joi, 28 martie 2024

Spiriduşul celor o mie de vieţi

Ieri a fost Ziua Internaţională a Teatrului, deci... La cât mai mulţi ani pe scena vieţii!! Să fie veselie şi s-avem de toate, începând cu sănătate. Sănătate şi virtute, s-avem bani, s-avem ce bea! 
Nu-s eu vreun mare băutor - şi de fapt, nu-s nici măcar vreun băutor mai mic; dar la câte-un pahar de vorbă, parcă merge şi-un gât de licoare care veseleşte inima omului. 

No... şi cu ocazia acestei zile de sărbătoare, voi face ceva cu totul şi cu totul diferit faţă de tot ceea ce am făcut până acum şi voi vorbi despre pasiuni, visuri (la cheie) şi câţiva oameni dragi din jurul meu; fără ironii, glume şi altele asemenea. Cred. Sper...  :))
Dar pentru că nu am idee cum să scriu elogii impersonale şi nici nu vreau asta, voi raporta lumea din jur la mine şi la ceea ce sunt eu. Pentru asta, însă, trebuie să fac un mic istoric: 

De când mă ştiu, m-a pasionat arta, sub toate formele ei. Vorba aia: "Ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place, d-apoi nouă, că suntem oameni"!  
Aşa se face că după ce am învăţat să scriu, m-a atras şi caligrafia - arta scrisului frumos; desigur că nu aveam trusă de profil şi nici nu urmam vreun curs online special... dar am furat şi eu de ici, de colo, până am reuşit să fac treabă bună. Adică, na! Vreo doi ani de zile, m-am dus pe la tot felul de biserici, mai mult pentru a învăţa stilul gotic al literelor de pe pereţi... iar mai târziu, m-am apucat să studiez japoneza, doar pentru a învăţa ideogramele nipone, care mi se par mici opere de artă. Ce să zic? Îmi complic viaţa şi-o fac cu pricepere... d-aia mai mereu, mă scarpin cu mâna dreaptă la urechea stângă!

Tot de mic, mi-au plăcut şi poveştile... aşa că am citit, cu multă plăcere, orice-mi cădea în mână: basme şi legende, apoi mitologie, fantezie, istorie, beletristică şi tot felul de povestiri care descriau cine ştie ce aventuri fantastice şi care îmi dădeau puterea să visez. 
La gimnaziu am început să desenez: ţestoase ninja, super-eroi de care îmi povesteau colegii care stăteau la bloc şi aveau cablu (adică acces la Cartoon Network), roboţi şi zeci de cavaleri, care  mai de care mai fantastici.  

Apoi, prin facultate, m-am apucat şi de scris. Amintiri, povestioare sf, tragedii romantice... mici prostioare, fără cap şi fără coadă. La vremea aceea, atât puteam şi eu; nu mă pălise realitatea şi încă aveam capul plin de poveşti, ce să zic? 
Aşa că mă pasionau istoria, arheologia şi paleontologia, de aceea îmi doream să fac o carieră în oricare dintre aceste domenii. Doar că am ajuns inginer şi m-am raportat la veleităţile mele artistice doar ca la nişte hobby-uri de timp liber. 
Oricum, nu avea cine să mă îndrume în direcţiile pe care mi le doream eu... deci, ce rost avea să mi le dezvolt?

De-a lungul anilor, viaţa m-a plimbat de colo-colo şi-am fost orice, pentru oricine - de la inginer de calitate în alimentaţie şi până la sondor (adică făcător de sondaje de opinie), dar nu ştiu..."nu ieşea ciorba la suprafaţă", vorba duduii care a pus legumele fără apă în cratiţă şi s-aştepta să i se umple oala de zeamă. Fix aşa şi eu: ce făceam, ce nu făceam, că mă omora monotonia şi nu-mi ieşea plăcerea la suprafaţă. În plus, când am înţeles că în principiu, oamenii nu-s chiar buni şi dincolo de spoiala de civilizaţie zace mult egoism, lipsă de respect şi dorinţă de a-i fraieri pe cei din jur, nu mă mai trăgea inima spre mare lucru. 

Apoi, într-o vară, am găsit un anunţ care spunea că se caută actori pentru "Trilby" - o trupă privată de teatru păpuşi, care ţine spectacole în grădiniţe - şi ideea asta mi-a cam făcut cu ochiul. Mi-a făcut bine de tot cu ochiul, aş putea spune... mai ales că denumirea trupei îmi suna foarte exotic iar asta mă atrage de numa numa! Ulterior, am aflat că "trilby" este un fel de spiriduş şi mi s-a părut o idee simpatică. În plus, nici nu se cerea nici experienţă în domeniu pentru acest job; nu-i vorbă, că şi dacă s-ar fi cerut, eu tot nu aveam... chit că-s omul cu 99 de meserii (şi 100 de belele). 
Aşadar, am sunat să văd care-i treaba şi mi-a răspuns o doamnă care, cu amabilitate, m-a invitat la o repetiţie. Doar că urma să mai revin eu peste vreo lună cu un telefon, pentru că era vacanţa mare şi nu se lucra la acel moment. Am acceptat şi am închis telefonul, cu convingerea că tocmai am primit un frumos refuz din categoria "nu sunaţi la sonerie, ieşim noi din când în când".
Dar după luna cu pricina, am revenit cu un apel. Am stabilit întâlnirea, am fost la repetiţie, mi-a plăcut ce am văzut şi am rămas. Iar restul este istorie, aş putea spune.


