Viaţa între real şi virtual

Hristos a înviat!

Iată-mă-s, din nou, la aici... şi nu, nu voi vorbi despre politică, aşa cum, poate, vă aşteptaţi. Sunt suficienţi îndemnători şi prozeliţi care fac asta şi nu cred că grămada cere vârf.

În plus, am renunţat să mai explic sau să mai învăţ ceva pe cineva. O mare parte a vieţii, m-am tot simţit dator să dau lămuriri, arăt, să demonstrez,să învăţ şi să povestesc, din dorinţa de a fi văzut ca ceea ce sunt, nu ca ceea ce am. Nu contextul, nu povestea, nu hainele, barba sau coafura, ci omul de dincolo de ele.

Şi-am tot dat din gură, aiurea, până mi-au ieşit peri albi şi am înţeles că nu contează. Oamenii sunt cum sunt şi nu se schimbă, doar pentru că ofer eu nişte informaţii sau alte puncte de vedere. Informaţii care, de obicei, nici nu-i interesează.. decât atunci când sunt congruente cu propriile puncte de vedere şi îi măgulesc.  

Aşa că...de ce să ne agităm?

Apropo de agitaţie: ştiţi ce este FOMO?

Eu am auzit de asta, cu mai mult timp în urmă şi nu m-am simţit luat în vizor... până zilele trecute, când am intrat la bănuieli. 

Dar, să o iau cu începutul:

FOMO este o prosteală de boală modernă, care înseamnă "Fear Of Missing Out" - adică disperarea de a fi mereu la curent cu orice like, tweet sau bipăit din mediul virtual, pentru ca nu cumva să pierzi vreo ştire (nu-i pot spune "informaţie", pentru că internetul e plin de bălării, în principiu) de "interes general".

Mai pe şleau spus, sindromul FOMO se referă la dependenţa de tehnologie - care, în ultima vreme, se duce, bine de tot, spre obsesie.

No, acuma... io-s suficient de bătrân ca să prind şi viaţa de dinaintea internetului, aşa că pentru mine, lumea virtuală este o ocupaţie de timp liber, atunci când îl am - deci nu mă opreşte să trăiesc în realitate şi să fac ce am de făcut.

De fapt, am avut telefon fix prin 1997 şi îl ţineam mai mult de mobilier - că mă tot întrebam la ce mi-ar putea folosi. Iar telefon mobil am primit cadou prin 2003-2004, când eram în facultate şi ar fi fost nevoie să vorbesc pe acasă. 

Era un Nokia 5110, pe care mi-l ţineam, mândru,  într-o teacă agăţată de cingătoare. Ţin minte că aveam cartela de 4 euro şi eram taxat la minut, aşa că cele mai lungi convorbiri durau maximum trei minute....ca să nu îmi încarc telefonul decât o dată pe lună, când expira valabilitatea creditului.

Internet nu aveam pe el, iar un computer văzusem mai mult în poze, aşa că nici nu ştiam să îl pornesc, dar să mai umblu şi pe el! Desigur că se inventaseră internet-cafe-urile, desigur că erau jocuri pe calculator cu duiumul, doar că nu făceau parte din viaţa mea şi nici nu simţeam nevoia să le caut. Mai ales că nici nu îmi place cafeaua.

Prin 2006 deja apăruseră telefoanele cu cameră şi cineva mi-a împrumutat un telefon Samsung cu clapetă şi cameră VGA. Mi-a plăcut mult şi doi ani mai târziu, mi-am luat şi eu telefon cu cameră. Ce-i drept, bătrânul meu Nokia dădea rateuri şi nu îşi mai făcea treaba: bateria stătea fixată cu scoch şi o bucaţică de hârtie, semnal nu prea mai prindea şi nici nu mai auzeam la el.

 

Prin 2010 am descoperit telefoanele cu radio şi mi-am cumpărat un Samsung S100, cel mai frumos telefon pe care l-am avut vreodată. Negru şi rezistent, cilibiu, cu tastatura care glisa de dedesubtul display-ului. Avea şi cameră. Avea şi radio, la care ascultam oriunde mă duceam. 

Cică era model pentru femei, dar nu conta... Viaţa era frumoasă. Ce-mi putea dori mai mult?

Prin 2015, smartphonurile erau pe val. Nu aveam aşa ceva şi nici nu înţelegeam la ce mi-ar trebui unul. Nu avea nici măcar taste... deci, ce să fac cu el? Să mă uit la filme? Da, bine... de parcă nu aflasem că s-a inventat televizorul! 

Dar, spre deosebire de televizor, pe smatphone puteam pune Whatsapp! Mai ales că toţi cunoscuţii îşi făceau grupuri: la muncă, la distracţie, în familie... şi nu puteai trăi, dacă nu erai într-un grup de Whatsapp. Vorba cântecului: "Cine nu e scris pe listă, nu există"! 

Doar că eu nu eram şi trăiam bine-mersi.

Abia prin 2018 mi-am luat primul smartphome. Nu aş fi făcut-o nici atunci, dar telefonul meu se cerea schimbat. Şi cum nu prea mai aveam alte posibilităţi de selecţie, iar camerele foto de la smart auzisem că sunt foarte bune, mi-am zis că nu se va face gaură în cer, dacă îmi iau din acesta. Şi mi-am luat un Nokia 3... care mergea lent şi se tot bloca, dar mi-a oferit posibilitatea de a intra într-un grup de Whatsapp şi de a fi în rândul lumii.

De atunci cred că am mai schimbat vreo două telefoane, pentru că nu prea pun preţ pe tehnologie. Nu simt nevoia unui model nou decât atunci când cel pe care îl am deja, nu mai merge nici cu slujbe efectuate de-un sobor de preoţi. 

Iar când vine şi momentul unui nou telefon, caut ceva de calitate medie; nu mă avânt spre vârfurile de gamă, pentru că nu mă interesează să impresionez pe nimeni şi nici nu văd la ce mi-ar folosi aşa ceva; în definitiv, tehnologia are un rol şi dacă îşi face treabă, ce mai contează restul? Un Samsung face cam acelaşi lucru pe care îl face un Iphone - adică te ajută să ţii legătura cu oamenii, la fel cum un Logan face acelaşi lucrupe care îl face un BMW: te duce din punctul A în punctul B.

Mai ales că-mi sare inima şi când scap telefonul meu cel hârb... deci nu ştiu ce aş face, dacă mi-aş ciobi un telefon de câteva mii de euro.

Aşa că, da...de ce să fiu dependent de tehnologie? FOMO e pentru alţii, nu pentru mine.

...asta până într-o zi, când am rămas fără baterie la telefon. Nu eram acasă, aşa că nu am putut să mi-l încarc, iar baterie externă am, dar e suport pentru praf. Nu stau să mă car cu ea, pe oriunde mă duc.

Nu-i vorbă, că în vreo 40 de minute eram acasă şi îmi puneam telefonul la încărcat... deci ce se putea întâmpla în timpul acesta? Ardea ceva? Aflam când ajungeam. Venea Apocalipsa? Eta, na! Dacă aveam timp, mă ascundeam undeva şi poate scăpam; dacă nu, mă prindea nepregătit, muream şi gata! Aia e!

Şi totuşi...când mi s-a oprit telefonul, un fior de panică mi-a trecut prin inimă. M-am simţit, cumva, deconectat de lume. De familie şi de prieteni. Pentru o fracţiune de secundă, m-am simţit complet izolat şi singur. Dar mai ales, izolat.

Şi cumva...mai liber şi înconjurat de linişte.

Am FOMO din asta? Habar nu am. Nu am crezut, pentru că spre deosebire de orice văd în jurul meu, nu ţin să fiu la curent cu tot. Nu simt nevoia să comunic orice cu oricine şi nu mă interesează majoritatea lucrurilor care se întâmplă în jur. 

Când şi dacă sunt pe fază, verific orice vibraţie... e adevărat. Dar fac asta din dorinţa de a vedea dacă sunt căutat pentru ceva important. Şi mai am noroc că nu-s (foarte) căutat; iar dacă sunt, nu am mereu chef de vorbă. :)) 

Însă...fiorul acela de izolare m-a pus pe gânduri. Şi mă întreb dacă nu cumva sunt... şi suntem, deja, subjugaţi de tehnologie. Conduşi de tehnologie şi modelaţi după chipul şi asemănarea ei.

Un chip urât şi iluzoriu, în care contează doar imaginea şi distracţia. Reţelele de socializare, pozele pline de filtre, discuţiile fără rost şi perfecţiunea de himeră a lumii virtuale.

În aceste condiţii, ce mai înseamnă omul? Ce mai este el şi ce rost mai are pe planeta asta?

Cineva îmi arăta că au apărut ghivece inteligente pentru flori. Adică, inteligenţa artificială ne sare în ajutor şi ne anunţă când să udăm floarea, ca nu cumva să ne trezim că s-a ofilit. 

Am râs... întrebându-mă cum s-o fi descurcat mama - care avea tone de flori şi n-o anunţa nimeni când să le ude. Făcea treabă cât era ziua de lungă, avea capul plin de de toate, dar de flori nu uita. Nici ea, nici bunica, nici miliardele de miliarde de oameni care au trăit pe planetă, până în zilele noastre. 

Pe ei nu i-a anunţat nimeni când să se trezească, când să bea apă, când să se ridice de pe scaun, când să muncească sau să se odihnească. Şi au trăit, au crescut şi copii... că altfel, nu ne aflam noi pe aici.

 

Ieri am citit un articol despre un studiu care spunea că elevii care învaţă după o carte fizică, reţin mult mai bine decât cei care învaţă după pdf-uri. Alte studii arătau că persoanele care scriu de mână sunt mai răbdătoare, reţin mult mai repede şi se exprimă mai bine decât cele care scriu la tastatură şi trăiesc după aplicaţii de mobil.

Şi atunci...unde trebuie să se oprescă viaţa virtuală şi unde trebuie să înceapă viaţa reală?

Nu ştiu ce să zic. 

Dar bem pentru asta; ceva real şi bun... un vinişor dulce şi roşu, ca să mai îndulcim amăreala stresului cotidian. 

Fac cinste, aşa că nu vă sfiiţi!!

Şi hai să punem şi-o muzichie de inimă albastră, că tot e zi de sărbătoare. :)

[Aura Şova - Drăgaicele]

Vei plânge mult ori vei zâmbi?

Cred că se fac două săptămâni de când mă străduiesc să scriu şi nu am putut. N-am avut când, deşi mi-am dorit. Din timp în timp, îmi veneau şi idei de subiecte pe care voiam să le tratez aici; dar, din nou... când? 

Aşa că le notam ici şi colo, pe oriunde puteam... cu promisiunea că voi reveni la ele, când se va putea. Iar zilele au trecut şi nu s-a putut. Aia e. 

Acum ne bate Păşticu' la uşă şi-am muncit ca un rob zilele astea, la tradiţionala curăţenie de sărbători.

Râdeţi, nu vă sfiiţi! Ştiu că de câţiva ani, au apărut glumiţe şi păreri care iau în râs acest obicei învechit şi traumatizant (pentru unii), dar nu-i nimic... Până la urmă, fiecare face ce doreşte.

Eu, de exemplu, gândesc simplu: dacă ştim că ne vin musafiri în casă - prieteni, colegi, rude - nu ne preocupăm să ne primenim, oleacă, aşezământul? Dacă se anunţă că ne vizitează şeful domn' director... sau poate, domn' prefect? Domn' prezident de ţară? AOLEU!!!! 

Dar dacă ne vine în vizită Regele Charles al III-lea, cu nino-nino, armată, S.P.P.-ul lui? E clar, infarct scrie pe noi! Şi trebuie să fie totul perfect şi la dungă, să nu ne facem de râs! Aşa că văruim, dăm cu mătura, vopsim, ne aranjăm cu briz-brizuri, costume de nuntă şi machiaje d-alea grele, nu? Cu toată apoliticeala noastră declarată... vine omul, nu l-om ţine la uşă! O uşă frumoasă şi proaspăt lăcuită, c-apoi cum ne arătăm respectul?

