Educaţie şi autodezvoltare

Am vrut să scriu ceva pentru Ziua Educaţiei, care a fost pe 5 octombrie. 

Doar că, după multe gândeli şi răzgândeli, am renunţat. Ce mai este de spus? Suntem de Doamne fereşte, cu litere mari, îngroşate şi subliniate. Dar ştim cu toţii asta şi acceptăm situaţia, pentru că nu ne (mai) deranjează. Ba, mai mult! Nesimţenia a devenit sinonimă cu îndrăzneala şi curajul, deci o aplaudăm cu nesaţ şi încântare!

În plus, chiar dacă pentru mulţi, totul se rezumă la sistemul de învăţământ, educaţia comportă atât de multe valenţe, încât este aproape imposibil să spui de unde începe şi pe unde ar trebui să se termine. Sau...cine este de vină pentru că suntem unde suntem.

Însă nimic nu ne opreşte ca, o dată pe an, să ne burzuluim, să ne plângem, să arătăm cu degetul şi să identificăm vinovaţii care ne-au adus în situaţia actuală. 

Apoi se face 6 octombrie şi trecem mai departe...pentru că viaţa şi internetul ne oferă alte momente pentru a ne mândri cu inteligenţa, capacitatea de analiză şi corectitudinea noastră. Vorba aceea: "Sunt smerit şi mă mândresc cu asta"!

Când a urinat, în văzul tuturor, marele cantautor de pe scena Arenelor Romane, din nou am vrut să scriu despre educaţie. Nu de la educaţie a pornit totul? Nu ea ne deosebeşte de animale? 

Până la urmă, ce ne opreşte să urinăm şi să defecăm oricând ne vine şi pe unde ne vine? Că doar avem scuză: nevoile fiziologice, nene! Natura ne cheamă şi noi răspundem! Jos textila şi-i dăm drumul...c-apoi ce altceva putem face? Doar n-om strica o găleată de maţe pentru câteva minute de ruşine!

Doar că, după multe gândeli şi răzgândeli, am renunţat. Între timp, săriseră suficienţi moralişti care au arătat cu degetul, au disecat şi au condamnat gestul îndrăzneţ... uitând că, încă de prin anii 90, trupa Rammstein avea un moment din concert când cântau melodia "Bück dich/Apleacă-te" şi simulau între ei nişte gimnastică pe la spate, după care, printr-un falus artificial scos prin şliţul pantalonilor, stropeau spectatorii cu lichid. Iar publicul se bucura şi era în extaz.

Arc peste timp, până în prezent... când regulile s-au schimbat şi a venit momentul să ieşim din peşteră, pentru a privi adevărul în faţă. Aşa că... ce-şi spune vedeta noastră? Dacă le-a mers ălora, mie de ce să nu-mi meargă? Da' pe viu, că nu ne mai ascundem după deget!

Şi-a ieşit ce a ieşit.

Apoi a venit momentul cu noul cuvânt introdus în DOOM - varianta nu ştiu cât,  când s-a legiferat "supatul", o variantă regională a complementului de loc "sub pat". Şi iar a luat internetul foc.

Am vrut să scriu şi despre asta. Doar că, după multe gândeli şi răzgândeli, am renunţat. Mă cam doare în cot de modificările creţe care apar permanent în limba ce-o vorbim... un sentiment pe care îl simţim cu toţii, că d-aia se foloseşte romgleza la nivel naţional.

Deci, hai să trecem peste şi să revenim la educaţie şi autodezvoltare - pentru că, tot răsfoind internetu-n lung şi-n lat, inteligenţa articială mă bombardează, de pe diverse profiluri, cu un test de înţelepciune sub forma unui set de întrebări care mă ajută să trăiesc mai frumos şi să-mi descopăr propriul eu divin din mine. Şi "tu-ul divin" din tine? Probabil.