Iniţial, la acea repetiţie am jucat "Croitoraşul cel viteaz" şi mi-am dat seama că nu e nimic din ce nu pot face. După repetiţie, m-au durut toate mâinile vreo două zile... şi am zis că niciodată nu voi fi în stare de asta. Îmi plăcea, n-am ce zice! Dar mi se părea tortură să stau cu mâinile pe sus câteva ore pe zi, ca să ţin păpuşile la paravan. Apoi, m-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta şi am observat că aveam colegi de toate vârstele, care nu păreau a avea probleme... aşa că, la sugestiile lor, m-am apucat de oleacă de sport, am răbdat durerea şi am continuat. De fapt, după câteva zile de spectacole, nici nu ştiu unde a dispărut năpasta; nu am mai găsit-o chiar şi când îmi aminteam de ea şi o căutam dinadins, ca să o mai întreb de sănătate. 
M-a ajutat şi faptul că sesiunea de reprezentaţii am început-o cu "Coliba iepuraşului", un spectacol care nu era chiar atât de solicitant precum cel pe care îl luasem în plin la repetiţie. 

Şi uite aşa, iar m-am trezit la început de drum. Doar că de data asta, îmi şi plăcea ce făceam... şi  deşi am jucat aceeaşi piesă o lună la rând sau chiar mai mult, fiecare spectacol era şi este unic în felul lui. Diferă copiii, atmosfera din grădiniţă şi mai ales, starea mea mentală - care poate varia de la exuberanţă totală şi fără motiv, până la momente când parcă-s zăbăuc şi nu mai ştiu nici pe ce planetă mă aflu. 
În primele luni de "Trilby", mai ales, aveam trac pe scenă şi mă apuca bâlbâiala ori de câte ori mă trezeam în faţa copiilor. Apoi am început să greşesc pe la text sau la mişcări şi mă blocam ca secerat, în mijlocul propoziţiilor. Cuprins de ruşine, am vrut să renunţ de multe ori... convins că nu e de mine actoriceala, urăsc să mă fac de râs şi nu vreau să încurc pe nimeni, cu nimic. Dar am continuat şi am tot greşit până când, mai împins de colegi, mai urnit de propria hotărâre, am reuşit să găsesc puterea de a învăţa şi din experienţele neplăcute.  Şi mai ales, de a le accepta - că nu-s robot, să fiu perfect de fiecare dată. Şi chiar de-aş fi, până şi roboţilor le mai sare câte o şaibă şi tot nu-s perfecţi. :))

Printre cititorii de performanţă umblă o vorbă spusă de George R. R. Martin, pe care ei şi-o transmit unii altora cu mândrie, ca un fel de auto-laudă: "Cine nu citeşte, trăieşte o singură viaţă. Dar cine citeşte, trăieşte o mie de vieţi, înainte de a muri". Ceea ce, aşa o fi... mai ales că am avut şi eu perioadele mele de obsesii literare, când mă cufundam în vreo carte cu atâta nesaţ, de nu mai ştiam să fac diferenţa între viaţa mea şi a personajelor despre care citeam. 
Doar că, după ce am descoperit teatrul, am realizat că cine citeşte, doar ÎŞI IMAGINEAZĂ că trăieşte o mie de vieţi. Actorul, însă, le trăieşte cu adevărat, deoarece nu poţi juca un rol, până nu-ţi înţelegi personajul -  ca să-l faci cât mai credibil cu putinţă. 
De exemplu, la teatru, am fost de toate pentru toţi: iepuraş plângăcios, urs păcălit, cocoş ţanţoş sau lup mai şmecher. Când am primit rol de prinţ, jucam şi eu aşa cum îmi imaginam că se poartă cei cu sânge albastru. Doar că mă mişcam cu stângăcie, vorbeam ca speriat de bombe şi nu ieşea prinţul la suprafaţă! Aşa că m-am pus pe studiu de caz şi am căutat filmări cu feţele regale, să văd cum vorbesc, cum se mişcă, cum fac reverenţa sau cum îşi exprimă emoţiile. Am copiat comportamentul acesta şi mă simţeam oribil... păream păpuşă cu sfori care se mişca automat, după un model prestabilit: la cuvântul acesta fac aşa, la celălalt cuvânt mă aplec, apoi dau din mâini când zic ailaltă! Abia după ce m-am relaxat şi în faţa ochilor nu mai aveam colega de trupă, ci prinţesa pe care voiam să o cuceresc şi pentru care învăţasem câteva mişcări de scrimă, ca să pot învinge vrăjitoarea care o necăjea... pac! A apărut şi prinţul... Şi mi-a picat capul de pe umeri când la o grădiniţă, o fetiţă m-a întrebat dacă o iubesc pe colega care interpreta prinţesa. 