 

Dacă vine Brad Pitt, e clar! Leşinau domniţele la Michael Jackson! Păi la Brad Pitt... pupă şi pământul pe care calcă! Pământul măturat de zeci de ori înainte, cernut şi aranjat bob cu bob, că na...e BRAD PITT - idolul unor generaţii, pe care nu-l întâmpini în capot sau izmene şi galoşi de grădină, plini de glod. 

Din contră: vom purta hainele cele mai bune şi vom mirosi a câmp de flori!

No, bun.

La Paşte, ne intră în casă Iisus, Izvorul Vieţii. Păi atunci, să-mi fie cu iertare, dar chiar nu pot să fiu indiferent şi mi se pare de la sine înţeles să mă pregătesc şi pe mine (fizic, psihic şi spiritual), dar să aranjez şi arealul înconjurător. Şi până la urmă, chiar dacă n-av avea vreo trăire spirituală, tot m-aş aranja - măcar de ruşinea rudelor, care îmi bat în poartă. 

C-aşa suntem noi: credem sau nu credem, la sărbători tot ne străngem oleacă laolaltă, să mai mâncăm din acelaşi blid sau să ciocnim un pahar de vorbă...că suntem oameni şi avem nevoie de iubire, oricât am nega.

De fapt, de câteva săptămâni, exact la asta mă tot gândesc: la iubire. M-oi fi defectat de la astenia de primăvară, mai ştii? Sau...

Într-o dimineaţă, pe când eram navetist cu normă întreagă, aud la radio o melodie. Nu mă întrebaţi, că nu ştiu cine o cânta şi nici cum era...dar mi-a rămas în minte un singur vers: "Am nevoie de iubire, dar nu de iubirea ta".

Iar chestia asta m-a pus pe gânduri...pentru că toţi ne dorim să fim fericiţi, iubiţi, răsfăţaţi, înţeleşi, adoraţi, chiar puşi pe piedestal. Dar nu unul format din laude, ci un piedestal al încrederii neţărmuite.  Problema e că de cele mai multe ori, aceste doriri rămân la stadiul de vis... pentru că, în realitate, lucrurile nu sunt atât de simple. Şi e minunată iubirea! Dar când apare singură şi din neant, fără a fi însoţită de contextul potrivit, o refuzăm. Nu are importanţă cât este de adâncă, cât este de sinceră sau că durează cât o clipă de eternitate... dacă ambientul este potrivnic, nu contează nici cât o băleguţă-n mijloc de potecă. 

Iar nenorocirea este că sunt situaţii când se întâmplă şi contrariul: contextul este atât de tentant, încât el chiar creează o aparenţă de iubire care, mă rog... Azi e, mâine nu mai e - c-apoi avem şi alte treburi pe planetă. Sunt suficiente experienţe de trăit, locuri de vizitat şi lucruri de încercat, deci nu putem sta priponiţi, într-un singur loc.

Aşa că, da... avem nevoie de iubire, dar nu "de iubirea ta". Orice ar însemna asta. 

Totuşi, mă întreb: care este esenţa iubirii? 

Dacă ştiam şi răspunsul, eram un mare om, mare caracter. Noroc că pe planetă sunt şi genii artistice, care au răspuns, măcar în parte, unor întrebări existenţiale. 

Aşadar, vă mai amintiţi de poezia "Pe de-a-ntregul", a doamnei Panait? Este o poezie de dragoste...un îndemn către dragostea completă şi complexă, aşa cum suntem fiecare din noi.  

Dar de Lucian Blaga vă mai amintiţi? Acela cu "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii". Hai, hai, că tre' să fi auzit de el, că-i subiect de Bac!

No, printre alte chestii-trestii-socoteli, nenea acesta a mai scris şi o poezie despre hotarul de la care porneşte dragostea cea mare şi adevărată. Adică no...în viziunea lui şi a mea, deoarece cam aşa îmi imaginez şi eu că ar trebui să fie: dragostea fără acceptarea întunericului celuilalt, nu este dragoste, ci o minciună. O Fata Morgana minunat de frumoasă, care se apropie cu paşi repezi şi se topeşte în zare, lăsând loc tragediei deşertului nemărginit.

Cine nu a simţit asta? Cine nu s-a fălit cu petecele de lumină, privind cu groază către întunericul din cotloanele sufletului? Un întuneric profund, care poate spulbera oricând iluzia fericirii. Un întuneric care ne-a transformat în ceea ce suntem şi care ne-a învăţat să sădim muguri de fericire în sufletul altcuiva.

Deci...dacă ai afla secretul lui Jean Valjean, vei condamna ori vei ierta? Şi dacă vei descoperi norul care umbreşte lumina zorilor, vei plânge mult ori vei zâmbi?

Aceasta-i întrebarea.

 

Dar gata cu fotosinteza, că a apus soarele de mult, iar vorba lungă e sărăcia omului.

Să aveţi un Paşte liniştit şi plin de iubire. Hristos a înviat!

Noapte bună, v-am pupat... şi hai cu poezeaua!!!!

 

Eu

nu mă căiesc,

c-am adunat în suflet și noroi-

dar mă gândesc la tine.

Cu gheare de lumină

o dimineață-ți va ucide-odată visul,

că sufletul mi-așa curat,

cum gândul tău îl vrea,

cum inima iubirii tale-l crede.

Vei plânge mult atunci ori vei ierta?

Vei plânge mult, ori vei zâmbi

de razele acelei dimineți,

în care eu ți-oi zice fără umbră de căință:

"Nu știi, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi"?

[Lucian Blaga - Vei plânge mult ori vei zâmbi?]

Adolescenţa coruptă şi viaţa fără viitor

Aţi văzut "Adolescenţă coruptă", "serialul fenomen de pe Netflix"? Eu l-am văzut, în cele din urmă. Şi are părţi bune, are şi părţi care nu mi-au plăcut - deci nu pot să spun că a fost vreo revelaţie de film, care mi-a schimbat concepţia de viaţă.

Iniţial, am dat peste el în lista de sugestii de pe Netflix şi l-am trecut cu vederea. Titlul nu îmi spunea nimic, descrierea nu m-a tentat şi oricum, nu îmi stă în obicei să urmăresc, avid, orice apare nou pe oriunde. Aşa că mi-am văzut de activităţile mele.

Apoi, după vreo săptămână, cunoscuţii au început să mă întrebe, oarecum tulburaţi: "Ai văzut Adolescenţă coruptă? E super! Te pune pe gânduri, te sperie! E  fenomenal"! 

Când răspundeam cu un "Nu" simplu, îmi descriau, din nou, întreaga paletă de sentimente pe care le-au trăit - apoi conchideau, împăciuitori: "Oricum... nu îl vei înţelege, dacă nu eşti părinte".

No, şi după câteva imbolduri din astea, când m-am mai eliberat oleacă şi am găsit nişte timp şi dispoziţie pentru a urmări un film, mi-am zis: "Hai să vedem şi io despre ce e vorba"! Desigur că uitasem descrierea, dar mă gândeam că trebuie să fie ceva cu adolescenţi. Nu mă deranjează subiectul, aşa că i-am dat drumul.

După primul episod, m-a captivat - aşa că imediat, m-am uitat şi la episodul al doilea. De-acum se mai dusese din magie, dar voiam să văd tulburarea apelor şi încă eram interesat... aşa că mi-a plăcut, mult, scena din finalul episodului.

Apoi s-a făcut târziu; trăsesem deja suficient de mine şi am decis să mă culc. Încă nu descoperisem cât de intens era filmul şi ce sentimente mă mai facea să (re)trăiesc, dar ştiam, cu siguranţă, cât de horror va fi ceasul când va suna în zorii dimineţii. Aşa că am tras obloanele şi noapte bună, somn uşor, şapte purici pe-un picior!

Plus că nu au intrat zilele în sac şi e timp pentru toate.

A  doua zi, mi-am înştiinţat prietenii că am intrat şi eu în rândul lumii. Da-s numai pe la jumătate şi nu-s uluit. Curios să aflu deznodământul, da; dar nu tulburat şi nici n-am descoperit vreo Piatră Filosofală. Imediat vine răspunsul: "Aşteaptă să vezi episodul al treilea, te dă pe spate! Este fenomenal, dureros, incisiv şi într-un cuvânt, te pune pe gânduri"!

Deci, cu vânt la pupă şi avânt pionieresc, imediat cum am ajuns acasă, m-am postat în fotoliu şi am dat drumul serialului. Mi-era foame, dar nu prea - aşa că am ronţăit nişte covrigei, cu ochii în ecran. Apoi m-a luat setea, dar am răbdat, pentru că voiam să văd minunăţia. 

De obicei sunt răbdător; dar acum mi se rupseseră zăgazurile răbdării, aşa că lăsam şuvoaiele de neastâmpăr să curgă în voie.

S-a terminat şi acest episod şi încă aşteptam punctul fix care urma să-mi răstoarne universul. Un punct fix, care nu mai apărea... aşa că am reluat episodul. "Mai ştii? Poate îmi era prea foame şi poate am scăpat ceva. Sau poate am auzit un zgomot în fundal, mi-am întors privirea şi am ratat minunea". C-apoi ştiţi cum e: te pregăteşti o viaţă pentru ceva, dar dacă în fracţiunea de timp potrivită nu eşti pe fază, ai pierdut trenul. A zburat puiul cu aţa şi gata, aia e! Ghinion de neşansă.

La revizionare, însă, am observat că nu am pierdut nimic... aşa că am pornit şi ultimul episod. Poate se termină pe cai mari, mai ştii? Desigur că era şi posibilitatea să pierd timpul aiurea... dar în viaţă pierdem atât de multe! Oameni, iubiri, energie, sănătate, bani, lucruri - deci cu o oră în sus şi-n jos nu se mai face primăvară.

Şi nu s-a făcut - pentru că finalul m-a lăsat oarecum neterminat. Şi e pe sistem "hai să ne vedem de viaţă, ca şi cum nu avem ditamai elefănţoiul în bucătărie. Am mâncat, am băut, ne-am distrat... VAI, CE NE-AM DISTRAT!". 

Apropo, citesc o carte care se numeşte "Elefantul din creier". Vă interesează să vorbim despre ea, într-o dată viitoare? E... un alt mod de a privi lucrurile.

...la fel cum a fost şi "Adolescenţă coruptă". Pe scurt şi fără divulgări, într-o nu ştiu care dimineaţă, nişte poliţişti cu trupa de intervenţii după ei, rup uşa unei gospodării, năvălesc peste un puşti şi-l iau p-ăsta pe sus la secţie, ca să-l acuze de crimă. Apoi începe distracţia şi se porneşte caruselul de emoţii: curiozitate, confuzie, teamă, furie şi tot aşa.

Deci e un film bun? Ăăăăă... şi cam acesta e singurul răspuns clar, pe care îl am.

Mi-a mai plăcut foarte mult faptul că episoadele sunt filmate dintr-o singură bucată, cu cadre care curg natural unul după celălalt. Este ca şi cum eşti acolo,  în poveste şi eşti martorul întâmplărilor. Oriunde întorci capul, oamenii sunt vii -  cu propriile ocupaţii şi probleme, cu discuţii şi tot soiul de tensiuni personale.

Apoi, mi-a plăcut mult de tot jocul actorilor, care intră foarte natural în pielea personajelor. Atât de natural încât de multe ori mă întrebam dacă nu mă uit, cumva, la una bucată filmare pierdută şi regăsită în mina de cărbune. 

E un mare talent să poţi face asta, mai ales că dacă nu reuşeşti să fii în personaj, nu strici o secvenţă de câteva minute - ci întreaga poveste. Adică, episodul are cam o oră. Şi, la filmare, regizorul strigă MOTOR; ACŢIUNE! - iar totul merge ca uns. Apoi, pe la minutul 49 când trebuie să boceşti, o dai în râs. Păi nu îţi baţi joc de munca celor care au filmat înaintea ta? Cam da...

