00 s-a reluat alimentarea cu apă potabilă".

URA! URA! URA! AM ÎNFRÂNT IAR!

În concluzie, ce am învătat din toate astea?

Probabil nimic nou... însă eu am înţeles ceva foarte important: trebuie să fiu cât mai independent de resursele comunitare. Iar dintre toate, alimentarea cu apă este "cea mai principală prioritate a supravieţuirii", ca să zic aşa.  

Mă aştept să se taie gazele. Aia e!

Mă aştept să se taie curentul. Aia e, mă voi descurca. Dar fără apă, e cel mai dificil.

Amuzant este că în zona în care locuiesc, sunt locuri în care pânza freatică este la un metru adâncime. În trecut, în împrejurimi erau trei fântâni cu apă potabilă. Şi nu mai sunt... dar nu pentru că au secat, ci pentru că nu le-a mai îngrijit nimeni.  

C-apoi, de ce ar face-o? "Mai suntem în Evul Mediu, să bem apă din fântână"? Ghinion... uite că suntem. Şi dacă nu suntem, putem ajunge oricând acolo.

Apoi, mai rămâne o întrebare: CINE VA PLĂTI PENTRU TOT POCINOGUL ĂSTA?

Ministrul Apelor - sub oblăduirea căruia s-au întâmplat toate probleme acestea?? Directoarea aceea cu origini de coafeză? Specaliştii şi experţii care au dat-o de gard? Agenturili străine?? 

Nu ştiu. De fapt, chiar de aş şti, tot nu mi s-ar schimba viaţa cu ceva. 

Cu toate astea, am o certitudine: decât să-mi pun speranţele în politicienii nostri, mai repede cred cu tărie că în câteva luni se va inventa călătoria în timp şi mă voi vizita eu pe mine însumi, ca să-mi zic:

"Salut! Eu sunt tu din viitor. Uite ce e...voiam să îţi mulţumesc că ai spălat rufele în seara de sâmbătă, de dinantea crizei de apă. Şi te pup pe creştet că ai făcut şi-o baie ca omul civilizat. A! Şi ai grijă, că vine o ditamai criză de apă! Pune-ţi deoparte, să ai de consum! Nu fi idiot şi nu-ţi mai goli bazinul, că nu-ţi îngheaţă nimic... şi strânge cât de multă apă albă, pentru zile negre"!  

Să bem pentru asta! 

Şi-un cântec vesel să cântăm, că e cazul:

 

 [Michael Jackson - They don't really care about us]     

Apa noastră, cea de toate zilele (partea I)

Mă trezesc, fain frumos, duminica trecută şi dau fuga la baie, să mă toaletez de dimineaţă - conform poeziei: "mă spălam, mă pieptănam, fundă roşie-mi puneam".

No...şi mă pieptăn. Dar când să dau drumul la apă, ca să mă spăl... văd că abia mai curgea un firicel de apă cât aţa de papiotă de gros. Şi-mi zic: "Ete, na! Opresc ăştia apa! O fi vreo conductă spartă p-aici, că se mai întâmplă...dar bine că am mai prins ultimile picături, ca să mă spăl şi eu"! 

Zis şi făcut: înşfac periuţa, o umezesc puţin, pun pastă pe dânsa şi mă apuc să-mi frec dintele cu nădejde... timp de două minute, cât scrie în regulament. Apoi, pornesc iar apa - că nu-s zălud, ca să o las să curgă pe conductă aiurea, cât eu nu o folosesc! 

Aşadar, pornesc apa şi încep să mă uit la picătura care se chinuia să alunece de pe ţeavă. Stau vreun minut, cu răsuflarea tăiată, o încurajez, dar aia să pice... pace! "Deci e clar, s-a oprit de tot"!...şi mă apuc să caut, în gând, o altă sursă de apă. C-apoi de! Aveam gura plină de spumă de pastă şi nu puteam rămâne aşa. Mă simţeam ca acela care se săpuneşte la duş şi i se opreşte apa chiar când vrea să se limpezească... de rămâne omul perplex şi plin de clăbuc, neştiind ce să facă. 

După câteva clipe de reflecţie, constat că nu aveam nici măcar o lingură de apă, pe ncăieri - dar când să mă las păgubaş, să scuip spuma din gură şi să-mi văd de viaţă, mi-aduc aminte că mai era puţină apă pe un fund de cană. Apă pe care o folosisem ziua trecută la flori şi pe care uitasem să o arunc. "No, las că-i bună! Şi cu aia m-am clătit" - apoi am plecat la treaba mea.

Pe la prânz, am aflat că nu curge apa în tot oraşul, că s-a defectat ceva pe la Paltinu şi până pe miercuri, nu se poate rezolva nimic - moment în care am făcut ce face orice om cu scaun la cap: m-am panicat! "HAOLEO!!!! CE MĂ FAC!! CUM SĂ STAU NESPĂLAT ATÂTEA ZILE?? Şi mai ales, DE UNDE IAU APĂ"?

Aveam un bazin de 1 metru cub, plin cu apă de ploaie - dar îl golisem cu o zi înainte, ca să nu îngheţe peste noapte şi să se spargă ventilul. De ştiam eu că nemernicii ăştia opresc apa, o mai aruncam pe şanţ? Ptiu!!! Ce prost fusei"!

Şi pe cuvânt, de nu-mi venea să mă bat singur... dar parcă-mi venea să mă şi pup, că mi-a dat Dumnezeu mintea cea de pe urmă şi am băgat haine la spălat, exact noaptea trecută. Îmi trebuia ceva pe luni, iar duminică nu puteam spăla...aşa că, iaca! Sâmbătă seară/noapte fu ziua taman potrivită.

Dar tot rămânea o problemă: cu ce apă spăl vasele? Cu ce apă mă spăl pe mâini? Cu ce apă mă spăl pe dinţi şi cu ce apă fac baie? 

Am dat fuga la rezervor şi l-am închis, sperând să mai plouă şi să mai strâng ceva. Apoi am plecat să-mi iau apă, că n-aveam nici de băut. Mergeam pe stradă şi înjuram, în gând, toate autorităţile care au permis să se întâmple o aşa prostie. 

Am început să dau telefoane, tuturor cunoscuţilor. O doamnă în vârstă era singură în apartament, fără pic de apă. Se panicase, că trebuia să îşi ia pastilele şi nu avea cu ce. Iar dacă nu şi le ia, intră în comă diabetică... prin urmare, s-a apucat să îmi dea instrucţiuni despre ce şi cum să fac, în caz că nu mai răspunde la telefon. 

În zece secunde eram îmbrăcat şi mi-am pus în rucsac o sticlă de apă, să i-o duc femeii. Nu mai ştiu de unde o aveam, dar era acolo. Când să ies, mă sună doamna şi-mi spune  să stau liniştit, că tocmai a sosit la ea o vecină şi i-a adus două sticle cu apă. Avea şi pentru mâine, dar ce se face cu toaleta? Nu am ştiut ce să îi spun.   

Între timp, pe internet apare un comunicat de la primărie, care ne informează că este o avarie la barajul Paltinu şi va fi apa oprită până joi. Îşi cer scuze de disconfortul creat, pentru că nici ei nu au ştiut. Nu se ştie cine este de vină, dar asta e situaţia.

A doua zi, pe 1 decembrie, începe să se împartă apă prin oraş, în nişte cisterne aduse de pompieri. Preotul fiecărei parohii din oraş, împreună cu câţiva credincioşi se strâng pe la troiţe, să cinstească eroii neamului. Este aşteptat primarul, ca să depună coroane cu flori, după obicei. 

Acesta nu apare, însă este înlocuit de un membru al Poliţiei Locale. Primarul este în mijlocul oamenilor, prin piaţă, împărţind apă. Apar primele scandaluri, îmbrânceli şi înjurături. Oamenii se strâng în cozi uriaşe, ca la urs... însoţiţi de stive de găleţi, cazane, sticle goale, bidoane, căni şi orice recipient care poate ţine apă. Pompierii vâjâie în toate părţile, cu maşinile pline cu apă sau goale. 

Este 1 decembrie şi trebuie să ne iubim ţara. "Care ţară, dom'le? Ia uite ce-şi bate nenorociţii ăştia joc de noi! Mânca-i-ar boalili alea rele"!

Pe seară, primesc o găleată cu apă de ploaie de la vecini şi fac o baie, că a doua zi aveam treabă şi nu-mi permiteam să plec puturos. Nespălatul de om fără apă nu miroase mai frumos decât nespălatul de om silnic, care nu dă o ceapă degerată pe igienă. Deci, din pământ, din iarbă verde, trebuie să mă descurc, cumva. Plec şi eu între domniţe şi oameni serioşi, nu mă pot duce răpănos!

Aşa că am pus apă la fiet şi m-am spălat cu cana, la lighean. Nu e prima dată când fac asta, deci nu m-a deranjat. Ba, acum era lux, pe undeva... că am pus ligheanul în cadă şi nu aveam grijă că voi stropi - cum era în trecut, când îmi ţâţâia inima de câte ori aruncam apă pe mine, ca nu cumva să depăşesc limita copăii şi să ud covoarele din jur. 

Însă anii de confort m-au făcut să îmi pierd exerciţiul şi nu mai nimeream proporţiile de apă caldă/apă rece...aşa că ba mă opăream, ba dădeam cu apă sloi pe mine şi-mi clânţăneau toate măruntaiele. 

Dar m-am îmbăiat şi a fost bine.

Marţi după prânz, deja se înmulţiseră cisternele cu apă de pe raza oraşului. 