Când am jucat rol de bătrân, au urmat alte studii de caz, şi am început să privesc mai atent persoanele în vârstă, ca să văd cum vorbesc şi cum se mişcă. M-a inspirat mult Toma Caragiu, când trece de la căpitan în miliţie la vânzător de tablouri cu atâta convingere într-unul  "B.D,"-uri, că nici nu l-aş fi recunoscut dacă nu aş fi văzut filmul de câteva zeci de ori.
Apoi au urmat roluri de arlechin - când nu am mai avut nevoie de nici un fel de studiu, pentru că prosteala e în firea mea. Aşa că, doar m-am descătuşat de inhibiţii - iar când auzeam hohotele copiilor, parcă mai mare curaj prindeam şi mă trezeam că fac fel de fel de giumbuşlucuri, mai noi sau mai vechi.
Apogeul l-am atins când a fost nevoie să joc la travesti, în roluri de femei... şi am descoperit că în mine zace un ditamai puiul de lele! 
Aveam emoţii la început, că nu ştiam nici măcar cum să port fusta şi o luam mai mereu pe dos, ori cu faţa la spate. Şi colac peste pupăzoi, mai trebuia să mă dau şi cu ruj! Dar am făcut-o şi p-asta şi m-am fandosit cu atâta plăcere, încât cred că fata cea rea din "Baba Dochia" se află printre cele mai preferate roluri ale mele, ca să zic aşa.! A! Şi să nu uit de rolul de vrăjitoare, că-mi place să râd sinistru, ca lovit de streche. Muahahahahahahaha!!!!!...şi-mi imaginez că-n spatele meu loveşte fulgerul şi-ncepe furtuna apocaliptică! Muahahahahahahaha!!!!!
... iar copiii se prăbuşesc de pe scaune, de atâta râs - ceea ce îmi dă mai multă apă la moară! Până sar calul, mai sperii pe vreunul şi când începe să orăcăie ca din gură de şarpe, mă fac mic miculuţ şi mă duc acasă, cu coada-ntre picioare. 

Pe scurt, ce să zic? E mişto viaţa de actor... chiar dacă presupune multă muncă şi fiecare piesă nouă aduce cu sine câteva zile de stres şi mai multe nopţi nedormite (cel puţin, aşa este în cazuşl meu). M-am obişnuit, mai ales că trăiesc cu mine de ceva timp şi ştiu că unele lucruri nu le pot schimba, oricât de iraţionale ar fi. 
Partea bună e că de când sunt la trilbyst, nu mai ştiu ce e monotonia şi am învăţat mă bucur de mici momente frumoase.... mai ales atunci când văd şi simt că picătura mea de efort chiar contează pentru cei din jur. Nu-s actor de Hollywood şi nici vreun talent de pus în ramă - dar când mă înconjoară bucuria din ochii copiilor care ne privesc, văd viaţa într-o lumină mai blândă. Şi nu există zi fără să aibă ceva special în ea.... cum a fost cea în care o altă colegă a spus copiilor că este ziua mea şi mi-au dat lacrimile când mi-au cântat "La mulţi ani", cu toţii. Apoi o fetiţă mi-a dat cadou o ascuţitoare verde cu un zâmbărici pe ea. Sau altădată, când o mogâldeaţă creţulină a venit să o iau în braţe şi m-am trezit că era mai grea decât mă aşteptasem... însă am strâns din dinţi şi am dansat cu ea toată melodia de la finalul spectacolului. Ce să fac, nu puteam să dezamăgesc copilul... mai ales când era tot un chiot şi-un zâmbet!

Cineva spunea că viaţa nu se măsoară în ani sau în numărul bătăilor inimii - ci în experienţele frumoase pe care le acumulăm. Până la urmă, doar ele contează... şi oricum, ce e mai neplăcut devine motive de glumă la un pahar de vorbă, peste ani şi ani.

Să bem pentru asta! 
...şi-un cântec vesel să cântăm, cum e datina străbună!   
    


[The Fairy Godmother/ Shrek 2  - Holding Out for a Hero ]

vineri, 15 martie 2024

Macarena şi viaţa ca o pradă

Într-o nu ştiu care dimineaţă, printr-un nu ştiu care microbuz, mă aflam şi eu...ducându-mă, ca orice proletar, spre locul de muncă. Şi cum mergeam iac-aşa şi iar aşa, citind dintr-o carte (ca să-mi mai treacă de urât), numa' ce-aud, de la radio: "...tânăra Erika, de numai 24 de ani". Mai citesc câteva rânduri şi iar aud "...Erika, de numai 24 de ani". După încă vreo trei rânduri, iar aud: "tânăra Erika, de numai 24 de ani".  Am intrat la bănuieli, vă daţi seama. "Ce-o fi păţit săraca tânăra Erika, de numai 24 de ani"? 
Las cartea şi ascult la radio. N-au trecut două minute şi o voce feminină, zice: "Da... şi cum spuneam, această melodie compusă de tânăra Erika, de numai 24 de ani, are un milion de vizualizări pe Youtube şi e senzaţie naţională"! Apoi, o voce de bărbat, continuă: "Ai dreptate! Melodia compusă de tânăra Erika, de numai 24 de ani, a împărţit societatea în două şi merită să discutăm despre asta. Dacă vreţi să sunaţi şi să vă spuneţi părerea despre melodia compusă de tânăra Erika, de numai 24 de ani, vă aşteptăm mesajele la numărul" afişat pe ecran, probabil. 