Deci, bravo actorilor şi jos pălăria!

Apoi... sunt multe de comentat.

Se aduce în discuţie modul în care societatea influenţează copiii, care sunt nedezlipiţi din mediul virtual - unde sunt "educaţi" de şmecherii de pe acolo. Şi iau ca model pe fraţii Tate... care, cică, au lansat ideea de "celibat involuntar" - un fel de stigmat social, care spune că eşti singur, deoarece eşti prea prost ca să fii iubit. 

Tot fraţii Tate mai afirmă că 80% dintre femei preferă 20% dintre bărbaţi - iar tinerii  încearcă să-i imite pe cei 20%, ca să nu fie celibatari involuntari  proşti - ci oameni de succes. Pentru că, până la urmă, ce înseamnă succesul? "Am gagica cea mai mare şi maşina cea mai tare". Parcă aşa...sau invers? Nu contează, atâta timp cât ai maşini, femei, bani, case, insule, avioane, vapoare, elicoptere şi, pe scurt, orice şi pe oricine

  

Problema e că nu fraţii Tate au inventat specula şi influensăreala, nici statisticile acelea. Nici limbajul emoticoanelor, nici bullyingul (sau buleala, mai pe româneşte) şi nici răutatea din jur. Prin urmare, deşi fraţii aceştia sunt scoşi la tablă, parcă nu m-aş grăbi să arăt cu degetul.

...mai ales că permanent, am avut senzaţia că societatea umană descrisă în film este...defectă. Iar adolescenţii par/sunt şi mai defecţi. Batjocoritori, bulitori, haotici, nesimţiţi, obsedaţi de virtual şi crescuţi prin zonele rău famate ale junglei.

Iar vârful la grămadă este pus de oameni legii... nişte poliţişti care spun că nu le place şcoala, deoarece tinerii sunt ţinuţi ca-n grajd, totul pute şi nu înveţi nimic bun pentru viitor.

Aşadar, printr-un subtext oarecare, nu se îndeamnă la abandon şcolar? Nu se cimentează ideea că şcoala scoate tâmpiţi şi că înfierează personalitatea tinerilor care ar fi nişte suflete magice şi lumini călăuzitoare, dacă nu ar fi obligaţi de profesori să înveţe formule şi comentarii pe de rost?

Părinţii descrişi sunt şi ei, tot de-o seamă.  

Unii nu vor să fie părinţi deloc, alţii sunt părinţi din întâmplare. Şi-atunci...na, îşi iubesc odraslele, că aia e! Doar că de atâta iubire, se iau cu treburile de oameni mari şi uită de soarta lor -  mulţumindu-se, doar, să îi ştie în siguranţă. O siguranţă de ordin fizic, pentru că...nu asta e cel mai important? 

Poliţistul care anchetează cazul, de exemplu, ar vrea să fie corect; numai că este un părinte inexistent pentru copilul lui - motiv pentru care, atunci când discută unul cu altul, parcă-s doi extratereştri de pe planete diferite. De fapt, nici nu ştiu să mai comunice unul cu altul... Dar se iubesc şi asta e cel mai important.

Cât despre adolescentul din rolul principal... din indiciile care se aruncă ici şi colo, am înţeles că a fost un copil sensibil, timid şi mai retras - şi de aceea,  a fost şi bulit pe toate părţile şi de către oricine. Aşa că a dezvoltat nişte traume şi un fel de tulburări bipolare: aci era pita lui Dumnezeu, aci urla ca apucatul de streche!

Dar cu... TOANE (ca să le zic aşa) sunt din ce în ce mai mulţi oameni pe care îi cunosc şi m-am obişnuit atât de mult cu asta, încât nici nu mai bag de seamă erupţiile din jur şi chiar mă acordez greu la ele. 

Stau liniştit în capul meu, mai cu o cântare, mai cu o poezea sau cu gândurile concentrate pe prezent, când...BAU! HAU-HAU! şi TRA-LA-LA...iar în primele secunde sunt atât de chiaun, încât nici nu înţeleg ce mi se spune sau care este motivul nemulţumirilor. Bâgui ceva şi tac, ce pot face? Nu-i nici contextul nici momentul potrivit pentru discuţii... iar după un minut, curge lapte şi miere, iar totul se uită. 

Desigur că eu reiau secvenţa în minte şi încerc să o înţeleg. Îmi dau seama ce puteam răspunde sau cum trebuia să pun problema...dar nu mai contează, pentru că trenul a trecut. E vară, vară şi cald afară... De ce să mai dezgrop morţii? Lasă aşa; oricum, toate trec!

Deci...ce ziceam? Toane? Capricii? Tulburări? Mănânc din astea la micul dejun. Şi m-am educat să nu le răspund, ca să nu creez vreo bombă atomică, ce are urmări pe termen lung.

Dar...da. Stresul, egoismul şi ieşirile necontrolate pot provoca tragedii incomensurabile. Cum este şi-n cazul adolescentului corupt, care trăieşte într-o lume a oportuniştilor din jungla urbană. O lume animalică - în care mănânci sau vei fi mâncat, iar agresorii devin victime şi victimele devin agresori.

O fi lumea noastră? Poate că da... deşi contribuim cu toţii, ca să arate aşa minunat.

Întrebarea este cum să o schimbăm, dacă nu ne place?

Nu ştiu.

După umila mea părere, filmului nu i-ar fi stricat şi o abordare mai spirituală, măcar pe la colţuri. Pentru că bucuria vieţii nu se rezumă numai la material, ci şi la trăiri ce aparţin unei lumi mai subtile Şi până la urmă, chiar dacă universul funcţionează după reguli matematice, dacă nu s-ar cerceta şi din punct de vedere filosofic, ar fi doar un loc rece şi întunecos. Un pustiu infinit,  unde viaţa nu ar trebui să existe. Numai că, ce să vezi? Suntem aici, oricât de improbabil ar părea.   

Iar dacă tot căutăm vinovaţi şi cauze, de ce uităm că percepţia lumii se naşte, mai întâi, în propriul suflet? Şi dacă el este bolnav, unde îl tratăm? 

Răspuns: La farmacia inimii, Catena. Desigur.

Dar, până la urmă, ce ştiu eu? Nu-s părinte. Şi cel mai probabil, nu am înţeles nici la ce m-am uitat. 

...pentru că dacă eram şi dacă aveam şi dacă simţeam şi trăiam, mă înspăimântam la gândul că aşa ceva poate păţi şi copilul meu.

Şi mă raportam altfel la acest serial. 

Să bem pentru asta! 

Şi-un cântec vesel să cântăm, ca la zi de sărbătoare. Până la urmă... fiecare zi din viaţa noastră este o sărbătoare şi o zi în care putem deveni mai buni. 

Să nu ratăm această ocazie, zic!

[Paris Paloma - The Rider/ The Lord of the Rings: Ride of the Rohirrim Theme]

Pe de-a-ntregul

Acum vreo doisprezece ani, m-am înscris la un curs de Artă Fotografică, organizat de domnul Mihai Vasile. Iniţial, eu l-am cunoscut ca artist fotograf; iar timp de şase luni, cât a durat cursul respectiv, am aflat că este un artist în toată puterea cuvântului: era şi regizor, scriitor, scenograf, actor şi fondator al Teatrului Equinox. Super-tare omul, mi-a plăcut maxim de el!

Şi în plus, aducea cu sine o energie boemă, de  parcă era desprins dintr-o poveste. Eu, cel puţin, ori de câte ori îl vedeam, îmi aduceam aminte de Gandalf, din "Stăpânul Inelelor". 

Tot prin prisma acestui curs de fotografie am aflat şi de Festivalul de Arte Vizuale "Nichita la Echinocţiu". La vremea aceea, evenimentul nu avea cine ştie ce expunere şi mi se părea un fel de festivitate şcolară, apreciată de câţiva cunoscători şi cam atât. Totuşi, organizarea implica foarte multă pasiune, care, în scurt timp, s-a lipit şi de mine. Cred că de atunci am şi început să citesc, mai serios, poezii de Nichita Stănescu. Pe unele dintre ele le-am şi recitat, cu diverse ocazii şi mai ales când îmi mai pica câte o dragoste pe cap.

No, dar aventura artelor vizuale s-a terminat şi a urmat restul vieţii mele, cu toate meandrele sale concrete. Am continuat să fac fotografii, am continuat să citesc poeziile lui Nichita. Totuşi, nu le mai recit nimănui, chiar dacă,  pe câteva dintre ele, le iubesc cu tot sufletul. 

Iar de festivalul "Nichita la Echinocţiu"...ce să mai zic? Deşi nu am mai auzit nimic despre subiect,  îmi amintesc de el în fiecare an, ori de câte ori vine Echinocţiul de primăvară. La un moment dat, chiar mă întrebam dacă se mai ţine şi... da, să ştiţi că se ţine. Anul acesta este ediţia a XX-a.  

Apropo de asta: 

La mulţi ani! La triplu mulţi ani, că e zi de foarte multe sărbători: Echinocţiul de primăvară, data de la care începe primăvara astronomică. Ziua Internaţională a Teatrului pentru Copii şi Tineret. Dar şi Ziua Internaţională a Fericirii.  

Atunci, fericire şi noroc! Să fim fericiţi, cu suflet de copil, poftă de viaţă şi visuri renăscute! C-apoi... dacă dă soarele niţel, parcă şi viaţa pare mai acceptabilă! Nu-i aşa? 

Ciudat este că, în sinea noastră, cu toţii ne simţim trişti şi neînţeleşi. Neîmpliniţi şi cu un gol în suflet. Un gol ascuns, pe care îl regăsim doar în intimitatea propriei singurătăţi. Un gol care nu poate fi umplut pe de-a-ntregul şi care ne face să ne dăm seama cât de singuri suntem. Oriunde am fi, orice am avea, cun oricine am fi. 

Ştiu că mă veţi contrazice, dar nu contează asta... pentru că oamenii nu se cunosc după ce spun, ci după reacţiile pe care le au când sunt sub presiune. Sau beţi. Adică, exact în momentele în care ne eliberăm de orice inhibiţie şi constrângere socială. 

Abia atunci căpătăm curajul de a nu ne mai ascunde şi de a fi noi înşine; abia atunci dăm glas celor mai adânci temeri, scoatem la lumină cele mai ascunse secrete şi ne comportăm exact aşa cum ne dorim... pentru că realizăm că, în cele din urmă, nimic nu contează. 

Totuşi, nu cred că este necesar să transpunem în fapte orice idioţenie de gând care ne trece prin minte - pentru că, până la urmă, nu toate muştele fac miere şi nu tot ce zboară se mănâncă. Aşa că... beţia e câh!

De-a lungul timpului, am avut numeroase ocazii să îmi testez teoria nefericirii - şi până acum, nu prea a dat greş. Chiar recent, în timp ce dădeam scroll-scroll pe diverse pagini de internet, ca să-mi mai treacă de plictiseală, am găsit o imagine care mi-a reamintit ceea ce ştiam deja: 

Buuuunnnn...dar ce este în neregulă, aici? Răspuns: nimic.

Ştiu de mult că o anumită secţiune a vieţii virtuale este dedicată sentimentalismelor şi sensibiloşeniilor. În plus, toate religiile lumii şi toate înţelepciunile populare spun acest lucru: "semeni vânt, culegi furtună"; "cine scoate sabia, de sabie va pieri"; "legea cauză-efect" a karmei şi câte şi mai câte.

Ştim cu toţii treburile astea şi au devenit mai banale decât respiratul. 