Încep să aud dezbateri la televizor despre criza de apă din Prahova şi Dâmboviţa. Pe internet apar postări ce deplâng soarta bătrânilor singuri în apartamente, care mor de sete şi nu îşi pot asigura apa noastră, cea de toate zilele. Fotografiile lacrimogene se înmulţesc, iar articolele care surprind nevoinţele oamenilor şi cozile infernale de la apă împânzesc mass-media. Dezbaterile cresc în intensitate si se caută vinovaţi, dar toată lumea şi-a făcut treaba perfect şi nu e nimeni de vină. 

Mai în glumă, mai în serios, pe ici - pe colo, se zice că ruşii ne-au atacat hibrid. Oamenii suduie din rărunchi şi se stropşesc pe oricine nimeresc.

Seara, îmi perfecţionez tehnica de spălat la lighean, cu apă de ploaie. Încă e bine.

De miercuri, parcă, cisternele se alimentează cu apă menajeră şi eu încep să îmi fac griji. Nu ştiam ce pot face cu apa asta, în afară de aruncat la toaletă. În zilele următoate, pe cisterne se lipesc anunţuri care ne spun că "apa nu poate fi folosită la spălat rufe, spălat pe corp, pe dinţi sau gătit. Este bună doar pentru aruncat la toaletă". 

Mă doare-n cot! Stau la curte şi nu am dărâmat wc-ul din fundul grădinii. Pe alţii care stăteau la bloc şi nu aveau luxul meu, cu siguranţă îi ajuta apa menajeră. Însă, problema mea era alta: CU CE MĂ SPĂL?????  

Apa de ploaie era pe terminate; mai strânsesem şi eu de-o cană, în bazin - însă era puţină. 

Între timp, mi-am modificat viaţa: mi-am restrâns activităţile la minimum; mâncam mai puţin, ca să nu consum vase multe (care trebuiau spălate) şi eram la limita deshidratării. În mod normal, beau aproape trei litri de apă pe zi; acum abia beam jumătate de litru, ca să nu fie nevoie să merg des la toaletă şi apoi SĂ MĂ SPĂL PE MÂINI!

Pe la prânz, aflu că se împarte apă plată, prin diverse locuri din oraş. Dau fuga acolo, îmi iau câţiva litri, pun o sticlă să am de băut şi restul o duc la baie. E cam naşpa să mă săpunesc cu o mână şi să-mi torn apă cu cealaltă, dar decât deloc... e bine şi aşa. Mi-ar fi plăcut, totuşi, ca Dumnezeu să ne creeze cu trei mâini, ca să avem de rezervă, pentru vremuri de restrişte.

Între timp, alerg pe ici, pe colo, mai duc apă pe la cine are nevoie. Mai cerşesc apă de ploaie şi mă bărbieresc, apoi mai fac o baie şi mă limpezesc cu apă plată. Uite aşa, de nervi!

Apoi mă pufneşte râsul...un râs sacadat şi nebunesc: dacă pun şi lămâie în apa cea plată, zici că-s o măslină într-un lighean cu cocktail. 

Cu câteva sute de ani în urmă, într-o operă de-a lui Jean Jacques Rousseau, s-a lansat celebrul îndemn: "Nu au pâine? Să mănânce cozonac"! Noi nu avem apă. Foarte bine...mă spăl cu lapte de popircheliţă! Şi mă vedeam un Cleopatru mai mic, răsfrânt pe marginea unei căzi pline cu lapte! 

Iar râd de unul singur, ca un nebun... 

Joi, aflu că cel mai devreme, apa va reveni pe 8 decembrie. Însă, la radio, când eram prin maxi taxi, un director de pe nu ştiu unde afirmă, cu bucurie, că totul este bine: în Câmpina, spital este închis. Dar oamenii se descurcă, internările au fost mutate la Ploieşti şi totul merge conform planului. Restaurantele se închid, dar oamenii se descurcă, totul e bine. Autorităţile împart apă plată, la colţ de stradă. Iar de mâine, se va relua alimentarea cu apă, conform programului. E drept că va fi doar apă menajeră, dar oamenii vor avea cu ce să îşi spele toaletele şi totul e bine. 

Mă uit în jur şi lumea din jurul meu se închină, deşi nu am trecut pe lângă vreo biserică - iar şoferul dă din mână, a lehamite. 

 

Oftez şi mă hotărăsc să îmi recapăt normalitatea...aşa că mă îndop cu apă, mănânc prin oraş tot ce-mi pofteşte inima - mai ales cartofi la cuptor cu mămăligă caldă, iar seara car apă plată şi mă îmbiez cu cana. 

Mai târziu îmi aduc aminte de o întâmplare de acum câţiva ani: eram la toaletă, la un McDonald's şi cât mă uscam eu pe mâini, intră un nene în toaletă, care îşi scoate aparatul de ras dintr-un buzunar, spuma de ras din celălalt şi începe să se ferchezuiască.

Atunci, mi s-a părut amuzant. Acum... parcă şi eu aş face fix la fel! 

Dar am apă de ploaie şi apă plată. Mănânc în farfurii de unică folosinţă, cu tacâmuri de unică folosinţă. Beau în pahare de unică folosinţă.  Şi spăl vase din când în când, tot cu apă plată. 

Aia e...

Dar haideţi să cântăm un cântec vesel. Măcar atât.

[Loredana feat. Cabron - Apa]

Patriotism şi iubire (de neam)

Ziua de azi, la mulţi ani! 

La mulţi ani, România! La mulţi ani, români! Să fim, să avem, să ne împlinim şi să înflorim ca merii, ca perii, în mijlocul primăverii! Aho-aho, copii şi fraţi! Staţi oleacă, nu mânaţi! 

Gata... se pune că m-am achitat de patriotismul necesar pentru Ziua Naţională?

Că dacă nu, pot să continui cu urări de bine până la (aproape) miezul nopţii - iar la 11:59:59 mă opresc, că apoi trece moda iubirii de ţară şi nu vreau să mă acuze lumea de suveranism-georgism-simionism-legionarism-putinism-şi alt ism. Bine, în principiu, nu mă prea dau o ceapă degerată pe vocea lumii - însă nici nu-mi place să mă leg la cap, dacă nu mă doare.

Dar gata cu prostiile, că am o întrebare serioasă: cum staţi cu patriotismul?

Eu stau exact aşa cum stă şi el cu mine: adică bine. Cam ca toţi românii, de altfel. 

Problema mea e că nu mai cred în cuvinte de nişte ani buni şi caut să analizez oamenii după fapte. Tocmai de aceea, revin cu o altă întrebare: cum ar trebui să ne comportăm, ca să se vadă că ne iubim ţara?

Sincer, nu prea ştiu!

Însă, curios din fire, am încercat să găsesc răspuns la o întrebare asemănătoare, dar oleacă mai simplă: cum ar trebui să ne comportăm, ca să se vadă că iubim pe cineva? Sau mai pe scurt: cum ne arătăm iubirea? Ce presupune ea?

De exemplu, pentru mine, iubirea înseamnă... în primul rând, acceptare. Adică "Te iubesc aşa cum eşti", nu "Te iubesc dacă devii aşa cum aş vrea eu să fii / te iubesc pentru că te pot transforma eu în cine vreau să fii" - deoarece iubirea este în fiecare clipă a prezentului; nu se naşte în viitor şi după ce se îndeplinesc anumite condiţii. Pentru că, dacă ar fi aşa...atunci nu mai vorbim de iubire, ci de un contract care leagă cererea de ofertă.

Apoi, iubirea înseamnă suport, protecţie şi ajutor. Dar nu pentru a desconsidera capacităţile celuilalt sau pentru a-l umili. Iubirea nu înjoseşte, ci presupune împărţirea responsabilităţilor şi purtarea poverii sau a atribuţiilor persoanei iubite - chiar dacă asta înseamnă deschisul unei uşi sau doar oferirea unei haine din cuier. Iar logica este simplă: dacă nu putem face lucrurile mici, cum vom putea face lucrurile mai mari? Sau...dacă nu putem face lucrurile mari, măcar pe cele mici să le facem - altfel, cum ne mai dovedim iubirea? Doar prin vorbe în vânt?

Cineva îmi spunea, mai demult: "Fugi d-aici cu teoriile tale, că te porţi de parcă ai fi descoperit apa caldă! Lucrurile astea se ştiu de mult, cam de când s-au incropit codurile de bune maniere"! Ceea ce, aşa şi este... însă eu cred că şi manierele astea "bune" au fost inventate din iubirea pentru aproapele nostru şi în special pentru protecţia femeilor, bătrânilor şi a copiilor. De ce? Pentru că femeia este creuzetul vieţii. Bătrânii au construit prezentul, chiar dacă acum sunt mai neputincioşi; iar copiii sunt mlădiţele viitorului.  

O altă caracteristică a iubirii este empatia... adică puterea de a încerca să vezi lumea prin ochii celuilat. Şi formulez aşa, folosind un oarecare condiţional, pentru că, de fapt, nimeni nu poate vedea lumea aşa cum o vedem noi. Experienţele fiecăruia sunt unice, iar înţelegerea lor este la fel de unică. Chiar si dacă altcineva ar fi trăit exact aceleaşi experienţe ca ale noastre, tot nu ar putea înţelege pe de-a întregul ceea ce simţim, pentru că puntea dintre lumea interioară şi cea exterioară este construită de personalitate, care este proprie fiecărui om în parte. Asemănătoare, ce-i drept, dar niciodată identică până la suprapunere.

Poate de aceea, de-a lungul istoriei, au fost voci care au spus că ne naştem singuri, trăim singuri şi murim în mijlocul aceleiaşi singurătăţi. Într-un fel, chiar au dreptate...însă, depinde şi cum te raportezi la ceea ce eşti şi la ceea ce te înconjoară din stânga, din dreapta, de jos şi mai ales, de sus.