Nu ştiu hitul care a spart gura târgului. Nu am auzit nici de duduia Erika... aşa că, ce face orice om modern, când nu ştie ceva? Exact asta am făcut şi eu: am căutat pe google "tânăra Erika, de numai 24 de ani", că aşa am crezut că o cheamă pe artistă, din moment ce orice vorbitor îi recita întreaga caracterizare, ca pe o litanie sfântă. Şi-apoi, mai există oameni cu nume de scenă din astea lungi şi descriptive: Don "The Dragon" Wilson, Dwayne "The Rock" Johnson, Adrian Copilul Minune, Copilu' cu dinţii de aur, sau ceva - că am uitat cum îl mai cheamă.  Aşadar, de ce nu ar exista şi "tânăra Erika, de numai 24 de ani"? 
Deci am căutat şi într-o fracţiune de secundă am aflat că melodia se cheamă "Macarena", iar "tânăra Erika, de numai 24 de ani", chiar a aruncat internetul în aer. Aşa că vă întreb:   
Aţi auzit de mega-hitul "Macarena", cântat de "tânăra Erika, de numai 24 de ani"? NU AŢI AUZIT?? Vaaaaiiii...dar cum se poate aşa ceva? Şi mai ales, unde v-aţi ascuns? Că vreau şi eu!
 
Însă, până una alta, mă simt dator să vă pun la curent cu trendul: există o melodie pe nume "Macarena", compusă de "tânăra Erika, de numai 24 de ani", care a compus melodia "Macarena" cântată de "tânăra Erika, de numai 24 de ani" -  o tânără care cântă "Macarena", compusă de "tânăra Erika de numai 24 de ani". Şi nu mai ştiu dacă v-am spus, deja: melodia se numeşte "Macarena" şi este compusă ŞI cântată de "tânăra Erika, de numai 24 de ani". ŞI ERIKA ARE NUMAI 24 DE ANI, DA?? ŞI CÂNTĂ MELODIA "MACARENA", PE CARE A COMPUS-O "TÂNĂRA ERIKA, DE NUMAI 24 DE ANI", DA??? SĂ VĂ INTRE BINE ÎN CAP! ERIKA. DE. NUMAI. 24. DE. ANI. (cu accent ascuţit, circumflex, grav, de toate formele, culorile şi mărimile pe "melodie-compusă-de-tânăra-Erika-de-numai-24-de-ani").

Acum, că s-a înţeles despre ce vom vorbi în continuare, zic să purcedem la drum:
Vă mai amintiţi prin vară, că şi Gheboasă a împărţit societatea în două atunci când s-a dat în spectacol pe la Untold? No, fix aşa este şi acum: fata asta a scris o melodie prin care şi-a spus nemulţumirile la adresa barbaţilor  - şi uite aşa s-a creat ditamai vâlva: pe de o parte, unii o aplaudă, pentru că a surprins perfect chinul feminin într-o societate condusă de bărbaţi depravaţi şi ticăloşi - iar alţii au simţit nevoia să ia apărarea bărbaţilor (care n-ar fi chiar aşa depravaţi şi ticăloşi) şi să atace victima care momeşte bărbaţii spre ticăloşii şi depravări. Adică femeia. 


Aşa cum spunea duduia de la radio: acum vreo două decenii, când Ombladon era în vogă cu "Cheia de sub preş" - o înşiruire de înjurături din care o persoană cu bun simţ nu poate reproduce nici măcar trei cuvinte din varianta cenzurată acestui hit foarte hot - toată lumea aplauda. Ăla îşi ameninţa cu moartea fosta iubită, dar toată lumea fredona "melodia", pentru că erau vremurile. Astăzi, o tânără (de numai 24 de ani) îşi strigă nemulţumirile pe care le are în privinţa bărbaţilor, iar societatea o aplaudă. Pentru că aşa sunt vremurile. 
Şi aici am două observaţii. Prima: dacă nu-ţi apare talentul în vremurile potrivite, e degeaba. A doua: dacă binele binele şi răul se sucesc după moda vremii, ce spune asta despre noi?