Însă, în momentul în care simţim nevoia să le spunem, încărcăm această idee cu resemnare. Ne predăm armele şi sperăm la o echilibrare a balanţei vieţii cândva, într-un viitor nedeterminat. Pentru că, în sinea noastră, mereu suntem cei care cred prea mult, iubesc prea mult, se sacrifică prea mult, înţeleg prea mult, fac prea mult, tac prea mult, ajută prea mult. Iar suferinţa este provocată de "alţii", care "vor primi ce merită". Şi care, în sinea lor, cred prea mult, iubesc prea mult, se sacrifică prea mult, înţeleg prea mult, fac prea mult, tac prea mult, ajută prea mult. Iar suferinţa este provocată de "alţii", care "vor primi ce merită".  Şi care, în sinea lor....

Şi atunci, am o întrebare: de unde vine suferinţa?

Eu, de exemplu, ca orice om, mi-am luat doza mea de suferinţă şi vestea bună este că nu cred că s-a terminat, pentru că mai am multe de învăţat. Asta aşa, ca să nu mai menţionez şi restanţele de la examenele trecute. :))

Totuşi, din toate câte s-a întâmplat, o singură dată aş fi putut evita deznodământul dureros. În rest, din clipa în care se declanşa evenimentul T0, indiferent ce aş fi făcut, toate drumurile duceau la Roma. Finalul era acelaşi - şi nu din vina cuiva sau pentru că ceilalţi sunt genii ai răului, care trăiesc doar pentru a(-mi) provoca durere. Nu... ci pentru că oamenii, noi, facem tot ceea ce facem, ca să fie bine. Suntem, însă, diferiţi; avem educaţie diferită, vedem viaţa diferit, avem valori diferite şi interese diferite. Iar ca linie directoare, cel mai important e să NE fie bine. În relaţii, la muncă şi în orice altă activitate socială. 

Pentru că...dacă nu ne e bine şi lucrurile nu se aşează aşa cum ne dorim, nu suntem fericiţi. Iar dacă nu suntem fericiţi... pentru ce ne agităm?

Până la urmă, toată viaţa noastră se rezumă la o singură întrebare: ce este fericirea?  Şi nu fericeala aceea care ne inundă după ce ne îndeplinim o dorinţă şi se evaporă când apare altă dorinţă la orizont...ci fericirea aceea care ne dă energie să fim convinşi că indiferent cum ar arăta prezentul şi ce ne-ar mai aduce viitorul, clipa de ACUM este cea mai frumoasă din lume. 

Suntem capabili de asemenea simţăminte?

În concluzie, astăzi ce sărbătorim? Fericirea sau fericeala?

Habar nu am, însă e zi cu distracţie. Cu surle şi trâmbiţe, cu aplauze şi dorinţe îndeplinite. Adică...nu ştiu cum să vă zic şi nu vreau să mă laud, nici nu vreau să vă-nspăimânt  - dar începând de azi, am nişte căşti noi. URAAAAA!!!! 

Să bem pentru asta şi o poezie să mai citim. Nu de alta, dar mâine e şi Ziua Mondială a Poeziei. Aşadar şi prin urmare, grecii navigau pe mare. Prin urmare şi-aşa deci, este vorba despre greci... iar nişte versuri nu strică. 

Vreţi Nichita Stănescu, să fim şi noi în trend? Muahahahahaaaaa... ghinion, pentru că eu vreau altceva - şi anume, o poezie de-a doamnei Aurelia Panait. Dar pentru că iar nu mă pot hotărâ pe care să o aleg, voi deschide cartea...şi ce pică, aia e!

Ţineţi-mi pumnii, ca să nu mai fie tot cea de data trecută! :)) :)) :)) :)) 

Şi...GATA!!! Poezia se numeşte "Pe de-a-ntregul".

Când mă iubeşti, să mă iubeşti întreagă,

Cu bune şi cu rele, roz şi gri, 

Nu-mi spune, dovedeşte-mi că-âi sunt dragă,

Nu despica iubirea în fâşii!

Când mă iubeşti, să mă iubeşti deplin, 

Cu tot ce-am fost, ce sunt, cu tot ce am:

Cu părţi de întuneric şi senin, 

Cu rană pentru suflet şi balsam.

Îmbrăţişează-mi zâmbetul, tristeţea, 

Greşelile, căldura, răzvrătirea

Şi urâciunea, tot ca frumuseţea!...

Când mă iubeşti, iubeşte-mi toată firea!

Iar de nu poţi să mă iubeşti astfel, 

Acordă-ţi timp să mă cunoşti mai bine,

Nu-mi dărui săruturi şi inel,

Păstreză-mă cum sunt în întregime!

[Aurelia Panait - Pe de-a-ntregul/ vol. "Cireşul albastru"]

Puterea de a alege

Fraţilor! Carpaţilor! Dragilor! Românaşilor! 

V-aţi trezit, măi, în conştiinţă? Întreb şi eu...că na! Mă simt stingher, aşa... 

De trezit, mă trezesc...nu-i vorbă. Dar mă trezesc în pat, de obicei. Uneori, chiar şi pe vreun scaun; m-am trezit şi-n maxi taxi...m-am trezit şi-n tren sau în autobuz... dar în cunoştinţă d-asta, nu m-am trezit niciodată. Şi mă întreb cum o fi.  

D-aia zic: care s-a trezit în cunoştinţă, ca să-mi povestească şi mie? Serios, sunt atât de curios, încât nici nu ştiu ce o să mănânc la cină! 

Adică, no! 

Era nenea acela, preşedinte wannabe (scuzaţi romgleza, dar am creţi pe cap de la atâta deşteptăciune şi trebuie să-i mai dau o evacuare, că mi se acumulează prea multă în cap şi nu vreau să-mi explodeze mintea)...cum îl cheamă? Călin Florinescu! George Călinescu? Florin Georgescu? Ăăăăăăă... 

No, nu-mi vine acum, dar ştiţi de cine zic! 

Aşa...şi era nenea ăsta, care a fost înlăturat din lista de candidaţi. Problema e că i-au rămas admiratorii cu ochii în soare şi nu mai ştiu ce să facă, săracii, de atâta alean şi dor. Chiar acu' juma' de oră, am văzut la ştiri cum se căina unu' şi-l ruga pe domnu' Georgescu...stai! Mi-am adus aminte: CĂLIN GEORGESCU! De el era vorba! 

Deci: un admirator îl ruga pe domnu' Georgescu să iasă cinci minute în public! Sau măcar un minut sau chiar şi câteva secunde... numa' "să ne spună dânsul pe cine să susţinem". 

Eu mâncam pe vremea aceea - că mi-am creat un obicei prost şi ronţăi, mai tot timpul, câte ceva. Şi ca să nu mă plictisesc cât timp bag la ghiozdan, ascult ştirile la televizor. Iar când am auzit doleanţa săracului om, mi-a rămas lingura-n aer de uimire.. Şi-am început să râd aşa de tare, că m-am stropit cu ciorbă din cap, până-n picioare! 

Stai, stai...adică ce să ne facă domnu' Georgescu? Să ne spună pe cine să susţinem?? Bine, măi...c-o fi Mafalda şi eu n-am aflat! :))))

Iar dacă se umflă tărâţa-n el şi "nu ne spune", ce faci? Mori? Ia, hai să vedem! 

Să-mi trag pălmi!!!

Acuma, oricâţi creţi mi-ar creşte-n cap, tot nu-s vreo lumină de inteliget. Daco-get, desigur, că-s suveranist - conform constituţiei! Sau cum spunea poetul: "Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul. Căci iubirea de moşie e un zid care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid"! Adică zidul de la baie... ca să ştim despre ce vorbim.

Da', în fine, nu ne proptim în detalii! Atâta că eu credeam că votul este o expresie a libertăţii propriei gândiri. Şi dacă-ţi place de unu' dintre canditaţi, p-ăla pui ştampila. E simplu!

Iar alegerea asta nu trebuie să fie nici măcar logică! Ori că te-a sedus un candidat pentru că are o viziune de viitor luminos pe care i-o împărtăşeşti, ori că-ţi place de el pentru că îi stă părul mişto sau poartă pantofi cu toc, nu contează! E opţiunea ta, valabilă şi indiscutabilă.

Eu aşa gândesc. Şi nu mă interesează care cu cine votează sau de ce. Poa' să voteze cu Obama, Gheorghiu Dej sau Piticul Porno... treaba lui, problema lui! De ce să-mi încarc viaţa cu părerile altora sau de ce să le impun părerile mele?

Dacă unu' îşi face vacanţele numai în Maldive, mă apuc să-i bat obrazul pentru că nu se plimbă la Mamaia? Dacă altu' bea bere neagră, îl porcăi pentru că nu se dedulceşte şi la cea blondă? Dacă se îmbracă-n verde, îl înjur pentru că nu poartă albastru? 

Poate veţi spune că "da, dar votul unuia ne afectează pe toţi". E adevărat... DAR orice ce facem, fiecare în parte, tot ne afectăm unii pe alţii. Dacă fumezi lângă mine, mă afectezi - că-s alergic şi poate tuşesc, mă înec şi mor. Dacă te îmbraci cu ceva roşu, iar mă afectezi...că poate eu am asociat roşul cu o întâmplare tragică - pe care mi-ai reamintit-o. Mă supăr, fac infract şi iară mor. Ai maşină?? A-ha! Faci încălzire globală şi...mai rău,  murim cu toţii! :))

Aia e, aşa e societatea: ne afectăm unii pe alţii, chiar numai cu prezenţa. Şi mai ales, absenţa.

Dar ne asumăm asta, ce să facem? Altfel, ne retragem în pustnicie şi stăm neafectaţi...deşi, încălzirea globală provocată de noxele maşinii lu' cutare şi cutare tot mă afectează, deci iară mor din cauza altora.       

Dar când vii şi spui "Ooo, Gurule! Arată-ne calea şi spune-ne cu cine să votăm"!, îmi aduc aminte de versurile melodiei "Noi cu cine votăm?", de la Taxi: 

"Nu uitaţi că sunteţi liberi! Nu vă lăsaţi manipulaţi decât de conştiinţa dumneavoastră"

Şi noi am zis...

"Ce să facă? Să ne manipuleze conştiinţa? Pă noi?... He-he! Păi da pe noi nu ne manipulează nimeni, domnu'... Deci, noi suntem un popor liber, care nu ne spune nouă nimeni ce să facem. Noi facem ce vrem noi. Da' nu ştim ce"! 

...şi râd. C-apoi, ce poţi să mai faci în asemenea situaţii?

Aş mai putea să plâng, de exemplu... deoarece, dacă aş privi cu seriozitate, situaţia ar fi foarte tragică.

Când nici măcar nu ştii ce vrei, este o problemă foarte mare şi e infinit de periculos să delegi altcuiva libertatea şi puterea ta de a alege. Practic, îţi anulezi umanitatea...şi atunci, care mai este diferenţa dintre sclavii Romei, care erau priviţi ca nişte "unelte vorbitoare" şi oamenii din contemporaneitate? 

Iar starea asta de...nu ştiu cum să-i zic. Plutire? Inocenţă? Asta aşa, ca să fiu băiat finuţ...

Starea asta, deci, oricum s-ar numi, nu-i totuna cu indiferenţa. 

Indiferenţa presupune asumare, nu acţiune. Vorba poeziei: "privitor ca la teatru, tu în lume să te-nchipui". Asta-i filosofia secretă pe care au descoperit-o marii înţelepţi ai lumii - de la călugării hinduşi, până la convorbirea cu diavolul a lui Minulescu şi "Glossa" lui Eminescu. De ce? Simplu...

Totu-i trecător şi oamenii sunt ciudaţi; aci se pupă, aci se scuipă, aci  se ceartă, se calcă-n picioare şi se ridică-n slăvi - de multe ori, de la o secundă la alta. Poate vă întrebaţi de ce fac asta. Iar răspunsul pe care l-am găsit este "din capriciu; sau din egoism".

O fi aşa, nu o fi aşa... până la urmă, ce importanţă are? Viaţa e un teatru şi noi suntem actorii ei. 