Cert e că setul acesta de autoanaliză a fost conceput de un bătrân de 120 de ani, pe patul de moarte. Sau de un psihoterapeut de renume mondial. Sau de un antrenor spiritual. Sau de un guru. Sau de o măicuţă bătrână, cu brâul de lână, care stă cu ochii lipiţi de poartă şi îşi aşteaptă nepotul. Sau de un medium. Sau de un filosof antic. Sau de zei. Sau de inteligenţa artificială. Nu ştiu sigur, că l-am regăsit în multe variante.

Dar e interesant şi-l voi parcurge aici, să vadă toată lumea! Că de! Sunt corect şi nu am nimic de ascuns! 

Să-i dăm drumul!

1. Dacă ai primi o cutie cu tot ce ai pierdut în viaţa asta, ce ai căuta mai întâi?

Hmmmm... cred că m-aş uita după colecţia de surprize de la guma Turbo, că mi-e tare dor de ea şi regret că am aruncat-o.

2. Ai prefera să îţi ştergi cea mai urâtă amintire sau să o retrăieşti pe cea mai frumoasă?

OF! Amintirile mă chinuiesc, amintirile mă răscolesc, nu mai rezist! Totuşi... Nu se poate să-mi şterg memoria cu totul? Ca să fiu mai sigur....

3. Ceea ce priveşti în fiecare zi te face mai bun?

Habar nu am. Nu ştiu. Dar îmi ţin mintea ocupată cu tot felul de prostii, care mă fac să uit; şi cred că-i de bine.

4. Dacă ai mai avea o singură zi de trăit, ai spune cuiva? Cui?

Întrebarea asta e grea. 

M-ar tenta să mărturisesc că aş spune... dar nu ştiu cui, că nu-mi plac dramele şi încurajările fără rost. Aşa că...aş tăcea şi m-aş duce în lume. Unde mă duc picioarele şi unde văd cu ochii.

5. Dacă ai putea să auzi opinia sinceră a unei persoane despre tine, pe cine ai alege?

În principiu, ştiu ce se crede/spune despre mine. Şi mai e ceva: opiniile acestea depind de latura pe care o arăt. Depinde de moment şi de starea celui care susţine acea opinie. Deci, cine mă laudă azi, mâine mă poate face cu ou şi cu oţet. Sau invers.

Aşa şi d-aia nu port pulover pe gât!

6. Ce spun despre tine lucrurile pe care le urmăreşti? Ceea ce priveşti în fiecare zi reflectă persoana care vrei să devii?

Aoleu... ne jucăm, cumva, de-a roata? Reformulăm întrebările? Cred că filosoful acela antic concepea întrebările de autodezvoltare şi din când în când, mai dădea un swipe pe Insta... că a fost cam neatent la ce a scris!

Şi nu...nu reflectă. Sau reflectă. Sau doar îmi pierd timpul? Depinde.

7. Dacă feed-ul ţi-ar modela viitorul, l-ai schimba? Devii ceea ce priveşti. Urmăreşte influenceri care te fac mai calm, mai deştept sau mai bun!

Poate l-aş schimba dacă mi-ar modela viitorul, doar că lucrurile nu se intâmplă aşa. Şi dacă mă uit în fiecare secundă la Elon Musk, nu înseamnă că devin multimiliardar. Sau dacă mă uit la clipuri cu sportivi, nu devin sportiv de performanţă. Deşi ar fi destul de mişto... deoarece m-aş uita numai la clipuri cu rinoceri!

8. Care "Dacă..." îţi bântuie viaţa?

Răspuns simplu: nici măcar unul. 

Mă tentează să mă gândesc la fantomele iubirilor trecute...însă nu cred că dacă aş fi făcut  ceva diferit, lucrurile ar fi stat altfel. Şi nu-mi pot aroga puterea de a menţine o relaţie de unul singur, pentru că lucrurile nu depind doar de mine. În plus, o casă se dărâmă pentru că are fundaţia proastă, nu pentru că e un cui bătut mai strâmb. Iar cu temelia nasoală, trebuie să fii idiot să îi dai înainte cu lucrarea.