Iubirea mai este şi raţiune. 

Ştiu, pare ciudat... însă emoţiile pot fi înşelătoare, la un moment dat şi mai presus de asta, se transformă foarte repede în capricii. Iar impulsul de moment nu este bun la om... aşa că, atunci când sentimentele încep să pălească în faţa vicistitudinilor vieţii, intervine raţiunea. De aici izvorăşte puterea deciziei şi hotărârea de a continua chiar şi în clipele în care sufletul îşi doreşte o pauză. 

E ca atunci când te prinde noaptea pe câmp, în mijlocul viscolului din toiul iernii: sub povara oboselii, emoţiile îţi spun să te opreşti, să te aşezi "numai puţin" şi să te odihneşti. Dar asta înseamnă moarte sigură şi din asemenea impas doar raţiunea ne poate scoate. Ea ne împinge să continuăm, să ne forţăm limitele şi să înaintăm până dincolo de orizont. 

...dar este şi demnitate...

Cred, cu tărie, că dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte şi toate le rabdă. Dar de aici şi până a fi luat de prost este o limită foarte fină... aşa că iubirea şi iertarea vin natural pe fondul iubirii, dar numai în contextul potrivit. Iar dacă acesta nu se schimbă deloc, darurile devin mărgăritare aruncate porcilor. Iar atunci nu mai vorbim de reciprocitate în iubire sau de o relaţie de egalitate, ci doar de prefăcătorie, minciună, egoism şi speculă.

Din acest punct, trebuie să intervină demnitatea... pentru că nimeni nu este preşul nimănui. Chiar şi în iubire...mai ales în iubire.

Aşadar, cu toată părerea de rău, trebuie să spunem stop.

...şi încă ceva: TOTUL. Indescriptibil în cuvinte, însă uşor de recunoscut atunci când îţi iese în cale. O stare permanentă de extaz interior, care te face să crezi că orice este posibil, atâta timp cât două inimi bat la unison. 

Ştiu că în psihologia modernă, iubirea este considerată a fi o intoxicare chimică a creierului, iar relaţiile sunt definite ca nişte simple contracte sociale care îndeamnă persoane necunoscute să perpetueze specia. 

Pe scurt, lucrurile ar sta cam aşa: posibilii iubiţi se tatonează la un prim "date", unde îşi analizează pretendentul şi îşi stabilesc listele de cerinţe şi oferta de care dispun. Iar după ce sunt bifate căsuţele potrivite, se înaintează contractul către hârtia de la primărie, hârtia de la biserică şi serbarea de după - care vor crea cadrul legal pentru împărţirea bunurilor şi serviciilor. Apoi relaţia trece prin perioada de conflict, când cei doi parteneri iubiţi îşi stabilesc poziţia de dominator şi submisiv - o etapă care duce, adesea, la divorţ. Sau continuarea relaţiei, dacă oamenii sunt prea comozi ca să mai caute altceva şi-şi acceptă situaţia, cu bune şi cu rele. 

Însă, chiar şi aşa, căsătoria se poate duce oricând de râpă, dacă cererea nu se mai pupă cu oferta şi tot ce era considerat calitate mai la înceăutul relaţiei, s-a transformat în defect, cu trecerea timpului. Deci, pentru a evita ruperea contractului şi ieşirea din zona de confort, trebuie muncă zilnică şi dedicare, că şi căsuţele alea nu se bifează singure! 

Cunosc punctul de vedere modern, iar când mă uit în jur şi văd că iubirea nu mai înseamnă "ce pot să dăruiesc?", ci se reduce la întrebarea "Dar eu ce primesc?" - nu prea pot să nu îi dau dreptate. De fapt, am constatat că dragostea şi relaţiile sunt aproape incompatibile, aşa cum sunt chemările spiritului şi ale materiei. 

Iar din cauza asta, dezamăgirea mea nu are limite. 

Dar sunt idiot (adică om cu multe idei)... Pentru că eu nu mă refer la definiţia reală a iubirii, ci la iubirea din capul meu. La modul în care cred eu că ar trebui să decurgă relaţiile, nu la cum arată ele, de fapt. Mintea îmi este plină de idealuri şi oricât aş încerca, nu mi-o pot racorda la realitate. 

Însă, recunoaşterea deschisă a acestui fapt nu mă împiedică să iubesc aşa cum cred eu că este bine - chiar dacă totul este doar o iluzie. O poveste de adormit copiii, care porneşte de la un sâmbure de adevăr ce capătă puritatea inefabilă a unei idei cu valoare de simbol, pe care doar eu o pot recunoaşte şi numai eu o pot trăi.    

Dar e bine. Până la urmă, însăşi viaţa este o iluzie. Şi-atunci, de ce să ne amărâm?  

Totuşi, ce este patriotismul? 

Poate fi iubirea aproapelui? Sau protejarea a tot ceea ce ne înconjoară? Sau respectul datorat istoriei care a făcut să fim aici şi acum? Sau datoria de a sfinţi aceste locuri cu prezenţa noastră, pentru a permite şi generaţiilor următoare să se bucure de ceea ce avem noi? Poate. 

Dar sunt sigur că iubirea de neam nu se rezumă la înţolitul cu o ie şi împrăştierea de gif-uri cu drapele, inimi bătânde sau urături de dragoste şi voie bună, pe fundal de muzică folclorică.

Patriotismul şi iubirea sunt mult mai subtile de atât şi este foarte posibil ca ele să nu se vadă decât în timp, pentru că sunt un mod de viaţă, nu o redută care trebuie cucerită şi apoi lăsată de izbelişte, pentru a atinge şi alte culmi mondene, care susţin imaginea potrivită pentru cei din jur.

Să bem pentru asta!

Şi un cântec... NU! Azi nu ascultăm cântece... ci vreau să reiau câteva versuri pe care le iubesc şi pe care le tot postez pe aici, ori de câte ori este cazul.

Iar acum este cazul. Ca în fiecare zi, de altfel.  

Părul tău e mai decolorat de soare,

regina mea de negru și de sare.

Țărmul s-a rupt de mare și te-a urmat

ca o umbră, ca un șarpe dezarmat.

Trec fantome-ale verii în declin,

corăbiile sufletului meu marin.

Și viața mea se iluminează,

sub ochiul tău verde la amiază,

cenușiu ca pământul la amurg.

Oho, alerg și salt și curg.

Mai lasă-mă un minut.

Mai lasă-mă o secundă.

Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.

Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

 

[Nichita Stănescu - Viaţa mea se iluminează]

Semnale de alarmă şi trecerea pentru pietoni

Acum o săptămână, toată societatea fierbea de indignare, din cauza accidentului rutier din Bucureşti -  acela în care a murit o doamnă mamă, în vârstă de 35 de ani. 

Apoi s-a întâmplat explozia blocului din Rahova, iar centrul de interes s-a modificat şi el - iar toată lumea ţine să-şi spună părerea, să acuze şi să arate cu degetul. Cum se face şi e la modă, de altfel.

Doar că eu vreau să mă întorc la accidentul acela, pentru că este foarte important ceea ce s-a petrecut atunci, chiar dacă ştirea a dispărut din conştiinţa publică - ceea ce, nu-i de mirare: se întâmplă x,  iar oamenii, graţie reţelelor de socializare, analizează, discută, se contrazic, se porcăie, se iau la bătaie din cauza divergenţelor de opinie, apoi se liniştesc. Totul dispare ca fumul în vânt... până data viitoare, când se întâmplă y - iar oamenii, graţie reţelelor de socializare, analizează, discută, se contrazic, se porcăie, se iau la bătaie din cauza divergenţelor de opinie, apoi se liniştesc. Totul dispare ca fumul în vânt... până data viitoare, când se întâmplă z - iar oamenii, graţie reţelelor de socializare, analizează, discută, se contrazic, se porcăie...

Aşadar, VREAU SĂ TRAG UN SEMNAL DE ALARMĂ - că tot e la modă treaba asta, pornind de la un articol al cărui cititori înfierau opinia scandaloasă, înfiorătoare şi cutremurătoare a lui Titi Aur, referitoare la acest accident. Iar omu' a spus simplu: când treci strada, pe oriunde o treci, e de datoria ta să te asiguri.

Şi-apoi a luat foc internetul, de obidă şi înflăcărare! "Cum e posibil aşa ceva? Era o mamă! Ce contează că alerga? Era pe trecere, putea să şi danseze, maşinile sunt obligate să oprească! Scurt pe doi! E dreptul ei, e pe trecere, e legal, e regulamentar, e mamă"!

Acum... v-am spus. Nu judec şi nu acuz, mai ales că şi eu mi-am ascuns capul între urechi şi m-am teleportat, de vreo câteva ori, în mijlocul trecerii de pietoni - ca să prind ultima licăreală de verde pietonal la semafor. De fapt, mă mir că mai sunt viu, chiar dacă (încă)  eram în drept să trec pe zebră. 

Dar până la urmă, nimic nu cred că este mai importantă decât propria viaţa -  iar siguranţa ei nu este o responsabilitate neapărat comună... ci în primul rând şi mai ales o datorie a fiecăruia în parte. De ce? Din instinct de conservare!

Aşadar, când un pieton traversează pe trecerea pentru pietoni, nu este protejat de nimic. Nu îngheaţă timpul, nu încremenesc maşinile, nu se crează ziduri de beton în jurul nimănui. Din contră: trecerea aceea este numai o mâzgăleală cu vopsea pe asfalt, care semnalizează că pe acolo pot trece şi oameni, nu numai maşini. Atât şi nimic mai mult.