Dar când vrei să acţionezi şi trebuie să ţi se spună ce sau cum să faci, e nasol. Şi  comod - pentru că nu mai consumi energie, ca să analizezi şi să judeci. Dacă îţi sunt asigurate nevoile de bază, ce mai contează restul? C-apoi, până la urmă, ce vrea poporul? Răspuns: Pâine şi circ! Şi o viaţă cât mai comodă! 

Doar că avem, totuşi, atribute divine: voinţă, raţiune şi sentimente. Nu suntem păpuşi, ca să ne manevreze alţii - ceea ce, oricum se întâmplă, că d-aia s-au inventat relaţiile publice pe planetă. Dar chiar şi aşa, tot avem posibilitatea de a alege să cedăm (sau nu) în faţa diverşilor stimuli.

E adevărat că, de obicei, cedăm... altfel, unde ar mai fi distracţia? Însă, dacă renunţăm şi la libertatea de a alege... ce ne mai rămâne?

Nu ştiu sigur, dar bem pentru asta. Ce ziceţi de-o apă plată cu lămâie, precum fotomodelele? Sau o ciocolată caldă, ca să crească dopamina? Râdem, glumim, plătim...   

Şi-un cântec vesel să dansăm, ca să fie treaba oablă:

 [Zdob şi Zdub feat. Irina Rimes - Dragobete] 

Acum sunt șaisprezece dragobeți

"Poţi mai mult".

Aşa mi-a spus un prieten, după ce a citit postarea de data trecută. Şi are drepate: pot mai mult, iar culmea e că ştiu şi eu asta. O simt în adâncul sufletului, ca pe o boare care trebuie, doar, materializată. 

Pot scrie, liniştit, despre trivialităţi şi multe idioţenii. Pot râde şi pot glumi oricând şi despre orice, chiar şi atunci când nu este cazul. Dar pot scrie şi despre lucruri profunde şi sensibile. Despre iubirea ca ideal desprins din versurile poeţilor  sau despre iubirea cotidiană şi trecătoare. Pot scrie despre bucurie şi sentimente înălţătoare, dar şi despre traume şi suferinţă - mai ales despre suferinţa din iubire, autoamăgire, speranţe deşarte şi aşteptare. Din câte am observat de-a lungul timpului, postările din această categorie sunt cele mai citite...pentru că toţi am suferit, cândva. Sau... poate suferim chiar acum, în prezent?

Da, presupun că ar fi o idee bună să abordez asemenea subiecte. Dar nu o fac, de teamă să nu cad în sentimentalisme fără substrat. Şi până la urmă, nici nu vreau să încarc cititorul, oricine ar fi el, cu emoţii negative. Pentru asta, este suficientă viaţa, cu ale ei meandre ale concretului. De ce să mai pun şi eu umărul la tristeţea lumii?

Şi-apoi, mai este un motiv pentru care mă autocenzurez:

În marea ei majoritate, lumea este condusă de capriciu şi egoism, iar ceea ce declară astăzi nu e musai să fie valabil şi mâine. 

Am învăţat asta greu şi târziu, pe când eram îndrăgostit şi-mi declaram, cu ardoare, sentimentele. Iar domniţa se uita la mine cu milă şi-mi zicea: "Da, mă iubeşti azi. Dar mâine"? - nebăgând de seamă că pentru mine, fiecare "mâine" era un "azi". Până la urmă, i-a trecut ei. Iar eu nu am mai udat floarea iubirii şi am aşteptat să se ofilească şi să moară - ceea ce s-a şi întâmplat. 

Aia e. C-apoi, dragostea e făcută să fie dăruită - iar dacă pe destinatar nu îl interesează aspectul, ce rămâne de făcut? "Return to sender"... vorba lu' nea' Elvis. Şi-apoi o doseşti prin şifonier, să nu te împiedici de ea  prin casă. Mai ales când orbecăi noaptea, după o cană cu apă.   

Deci, ce rost ar avea dacă aş aborda subiecte care vibrează în inimile multora dintre noi, dar sunt doar atât: o clipă de empatie nostalgică, ce va trece la fel ce repede cum a sosit. Obţin vizualizări mai multe? :)) 

Da, bine. Scriu de ani de zile şi nu am câştigat din blog nici măcar o scamă de ban. Iniţial, iluzia câştigului m-a împins aici... dar când am înţeles cum stă treaba, am renunţat la acest gând. Iar acum scriu, pentru că aşa simt nevoia.  

Apoi, nu caut laude - deşi mă simt bine să mă ştiu apreciat. E uman aşa ceva. Când eşti undeva unde pari inexistent, începi să te întrebi ce rol mai ai în acel context - mai ales dacă şi cu tine şi fără tine lucrurile sunt la fel.

Şi...până la urmă, nu sunt nici fanul teoriei atracţiei, care spune că îţi va fi viaţa ca o floare, dacă te apuci să vizualizezi, în propriul cap, câmpuri întregi cu flori. Nu cred că atragi ceea ce gândeşti, ci dimpotrivă: "de ce ţi-e frică, de aia nu scapi" - ceea ce seamănă, e adevărat. Dar nu prea răsare... pentru că lumea e cum e şi ca dânsa suntem noi. Iar eu nu-mi propun nici să fiu căinat, nici judecat şi nici măcar trecut ca exemplu în vreun ghid de bune practici. 

De fapt, asta e una dintre problemele mele: nu prea mai vreau nimic cu ardoare, după ce am realizat că obiectele nu au însemnătate, iar mulţi oameni sunt schimbători ca frunza în vânt. 

Până la urmă, totul trece. Iar în economia vieţii, de exemplu, peste nişte ani, nu va mai conta o călătorie în plus sau în minus; sau o petrecere în plus - pentru că dorinţele vin cu un miraj de schimbare a vieţii, iar după ce sunt îndeplinite, se transformă în nişte banalităţi atât de ordinare, încât te şi întrebi la ce ţi-o fi fost capul de ţi-ai consumat atâta energie pentru nimic.

Este exact ca-n reclama aceea la nu ştiu ce becuri, când soţia declara, extaziată, că "soţul meu se bucură ca un copil, când vede grădina luminată"! Iar eu eram perplex: "Las-o, frate...da' ce-ţi face lumina aia? Găteşte şi cartofi prăjiţi cu şniţele de pui (crescuţi la curte)? De ce-i musai să-ţi pui în grădină becuri de firmă, care te vor costa o căruţă de bani? Alea mai ieftine fac lumină cu miros de sărăcie - sau cum"?

Dar bucuria soţului "care se bucură ca un copil", te îmbie la retrăirea emoţiilor inocente şi... faci achiziţia. Iar viaţa nu se schimbă, pentru că nu ai tigaia minune, care găteşte, în câteva minute, trei feluri de mâncare plus desertul aferent. Şi nu ai nici pantofii confecţionaţi din materiale revoluţionare, care îţi masează tălpile în timpul mersului. Iar când îi ai, tot îţi mai trebuie niscavai aragaz, şurubelniţă, farfurie, covor, unghieră sau cine ştie ce ace sau brice - care îţi vor schimba, din nou, viaţa.    

Da, pot mai mult decât să mă hlizesc cu fel şi fel de ocazii, unele mai amuzante decât altele. Şi ce dacă?

Când e să râdem, mi se aprinde beculeţul inspiraţiei din senin şi de multe ori, mă ia pe nepregătite. Aşa că scriu pe telefon, pe-un şerveţel sau pe orice apuc. Însă, când abordez subiecte serioase, mă cufund în analize şi situaţii pe care le descriu cu de-amănuntul şi apoi renunţ la ele. Ca acum, de exemplu, când se face săptămâna de când mă tot gândesc cum ar trebui să abordez acest articol; o săptămână în care am tăiat şi-am scris şi-am şters din nou, de mi-au mers fulgii. 

Iar asta nu s-a întâmplat pentru că scriam greşit, ci fiindcă alunecam pe panta sensibiloşeniei şi uneori, chiar părea că strig după vreun ajutor. Ceea ce nu fac. Oricât de tentantă ar fi povestea aceea în care ne punem sufletul pe tavă şi, din neant, se materializează minunea care ne salvează, ea nu este decât o iluzie.  

Aşa că propun să ne dăm cu reveneală şi să mergem înainte... "că înainte era mai bine", vorba unui clasic în viaţă. 

Apropo: facem un sondaj? Bun...

Atunci vă întreb ce v-ar plăcea să mai citiţi p-aici. Ne-amuzăm, ne prostim sau discutăm filosofeli, cu mâna la falcă?  Nu vom fi chiar Patapievici sau vreun Pleşu mai mic, dar... mai ştii de unde sare iepurele?  

Şi încă ceva: deranjează lungimea articolelor? Înţeleg că ar putea fi o problemă din acest punct de vedere, dar nici nu ştiu cum să mă limitez. Îmi pare rău că nu fac clipuri de câteva secunde, cum e moda acum - şi-s mai pe model vechi, cu scrisul. Totuşi, întreb şi eu... că na! Poate se rezolvă! 

Şi-apoi, astăzi e zi de cadouri; mi se împlinesc... şaisprezece? Da, că anul trecut erau cinşpe!

No, deci dragilor: lume, lume, soro lume, am onoarea de a vă anunţa că astăzi împlinesc 16 ani de blog! Şaisprezece ani, bătuţi pe muchie...în cifre, litere, caractere bolduite, subliniate şi înclinate, cu steluţe şi alte brizbrizuri de efect!

La mulţi ani, ce să-mi zic? Mă bat pe umăr cu încurajări, mă pup pe frunte şi pornim, din nou, la drum. Pas cu pas, pe model prezidenţial. Un pas mic pentru om... dar un pas mare pentru acelaşi om, dacă alături de mic, sosesc muştarul şi berea aferentă. 

O să scriu mai rar, mai des, vom vedea! Credeţi-mă că nu-mi mai face plăcere să îmi mai ocup vremea cu toate porcărioarele astea care ni se întâmplă în viaţa de zi cu zi şi caut să evadez cât mai mult, pe oriunde. Cel mai adesea în filme, jocuri şi cărţi... sau orice fel de poveşti care filtrează agitaţia din jur.

Să bem pentru asta! 

Mai ales că fac cinste; am o Lacrimă de Ovidiu, de te lingi pe deşte! Ciocolata s-o gătat, să nu-mi mai cereţi; deşi... pot lua alta! M-anunţaţi ce preferinţe aveţi, că dacă nu, tot cu nuci şi alune iau!

Apropo: nu am glumit cu subiectele de scris. Aştept idei, dacă aveţi doleanţe; numai să luaţi în calcul că nu ştiu să scriu elogii. Vorba aia: sunt la teatru de cinci ani, dar cred că am scris o singură dată despre asta... şi nu ca reclamă, ci mai mult ca experienţă personală. 

Gata, haideţi la cinsteală! 

Şi un cântec vesel să cântăm, cu iubire şi toate cele, ca la zi de sărbătoare. Dublă sărbătoare, că-i şi Dragobete's Day. 

Doamne, bine că trece, c-apoi iubirea după fapte se cunoaşte, nu după vorbe. Iar la fapte... a fost Valentine's Day şi acum e Dragobete's Day! Ce ne putem dori mai mult? 

Răspuns: o poezie, că muzică tot ascultăm! 

Ştiţi "Îmbrăţişarea" lui Nichita Stănescu? Poate voi vorbi, vreodată, despre ea... şi vă voi povesti cum am ajuns să o iubesc. Dar, deocamdată, haideţi să o recitim:

Când ne-am zărit, aerul dintre noi

şi-a aruncat dintr-o dată

imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,

pe care-o lasă să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,

unul spre celălalt, şi-atât de iute,

că timpul se turti-ntre piepturile noastre,

şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe

aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,

cu morţile-i nerepetate.

Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.