9. Pentru ce aştepţi permisiunea să te apuci?

Pentru nimic. Fac ce pot, când pot, când e nevoie, când vreau. În limitele bunului simţ, desigur. 

Sau... întrebarea e pusă în context modern, când trebuie să ceri permisiune pentru orice? 

Cum am văzut într-un film de comedie-dramă, răspânditor de ideologie actuală - când un el (bărbat răpitor) şi o ea (domniţă dulce şi suavă ca o garofiţă) se înţeleg să mimeze o relaţie de văzul lumii, până se îndrăgostesc lulea unul de celălalt. Apoi se adună într-o cameră de hotel, să se iubească. Şi se încing, ajung în pat (aproape dezbrăcaţi), iar el întreabă: "Îmi permiţi să te sărut"?

Se mai ţocăie niţel şi el iar întreabă: "Îmi permiţi să continui cu desţolitul"? Şi după alte pupăciuni, iar întreabă: "Îmi permiţi să te cunosc mai bine"? 

PUII MEI!!! PĂI LA CE NE-AM ADUNAT AICI? 

Mai lipsea să se uite ăla în ochii ei 5 secunde legate, fără să clipească - pentru a putea fi acuzat de hărţuire! Deşi... dacă îi cerea permisiunea... se mai punea ca păcat? 

Habar n-am!

Să bem pentru asta!

Iar acum, hai la dans...că pierdem vremea! 

DU HAST!!! Ăăăăă... Pardon, mă scuzaţi! Bück dich! Şi-un pic de Sonne, că videoclipul este cu Albă ca Zăpada - când se droghează cu praf de aur şi moare de supradoză.

Poate o preferaţi, totuşi, pe aia cu "(Îmi permiţi) să te strâng de gât"? "Strânge-mă de gât, st-st-st-strânge"!

Sau...hai să terminăm cu prostiile şi să ne educăm frumos:

[Metallica - Nothing Else Matters]

D-l Goe şi arta urbană

Să tot fie vreo două săptămâni de când oraşul Ploieşti a fost zguduit de noul scandal al domnului Goe, care a fost zugrăvit în culorile curcubeului...şi în tot acest timp, m-am întrebat dacă mai merită să discut şi eu despre subiectul cu pricina.

Nu de alta...dar a fost descusut şi de-a lungul şi de-a latul şi-n dungă! În plus, am mai scris despre statueta domnului Goe din gara Ploieşti Sud, la vremea când a fost amplasată (adică prin 2023, parcă). Iar acum, după trei ani, părerea nu mi s-a modificat: în continuare, consider că este o monstruozitate, o operă de artă de cel mai prost gust posibil şi un kitsch atât de oribil încât mă furnică pielea numai când îl văd. Locul ei nu ar fi nici măcar la bâlci, d-apoi ca monument reprezentativ pentru un oraş întreg.

În primul rând, nu înţeleg de ce ai înghesui o statuetă prea mare sub o arcadă prea mică. 

Dacă era coloană în stil greco roman, mergea. Dar nu e...şi efectul vizual este hilar! 

 

Asta până când a apărut altă poznă: în cadrul nu ştiu cărui festival de artă urbană, "artisticii" au decis să-l curcubeieze total pe d-l Goe şi a ieşit subiect de scandal la nivel naţional. Vorba aceea: "Feel the rainbow, taste the rainbow. Skittles"!

....ceea ce ar fi fost ok, dacă statueta era mâncabilă. Dar nu este. 

Însă curcubeul este simbolul mişcării LGBT care, în ultima vreme ne bagă pe gât diverse segmente de ideologie prin tot felul de filme, animaţii sau orice se poate.

Şi uite aşa, s-a făcut zarvă în popor şi toată lumea a dat năvală la gară, ca să vadă odioşenia. Unora le-a plăcut. Altora...nu. Şi cu toţii şi-au scris punctul de vedere, pe toate platformele de socializare la care au avut acces.