Dacă te păleşte un camion, spre exemplu, nu scapi - doar pentru că eşti pe trecere, ci ai şanse la fel de mari să dai colţul, ca în oricare alt loc din univers, în care te loveşte un camion.

Apoi, mai e ceva: orice vechicul care se deplasează cu oarecare viteză, indiferent că e tricicletă, trotinetă, bicicletă, autobuz, limuzină sau navă spaţială, are nevoie de o anumită distanţă de frânare până la staţionare. Aşa sunt legile fizicii, nu avem ce face.

Prin urmare, nişte oameni cu capul pe umeri, ce au făcut? Au creat câteva reguli de bun simţ: 

În primul rând, nu plonjezi de pe trotuar în mijlocul trecerii de pietoni, ca să aibă timp potenţialul şofer să te vadă şi să oprească. Nu alergi pe trecere - fix din acelaşi motiv. Şi chiar dacă ai prioritate, nu dormi pe tine, nu traversezi în mâini, nu mergi cu spatele, nu faci ischibiţii şi nici giumbuşlucuri. Treci strada... că d-aia te-ai apucat să treci strada, ca s-o treci. 

De asemenea, nu se traversează pe bicicletă/trotinetă pe trecerea de pietoni - pentru că nu mai eşti pieton şi în plus, rişti să îi accidentezi pe cei care merg pe jos. Sau nu dai timp potenţialului şofer să te vadă şi să oprească. Un potenţial şofer care, posibil să se scarpine-n nas şi să nu fie atent. Sau să-i  scrie mesaj mai ştiu eu cui? C-apoi berleuzi sunt şi printre şoferi, nu numai printre pietoni!  

Apoi, nu se traversează printre maşini - tot din raţiuni de vizibilitate a pietonului, dar şi a şoferului. Tot d-aia nu se traversează prin faţa/spatele unui autobuz oprit în staţie...că nu vezi clar drumul şi nu ştii ce vine din lateral. Sau...mă rog! Traversezi şi-ţi asumi, dacă te pupi cu vreo maşină. 

Dar, mai presus de orice, regula cea mai principală şi de aur cu diamante platinate: te asiguri, din toate părţile, când treci strada! Din secunda în care îţi arăţi intenţia de a traversa şi până la secunda în care ajungi pe celălalt trotuar, TE ASIGURI! Iar când mai eşti şi cu copil mic... atenţia este însutită, ca să-l poţi proteja/educa pe cel care abia învaţă despre mersul vieţii.

Aşadar, nu se traversează cu căşti în urechi, că nu auzi ce e în jurul tău şi dacă nu o vezi, nici măcar nu vei auzi potenţiala maşină a unui şofer care face live pe tik-tok şi nu se uită pe unde merge. Şi nu se traversează nici cu ochii în telefon, că trebuie să te uiţi pe unde mergi şi în acelaşi timp,  să mergi pe unde te uiţi.

C-apoi, dacă se întâmplă vreo nasoală, pe mine, cel puţin, mă doare-n cot că aveam prioritate şi erau trei rânduri de treceri suprapuse, dacă m-am cazat într-o garsonieră cu uşa în tavan şi aştept parastasul de trei zile.

De aceea, când trebuie să traversez, sunt cu ochii ca girofarul, să văd tot ce mişcă în toate părţile. Şi nu mă apuc să trec strada, până nu văd că a oprit măcar o maşină. Iar dacă strada e mai aglomerată, stau până se mai eliberează traficul sau până se strâng mai mulţi oameni care vor să traverseze. De ce? Pentru că mi-e milă şi de şoferii care sunt forţaţi să oprească ditamai baragladina de cai putere, ca să traverseze un conte. Şi-apoi, după ce el a trecut cu bine, să mai apară încă un conte, care să desfăşoare aceeaşi operaţiune. Apoi, când şi acesta a încheiat traversarea, să mai apară încă un conte... timp în care coada de maşini se lungeşte, iar spiritele se înfiebântă şi oraşul se înghesuie mai rău.

Dar, mă rog...eu aşa sunt. 

Desigur că îmi doresc să trăiesc într-un oraş în care viaţa mea este preţuită de toată lumea şi să mă ţină toţi pe palme, că-s suflet magic şi-un miracol în viaţa oricui mă întâlneşte; dar până una, alta, sunt primul şi singurul dator să mă protejez. Nu-s nebun să-mi las viaţa în mâna altora!

De fapt, acesta este şi motivul pentru care, când sunt nevoit să merg pe un drum fără trotuar,  întotdeauna  merg pe partea stângă a drumului, pentru ca maşinile să-mi vină din faţă şi să ştiu cum trebuie să mă feresc, în caz de nevoie. Nu suport să aud zgomot din spate şi să nu văd cine de unde vine sau cum se deplasează...

Tocmai de aceea mi-am pus oglinzi retrovizoarte şi la bicicletă, pentru a putea vedea ce nu pot vedea şi a circula conform regulilor de circulaţie, în rând cu maşinile. Însă, chiar şi aşa, de multe ori aş prefera să mă deplasez pe trotuar, dacă-i liber. Dar am sărit, niţel, de paişpe ani şi nu mai pot face asta. 

Ghinion de neşansă, ce să-i fac? Şi-apoi tot eu îmi răspund: "Casc ochii pe unde merg, asta fac"!

Iar semnalul de alarmă rămâne tras: ATENŢIE, ATENŢIE ŞI IAR ATENŢIE. NINO-NINO-NINO!!! UUUUUU-UUUUUU!!! ATENŢIE, ATENŢIE, ATENŢIE!! 

[Camera de bord care a filmat momentul accidentului]

Altfel...cine a fost vinovat, cum şi de ce... nu contează, dacă lucrurile se vor repeta oricând, ca trase la indigo.

Şi sunt sigur că se vor repeta. De ce?

Am o presimţire... mai ales când văd ce păreri creţe au câte unii care cred că pot opri planeta-n loc, doar pentru că au un drept.

Iar dacă nu-s convins, mă uit pe peroanele de metrou şi văd zeci, sute de oameni care stau în buza peronului, cu ochii în telefoane... apoi îmi amintesc de o tulburată care a împins în faţa metroului o altă persoană, pentru că au apucat-o pandaliile şi aşa i-a tunat. 

Apoi au apărut fel de fel de experţi care te învăţau cum să stai cu spatele lipit de zid când aştepţi metroul şi mai ales, cum să te auto-aperi în caz că-ţi face cineva vânt. Cum să te pironeşti pe picioare, cum să-i înnozi mâinile, cum să fentezi şi să te înşurubezi pe sol, cum să-i aplici un kesakatame cu luxare de membru, cum să scapi cu viaţă. 

La un moment dat se făcuse şi o petiţie, ca să se pună panouri de protecţie pentru aşteptătorii de pe peron, cu uşi care să se deschidă doar când metroul este oprit. Doar aşa se pot salva vieţi. 

Pentru că, desigur...alţii trebuie să se îngrijească de noi, nu noi. Ceea ce, aşa o fi. Trăim într-o societate civilizată, unde avem autorităţi care să aibă grijă de noi... nu în junglă, unde eşti cu ochii-n patru şi te stresezi când auzi orice mârâit de ţânţar.

Oricum, desigur că s-a ales praful de toate... şi de petiţii şi de învăţămintele experţilor şi de auto-protecţie. Dar, hei! La acea vreme, oricare era mai tare-n influensăreală şi-a luat măcar o vacanţă exotică din vizualizările pe tema măsurilor de securitate la metrou. 

Şi mai e ceva: mulţumesc lui Dumnezeu că nu s-au inventat treceri pe pietoni peste şinele de cale ferată sau pistele de aterizare ale avioanelor... că la cât de plini de drepturi suntem, am rămâne o mână de oameni prin ţara noastră dragă, în mai puţin de un an. 

C-apoi, dacă-i trecere...e dreptul prietonului de a fi pe dânsa, iar trenul are obligaţia de a opri. Ca şi Boeingul, yachtul sau cometa-n zbor! 

Să bem pentru asta şi-un cântec vesel să mai cântăm, că e cazul!

Ştiţi melodia aia  cu "bighigipa"?  Nu??? Atunci pe dânsa o ascultăm, că-i faină!

[Alphaville - Big in Japan]

Avea bunica...

Noi ce mai avem?

Hai noroc, că vă cunosc!

Astăzi, 28 septembrie 2025, sărbătorim Ziua Naţională a Satului Românesc - şi pentru că împărtăşesc credinţa că veşnicia s-a născut la sat şi familia este celula de bază a oricărei societăţi umane, simt nevoia să marchez acest eveniment.

Înţeleg că, pe parcursul zilei, se vor organiza evenimente culturale şi spectacole tradiţionale prin toată ţara... dar eu mă dau în spectacol în fiecare zi a vieţii mele şi mi-e de ajuns. De aceea, acum voi face ceva diferit şi voi începe cu nişte versuri scrise de doamna Aurelia Panait, care surprind foarte bine esenţa timpurilor de ieri şi de azi: 

Avea bunica mea de toate:

Avea o prispă cu muşcate,

Avea fântână, pâine, sare,

Avea putere şi răbdare.

Avea credinţă şi iubire 

Şi-un dor nespus de nemurire...

Avea un cal la o căruţă

Şi lapte bun de la văcuţă.

Avea poveşti nenumărate

Şi cântece nemaicântate

Şi le spunea, adeseori,

La clacă şi la şezători.

Avea o sobă, un vătrai,

Avea şi gura mea de rai!...