[Nichita Stănescu - Îmbrăţişarea]

Cadouri cu îndrăgosteală

Stau, câteodată, şi mă întreb de ce nu m-oi fi făcut marinal; ăăă...marinel? Mariiiiii...NER? Pfffff!, ce mă enervează!!!! Dar o scot eu la capăt...

Aşadar şi prin urmare: mă întreb de ce nu m-oi fi făcut navigator. Că... vorba aia: îmi place să călătoresc. Şi mai ales, îmi place marea. Şi soarele. Şi apa, în general.

Bine, un motiv ar putea fi acela că habar nu am să înot, nici măcar într-o cană cu apă - d-apoi în ditamai marea! 

Şi cu toatea astea, duc o viaţă de navigator, cum rar ai să mai vezi...

Spre exemplu: uneori, mă mai întâlnesc cu câte-o domniţă. Cineva mai special, care îmi agită agitaţia moleculară şi îmi înfrumuseţează, oleacă, ziua. Dar, ca-n toate  poveştile care trebuie să aibă final fericit, clipa de magie se topeşte în neant şi ea-şi vede de treburile ei, iar eu de ale mele. C-apoi, de ce să ne amărâm unul pe altul şi să ne stricăm vieţile? Puţin şi bun; e mai vine să rămânem, fiecare, cu o amintire plăcută.

Aşa că... zâmbind tâmp, aştept să-mi treacă momentul de beatitudine; apoi plec mai departe, cu bărcuţa din dotare, spre zări mai albastre.

No, ce să mai zic? Sunt marinaru' vieţii mele, ca într-un film cu Shah Rukh Khan. Şi cu Priyanka Chopra, ca să fie cu echitate de gen. 

De fapt, stai! Ăştia doi chiar au jucat împreună într-un film; cum ii zicea, zi-mi să-i zic!  Gata, mi-am adus de-aminte: "Don: The Chase Begins Again", din 2006; el este un cap mafiot ce-i cade cu tronc ei, o biată domniţă dulce şi suavă ca o garofiţă. 

Apropo de tronc: azi şi numai azi este Valy's Day, Ziua Îndrăgostiţilor - o ocazie minunată pentru a vă iubi mult. C-apoi, dacă nici azi, atunci când?

A dat şi la ştiri despre asta: cică saloanele de înfrumuseţare sunt arhi-pline de doamne şi domnişoare care vor să se facă frumoase, pe cheltuiala iubiţilor lor. Şi da, chiar aşa au spus... iar prima întrebare care mi-a apărut mie în cap, a fost: "Dar de ce să SE FACĂ FRUMOASE"? În restul timpului sunt urâte?

Adică, se trezeşte duduia (dulce şi suavă, desigur) de dimineaţă, se uită în oglindă şi-şi zice: "Băi, ce urâtă m-o făcut mama! Da' lasă, că vine Ziua Îndrăgostiţilor şi rup porţile salonului de înfrumuseţare, ca să mă fac frumoasă pe banii lu' îndrăgostitu-miu"!

Cum aşa ceva??

A! şi era să uit:: dacă nu ştim cum să ne facem frumoşi, experţii ne sar în ajutor şi ne sfătuiesc că pentru a arăta bine, trebuie să ne alegem o tunsoare care ne avantajează.

Pfuai de mine...lovitură de teatru! Cum au zis?? Să-mi caut tunsoare care să mă avantajeze? Eu nu mă gândeam la aşa ceva, în ruptul capului! 

Păi şi bine, frate, dar unde au fost experţii ăştia de când m-am născut şi până acum? Nu meritam şi eu să trăiesc o viaţă în care să arăt bine? De unde să ştiu că trebuie să mă tund într-un stil care să mă avantajeze, dacă nu mi-a spus nimeni?

Nu, nu, nu se poate aşa ceva! Îmi vreau banii înapoi şi restart joc, ca să simt  că trăiesc!

În fine... 

Hai să revenim la îndrăgosteala de sezon - pentru că azi şi numai azi, trebuie să iubim şi să dăruim. Ar mai fi o ocazie de Dragobete's Day, că şi atunci e tot cu dragostea. Dar vă întreb eu: decât să iubim o dată pe an, nu-i mai bine să iubim de două ori pe an? Şi pe 14 februarie, dar şi pe 24??

Aşadar, zic să nu ratăm evenimentul! Vorba strămoşilor noştri, daco-geţi-begeţi: "All you need is love...ram-papa-papa-pam"!

Chiar, voi cum vă petreceţi sărbătoarea de azi? Ce cadouri aţi primit, ce aţi mai dăruit? Ce se mai poartă? 

Că eu, după faza cu tunsoarea, nu mai sunt sigur pe mine, deloc. Aşa că am decis să caut sfatul experţilor în orice nimicnicie de-a mea - şi aşa am descoperit un articol care îmi explică, pe înţelesul meu, cum e treaba asta cu făcutul cadourilor de Ziua lu' Îndrăgostiţi.

Aşadar, specialiştii spun că pentru EA, trebuie să iau cadouri mind-blowing, de culoare roşie sau roz. Iar conceptul acesta îl înţeleg perfect: mie îmi place culoarea roşie; dar nu port orice roşu, ci numai roşul care-ţi scoate ochii. No, şi pentru EA este nevoie de un roşu/roz care te scoate din minţi. Simplu. 

Apoi, am dat peste un top de cadouri inedite - care, conform articolului, "îl vor face pe Cupidon să fie mândru de mine". Iar asta m-a bucurat şi mai mult: de ceva timp, mă tot dau de ceasul morţii... pentru că nu ştiu cum să-l fac pe Cupidon să fie mândru de mine. De atâta grijă, nici nu mai reuşesc să dorm, sincer vă spui!

Noroc că  Universul, în bunătatea lui, mi-a răspuns prin gura experţilor: "Iete, fix aşa", cu aceste cadouri:

1. Tablou din fire.

Fire, fire...dar ce fel de fire? De aur? De borangic? De aţă de papiotă? 

Nu ştiu, nu mi se spune. Iar dacă nu mi se spune, eu de unde să ştiu ce trebuie să aleg? 

EXPERŢII!! Să vină experţii, ca să mă lumineze!

2. Inimi miniaturale

Mda...interesant. Mai bine multe şi mici, decât una şi mare. 

Mă rog, gusturile nu se discută. Întrebarea e: cât de mici şi mai ales, cât de multe? O cutie de pantofi? Un bax? Un camion? 

Se cer lămuriri suplimentare!

3. Cuvinte 3D, decupate în filele unei cărţi. 

Din romanul de la mare, eu ţi-am scris că te iubesc. A venit foarfeca mare şi cuvintele s-a şters...

Ceea ce, aia e. Ghinion. Şi-n plus, nici nu-mi bat joc de cărţi.

4. Cutie de chibrituri specială

...pentru că un chibrit semnifică flacăra dragostei. Deci...mai multe chibrituri, mai multă dragoste. Şi-apoi, să te ţii când 'or lua alea foc. Izbucneşte o pălălaie, de chemăm pompierii - c-apoi, nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am multă dragoste de oferit! 

Un tir de cutii de chibrituri! :))

5. Cub foto pentru Ziua Îndrăgostiţilor

Adică să-i dau un cub amoros? Măiii... ce spuneţi acolo? Păi dacă un triunghi amoros e periculos şi are doar 3 laturi, cubul amoros are 12 laturi! Ăsta-i pericol de moarte, cu scheleţi şi toate cele! Serios, nu sfătuiesc pe nimeni să facă aşa ceva...

6. Suport de lumânări, decorat cu fotografii de Ziua Îndrăgostiţilor

Aha, da! După aia să aud că-s atât de lipit de sărac, că nici curent electric nu am în casă şi stau la lumânare?  Iar dacă am nevoie de parfum, tot nu apelez la lumânări! Mai bine deschid geamul şi intră aer curat! Ce atâtea chimicale pe capul nostru?

7. Joc Jenga...pentru că toată lumea a jucat Jenga

Nu ştiu cum să spun, dar eu nu sunt toată lumea şi habar nu am ce-i Jenga ăsta. Mi-e îmi sună a livrator de pizza, pe cuvânt de cercetaş!

Şi gata, că nu mai pot. Mai sunt încă 18 de idei, dar nu mai am nervi să le citesc pe toate. E timp şi data viitoare, că nu au intrat zilele-n sac...

În principiu, însă, cadourile astea sunt numai decoraţiuni - pe care le pui pe perete sau pe-o mobilă şi le ştergi de praf, pân' te saturi de ele şi le arunci. Asta în cazul în care nu le mistuie flacăra dragostei.

Da' întreb şi eu, la plezneală: s-au perimat cadourile alea de oameni normali? O ciocolată, o pizza, o bomboană, o shaorma, o măscioară la restaurant, o cupă de şampanie, un pahar de vin - nu se mai poartă? 

Adică, na! E bine şi cu decoraţiunile - dar ceva mai cu finalitate, nu mai e bun? Mănânci, bei, mesteci Orbit. Din astea, care să te ajute mai mult decât să te uiţi la ele. Şosete, mănuşi, o eşarfă, un pix, un şiret mai fistichiu... orice care are un scop pe lume şi după momentul dăruitului.

Ce Dumnezeu, că nu avem 5 ani!

Altfel, păţiţi ca mine, când eram în zaua mea. 

Puşca şi cureaua lată, ce îndrăgostit eram - motiv pentru care îi dăruiam unei domnişoare numai prosteli de origani, că atâta se putea. Inimi bătucind, broscuţe, ţânţari, avioane, flori, etc. Domniţa, elegantă, le primea, se bucura şi apoi le depunea ceremonios, pe o măsuţă din camera ei. Şi azi aşa, mâine aşa...până i-a crescut fetei, pe masă, o ditamai căpiţa formată din sute de animăluţe de hârtie - pe care le-a aruncat, la un moment dat. Că doar nu era să se închine la ele! 

Şi iac-aşa: pierdere de timp, pierdere de energie şi pierdere de spaţiu, plus ipocrizeala de rigoare, că nu se încânta prea tare când le vedea, dar nici nu se îndura să-mi pună frână la gesturile mele romantice. 

Să bem pentru asta! În cinstea ei, că multe a mai suportat, săraca... 

Şi-un cântec vesel să cântăm, ca la zi de sărbătoare.

De fapt, nu! Azi citim o poezie, că nu am mai făcut asta de mult si mi-e dor. Atâta că nu am ştut ce să aleg şi-am deschis cartea unde a vrut ea. A picat "Oglinda ochilor iubitei"; cred că am mai postat-o, dar mai demult. Aia e... 

Hai să-i dăm drumul!

Oglinda ochilor iubitei

S-a tulburat, întunecat...

Și nu se mai zărește iarba,

Nici roua-n care m-am scăldat...

Sub gene lungi se vede-amurgul,

Fixat cu smoală pe retină,

Și nu mai saltă gingași fluturi,

Nici licuricii de lumină.

Privirile atât de calde,

Sub care mă topeam ades,

M-au destrămat, m-au descompus

M-au alungat și-am înțeles

Că i-am pătruns în ochi profund, 

Prea insistent și cu tumult...

Și-acuma ochii ei răspund 

Că mult a devenit prea mult... 

Eu tot aștept un răsărit, 

Dar nu-i vreun semn că mă mai cheamă

Și simt că singur sunt de vină,

Că am băgat târziu de seamă...

[Aurelia Panait - "Oglinda ochilor iubitei"/ vol. "Cireşul albastru"]

Evadare-n cunoscut

Fraţilor! Carpaţilor! Aţi boicotat, măi, supermarketurile? Nu ieri era ziua marelui boicot, când trebuia să falimentăm corporaţiile şi agenturili străine?

Eu mărturisesc că nu am boiotat mai nimic. Sau, mă rog...am boicotat, dar numai aşa, puţin.