În timp, însă, discuţia a degenerat şi unii ploieşteni, prin diverse voci şi comentarii pline de răutăcizme, au ţinut să sublinieze cât de urât este oraşul lor. 

Nu ştiu ce să zic.

În opinia mea, un oraş este frumos sau urât în funcţie de mai multe aspecte: amplasare geografică, eleganţă arhitecturală, prezenţa spaţiilor verzi...într-un cuvânt, un oraş cu o anumită armonie vizuală, care îţi dă un sentiment de linişte.

Ploieştiul, însă, nu bifează nici măcar un singur punct din această listă. Deci, da: este un oraş urât. Mizerabil şi trist. 

Aia e.

Unii spun că emană comunism prin toţi porii clădirilor gri şi mohorâte. Aşa că autorităţile locale s-au gândit să îl coloreze şi au contractat pe nişte unii, care au scris pe clădiri diverse citate. Sau au vopsit, în fel de fel de culori, tramvaiele pre-decembriste. Sau l-au creat pe domnul Goe şi au colorat pasajele din gară cu desene minimaliste, demne de-o  creşă sau o grădiniţă, cel mult.

Iar  acum, după tot acest heirupism artistic, Ploieştiul s-a transformat total şi a devenit un ghetou. Mizerabil şi trist. 

Aia e.

Poate-s eu de vină...pentru că "arta urbană" - aia cu spray şi pete abstracte de culoare, nu mi se pare artă, ci doar haos fără rafinament, proporţie, simetrie sau echilibru. Şi nu îmi place. O fi vreo culme pentru alţii...dar în mintea mea, "arta urbană" este asociată cu sărăcia şi puţinătatea spirituală. Cu ghetoul, mahalaua sau favelele din Brazilia. 

Iar Ploieştiul pare că este o mahala. 

Desigur...porţiunea centrală (adică două parcuri şi câteva sute de metri de şosea şi clădiri) arată bine, să zicem. Este oarecum curată, iar de sărbători, când este împodobită cu luminiţe şi se face noapte, arată chiar frumuşel. 

În rest...tone de gunoaie, kilometri întregi de trotuare strâmte şi sparte, şosele pline de găuri, clădiri în paragină, vegetaţie crescută aiurea, rugină, bălării, gări care se deschiolează şi din nou, multă mizerie. Şi aer împuţit, de la diversele rafinării din zonă.

DAR cu tramvaie colorate ca la circotecă, un domn Goe în curcubeu şi clădiri cu litere pe dânsele. 

O frumuseţe, ce vă zisei? Aproape că inima mi-ar sălta din piept de bucurie, dacă nu aş tine-o strâns între coaste, ca să nu mai umble de teleleică.

Nu-i vorbă, că d-l Goe a fost multicolorat, încă de la începuturi - doar că uşor mai subtil. Am râs şi atunci, de m-am prăpădit! Noroc că are eticheta lângă ea, să ştie omu' la ce se uită...că altfel, o mie de ani dacă mă lăsai să ghicesc, nu nimeream personajul!

Apoi, când am văzut noua variantă de domn Goe, m-a apucat iar râsul. Am crezut că nişte oameni răi şi-au bătut joc de el şi l-au vandalizat pe toate părţile. Speram să vină autorităţile şi să-l ducă la spălat, pe termen nedefinit...ca să elibereze zona de prezenţa lui. 

Da' ţi-ai găsit! Colorăciunea a fost alegerea artistei - o duduie pe nume OUG sau ceva. Staţi să caut... ăăă.. Mă scuzaţi; cică OCU se prezintă artista. No, în fine!

Important e că duduia OCU zice că nu a LGBT-zat un simbol al oraşului. "Nu am vrut să provoc un război cultural. Am vrut să fac artă - a declarat artista pentru Observatorul Prahovean. Ea a precizat că lucrarea este inspirată de curcubeul care apare după ploaie și că susține diversitatea și incluziunea".

Corect.