Revenind la ce a compus "tânăra Erika, de numai 24 de ani": hitul (că nu ştiu cum să-i zic altfel, pentru că nu cred că e nici melodie, nici poezie, nici nimic....ca să fiu sincer) are un mesaj adânc, împărţit pe două strofe şi-un refren: 

- prima strofă deplânge condiţia jalnică a femeii din societatea actuală, care orice ar face şi oricum ar arăta, nu este pe placul "comunităţii" bărbaţilor. Prin urmare, săraca domniţă, dacă are curbe, e condamnată că le are. Dacă nu are curbe, e condamnată că nu le are... pe sistem "şi-aşa-i rău, şi-aşa nu-i bine; cum o dai, ca porcul vine"! Deci: ce să mai facă femeia, ca să fie pe placul masculilor feroci? 
Dacă ar citi cărţi de dezvoltare personală, de exemplu, domniţele respective ar putea afla că nu trebuie să fii pe placul cuiva, pentru a te simţi bine. Nu suntem sclavii nimănui, până la urmă... ci nişte dumnezei care se roagă la Univers şi li se îndeplinesc toate dorinţele. Normal! :))
Problema e că domniţele citesc cărţi de dezvoltare personală, pentru că aşa sunt vremurile; dar nu înţeleg ce citesc, cred... iar singura modalitate de a-şi exterioriza frustrarea este prin înjurături - care, aduc din nou blamare socială, pentru că "domnişoarele vorbesc frumos, stau la cratiţă şi educă copii"; copii care, conform versurilor, sunt masculii feroci cărora doresc să le intre în graţii, dar care-s proşti ca noaptea... ca să zicem aşa. Dacă aş cita hitul, ar fi "Ai un copil de educat, tre' să-l înveți să sugă/ Când zic "copil", mă refer la bărbatu' de lângă" - iar asta nu comentez, pentru că se înţelege unde bate "tânăra Erika, de numai 24 de ani". 
Dacă ar fi, totuşi, să mă refer la textul original, remarc că este o exprimare nefericită şi neterminată. Nu trebuia să ni se explice şi lângă cine sau ce stă bărbatul? Zic şi eu!

Continuăm:
"Dacă nu erau bărbații, cine vă protejează?
Ne protejeze de cine? Exact, în p*** mea".
Cum spuneam, femeia vorbeşte urât. C-apoi, când trăieşti asemenea calvar, ce soluţii mai ai? Dar dacă vreo femeie îşi imaginează ideea de protecţie ca pe o secvenţă din filmele cu Van Damme, care împarte pumni şi picioare oricui are curajul să se uite mai insistent la domnişoara trofeu, atunci îmi pare tare rău pentru ea. Nu cred că a înţeles nimic din nimic.  
După capul meu, protecţia asta pe care un bărbat o oferă unei femei, o înţeleg mai mult în cheie spirituală - nu neapărat fizică: un sprijin moral, o viziune diferită asupra vieţii, un sfat, un umăr de sprijin, un partener de discuţii...prostii din astea, mai învechite. C-apoi, decât să-ţi fie frică de unul singur, parcă e mai bine să-ţi fie frică în doi; mai trage unu', mai împinge altu', apoi vedem pe unde scoatem cămaşa. Şi până să fim smardoi, nu ar fi mai bine să evităm situaţiile şi locurile pe unde se poate lăsa cu scandal? Întreb... nu dau cu parul. 
Iar dacă-i până acolo, în societatea asta plină de emancipări, pe mine cine mă protejează? Da, sunt bărbat. Dar nu am dat un pumn nimănui, niciodată în viaţa mea. Ce-i drept, am şi evitat locurile potenţial periculoase. De exemplu, îmi trece viaţa şi nu am intrat de cinci ori într-o dicotecă sau club, că n-am avut de ce. Nu m-am drogat, nu am băut şi nu am fumat - tocmai pentru a fi cu mintea trează şi a fi atent la ce se întâmplă în jur. 

- a doua strofă a hitului cântă cu vorbe despre condiţia jalnică a femeii în societatea actuală, care-i condusă de masculii feroci şi toxici. Prin urmare, când bărbatul şi femeia ies la primul "date" ("întâlnire", pentru cei care nu vorbesc romgleză), bărbatului îi e frică să nu fie păcălit de filtre foto şi de gletul de pe chipul femeii, în timp ce femeia vine traumatizată la acest date, să nu fie îmbătată, răpită, violată şi omorâtă. De aceea, săraca domniţă, trebuie să dea "share location" (locaţie pe whatsapp) unor prieteni, care să o verifice şi să cheme ajutoare, dacă se-mpute treaba. 
Păi e corect aşa ceva?