Ce-i drept, am plecat la Lidl, ca să mai duc la reciclat două plăsuţe de PET-uri şi cât am stat pe acolo, nu m-am simţit ca-n pustiu. De fapt... era o vânzoleală de lumet şi-un dute-vino, de ţi-era mai mare dragul!

Şi am stat la rând două ore, ca popa! Aşa că am avut timp să observ cum se revărsau talazurile de popor în magazin, apoi ieşeau ca Moşii Crăciun, plini de pungi, plase şi coşuri cu vârf. 

D-aia zic: aici, la mine în oraş, nu s-a prea simţit împotriveala asta mult plănuită şi cântată. Ba la o vreme, am şi intrat în Lidl, că aveam nevoie de nişte lavete pentru şters chiuveta. Şi-am mai stat juma' de oră la casa de marcat - că de! Nu-mi place să merg la self case şi nici nu mă omor după plata cu cardul.

Oricum, greşeala fost a mea; aveam numai vreo trei persoane în faţă, dar aveau munţi de produse achiziţionate, aşa că a trebuit să-mi ronţăi unghiile de nerăbdare, până mi-a venit rândul.

În concluzie, aci nu a fost boicot. Dar am auzit că operaţiunea a fost un succes răsunător prin alte părţi, semn că românii s-au unit şi au salvat. Bravo lor! Felicitări!

Apropo de felicitări: ştiţi ce zi a fost răs-alaltăieri? Adică sâmbătă, pe 8 februarie?

Nu vă faceţi griji, că nici eu nu ştiam. Dar eram prin Penny şi am auzit la postul lor de radio că este Ziua Internaţională a Zâmbetului şi a Fericirii! Deci...

La mulţi ani şi-un praz verde - că e bun la sănătate! Să dea Domnul să fim zâmbăreţi şi fericiţi... dar nu tot timpul, ca să putem compara şi aprecia clipele de bucurie. 

Până la urmă, totul trece - şi necazul, dar şi bucuria. Iar viaţa nu este doar cu fericeală sau plină cu suspine... ci este complexă. De obicei, un melanj de stări, trăiri, sentimente şi întâmplări, care mai de care mai inedite. Aşa că oricât de amărâţi am fi, tot găsim cel puţin o secundă de motiv ca să zâmbim. Şi cu oricâtă hlizeală ne-am înconjura, viaţa tot va găsi o  portiţă să ne umbrească starea.

Prin urmare... e bine. Încă e bine, indiferent cum suntem şi ce avem. Sau nu suntem şi nu avem.

Urmând această linie de gândire, mă simt dator să reiau un subiect abordat data trecută, deoarece trebuie să aduc nişte completări, zic eu esenţiale.

Mai direct spus: discutând despre Ziua Naţională a Culturii, am menţionat şi starea deplorabilă a muzeelor de pe la noi - care poţi spune că emană orice, dar nu cultură. Ceea ce e păcat, pentru că ţara noastră este frumoasă. Problema e că uneori, din ce în ce mai des, oamenii nu mai sfinţesc locul şi iese ceea ce vedem cu toţii.

Prin urmare, în virtutea inerţiei stării de bine care mă animă, în cele ce urmează vă voi povesti şi despre locurile frumoase în care merg cu drag - de multe ori, chiar în oraşele ale căror muzee mă dezamăgesc.

De exemplu: în Mangalia există şi Muzeul de Istorie Arheologie. Îl ştiţi? Aţi fost pe acolo? Se află la câteva sute de metri de hotelul Paradiso şi... e superb! 

Arată bine atât pe dinafară - cu arhitectura în stil clasic, multă verdeaţă şi pereţi ornamentaţi cu diverse imagini care te duc cu gândul la Grecia Antică - dar şi înăuntru. Îi vizitezi şi pătrunzi într-o lume de demult, mai liniştită şi cumva, mai spirituală. 

Merg în Mangalia cam o dată pe an şi negreşit, trec şi pe la acest muzeu - pentru a mă retrage, măcar câteva ore, din agitaţia şi arşiţa oraşului. Da, aţi citit bine: câteva ore; pentru că muzeul nu e mare, dar are suficiente exponate şi eu stau să le analizez şi să citesc totul despre ele, de fiecare dată când merg. Mereu la prima întâlnire, ce să zic? 

Acum, când scriu,  realizez că am şi un regret: de câte ori am fost pe acolo, nu m-a bătut gândul să solicit şi un ghid. Deşi...habar nu am dacă ghidul vine pentru un singur neica-nimeni. Dar mă întreb: dacă mă duc eu cu mine, se pune că suntem un grup de persoane? Lasă că mă interesez la vară! Pun şi eu o întrebare, că doar nu mă doare gura!

Un alt loc în care am fost şi merg constant este Academia Nevermore. Sau cum este cunoscută pe la noi, Castelul Cantacuzino din Buşteni.

Se vede din gara... pentru că e aproape vis-a-vis de aceasta. Dacă o iei la picior, cobori din tren, mergi maxim un sfert de oră şi gata, ai ajuns!

Aici, totuşi, situaţia este diferită - în sensul că exteriorul este superb! Faci la poze de te saturi, în orice centimetru pătrat de decor. Şi parcă tot nu e de ajuns, parcă tot nu ai surprins toată frumuseţea zonei.

Apoi, intri în castel şi...sunt doar camere goale. Ici o vitralie, colo un şemineu, caşti ochii pe pereţi şi dai de un candelabru - dar în esenţă, sunt camere goale. 

De aceea, ghidul este inclus, iar acest "amănunt" aduce tot farmecul vizitei - deoarece, doar prin intermediul lui afli care a fost povestea acestui castel. 

În plus, la etaj, spaţiul este destinat expoziţiilor: de pictură, de sculptură, de poezie şi fel de fel de alte arte, cu ghid inclus - logic.

În Bucureşti, foarte bine întreţinut (şi relativ proaspăt renovat) este Muzeul  Naţional de Istorie Naturală "Grigore Antipa". Şi pe acolo merg destul de des, pentru a mă pierde printre meandrele trecutului.

Dar cel mai mult îmi place la "Muzeul Geologic Naţional" - pe care, deşi l-am porcăit şi mă dezamăgeşte, tot îl iubesc. E ca o domniţă ajunsă în prag de pensionare, care mai trăieşte, încă, din gloria trecutului; sau ca o haină bună şi elegantă - acum câteva decade, pe care o mai porţi din când în când. Desigur că miroase a naftalină şi a vechi, dar nu te înduri să o schimbi.

Iar la Sibiu...eheeee...vorba lui Bacovia: "Sibiul, cimitir al tineriţii mele". Sau era "liceul..."? Mno, mă rog! Nu mai contează!

Sibiul are potenţial. Când eram student, mi se părea cel mai frumos oraş din lume. Acum este doar plin de amintiri; dar are şi câteva muzee care-mi sunt aproape de suflet.

Primul este Muzeul de Etnografie Universală "Franz Binder" - care este din altă lume, ce mai la deal, la vale? Sunt săli ale acestui muzeu unde mă simt ca-n Robinson Crusoe şi când mai dau vreun colţ, aproape că mă aştept să-mi sară canibalii-n cap! Iar într-o sală, spre finalul turului, au chiar şi o mumie! 

Minunat, ce să mai zic?

Tot la capitolul "preferate" pot trece şi Muzeul de Istorie Naturală, de pe strada Cetăţii. Tot din Sibiu.  

Este un loc retras, cu o curte plină de verdeaţă, dinozauri şi linişte; un fel de Cişmigiu în miniatură. Iar muzeul în sine...minunat! Şi renovat încă din 2007, anul în care Sibiul a fost Capitală europeană.

Aici, la muzeu, am dus eu o colegă de facultate pe care o plăceam. C-apoi na...atâta m-a dus capul şi pe mine! Bineînţeles că s-a ales praful, c-apoi de ce să nu se întâmple aşa? De fapt, nici nu cred că i-am spus ce aveam eu pe suflet, iar ea nu s-a prins - iar dacă a făcut-o, oricum a durut-o la bască. 

Dar nu mai contează! Important este muzeul în sine! 

...şi Turnul Sfatului, din Piaţa Mare. Dar, mai ales mecanismul ceasului, care te transportă în lumea lui lui Benjamin Button: o dimensiune în care te naşti bătrân şi, pe măsură ce înaintezi în vârstă, întinereşti. 

No, cam atât! 

Nu vă mai reţin, că simt un freamăt în călcâie şi cred că mă ia melancolia... ceea ce nu trebuie să se întâmple, pentru că risc să vă împuiez capul cu prostii. Iar dacă o dau în siropoşenii, mă bat singur! Cu brăţara de la ceas, că-i de silicon şi ustură la plesneală. 

Da' nu e cazul.

Mai bine...zic să bem un păhărel mic să ciocnim pentru noroc, că doar n-o fi foc!

Apropo: aţi zâmbit azi?

[Nightwish - Moondance]

Răţuşca cea urâtă

Din ce în ce mai des, aud pe la diverse persoane: "Îmi place să călătoresc" - ceva ce la mine în cap se traduce aşa: "Îmi place să mă plimb, să mănânc la restaurant ce-mi pofteşte inima, să cheltui bani şi să mă distrez". 

Iar asta, mă întreb eu, tot în capul meu...cui nu i-ar plăcea?

De exemplu... şi mie "îmi place să călătoresc". Şi-mi place să văd locuri noi, să experimentez lucruri noi şi să cunosc oameni noi. 

Întâmplarea face că am perioade când pot face toate aceste lucruri, dar nu le fac. Nu am porneala necesară, iar "plăcutul călătoriilor" se rezumă la un condiţional optativ perpetuu: "aş pleca, aş vizita, m-aş duce". Şi atât... pentru că aceste planuri nu se traduc în realitate. De ce? Din mai multe motive, deşi, dacă e să răspund sincer şi scurt pe doi, habar nu am. 

Motive se găsesc. Cel mai important este că nu-mi place să plec singur - cu toate că au fost ocazii când am mai plecat cu câte cineva şi mi-am blestemat zilele. De aceea, mi s-a mai atenuat nevoia de companie. Mă rog... treaba e că renunţ.

Apoi, locurile  acelea "noi" sunt la jumătate de zi distanţă şi nu mă mai trage inima să pierd vremea aiurea, prin diverse mijloace de transport - aşa că iar renunţ. Iar la final, vin motivele diverse: timp, bani, chef, vreme, sănătate - şi aşa mai departe, pe sistem "când fu Tică, nu fu Tache".

Prin urmare, deşi plăcerea plimbatului îmi zace permanent şi neostoită într-un colţ de minte, trebuie să se alinieze multe astre, ca să ies şi eu din casă.

Totuşi, uneori mai scap calul în porumb şi-mi iau minţile în cap, evadând oriunde văd cu ochii.

 

Aşa mi s-a întâmplat şi zilele trecute, când mă simţeam ca un claustrofob încuiat într-o cutie de chibrituri şi profitând de o zi liberă, m-am urcat în tren şi dus am fost. Dus până la Sinaia, c-apoi voiam să fiu acasă până apunea soarele şi nu-mi venea să umblu prea mult. Plus că Sinaia nu-i vreo metropolă, iar în afară de telegondolă, mănăstire şi Peleş, nu prea ai ce face pe acolo.

Zis şi făcut: ziua era frumoasă, soarele pe cer anunţa miezul zilei...iar eu urcam, voiniceşte, felurite trepte, care mă duceau spre destinaţia pe care mi-am propus-o.

Şi uite aşa, o treaptă, o poză, o admirare de peisaj, o verificare de GPS - că nu mai ştiam cum să ajung unde voiam, trec pe la mănăstire şi urc spre Peleş. Am orbecăit, oleacă, până am nimerit aleea de lângă mânăstire ce mă scoate la castel... dar când am găsit-o, am apucat-o pe dânsa, în sus - printre copaci betegi şi căsuţe de suveniruri părăsite. Măcar aerul era curat. Rece, de munte, ca să-mi trezească raţinea la viaţă.