Nu mai găsesc ce a lăsat, 

Căci satul s-a modernizat:

nu mai zăreşti, ca altădată

La geamuri, floarea de muşcată,

Văd atârnate la balcon:

Begonii şi rododendron...

Fântâna e necurăţată,

Căci bem, din sticle, apă plată.

Văcuţe sunt puţine-n sat,

Bem lapte pasteurizat.

Căruţe vezi foarte puţine,

Dar te-ntâlneşti cu limuzine.

Nu mai există şezători,

Cu basme şi cu ghicitori.

Pe potecuţa din vecini, 

Crescut-au spini şi mărăcini,

Căci avem Facebook şi aşa,

Ştim noi a socializa...

Nu mai avem deloc răbdare,

Bisericile sfinte-s goale,

Porunca dată: să iubim!

Deloc nu ne-o mai amintim.

Bunico, satul de poveste

Azi îl vedem, dar nu mai este! 

[Aurelia Panait - Avea bunica...]

Ştiu că în ziua de astăzi este periculos să mai trăieşti cu nostalgia trecutului şi mai ales, să îţi aminteşti, cu plăcere, de vremurile de altădată - când viaţa curgea mai domol şi era mai simplă. Şi chiar dacă nu realizam, mai împlinită. 

Apropo de asta, chiar găsisem, acum vreo câteva luni, un articol la mare modă pe atunci, despre "prostirea populaţiei şi naţionalism" - care concluziona, încă din primele rânduri, că "ne pregătim să cerem singuri dictatura şi să o mai şi iubim".

Cum aşa ceva? Simplu.... "prin reeducare emoţională, mascată în poveşti frumoase" care propagă mituri precum: săraci şi fericiţi; satul românesc era pur şi moral; educaţia adevărată se face prin duritate; armata făcea bărbaţi; familia unită, masa pusă cu drag, pentru că nu conta sărăcia, ci dragostea.

 

Şi pe undeva am putea să spunem că sunt mituri, doar că nu sunt. 

Eu, de exemplu, mă simt foarte norocos că mi-am trăit finalul copilăriei în tandem cu ultimile zvâcniri de viaţă la ţară, înainte şi în primii ani de după revoluţie. 

Uite aşa, am bătut uliţele şi poeniţele, păzind oile - pe care adesea le pierdeam, luându-mă la joacă cu ceilalţi copii, de prin vecini. Desigur că acasă mă aştepta muştruluiala de rigoare; apoi găseam şi oile, că nu plecau, sărmanele, de pe planetă - ci alergau, bezmetice, prin diverse grădini, după verdeaţă mai tentantă. 

Apoi, am băut lapte cald, abia muls de la ţâţa oii sau a vacii. Am pus câte un pai pe sanţul plin de apă. după o ploaie mai serioasă, ca să-mi imaginez că e bărcuţă şi se duce către mare, apoi călătoreşte în jurul lumii. M-am cocoţat prin tot felul de pomi, mi-am julit, spart sau mutilat fiecare părticică din corp care se putea juli, sparge sau mutila. Am băut apă din fântână, după ce le dădeam animalelor; am crescut îmbrăcat în lână până-n dinţi, m-am jucat cu porcii, m-am bătut cu berbecii, m-au fugărit câinii, am mâncat tot felul de bălării şi fructe nespălate; m-am dat cu sania până degeram şi arătam ca un ţurţure cu moţ; am ascultat poveşti la pickup şi cotele apelor Dunării la difuzor; am umblat desculţ prin mirişte, mărăcini şi pe pietriş, de-mi plângeam de milă când intram în casă şi-mi sângerau tălpile. Am fost la pescuit, până era să mă înec, de câte ori. Şi mai presus de toate, aşteptam ora 19.30, ca să văd desenele animate.

Am făcut tot felul prostii, tâmpenii şi idioţenii, de mi-au ieşit prin piele. Şi regret acele timpuri - nu pentru că eram mai tânăr, ci pentru că viaţa avea o ordine anume - pe care o simţeam şi o vedeam, chiar şi puradel fiind. 

Nu sunt mituri, ci doar interpretări care să servească diverselor tabere politice. 

Educaţia folosea metode mai dure, dar da! Se vedea că ai trecut printr-o şcoală, când o absolveai. La Muzeul de Inginerie din Bucureşti, se află expusă o parte din lucrarea de licenţă a unui tânăr care absolvea prin 1910, parcă: o machetă de sondă de 2 m lungime şi 1 m lăţime, cu secţiuni transversale prin straturile de sol, utilaje şi clădirile adicente. Eu am terminat facultate de inginerie (alimentară) şi nu am făcut ceva asemănător. De fapt, câţi tineri care termin o facultate în zilele noastre, se pot lăuda că pot face o asemenea lucrare de licenţă, fără computer şi design 3D?   

Armata te făcea bărbat şi aşa era. Aşa este, în continuare. Chiar şi acum, în modernitate, există discursuri de dezvoltare personală care spun că educaţia se face prin disciplină, iar cu asta nu te naşti. De aceea, trebuie să o dobândeşti - prin metoode mai dure, e adevărat...că-n viaţă nu te mai menajează nimeni.

Chiar este un clip pe Youtube cu un discurs al unui amiral din marina SUA, care spune: "Dacă vrei să schimbi lumea, începe prin a-ţi face patul - şi aşa ţi-ai îndeplinit prima sarcină a zilei"! Iar acest lucru îţi dă energia necesară pentru a face încă ceva. Şi încă ceva. Şi încă ceva.

Bun...şi acum să vedem: câţi dintre noi îşi mai fac paturile dimineaţa şi câţi dintre noi vor să schimbe lumea??

În trecut, oamenii erau săraci, clar. Dar nu neapărat curaţi, ci eventual, mai curaţi. Poate din frică...dar erau mai curaţi la suflet. Iar familia fericită... mă rog. Erau la drame şi pe vremea aceea, de numa numa! Însă, în majoritatea cazurilor, familia avea o direcţie şi un sens. Mai hi unul, mai ho altul, mai trăgea unul, mai împingea celălalt... şi cumva, exista un scop mai presus de propria fericire egoistă. Chiar şi dacă acest scop se rezuma numai la "ce-o să zică lumea". 

Nu-s idiot să cred că trecutul era raiul şi prezentul este iad, pentru că şi iadul prezentului, în timp, se va transforma în raiul din trecut. Însă, nu tot ce este vechi este şi rău, aşa cum nu tot ce este nou, este şi bun. Aşa că nu blestem ce a fost, pentru a slăvi victoriile din viitor... că mi-e ruşine de ruşine de ruşinea mea!

De fapt, nici nu pricep de ce se demonizează atât de mult, nostalgia faţă de trecut. Bine, mulţi alipesc nostalgia satului de regimul comunism, dar este o imensă greşeală - pentru că nu are nici o treabă sula cu prefectura. Ce au claca şi joaca pe stradă în comun cu Ceauşescu? Sau disciplina de armată cu Comitetul Central? Sau familia din jurul mesei cu dictatura? Fix asta: foaie verde, lobodă, curge apa-n lift!

Şi mai pe scurt: hodoronc-tronc, căţel cu coadă!

Apropo, ştiţi care este diferenţa dintre comunism şi capitalism? În comunism, omul era exploatat de către om. În capitalism este fix invers - ceea ce este un mare progres.

Da', mă rog...fiecare înţelege viaţa după propriul cap, că d-aia e libertate de gândire şi expresie.

Eu, personal, odată cu trecerea anilor, am observat că trecutul nu era, neapărat, mai luminos. Ci viaţa era mai clară, mai autentică - o nuanţă pe care o surprinde, foarte frumos, poezia de mai sus. Satul însemna comuniune cu aproapele, nu o adunătură de străini pe care viaţa i-a făcut vecini. Şi mai era ceva: traiul în ritmul naturii.

Când viaţa curge mai lent, parcă şi oamenii sunt mai aşezaţi. Mai oameni, nu simpli roboţi de produs bani, care bifează task-uri, dead-line-uri şi meetinguri, între două call-uri, un coffee-break şi-o pauză de pipi, luată pe furiş.  

În definitiv, ce ne trebuie pentru a fi fericiţi? 

Mai demult, idealul unei vieţi împlinite se rezuma la plantarea unui pom, creşterea unui copil şi construirea unei case. Simplu şi eficient. 

Astăzi, trebuie să fii nechibzuit, ca să vrei doar atât. Când lumea e plină de posibilităţi care aşteaptă să fie înhăţate, iar Universul e la un click distanţă, de ce ne-am mulţumi doar cu banalităţi?

Răspuns: Poate pentru că în amănunte stă bucuria? Nu ştiu, zic şi eu. 

Cert e că oricine am fi, orice am face, orice am avea şi oriunde am fi, dacă toate astea nu ne schimbă viaţa în bine...suntem, facem, avem şi ne ducem degeaba. Totul este degeaba, dacă nu ne împlineşte inima şi nu ne odihneşte mintea. Şi nu ne transformă în oameni mai buni.

Să bem pentru asta! Şi pentru satul de altădată. Şi pentru bunica, care avea "credinţă şi iubire şi-un dor nespus de nemurire".

Astăzi ce doruri mai avem? Şi ce mai înseamnă nemurirea pentru noi?

Până mă gândesc la un răspuns, propun să mai bem un pahar şi pentru asta! 

Să fie dans!

[Andreea Haisan - Gura lumii s-o măsor]

Despre întrebări reale şi soluţii virtuale

În general, viaţa nu oferă multe bucurii - adică nu vine nimeni să ne înmâneze o claie de fericeală pe tavă, în timp ce stăm ca planta în ghiveci şi aşteptăm ploconelile ce ni se cuvin... pentru că merităm! Suntem suflete magice, beculim de dumnezeire şi divinul din mine salută divinul din tine.