Curcubeul apare după ploaie şi denumirea Ploieştiului vine de la un haiduc zis Moş Ploae. Aşadar: ploaie colo, ploaie dincolo...ploaie ori ploaie nu înseamnă ploaie la pătrat, ci CURCUBEU.

Iar la bază, curcubeul este de bine, adică reprezintă semnul legământului dintre Dumnezeu şi om, că pâmântul nu va mai fi pierdut prin apă.

Problema este că elgibiteii au preluat acest simbol şi l-au pervertit...întocmai cum au făcut naziştii cu svastica. La origine, svastica este un simbol al norocului, al binelui şi al soarelui, utilizat de diverse religii, de peste zece mii de ani. Prin urmare, dacă mă apuc să desenez svastici pe primării şi diverse monumente, oare mă amendează poliţia? 

Nu ar avea de ce; svastica e de bine. Dar dacă unii vor să îl asocieze cu altceva... e problema mea? Eu fac artă şi atât - ca să ne atragem beneficitate de la zei şi Univers.

Nu-i bine? 

Înclin să cred că nu.

Şi cu siguranţă, într-o lume în care majoritatea lucrurilor s-au denaturat şi şi-au modificat înţelesul, este cel puţin o nechibzuială să vorbeşti cu dublu sens, în special când scopul se vede din avion.

Deci, da. Curcubeul de pe domnul Goe e fix reclamă LGBT. De ce asta? Pentru că aşa sunt vremurile şi pentru că în noile ideologii se pompează bani cu nemiluita, ca să ne obişnuim cu ele  - până vor deveni obligatorii.

Totuşi...mi-e şi groază să mă gândesc ce-ar picta domniţa OUG, dacă ar trebui să creeze simbolul oraşului Băicoi. Ceva aruncat într-un săcotei, presupun. Dar, oare...Ar pune unul...sau poate doi?

Habar n-am. Nu ştiu ce-ar putea artisticăra, însă pot să pariez că tot la un colorit de curcubeu s-ar ajunge, ca să emane bucurie şi incluziune după ploaie.  

Ceea ce...să fie la ea, că nu mă deranjează. 

Vestea bună e că d-l Goe îşi va schimba hainele în fiecare an, deci urâciunea nu trebuie suportată prea mult. Iar când va veni timpul noii schimbări de look, sper ca Goe să poarte fustă mini şi pantofi cu toc. Să fumeze un cui, se identifice cu pronumele el/ea/ei şi să sară bucuria şi incluziunea din el ca mingea din colţul mesei.  

Să bem pentru asta!

Şi-un cântec vesel să cântăm, ca să vedem viaţa în roz-bonbon şi-un mic curcubeu de bucurie!

[Mădălin - Ciao bella, shubi du]

 

Elefantul din creier - concluzii (final)

Eu am crescut cu ideea că viaţa este grea şi ca să reuşesc să fac ceva cu ea, trebuie să îndur condiţiile neprielnice şi să nu le las să mă doboare. Iar atunci când cad, trebuie să mă ridic şi să merg înainte. Până când? Până văd luminiţa de la capătul tunelului sau dau colţul. 

"Suck it, until you make it", cum ar spune fraţii de arme englezi. Un fel de "Taci şi înghite, până izbândeşti".

Noroc că de atunci, societatea a mai evoluat... şi vrem să credem că trăim într-o lume plină de empatie şi energii binefăcătoare, emanate din belşug de Sfântul Univers. 

Vrem...dar ducem aceleaşi lupte - chiar dacă sunt mai subtile şi ascunse în spatele zâmbetelor sau a politeţurilor civilizate.

Concomitent cu această faţadă luminoasă, a mai apărut o ideologie nouă, care spune că suntem un dar pentru planetă (SÂC, GURULE SADHGURULE!), suntem minunaţi şi perfecţi, dar tot ceea ce trebuie să facem este să îndrăznim să cerem. Şi abia apoi vom primi, numaidecât, toate bunătăţurile care ne sunt hărăzite.