E clar, bărbaţii sunt brute ticăloase. Ştiu că ideea asta rezonează cu multe persoane, dar întreb şi eu: femeia, ca om ce se află, are şi ea gânduri în cap, valori morale, idealuri sau discernământ? Din versurile melodiei, pare că ar fi doar o păpuşă, condusă de bărbaţii brute ticăloase. 
Cum adică te întâlneşti cu unu' (de care se presupune că eşti fascinată - că altfel nu ieşi cu un bărbat pe care nu dai doi bani şi te enervează când respiră), dar îţi tremură inima de frică, să nu te răpească? E pe obligaţie "date"-ul sau e o alegere? Şi cum adică, "să te îmbete"? În ditamai restaurantul plin de lume, ăla te leagă şi îţi toarnă alcool pe gât, până leşini? Apoi te bagă în buzunar şi fuge cu tine fără să plătească, pentru a face şi ticăloşia supremă? Iar oamenii din jur ce păzesc? Sau vă întâlniţi la o speluncă de cârciumă, aflată în mijlocul pustietăţii? Bun... gusturile nu se discută; dar de ce te-ai duce acolo tu, ca femeie gingaşă, dulce şi suavă ca o garofiţă? Eu nu m-aş duce, de exemplu. Nici ca bărbat, nici ca femeie.
Şi mai ales, care-i treaba cu datul locaţiei? 

Privită în context, situaţia mi se pare cam în genul acesta: ai intoleranţă la lactoză. Îţi pui în gând să mergi la restaurantul unde-a-nţărcat mutu' iapa şi să te îndopi de lactate, dar îţi trimiţi locaţia unor prieteni, ca să te sune din când în când şi să vadă dacă eşti bine. Iar dacă ai făcut vreun şoc, ceva...să cheme ambulanţa. Adică: te bagi cu mâna la crapătura uşii, strângi uşa şi urli că te doare. De ce ar face cineva aşa ceva?
De ce ai intra într-un context periculos şi ţi-ai lăsa siguranţa pe mâna altora? Nu ştiu!  

- refrenul e simplu: 
"Dale a tu cuerpo alegría, Macarena
Dansează fetele, nu-nțeleg care-i problema"

Dă-i din cuerpo, Macarena, că eşti cetăţean european şi ai drepturi. 
Dar cantautorul nu înţelege că nu este problemă că dansează fetele dând din tot "cuerpo". De-ar fi viaţa tot un dans...eeee-he! Ce bine ar fi! Chiar şi-aşa, ar putea fi o problemă unde, când şi cum dansează fetele, dând din tot cuerpo. Dar chiar ne uităm la toate detaliile?
Mda... Aşa zic şi eu!

Una peste alta, "melodia" compusă de "tânăra Erika, de numai 24 de ani" mi se pare o infantilitate. 
Nu neg existenţa oamenilor răi, care fac nenorociri din senin - şi mai ales, nu acuz pe nimeni; spun, doar, că propria siguranţă este o datorie personală, mai întâi de toate... pentru că răul vine sub cele mai diverse forme şi oricum ne ia pe toţi din senin. Haideţi, măcar, să nu tentăm situaţiile nefericite. 
Tocmai de aceea, hitul îl percep doar ca pe o sforţare adolescentină, din categoria "fac ce vreau, că sunt major; am maşina cea mai tare şi gagica cea mai mare, smecherie şi valoare, am prieteni şi duşmani, care mă doresc de bani. Şi sunt o doamnă, ce p**a mea". Simplu. 
Mi s-a părut, însă, foarte interesantă, reacţia socieţii - care, mai întâi de toate, pare că doreşte să o facă vedetă pe "tânăra Erika, de numai 24 de ani" şi apoi, să mai umple spaţiul public cu nişte discuţii goale, pentru a se abate atenţia de la nişte discuţii pline. Ce discuţii? Habar nu am... cert e că "tânăra Erika, de numai 24 de ani" a anunţat, acum câteva zile, că intră în politică. Bravo ei!
La succesul pe care îl are, mă aştept ca la anul, aceeaşi "tânără Erika, de numai 24 de ani" să ajungă şi vreun pui de ministru. Preferabil la Educaţie sau la Cultură, că-s pe tronsonul dânsei.
Ce poate fi mai frumos de atât? 

Hitul "Macarena", desigur... "compus de tânăra Erika, de numai 24 de ani". Şi de aceea, propun să ascultăm minunăţenia! Pun şi eu umărul la succesul fetii... că mai ştii cum o ajunge vreun preşedinte de stat, peste câţiva ani? Nu e bine să am şi eu o pila sus-pusă?

Să bem pentru asta! Şi să deplângem soarta tuturor femeilor care pleacă bucuroase la "date", da-şi lasă locaţia pornită la telefon - de frică să nu fie îmbătate, răpite şi violate. 
Să vină hitul! Altul, desigur... că nu vreau să scorojesc timpanul nimănui! 



[Jagwar Twin - Bad Feeling / Oompa Loompa song]

sâmbătă, 24 februarie 2024

Hop! Şi-al cinsprezecelea Dragobete...

Ziua de azi, la mulţi ani! 
Haideţi să bem, să mâncăm şi să petrecem, că e sărbătoare mare! Dar ce zic eu "sărbătoare mare"? Astăzi e o zi de MARI SĂRBĂTORI, care merită să fie celebrate cu surle şi multe trâmbiţe! Cu pompă, cu lăutari, cu bairam, multe aprecieri şi mai multă iubire...