Din contră: chiar şi pentru un zâmbet, trebuie muncă; trebuie să căutăm activ ceea ce ne face bine şi să ne agăţăm de acele fire de paie ca şi cum de ele ar depinde toată viaţa noastră. Chiar dacă în jur e furtună şi cu toţii suntem buni, dar răutatea este pretutindeni, cumva, trebuie să rezistăm asaltului şi să ne căutăm liniştea - pentru că dacă ştim unde să ne uităm, o vom găsi la tot pasul. 

Eu, de exemplu, am renunţat la visEle pe care speram să le aduc în realitate şi am învăţat să râd. Mult, des şi de subiecte diverse, c-apoi... majoritatea întâmplărilor sunt zgomot de fond şi foarte puţine lucruri contează cu adevărat. :)) 

No, şi uite aşa, mă amuză maxim când văd cohorte de băeţi deştepţi, care se ceartă pe lucruri de nimic. Iar subiectul la modă (încă) este Charlie Kirk. Şi anume: era el un sfânt sau doar un lup deghizat în oaie? Merită susţinut sau înfierat, chiar şi după moarte? 

E posibil că da, dar e probabil că nu - motiv pentru care, toţi inteligenţii se adună în diverse locaţii virtuale, ca să discute şi să se contreze. Să dezbată, să argumenteze, să acuze, să apere. Şi să decidă. Apoi, să discute, să contreze, să argumenteze, să acuze şi să apere decizia, ca să se decidă o dată pentru totdeauna. 

Întrebare: de ce? Pe cine ajută chestia asta?

Credeţi că  America, Papua Noua Guinee, Argentina, Nepal sau orice altă ţară din lumea asta, moare de grija lui... Selly, de exemplu? (Ştiu că nu încape comparaţie... pentru că, de fapt, noi nu avem oameni ca Charlie Kirk pe aici. Şi nici nu am auzit de alţii asemenea lui, cam pe nicăieri).

Discută orice popor de pe glob sau dezbate, la nivel naţional, dacă e spre binele suprem să îl susţină pe Selly în campania lui cu bila roz la profilul de pe reţelele de socializare? Se contrează ei, ca să stabilească dacă Selly e înger întrupat sau omul întunericului, care manevrează masele pentru propriul folos şi către un rău suprem?

Din contră: eu cred că îi doare în cot!

Dar pe noi, nu. Noi trebuie să fim Dumnezeu şi să stabilim, fără putinţă de tăgadă, sanctitatea lui Charlie! De ce să facem asta? Nu ştiu! (De fapt, ştiu: în S.U.A. este război la baionetă între conservatori şi progreşişti, iar noi copiem. Simplu.)

Totuşi: de ce trebuie să îl susţinem sau să îl acuzăm? Depinde viitorul lui Charlie de ceea ce hotărâm noi, presupunând că am ajunge la un consens? CU SIGURANŢĂ, NU!

Apoi, mai e ceva: sunt cazuri când contează mai puţin viaţa unui om, pentru că important este modul în care a murit. Iar Charlie a fost omorât pentru ceea ce susţinea, de aceea nu mai este "doar un tik-toker" ce se prostea pe unde putea. La fel cum Martin Luther King Jr. nu mai este doar un pastor, ci un pastor asasinat pentru a suprima o idee.   

Mda...foarte trist şi urât, când se ajunge la astfel de rezultat şi oamenii nu înţeleg că nimic pe lumea asta nu se rezolvă cu o crimă, cu violenţă sau cu mofturi şi egoisme. Dar asta e problema fiecăruia.  

Deci: dacă te interesează subiectul, ţii un moment de reculegere sau marchezi momentul, după cum te duce capul. Dacă nu, îţi vezi de viaţă

Dar la noi ce se întâmplă? Se iau intelectualii la harţă, ca să stabileasca dacă spusele lui Charlie mântuiau lumea. Era el un salvator? Era atot-bun? Era conservator sau liberal? Era mega-conservator sau mediu-democrat? Era de stânga, de dreapta, de stânga-centru-spre dreapta sau de dreapta-faţă-spre înapoi?? Sau era alb cu pete negre, ori negru pe pete albe? Că spunea şi de-aia, care sună bine! Dar spunea şi de ailaltă, care ia uite ce enormitate este! Susţinea familia, iar pentru asta merită laude. Dar, cică avea şi idei mai ciudate, precum libertatea copiilor de a asista la execuţii publice. Câh, caca! 

Prin urmare: eşti pro sau contra? Susţii un familist? Cum poţi face asta, când avea idei criminale? Reclami un propagandist totalitar şi posibil criminal, dacă apuca să îşi pună ideile în pracică? Cum poţi face asta, când susţinea familia?? 

În concluzie: Eşti pro sau contra? Că TREBUIE SĂ SE ŞTIE!

De ce?

De ce trebuie, neapărat, să iau o poziţie în acest sens? Dacă îmi văd de treaba mea, ce are?  Şi mai ales, se schimbă ceva pe lumea asta, dacă eu hotărăsc în legătură cu viaţa unui om pe care îl ştiu din câteva clipuri şi oleacă de discursuri? 

Doamne fereşte! 

Da, am scris şi eu despre subiect - însă m-am ferit să abordez viaţa personală sau publică a bietului om. M-a interesat, mai mult, ipocrizia socială, care este demonstrată şi se demonstrează ori de câte ori cauţi o continuitate pe termen lung, faţă de diverse întâmplări (de cele mai multe ori, asemănătoare spre identice şi judecate diferit, în funţie de ordinul pe unitatea de valori şi cine e la butoane). 

Ştiu că nu schimb nimic cu nimic prin asta, dar trebuie să mai râd şi eu!

Mai ales că, dincolo de asta, mi se pare că totul este o exagerare foarte exagerată, dacă pot spune aşa. Şi iată că pot! Muahahahaha!!!! 

De fapt...staţi că m-am răzgândit! 

Hai la ceartă şi bătaie, că nu mai e loc de întors! Hai, hai, că suntem juriu în procesul divin şi nu aşteaptă Dumnezeu după noi, pân' ne scărpinăm în urechi şi facem biluţe de muc! Şi nici nu stă să pierdem vremea cu prostii! 

Hai, hotărâţi-vă-ţi! Cine e pro-Charlie, să ridice două deşte! Cine e contra, să tacă! 

Vaaaaiiii...dar stai că-i discriminez pe controşi, că tre' să tacă! Perfect... facem invers, atunci!

Vaaaaiiii...dar stai, că-i discriminez pe fani, că tre' să tacă! Perfect, facem invers!

De fapt, ştiţi ce? Hai să strigăm din toţi bojocii, fiecare după cum doreşte! Şi-apoi vedem ce aude Dumnezeu şi ce hotărăşte. Bine?

Unu, doi, trei, ŞIIIII!!!!!!!!!

"CINE E CU NOI, STRIGĂ OOOOO-UĂĂĂĂ! CINE E CU NOI, STRIGĂ OOOOO-UĂĂĂĂ!"

"Cine e cu Mafia, strigă OOOOO-UĂĂĂĂ"!

O-UĂ! O-UĂ! O-UĂ! O-UĂ! O-UĂ! O-UĂ! O-UĂ! O-UĂ! O-UĂ! O-UĂ! 

Ups! 

Mă scuzaţi, mi s-a derulat programul prea mult şi am dat-o-n alte alea. Nu luaţi în seamă ultima parte, numa' hotărâţi-vă! 

Şi-apoi, după ce Dumnezeu va afla ce are de făcut cu sufletul bietului Charlie, că doar d-aia ne-am şi agitat să-L consiliem, vă invit să bem pentru asta!

Şi-un cântec să cântăm, ca să marcăm momentul! Cât de des reuşim să rezolvăm probleme pe care nici nu le avem? :))

 [B.U.G. Mafia feat. Nico - Cine e cu noi]

Charlie şi Charlie

O vorbă mai veche spune că "Toamna se numără bobocii".

No...iacă-mă-s! Am venit să îi număr şi eu!

Mi-am luat o scurtă vacanţă, presărată cu filme, cărţi, plimbări şi jocuri video. Mai trebuie şi o asemenea escapadă, că şi creierul merită câteva momente de odihnă. Nu-i vorbă, că nici nu aveam ceva important de transmis - aşa că am preferat să stau liniştit şi să observ. 

Dar gata cu fotosinteza, hai la treabă! "Dacă stai, îţi stă norocul", iar eu nu că aş fi vreun norocos de zile mari, însă nici nu îmi place să pierd vremea. Aşadar, ne apucăm de treabă...pentru că vreau să vă întreb ceva.

Vă mai amintiţi de vremurile în care toată lumea era Şarli? Se întâmpla prin anul de graţie 2015, când nebuneala influensărelii era în faşă.

Reiau puţin subiectul, ca să vă amintiţi: pe la începutul lui 2015, nişte islamişti au mitraliat la întâmplare angajaţii din redacţia revistei "Charlie Hebdo", pentru că aceasta publicase o caricatura care le jignea profetul. Ceea ce...aşa şi era.

Dar nu contează asta, că nu stau să judec trecutul. Important a fost altceva: din empatie, cineva şi-a scris pe Facebook că e Charlie, iar mesajul a ajuns viral pe mapamond şi toată planeta s-a umplut de Charlie. De empatici. Sau... de oameni care merg la grădina zoologică şi bagă mâna printre gratiile cuştilor, ca să se amuze şi să vadă ce iese? 

Nu ştiu...întreb!