O tâmpenie, dacă e să mă întrebaţi pe mine... dar na! Poate e vina mea, că nu mai am puterea de a mă racorda la revărsarea energiilor de fericeală şi prefer să stau aşa, acru ca o lămâie în cana cu ceai.

Noroc că Universul ţine cu toată lumea şi nu mă lasă nici pe mine de izbelişte...aşa că, ocazional, mai pocneşte din deşte, ca să-mi trimită un apel de trezire - iar cel mai recent a venit sub forma unei notificări de la o aplicaţie de pe telefon: "Gata cu work from the şezlong! E timpul să back to school"!

MI-NU-NAT! Ador când mi se vorbeşte pe limba mea!

Atunci, haideţi să ne apucăm de treabă şi să revin la concluziile cărţii din titlu, fiindcă fenomenul îmbrobodirii mizeriei în polei cu paiete lucitoare se petrece în orice domeniu al vieţii, nu doar în îndrăgosteală.

...Cum ar fi medicina, de exemplu. 

Credeţi că nu mi-ar plăcea să existe un medicament care să îmi ia starea de rău "ca cu mâna"? Să fiu bolând, în vârful patului şi să iau X pastilă, care îmi dă aripi şi mă pune pe picioare imediat ce mi-a intrat în raza vizuală? 

Aţi văzut cum sunt reclamele: eşti mort-copt-rupt-în-gură de răcit. Întrebi un prieten ce să mai faci, că nimic nu are efect... şi din buzunar, el scoate mândru, noua minune a tehnologiei moderne - care, întâmplător, este exact ce-ţi trebuie! Aşa că înghiţi pilula cu supuşenie şi în clipa următoare eşti mai bun decât nou-nouţ!

Vreau şi eu d-astea, că Doamne feri! Cui îî place să sufere, aiurea-n tramvai? Sau mă rog...poate vor fi şi asemenea oameni. ("Choke me şi strânge-mă de gât")...DAR eu nu fac parte dintre ei.

Şi iau pastile, chiar dacă experienţa îmi spune că toate medicamentele astea nu vindecă, ci doar amână starea de rău. C-apoi... până nu îşi face boala damblaua, nu ai ce face.

În altă ordine de idei, printre cele mai mari profituri din lume se scot din industria farmaceutică. De ce o fi aşa, mai ales când avem farmacii din metru-n metru, prin majoritatea cartierelor? Nu e contra-intuitiv că dăm bani pe multe pastile şi tot suntem bolnavi?   

Ori suntem toţi nişte băligi moi şi plătim sume nenumărate ca să ne facem bine, pentru ca imediat să ne pălească altă boleşniţă. Ori... poate că pastilele nu vindecă nimic, ci doar acoperă boala, aşa cum alcoolul acoperă depresia?

Nu ştiu. Dar am învăţat că dacă vinzi peşte şi ai profit, nu eşti nebun să îţi înveţi clienţii să pescuiască.

Apropo de învăţat: cu câţiva ani în urmă, am descoperit nişte teorii care spuneau că şcoala ne educă să fim sclavii societăţii moderne. Aşa că a apărut moda "şcolii de acasă/home schooling", care se presupunea că eliberează geniile creatoare ale copiilor. O prosteală, vă daţi seama. 

E adevărat că şcoala ne uniformizează capacităţile şi ne educă să gândim în anumite tipare folositoare societăţii. Dar dacă vrem societate... cam asta trebuie să facem, ca să putem coexista: să avem un oarecare fond de valori comune, educaţie comună şi roluri prestabilite, pe care să le putem îndeplini.

Da, şcoala ne învaţă să fim sclavi moderni. Şi da, învăţăm pentru note - deoarece pe baza lor, primim premii, burse, cazări, apoi locuri de muncă. 

Altfel, nu interesează pe nimeni notele şi inteligenţa... ci doar obedienţa şi capacitatea de a ne achita de anumite  sarcini, într-un timp dat. 