...Pentru că am ajuns ziua în care împlinesc şi eu cinsprezece ani de de scriitoriceală. 
Bine, ca să fiu sincer, scriu de mai mult timp. Nu mai ştiu exact de când... presupun că după prima traumă emoţională, când ardeam atât de intens pe interior, încât nu mai ştiam ce să fac să-mi treacă. Şi un prieten m-a sfătuit cu o vorbă mare: "Pune-ţi gândurile pe hârtie şi vezi ce iese. Poate nu te linişteşti, dar măcar te mai organizezi; înţelegi ce se întâmplă, de ce se întâmplă şi mai ales, înveţi cum să nu mai repeţi greşeala". 
Iar eu aşa am făcut şi am scris. Nu mă organizam şi nici nu înţelegeam cine ştie ce, dar măcar îmi exteriorizam, cumva, tortura gândurilor. Pentru că, aşa cum aveam să aflu mult mai târziu, suferinţa emoţională durează doar câteva secunde; restul de ore, luni, ani şi decenii întregi de durere sunt doar chinuri determinate de retrăirea acelei suferinţe.
No...şi scriam. Căutam să-mi compar experienţa cu ceea ce mai auzeam şi eu pe ici şi pe colo. Mă analizam şi când (în sfârşit) reparam daunele,  făceam ce făceam şi repetam greşeala... c-apoi unde ar mai fi farmecul vieţii, dacă am fi perfecţi şi după fiecare şut, am face un pas înainte? Vorba 'ceea: "Din greşeală în greşeală, spre victoia finală" - de care nu scapă nimeni, că aşa e-n tenis!   

Şi dă-i şi luptă, luptă şi dă-i...după o vreme, am învăţat să scriu fără a fi determinat de diverse buşituri şi iaca se-mplinesc cinspezece ani oficiali de blogosferă!
În numerologie, numărul 15 cică este un amestec de energii ale cifrelor 1, 5 şi 6 - de aceea simbolizează conducere, înţelepciune, finanţe şi afaceri, relaţii, dragoste, familie, pace, armonie, curiozitate şi idealism. Ceea ce mă reprezintă perfect: sunt mai curios decât toate caţele puse la un loc pe Radio Şanţ şi-mi place să stau la bârfă, cât e ziulica de lungă. Iar restul caracterizărilor mă definesc de minune! "Conducere"? Este numele meu mai mic. Înţelepciunea sare din mine ca mingea din colţul mesei! Barbă albă-mi mai trebuie şi-s guru ăla cu ochelari de soare, la influensăreala căruia care se-nchină toate vedetele cu ştaif. 
Relaţii, dragoste? Îl ştiţi pe Don Juan de Marco? Mno...el a fost ucenicul meu. Şi nici măcar nu i-am arătat tot ce ştiu...dar l-am lăsat să fie faimos în ţara lui, ca să aibă şi el de-o pâine. Eu nu am nevoie de celebritate, că-s modest şi nu-mi place lauda :)
Revenind la oile noastre: paisprezece ani, bătuţi pe muchie.. şi asfalt neted spre anul al cinsprezecelea an. Să fie şi s-avem de toate, sănătăţuri, bunătate! La mulţi ani şi la mulţi bani, bucurii şi-un car de ani! 
Hai să bem!

Tot astăzi sărbătorim şi Dragobete's Day, Ziua Naţională a Iubirii. La mulţi ani, dragobeţi şi dragobeate!
Pupăciuni, inimioare şi tacâmul tradiţional: mese festive, pluşăreli, floricioaice şi-o lacrimă dulce. Lacrimă de Ovidiu, desigur, c-apoi nu ne-ncurcăm cu toate prostiile! 
Pe scurt: ce am făcut la Valentin, facem şi acum...dar cu ie pe noi, că suntem români geţi-begeţi-daco-geţi! Şi-nc-o dată, măi flăcăi şi flăcăice (că nu vreau să discriminezpe nimeni)...hooop şi-aşa, şi-aşa!! Hai, hai, cu talent, că azi ne îndrăgostim! Petrecem!  