Pentru că, la zece ani distanţă, cred că e momentul să fim, din nou, Şarli. Sau Cearli. Adică...nu "Je suis Charlie" pe franceză, ci "I am Charlie", pe engleză - c-avem şi motiv: alt Charlie a fost asasinat la datorie, pe altarul dreptului la liberă exprimare. Sau... şi-a căutat-o cu lumânarea?

De data aceasta, n-a mai râs nimeni de profetul musulman. Dar unii spun că Charlie englez şi-o merita, deoarece milita pentru dreptul la port-armă, chiar cu preţul câtorva victime. Ei, ce să vezi, a ajuns şi el statistică, în rândul celor câteva victime - cum a spus un jurnalist tânăr, frumos şi liber, de pe la noi. Cristian Tudor Popescu, parcă.

Deci: mai suntem Charlie sau nu mai suntem? Cazurile mi se par asemănătoare, dar reacţiile oamenilor sunt taman la poluri opuse: în primul caz, eram înţelegători şi sensibili, înfierând atentatul şi interzicerea dreptului de liberă exprimare; în al doilea caz aplaudăm, suntem judecători şi ne disociem de un asemenea personaj conservator, închis la minte şi homofob, care susţinea tot felul de ideii creţe, precum familia, credinţa în Dumnezeu şi dreptul de a purta armă în ţara lui. (Cee ce este enervant la culme şi propun să ne luăm, niţel şi de japonezi - că traversează pe albastru, nu pe verde, ca toţi oamenii.)

Prin urmare, să ne bucurăm şi-un cântec vesel să cântăm, că am scăpat de-o ciumă roşie? Sau să ne pălească mila, în faţa unui asemenea crime? 

Hmmmmm....decizii, decizii, decizii...

Apoi, urmează întrebarea: dacă valorile ni se schimbă după cum bate vântul, cam ce fel de valori sunt acelea? Şi mai ales, ce spune asta despre noi, cei care le adoptăm?

Nici asta nu ştiu... Însă diferenţele de comportament  se văd din avion şi chiar nu glumesc! Ce-am citit pe net zilele astea, mi-a dat dureri de neuron, că unul mai am şi acela abia mai clipeşte; însă, tot ţine steagul sus, pe crâncena redută.

No, şi erau unii care-l acuzau pe Charlie Kirk de tot felul de idioţenii şi se bucurau că a murit încă un pesedist-aurist-suveranist-georgist-putinist, deci planeta este mai frumoasă.

Vă vine să credeţi aşa ceva? Pe cuvânt de cercetaş, iniţial, am crezut că mesajele acestea sunt scrise de boţi sau de vreo inteligenţă artificială defectă...dar am impresia că mă înşel şi avem de-a face cu oameni în carne şi oase. Ceea ce mă face să mă întreb: până unde a ajuns obsesia anti-PSD-AUR, dacă până şi personalităţi din alte ţări primesc aceste etichete, doar pentru că promovează valorile "tradiţionale"? 

Sau e vorba doar de un reflex condiţionat, un dresaj care preia controlul la auzul unor cuvinte cheie? 

Şi până la urmă, de unde atâta ură? Pentru ce şi de ce?

De unde atâta înverşunare? De unde atâtea reacţii extreme? Mă uit, mă mir şi constat că trăim într-o societate aflată în antiteză cu ea însăşi!   

Pe de o parte, gândim pozitiv, mergem la tone de cursuri de dezvoltare personală, plătim mii de maeştri spirituali, guru, hipnotizatori, reikişti, telepaţi, empaţi, magicieni, radiestezişti, colorişti, metalurgişti, karmişti şi alţi işti, ca să ne ridicăm vibraţia şi să ne unim în Absolut - iar pe de altă parte, ne porcim, ne golănim, ne bestializăm şi fierbem de ură, când pierde echipa favorită de fotbal. Sau vin alegerile. Sau discutăm despre orice detaliu care ar putea să ne diferenţieze.

Iar subiectul la îndemână este politica, căci aici, cu toţii ne pricepem. Toţi ştim adevărul, toţi înţelegem subtilităţile şi ştim cum trebuie să fie. Şi pentru că ne place să ne bălăcărim bine de tot, politica face parte din orice aspect al vieţii noastre. 

Apropo de asta: mai devreme, mă uitam la un clip filmat dintr-o maşină oprita la trecerea de pietoni. Şi din dreapta către stânga, traversează în viteză, o domniţă pe trotinetă. Numai că bordura de pe celălalt trotuar era puţin mai înaltă şi desigur că roata trotinei se propteşte-n obstacol, iar fata îşi continuă traiectoria în zbor, conform legilor fizicii: peste ghidon, grămadă pe asfalt, cu căştile sărite-n bălării, telefonul într-o parte şi conţinutul genţii împrăştiat peste tot! BUF! TROSC! AUUUU...

Râdeam de mă durea burta! Mi-era şi oleacă milă de fată, ce-i drept... dar mă întrebam: oare nu i-a spus nimeni, nu a citit şi ea, pe nicăieri, că pe trecerea de pietoni se traversează doar ca pieton? Da', mă rog: "Domnia şi prostia SE PLĂTEŞTE". Uneori, chiar amândouă deodată.

Apoi citesc comentariile şi la un moment dat, zice unu': "Votanta lu' Mucuşor". Altul îi dă replica: "Votanta lu' Haur". Altul îi înjură pe toţi. Şi uite aşa, s-a pornit un tămbălău, de numa-numa!

Dar de ce se întâmplă asta?

De unde vine ura asta din ce în ce mai atroce şi mai violentă? Eu nu-mi explic...

Cât timp m-am retras "în vacanţă", m-am tot întrebat dacă mai merită să scriu - şi nu pentru că nu mai am ce, ci fiindcă e periculos să mai spui ceva, în ziua de azi. Nu mi-e frică să nu mă împuşte cineva, că nu am eu atâta relevanţă (şi chiar de-aş avea, aia e! Ghinion! Murim o dată şi bine, nu de mai multe ori.). Însă nici nu vreau să provoc scandaluri care nu îşi au rostul.

Şi mă uit în jur, apoi mă crucesc cu toate mâinile, când văd cum internetul şi accesul la liberă exprimare scoate la lumină cele mai urâte părţi ale noastre. 

Deconectat de la orice aparatură electronică, ies pe drum şi văd oameni; unii eleganţi, alţii frumoşi, alţii mai anapoda, mă rog! Fiecare după standardele sale. Dar pe internet, toţi sunt sensibili, deştepţi, deţinători ai adevărului absolut, plini de compasiune, toleranţi şi urăsc, din ficaţi, orice nu se aliniază cu propriul model de gândire. 

 

Mai ciudat este că acum, cu atâtea suflete magice şi oameni înalţi, orice subiect nu mai poate fi decât controversat şi practic, poţi face moarte de om din orice subiect: filme, cărţi, desene animate, băutură, cărţi de colorat, ca să nu mai zic de tradiţionalele subiecte: femei, religie, politică şi identitate de gen. 

Nu mă credeţi, nu? Atunci nu aţi văzut cum se înjură şi se ameninţă cu moartea fanii "Star Wars - trilogia originală" cu fanii "Star Wars - trilogia modernă". Sau fanii "Superman 2013" cu fanii "Superman 2025".  Sau fanii cafelei Starbucks, cu fanii cafelei McDonald's. :))

Iar în acest peisaj colorat, ne mai mirăm de controversele care s-au născut după asasinarea lui Charlie Kirk? 

Normal că nu!

Totuşi... Vă vine să credeţi că eu nici nu îl ştiam pe omul acesta? 

Când pierdeam vremea printre reel-uri şi story-uri pe Facebook, mai dădeam de clipurile lui şi îmi plăcea ce idei are, dar mai ales claritatea sa de expunere. Şi logica sa. Credea în ceva, dezbătea şi avea tot timpul verbul la el.

Nu era ca alţii, care gândesc emoţional. Nu se pierdea cu firea, nu dădea înapoi. Doar spunea ce avea de spus şi ce trebuia să fie spus. Mereu pe fază, mereu pe subiect. Eu, ca multe alte persoane fără exerciţiul dezbaterii, mă pierd - mai ales când sunt mize emoţionale; şi după ce trece momentul critic, rememorez episodul în cap şi mă iau la palme mentale: "Ce idiot am fost! Trebuia să zic asta şi asta şi asta! Ptiu...cum de nu m-a dus bibilica"?

No, pe Charlie Kirk îl ducea. Şi dacă spunea lucruri naturale şi normale, nici nu (prea) erau şanse să-l dai la întors.

Chiar dacă nu-i reţinusem numele, pentru mine, Charlie Kirk era "băiatul  care le zice bine celor cu prosteala woke". De aceea, când au început să bubuie ştirile despre asasinatul unui prieten de-al lui Trump, m-a interesat puţin spre deloc. Apoi, din întâmplare, am văzut ştirea şi mi-a picat fisa abia după ce i-a dat poza "prietenului lui Trump". "Ia stai oleacă! Ăsta nu-i ăla de mă uitam acu' o oră la el? Ba da"... Şi nu-mi venea să cred, până nu am văzut clipul cu momentul ne-editat împuşcării. Da' chiar şi aşa, tot pare incredibil.

Hmmm! Nu pot să înţeleg cât de idiot să fii, ca să omori un om şi să distrugi o familie, doar pentru că nu crede în ceea ce crezi tu. E boală, e prostie, e o doagă lipsă sau doar reflex pavlovian, declanşat de nişte sloganuri?

Dumnezeu să-l ierte, ce pot să mai zic? Că doar nu-s nebun, ca să mă bucur de o crimă!