Pe scurt, dincolo de "familia firmei, care trage în aceeaşi direcţie" şi alte polologhii fără sens, acestea sunt valorile unui angajat model: capacitatea de a nu isca probleme şi iscusinţa de a aduce profit angajatorilui. 

Tot "Elefantul din creier" demonstra că politica se bazează pe manipulare. Şi asta ştiam... de ce să mint?

Puteţi să nu mă credeţi. Însă manipularea s-a văzut, fără putinţă de tăgadă, la ultimile alegeri. Mai ştiţi cum se polarizase societatea şi erai în pericol să fii linşat, dacă îţi declarai opţiunea politică în cercul social greşit? 

Da, votul este un drept fundamental şi liber al fiecăruia dintre noi...dar vă mai amintiţi de reclamele (ironice) cu bătrâni care îşi doreau să meargă la vot, dar erau opriţi de nepoţii tineri şi salvatori, care le confiscau buletinele, pentru a nu vota cu "ăia răi"? Ce idioţenii! 

Iar acum, "ăia buni" şi "ăia răi" îşi mâna, pentru a guverna ţara. Ce minunat! 

Dar de ce se întâmplă asta? Pentru că, de fapt, alegerile nu contează iar politica este un cerc închis, ce are nevoie de susţinători, din când în când. 

Iar eu am hotărât să nu mai joc acest joc... şi nu am mai fost la votul de anul trecut. Mi s-a părut ciudat, iniţial...pentru că niciodată nu am lipsit de la vreun scrutin electoral. Am fost, am votat mereu, cu aceeaşi speranţă: să fie mai bine. Până am înţeles că, de fapt, nu există mai bine. Există interese, înţelegeri pe sub mână, perfidie şi mase de manevră. 

În plus, anul trecut nu aveam nici cu cine vota. 

Nicuşor Dan mi se pare că este un incapabil şi nu l-aş fi votat  nici măcar ca preşedinte de scară de bloc, deoarece nimic din activitatea lui nu m-a convins că ar fi vreun bun administrator. 

Bine...nici cu ălalaltu...cum îl chema? Flooriiiinnn Călinescu...  aaaa! Georgescu! Mi-l amintesc fiindcă rimează cu Florin Călinescu :))  No, nici pe el nu l-aş fi votat în viaţa lui, chiar de-ar fi candidat zilnic... pentru că deşi nu îl ştiam, nici nu-mi inspira încredere. Ce mi-e Sadhguru, ce mi-e Georgescu?

Aşa că m-a durut în cot, că oricum ieşea cine trebuia să iasă. D-aia s-au şi reluat alegerile, ca să fie cum trebuie.

Şi este. Am înfrânt bau-baul şi de data asta, iar lucrurile merg spre foarte bine. Uitaţi-vă în jur! WeekeND frumos. Nu va fi uşor, va fi Nicuşor. Tâmpenii din astea, care umflă velele corabiei spre progres.

Ciudat e că tot mai mulţi dintre cei care dansau pe mese că s-a votat ce trebuia, acum îşi blesteamă prostia...ceea ce mă face să cred că indiferent cine ar fi ieşit, în mare, era fix la fel cum este deja. Adică bine. Şi chiar de nu ar fi fost bine, tot făceam să fie bine. Ura!

Principiul "când eşti la Roma, faci ca romanii" guvernează şi religia, un aspect care ar trebui să ţină de fibra sufletească a fiecăruia dintre noi. Însă... 

Mai demult, era o şpârlă să fii creştin şi să crezi în Dumnezeu. Doar că acele vremuri au trecut şi creştinii au devenit, în viyiunea majorităţii, simpli habotnici - pentru că marea şpârlă este să crezi în în Univers, Ştiinţă sau Extratereştri combinaţi cu chakre şi alte hinduisme. Sau să crezi în Nimic şi să te declari ateu, râzând fără reţinere de cei care cred în Cineva. Mai contează? Fiecare este habotnic, în propria credinţă care...ce să vezi? Depinde de conjunctură, în cele din urmă. De locul naşterii şi de mediul în care te învârţi.