Mai ales că-s prototipul îndrăgostitului universal şi mă simt ca o vedetă a acestui praznic iubirăcesc... pentru că nu există zi de la Dumnezeu în care să nu-mi pice pata pe câte ceva. Serios, nu vă mint: mă îndrăgostesc mai des decât respir!
Acum vreo două zile zile, de exemplu, m-am îndrăgostit de un iaurt grecesc, pe care l-am combinat cu musli, ciocolată şi frânturi de nuci. Am mâncat juma' de kil, de-am dat cu căciula după câini! Şapte nebuni se băteau la gura mea... aşa de îndrăgostit ce-am fost! O secundă a lipsit şi-i dădeam şi inelul de logodnă, că prea mi s-a lipit de suflet!
Ieri mi s-au aprins toate călcâiele după o ciocolată cu alune - pe care am devorat-o aproape pe toată, exact după masa de prânz. Na, ce om să fii, ca să rămâi nepăsător în faţa unei asemenea delicioşenii?
În altă zi, mi-a picat pe un tricou verde fosforescent - că am vrut să mă remarc din mulţime, ceea ce s-a şi întâmplat: prietenii se plâng că-i ustură ochii când mă văd îmbrăcat cu el şi la soare se mai pot uita, dar la mine ba. 
Şi tot aşa...mi-e greu să ţin socoteala tuturor pasiunilor care îmi inundă sufletul. Ce-i drept, într-o vreme, mă mai îndrăgosteam şi eu de câte o domniţă. Dar după câteva experienţe patronate de Luna Neagră-n multe zodii, mi-am dat seama că nu rentează avântul meu revoluţionar şi m-am retras la odihnă - până îmi mai vine mintea la cap, cel puţin. Ce să fac dacă la mine, îndrăgosteala e sinonimă cu prostia? Sunt lucid, totul bine şi frumos; apoi m-a pălit flama şi mintenaş încep să fac ploiţă cu limba, ca bebeii când se chinuie să vorbească. Iar dacă-s atins prea tare de Cupidon, mai stau şi ţintuit la pat! Ca-n poezie: "Şi când o văd, îngălbenesc; şi când n-o văd, mă-mbolnăvesc". Ghinion, ce să zic? 
Asta nu-i viaţă, Mai ales că mi-am consumat resursele pe tâmpenii şi nu mai am nimic de oferit.  Aşadar, să revenim la iaurt! Şi-o pizza cu piept de pui - că astăzi, parcă simt cum mă inundă pasiunea când mă gândesc la dânsa. "Dragoste la prima vedere, cine-ar fi crezut...să iubesc cu-atâta putere, ca la început"!

Bine, bine...se-nţelege că-o iubesc până diseară! 
Mâine am în plan să trăiesc o mică patimă cu o îngheţată. Cu nuci. Iar de luni, mă bag pe îndrăgostiri normale pentru vârsta mea: o bere cu tequila, apoi o shaorma de la turci. M-ar tenta şi nişte ceai de-al lor, dar mi-e că le dau pagubă-n afacere... că ei beau ceai cu nişte degetare şi eu beau ceaiul cu găleata. 
Iar miercuri am planuri mari: vreau să  m-amorezez de una bună rău...sub forma unei sticle de lapte de soia. Cu alte cereale. Şi tot aşa... ţop! o iubire! ţop, altă iubire... sunt ca puricele, din floare-n floare!

În concluzie, ce am învăţat noi, astăzi? Păi: iubim şi petrecem! 
Voiam să discut şi treburi serioase, da' m-am luat cu aniversările astea păcătoase şi nu vreau să vă plictisesc mai mult decât e cazul. E timp pentru toate, că nu au intrat zilele-n sac!
Aşadar, vă mulţumesc! Tuturor care citiţi, care veţi citi şi care aveţi altceva mai bun de făcut... pentru că fiecare, în felul lui, mă sprijină să continui şi să rămân prezent prin incinta aceasta virtuală. 
Am spus-o şi o repet: de câţiva ani, multicei chiar, mă surprinde gândul de a renunţa. Nu scriu pentru a câştiga bani din asta - chiar dacă am avut această idee atunci când am început. În timp, am înţeles că după revoluţie, am primit libertatea de a striga. Dar dacă vrei să fii auzit şi luat în considerare, trebuie să ai mult "spate"; altfel, alergi de unul singur şi ieşi pe locul doi. Cam aşa e şi cu scrisul: dacă vrei carieră în domeniu, trebuie "spate" asigurat: muuuultă susţinere financiară, multe cunoştinţe care să deschidă uşile potrivite, multe strategii de promovare şi, în principiu, multe de multe. Dar nu contează asta, că nu-mi place să fiu în atenţia publică mai mult decât este cazul. 
Însă mă mai întâlnesc cu câte cineva care-mi spune că citeşte mereu ce postez eu pe aici şi se bucură. Apoi altcineva...şi altcineva... mulţi cineva care îmi dăruiesc din energia lor. Pe unii îi cunosc, pe alţii nici nu-i bănuiesc. Pentru toţi şi pentru mine, continui să scriu.
Cât de des şi până când? Habar nu am! Deocamdată, plecăciuni şi vă mulţumesc că existaţi! :)

Iar acum, hai că dau tain la invitaţi! Ce vă pofteşte sufleţelul? Fac cinste, că-i capra pe mine şi mi-a sosit rândul să fiu maestru de ceremonii! 
Aveţi chef şi de-o muzică? Ce ziceţi, o ascultăm p-aia cu fusta creaţă, creaţă,  care-i plină de dulceaţă - că e-n ton cu sărbătoarea. "Mânca-ţ-aş fusta" - cum ar suna un slogan de îndemn la iubire... mai ales dacă-i plină cu dulceaţă de prune. Sau de smochine. Sau dulceaţă de nuci.  

Mai bine, totuşi, hai să punem altă melodie. Una veselă şi-n acord cu iubirea de azi: 


[Bosquito - Hopa hopa]