Cineva se întreba, într-un talk-show, ce om trebuie să fii (sau să nu fii), ca să te bucuri de moartea altui om. Habar n-am! Dar parcă îmi amintesc, prin ceaţă, de nişte mulţimi de oameni care se bucurau că a murit Iliescu. Sper că sunt mai fericiţi, măcar cu un milimetru. 

Adică...nu aşa ar trebui să fie, dacă au scăpat de-o grijă? 

Să bem pentru asta! 

[Tommee Profitt feat. Fleurie - Turns You into Stones]

Merita Ion Iliescu funeralii de stat?

 Pe 5 august 2025, a murit Ion Iliescu. Fostul preşedinte al României avea 95 de ani.
Ieri, 7 august 2025, a fost înmormântat cu onoruri militare şi a fost declarat doliul naţional.

Şi-apoi să te ţii mare fierbere şi rumoare-n ţărişoara noastră dragă: unii că hâr, alţii că mâr! Unii cu nemulţumiri şi reproşuri, alţii cu văicăreli şi ăuăleli! 

Ce mai la deal, la vale? Circăreală ca la uşa cortului, că aşa ne şade nouă bine!

Întrebarea este: merita Ion Iliescu funeralii de stat şi doliu naţional? 

Toţi postacii şi internauţii şi-au dat cu părerea; unii au fost pro, alţii contra. Unii au invocat morala creştină, alţii au marşat pe nebunia de la mineriade. Iar alţii, mai dezinvolţi, şi-au băgat p şi c şi m şi l, până s-au plictisit. 

Vorba marelui nostru scriitor: "După buget, coane Fănică"! 

Eu am căutat să mă feresc de subiecte din astea, zis "controversate". La alegeri, de exemplu, am reuşit să fac asta. În jurul meu, toţi se bălăcăreau, toţi discutau, se certau, se înjurau, se acuzau şi se excomunicau reciproc, iar pe mine mă mânca limba de numa-numa să zic ceva; dar am tăcut eroic şi mi-am văzut de viaţă. Pentru ce să mă complic? Doar ca să am senzaţia că am valoare socială? :)) 

Problema e că-n ultima vreme, lumea ia foc de la toate banalităţile şi renunţând azi, renunţând mâine, va veni o zi în care voi constata că nu voi mai putea spune nimic... pentru că orice subiect va fi controversat. 

De aceea, astăzi nu mai tac.

La revoluţie, abia împlinisem 6 ani - motiv pentru care am amintiri foarte vagi şi secvenţiale, referitoare la acele vremuri. La mineriade, nu eram mai breaz şi clocotul de atunci l-am perceput ca pe nişte simple poveşti. Pe mine mă interesau desenele animate, joaca printre oi, şotronul şi alte lucruri ale copilăriei... nu jurnalul de ştiri, care nu pricepeam de ce se difuzează de câteva ori pe zi, iar "Tom şi Jerry" se dădeau doar în weekend.

De aceea, mă întreb şi vă întreb: ce pot spune eu despre revoluţie? Păreri şi vorbe goale? Mi-e ruşine să fac asta. 

Şi nici nu mă pot uita în gura tuturor influenkerilor virtuali, care cred că le ştiu pe toate, doar pentru că sunt cetăţeni europeni şi au drepturi. De fapt, singurele persoane la care aş pleca urechea când vine vorba despre ce s-a întâmplat în anii de început ai democraţiei, sunt cele care au cel puţin 50 de ani - care erau  măcar (aproape) majore şi înţelegeau, oarecum, frământările şi contextul vieţii de atunci. Dar chiar şi-aşa, opiniile lor diferă foarte mult, pentru că aveai nişte experienţe ca simplu muncitor şi vedeai cu totul altfel viaţa, dacă aveai noroc să fii nabab sau fiu de nabab post-revoluţionar.

Până la urmă: unde e adevărul? Habar n-am. 

Şi nici măcar nu mă hazardez să emit vreo judecată de valoare, pentru că ştim cu toţii cât sunt de mari şansele ca informaţiile care ajung la noi să fie trunchiate, modificate, răstălmăcite, interpretate după interesul de moment sau mincinoase pe de-a-ntregul.

Aşa că nu mă aventurez şi spun doar atât:

Pentru mine, personal, Ion Iliescu este un nume. Şi o grilă de radiator... dacă vă mai amintiţi Daciile cu "zâmbetul lui Iliescu". În rest, Ion Iliescu nu m-a prea afectat personal, chiar dacă a fost preşedinte al României, ales de foarte mult popor şi în mai multe rânduri. 

Unii spun că a fost cel mai bun om politic al vremii. Alţii spun că a fost un simplu criminal, vinovat moral pentru morţii din revoluţie şi mineriade. Probabil că da, posibil că nu. Nu ştiu.

Cert este că a condus România în anii de după comunism şi a făcut primii paşi spre ceea ce trăim acum. 

Dacă e să fiu sincer, după discuţiile ultimelor zile despre viaţa lui, eu am ajuns să îl văd cu alţi ochi pe Iliescu. Ca om. Şi ştiţi de ce?

A fost căsătorit aproape 80 de ani cu aceeaşi femeie - ceea ce este o realizare greu de imaginat, mai ales în ziua de azi... când iubirea şi viaţa de familie sunt un simplu capriciu de moment. O  beţie de cuvinte fără rost şi minciuni care lasă în urmă o mahmureală ce mutilează inimi. 

Apoi, a mai făcut ceva important: nu a avut copii, dar a crescut unul din străini. A avut un copil de suflet. Nu a investit timp şi energie într-un pudel, pisică, acvariu cu peşti, case, maşini, avioane sau alte mofturi, ci a crescut un om.

Chiar şi numai pentru atâta lucru, eu cred că merită măcar un dram de respect.        

    

Dar până la urmă, merita funeralii de stat şi zi de doliu? 

Ca să fim mai catolici decât papa, mă gândesc că poate ar fi trebuit să îl punem pe Iliescu într-o vitrină frigorifică şi să organizăm un referendum naţional, cu participare obligatorie, ca să întrebăm TOT poporul cu drept de vot, ce să facem. Şi spun "obligatoriu", ca să nu avem vorbe la proces - că au venit la vot doar activiştii de partid, haştagiştii, tinerii, asistaţii sociali sau bătrânii. 

Iar după ce vedem ce hotătăşte poporul, acţionăm în consecinţă. Ce ziceţi?

 

Până una alta, răspunsul meu la întrebarea de mai sus este DA. Merită... pentru că a fost preşedintele României. Iar funeraliile de stat nu sunt un semn de respect faţa de omul Ion Iliescu (care era ateu, adică îl doare-n vârful cotului de orice formă de slujbă de îngropăciune sau doliu), ci un respect faţă de instituţia prezidenţială. Faţă de propria ţară şi de opinia locuitorilor ei.

Până la urmă, vorba bunicii mele: "Nu ai să vezi mort pe gard; cum, necum, tot te îngroapă cineva". Iar după ce mori, nu te mai interesează ce se întâmplă cu trupul. Că-i aruncat într-un şanţ, ars în sobă sau plimbat prin oraş cu mare pompă, cred că e fix egal, pentru cel care a murit. 

Însă, obiceiurile acestea contează foarte mult pentru cei care rămân. Sunt o dovadă de educaţie şi respect faţă de sine, până la urmă...tot aşa cum, atunci când saluţi pe cineva, de fapt, te saluţi pe tine. Şi te preţuieşti pe tine.

Respect. Despre asta a fost vorba în ultimele zile, în opinia mea.

Un capitol pe care fostul preşedinte Klaus Iohannis nu l-a parcurs. Şi nu din vina lui, ci din vina celor care nu au fost în stare să introducă această lecţie în manualul de fizică. Problema e că nu au adăugat-o nici în manualul de matematică... altfel nu-mi explic cum preşedintele în funcţie a rămas repetent pe partea de respect. 

Dar aia e, atât s-a putut. 

Totuşi, sunt sigur că data viitoare va fi mai bine. C-apoi, nu degeaba Nicuşor Dan a fost olimpic la matematică! Are gândire critică şi învaţă din greşeli.   

Deşi...când va muri Traian Băsescu (că va muri la un moment dat, doar n-o fi nemuritor), presupun că şi atunci îşi va găsi de treabă prin birou. Vorba aia: Băsescu a fost colaborator dovedit al Securităţii, nu mai sunt doar păreri şi simple acuzaţii. Deci... #stăcasă. Şi pe viitor, învaţă din greşeli, că nu a fost degeaba olimpic la matematică.

Apoi, mai este un aspect pe care nu îl luăm în seamă: de ce ne concentrăm atât de mult pe justiţia umană, când de judecata divină nu scapă nimeni? Iar când vom ajunge acolo, indiferent că la înmormântare s-a ţinut doliu naţional sau nu, indiferent că s-au tras salve de tun sau salve cu praştia după porumbei, că s-a cântat imnul de stat sau "Lambada", cu toţii ne primim răsplata - şi pentru ce am făcut şi pentru ce nu am făcut. Pentru suferinţe şi bucurii, pentru tot ce suntem şi am fi putut să fim.  

Da'...mă rog. Orele sunt destul de înaintate pentru asemenea discuţii. 

În plus, până la preşedinţi, adevărurile de după cortină şi motivaţiile politice, vin peste noi provocările zilei de mâine.  Că na, aşa-i viaţa: "dacă stai, îţi stă norocul".

Să bem pentru asta!

Şi-un cântec vesel să cântăm. Unul de inimă albastră, că nu se cuvine să dăm un ditamai bairam, doar pentru atâta lucru.  

[Ellyn Storm - Jenny of Oldstones cover/ Game of Thrones]