Dacă la job eşti înconjurat de spiritualişti şi traumatizaţi la copilul interior, nu vei fi fraier să fii creştin - că nu mai pupi colectiv nici cu slujbe! Deci, te integrezi... la fel cum înveţi să fumezi, dacă toţi colegii tăi vor fuma. Sau bei, dacă toţi cei din cercul tău de socializare vor bea.  Sau donezi bani pentru salvarea moluştelor cu cap de zebră, dacă asta este moda de moment şi aşa se face.

Dincolo de învăţături, religia a devenit doar o altă metodă de integrare în grup şi/sau de control al grupurilor. Că-i organizată sau dezorganizată...nici nu mai contează!

Important e că fiecare om e credincios şi fiecare om are propriul dumnezeu, în care se încrede pentru un mic ajutor în situaţiile esenţiale. 

Pe scurt, viaţa ni se rezumă la câteva caracteristici de bază: integrare, conservare, putere şi reproducere - iar toate aceste nevoi sunt îndeplinite în interiorul unui grup. Vorba cântecului: "unde-i unul, nu-i putere; unde-s doi, puterea creşte şi duşmanul nu sporeşte". 

Grupul şi societatea sunt ingredientele care trebuiau să ne facă puternici. Amuzant este că tot ele  ne şi dezumanizează - pentru că dacă vrei avantaje, trebuie să fii în rândul lumii, indiferent cum ar fi el: spargi tomberoane şi rupi bănci, dacă vrei să fii suporter fotbalagist. Sau te calci în picioare să primeşti o merdenea împărţita de Loredana-n fundul gol, dacă vrei să fii tânăr frumos şi liber. Sau...  vezi ce ţi se pare avantajos şi aplici reţeta cuvenită, pentru a te integra..

Totul este doar un cerc vicios, de care nu poţi scăpa decât printr-un singur lucru, sintetizat într-un titlu de carte care transcede timpul: "Banii stăpâneşte jocul". 

Abia atunci când ai resurse cât mai nelimitate, eşti cu adevărat liber şi nu te mai interesează integrarea, pentru că alţii vor să se integreze în cercul tău de apropiaţi.  Nu te mai interesează conservarea, pentru că tu dictezi mersul lucrurilor... iar asta înseamnă putere. Şi nu mai pui nici preţ pe iubire, pentru că totul se reduce la un simplu casting: dai anunţ şi alegi să iubeşti (veşnic) pe cine vrei, până apar opţiuni mai tentante - când, din nou, ai puterea de a alege să iubeşti şi mai veşnic, tot pe cine vrei.

Dramatic este, însă, un un singur lucru: când nu ne mai ascundem după deget şi renunţăm la auto-dezvoltări, integrarea sinelui divin si altele asemenea, realizăm că valoarea noastră "de piaţă" este dată de importanţa pe care o avem în cadrul societăţii. Prin urmare, deşi fiecare dintre noi suntem nişte fiinţe magice care fluturăcesc prin viaţă într-o continuă beatitudine de suferinţă  martirizantă şi sensibiloşenie neînţeleasă, pentru cei din jur contează doar ceea ce deţinem, ce lucrăm şi cât de bine văzuţi suntem în cercurile cât mai sus-puse.

De aici izvorăsc banii. Iar apoi, restul avantajelor...pe care nu trebuie să le recunoaştem, pentru că scoatem la lumină elefantul din creier şi nu este frumos. 

Aceasta este concluzia cărţii "Elefantul din creier" şi aceasta este şi concluzia mea, după ce am analizat viaţa prin prisma cărţii. Pare, cumva, lipsit de suflet şi am senzaţia/sper că putem mai mult...însă, la general, cam aşa stă situaţia.

Totuşi, în particular, nu ne împiedică nimeni să (ne) demonstrăm că suntem mai mult decât o sumă de instincte, nevoi şi interese.

Să bem pentru asta şi să cântăm!

[Cargo - Nu mai am ţigări]