C-apoi nu ştiu ce mi se întâmplă, dar după trecerea sărbătorilor, am rămas prins într-o stare de lâncezeală apatică. Şi nu aş mai face nimic; sunt zile când nici nu aş mai mânca, pentru că marea fericire e să stau cu ochii în tavan sau să mă pierd în paginile unei cărţi.  😅 

Revenind:

Urcam spre Peleş, nerăbdător să fac nişte fotografii frumoase. Şi când am cotit din pădure spre aleea ce duce la castel, am rămas dezamăgit: poieniţa din faţa castelului era sub orice critică - plină de uscături, răvăşită ca de uragan şi părăsită în uitare. Bine, e iarnă şi nu mă aşteptam la vreo vegetaţie luxuriantă... dar peisajul arăta ca bombardat. Tranşeele mai lipseau şi deja mă vedeam soldat în slujba patriei, cu raniţa în spate şi arma pe umăr.

De vreo câteva ori era să-mi rup şi gâtul, într-atât era aleea de denivelată - iar piatra cubică imagina o dantură total neîngrijită: dinte-gaură-lipsă-pauză. Desigur, dacă mă adunam de pe jos, era doar vina mea: dacă stam cu ochii împrăştiaţi în toate direcţiile şi nu mergeam pe unde mă uitam, la ce mă puteam aştepta? Dar m-a păzit Domnul şi doar mi-am belit pantofii în bot, de la câteva colţuri de noroi îngheţat sau pietre, pe care le-am luat în plin.

Despre castel, ce să mai zic? Era înveşmântat în schele, moloz, bocăneli şi înjurături. 

Câţiva turişti mai umblau, plăpând, pe aleile exterioare şi încercau să să-şi facă poze. M-am întrebat de ce se mai chinuie...că era ca şi cum ţi-ai face poze în cimitir. Dar,  na! Majoritatea erau străini şi probabil că voiau să imortalizeze locul, chiar aşa trist, golaş şi în paragină cum era. 

Eu nu m-am stresat cu astfel de îndeletniciri. Lumina era proastă, peisajul oribil; de ce să mă chinui? Aşa că am făcut cale întoarsă, spre gară. 

Chiar dacă nu am avut peisaj de fotografiat, pe undeva, mă bucur că şi Peleşul este renovat. Vorbind cu cineva de pe drum, am aflat că stătea să cadă; acoperişul era numai găuri şi ploua înăuntru, turlele abia se mai sprijineau, zidurile erau scorojite, iar bârnele de lemn care sprijineau palisada, putreziseră şi ele. 

Aşa că totul risca să se năruie.

Sper, numai, ca renovarea să nu însemne acoperiş din ţiglă metalică, termopane şi parchet laminat - cum s-a întâmplat în cazul renovării casei lui Ion Creangă. 

Apropo de scriitori: pe 15 ianuarie am aniversat 175 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. Îl ştiţi? Băiatul acela trenţăros, fără noroc în dragoste, care scria poezii mişto şi a fost de-o genialitate fără seamăn. 

"A fost odată, că-n poveşti, a fost ca niciodată... din rude mari, împărăteşti, o prea frumoasă fată". No, l-aţi localizat?

Bun. A fost ziua lui. 

Mă bucur că am ştiut, că altfel... nici nu prea aveam de unde să mai aflu. A mai postat pe Facebook, câte un prieten, o notificare mică. Şi cred că s-a menţionat şi pe la ştiri, în treacăt? Între noi alegeri şi discuţii politice, parcă s-a strecurat, fugitiv şi o mică informare despre acest eveniment...dar nu prea mult. C-apoi ştim că Eminescu a fost un misogin, un rasist şi nu mai ştiu ce etichete i-au pus ăştia treziţi la progres. Oricum, chestii periculoase, mai ales pentru vremurile pe care le trăim azi.

 

Şi tot pe 15 ianuarie a fost Ziua Culturii Naţionale. 

Iar eu m-am întrebat toată ziua aceea, la fel cum mă întreb şi acum: "Care cultură, frăţică"? 

Muzeul de Istorie Naţională... care se dărâmă, dacă bate vântul mai tare? Peleşul? Muzeul de Geologie din Bucureşti, care e plin de exponate prăfuite cu etichete marca R.S.R.? Muzeul Maritim din Mangalia, care este cât o baie de bloc comunist, iar exponatele din curte sunt ruginite şi arse de soare? Muzeul Militar din capitală, năpădit de rugină şi scaieţi? Muzeul Naţional Tehnic din aceeaşi capitală, îngrămădit cu fiare slinoase şi machete mâncate de carii? Sau influensăreala, tiktokăreala, modeleala şi behăiturile pe fundalul alarmelor antifurt - care cică-i muzică modernă? 

Să îmi fie cu iertare, dar eu nu consider că asta este cultură.

De când mă ştiu, mă duc în muzee pe oriunde mă poartă norocul. Şi singurele care îmi... plac? Adică arată, cât de cât îngrijit, le număr pe degetele de la o mână.

Restul sunt vai de capul lor. În paragină...deşi nu e doar atât. Mustesc de o atmosferă indiferentă şi de lene. Sunt nişte vestigii ale unui trecut uitat, de care nimeni nu mai este interesat - deşi ţine de mândria naţională să ni-l amintim la anumite zile. 

Iar aşa este situaţia pretuutindeni. 

Aţi mai fost în Grădina Cişmigiu? Sau în Parcul IOR din Bucureşti, locul pe unde m-am îndrăgostit la un moment dat, de-mi fluturau urechile? Sunt locuri pline de amintiri pentru mine... dar mai ales de bălării, alei rupte, bănci deschiolate, mizerie şi neglijenţă.

Toată ţara noastră este aşa. Da, la noi sunt sunt multe locuri frumoase. Nu-ţi ajunge o viaţă să le vezi pe toate... însă sunt într-o stare de alterare permanentă.. Emană sărăcie, indolenţă şi treabă de mântuială, făcută ca să fie.

Am fost la Vulcanii Noroioşi, unici în Europa... şi mi-a picat capul când am ajuns acolo. În primul rând, îţi trebuie elicopter - pentru că maşina ţi-o faci pulbere pe drumurile din zonă. Şi-apoi, ajungi şi dai peste o construcţie de lemn mai mică decât coteţul meu de găini, de unde îţi cumperi bilet. Treci de poartă şi te-apuci să vizitezi minunile. Şi gata. 

Nu mă aşteptam la Las Vegas...dar măcar o toaletă funcţională speram să găsesc. Şi un chioşc de suveniruri mai felurite, nu doar vederi şi magneţi. În vremurile în care orice analfabet are smartphone, cine mai dă banii pe vederi? Da, sunt imagini imortalizate profesionist, surprinse în momente ideale. Şi totuşi...cine mai dă banii pe ele? 

Noi, turişti - desigur! Deoarece preţuim cultura...

    

De fapt, ia stai aşa! Cum mai definim cultura în ziua de astăzi?

Geme ţara de creatori de conţinut. Adică un fel de "inginer la mama acasă", care se pozează cât e ziua de lungă şi umple spaţiul virtual de păreri, idei, reclame şi tot felul de "provocări" care mai de care mai idioate - cum a fost băiatul acela care îndeplinea provocări, luându-se de oameni pe stradă. Cică "nu şi-a dat seama". Hmmm! Dar nu părea să aibă 3 ani, ca să nu ştie ce face.

Sau alt caz:  Cristian Presură, mare fizician şi inventator român, care se prăpădea de râs când l-a auzit pe unu' când spunea că apa nu conţine doar hidrogen şi oxigen, ci şi informaţie. Iar Mister Cristianos  comenta că dacă vrei informaţie, trebuie să citeşti cărţi. Nu să bei apă. 

Am rămas perplex. Iniţial am crezut că glumeşte, aşa că i-am reluat clipul. Şi nu glumea, omul chiar era serios. Apoi, mi-am dat seama de ceva: domnul Presură vorbeşte ca un ateu. Şi un nespecialist chiar şi în ştiinţa lui.

De ce spun asta? Simplu:

Dacă ai puţină trăire spirituală, înţelegi că lumea nu este formată doar din materie. Chiar dacă eşti neştiutor de carte, prin prisma spiritualităţii, înţelegi că există şi o dimensiune abstractă a vieţii. De aceea, mâncarea nu este doar crăpelniţă pentru stomac - ci şi o hrană sau o otravă pentru suflet.

În acelaşi fel, aghiasma, de asemenea, nu este doar apă simplă -  ci este apă cu informaţie. Iar asta a fost dovedită prin metode ştiinţifice -  ca şi puterea intenţiei şi energia cuvintelor.

Dincolo de asta, acelaşi domn fizician vorbeşte şi ca un ne-specialist, deoarece Constantin Dulcan, de exemplu, vine cu dovezi ştiinţifice care să susţină ideea de lume imaterială. Şi, de fapt, chiar şi în fizică sau chimie, vorbim despre energii care susţin şi influenţează materia - cum este cazul diamantului şi grafitului, ambele formate din atomi de carbon, dar legaţi diferit unul de celălalt. 

Şi totul de la schimbul de informaţie! Să vezi şi să nu crezi!  

 

Una peste alta, întreb şi eu: 

Ce cultură naţională mai promovăm noi, ca să fim mândri de ea şi să o sărbătorim? Mai ales când e plină ţara de părerologi experţi în orice prosteală, dar specialiştii adevăraţi îi numeri pe degete?

Coiful de la Coţofeneşti demonstrează că am avut nişte abilităţi artistice şi tehnice de netrecut cu vederea, chiar şi în vremuri imemoriale. Adică nu ne-am coborât din copac şi ne fălim cu vorbe goale, doar de amorul artei.

Problema e că ne mândrim doar cu trecutul, pentru că prezentul nostru este gol şi degradat. Ca şi muzeele noastre. Ca tot ce ne înconjoară, de altfel. Doar mall-urile, cluburile şi farmaciile sunt strălucitoare.  

Suntem ca răţuşca cea urâtă, mereu înghiontită şi pusă la colţ. Nu ne mai interesează de unde venim şi nici nu realizăm unde suntem. Doar alergăm după plăceri de moment, care ni se şi cuvin - pentru că suntem cetăţeni europeni şi avem drepturi...desigur.

Întrebarea este: ne mai putem transforma în lebăda care suntem meniţi să fim? Poate că nu, poate că da - dar numai dacă ne dăm cu reveneală.

Pentru că opusul iubirii nu este ura, ci indiferenţa. Iar noi ne scăldăm în indiferenţă, pe toate planurile, deşi ne batem cu pumnii în piept că iubim orice şi pe oricine. 

Ce să zic? Minunat!

Să bem pentru asta!

Momentan, un păhărel de aperitiv...un Aperol, de exemplu. Şi după masă mergem la un vecin, că el are tipografie şi citim pe la el ceva bun, ca să marcăm şi o activitate culturală. 

Ca-n bancul cu acelaşi nume; îl ştiţi? Acela cu ţăranul care este întrebat de un reporter cum decurge o zi din viaţa lui şi cand ţăranul răspunde că se trezeşte şi bea un păhărel, munceşte niţel, mai bea un păhărel, apoi se pregăteşte de masă şi mai bea un păhărel, mănâncă şi mai bea ceva, face siesta, se trezeşte şi mai bea, apoi seara pleacă la un vecin care are cârciumă -  reporterul îi zice: "Bade, nu-i frumos să spunem oamenilor că bei aşa mult. Uite, zi şi mata că...citeşti. Atunci ţăranul răspunde: " Mă trezec, citesc un ziar, muncesc, mai citesc un ziar, mă pregătesc de masă şi citesc un roman, iar după masă mai citesc încă unul. Fac siesta, mai citesc un roman, apoi plec la vecinu', că are tipografie".  

No, bun!

Atunci... hai cu muzica! Gata, nu mai stăm, că ne stă şi norocul!

  

[Phoenix - Nunta]