Eu am crescut cu ideea că viaţa este grea şi ca să reuşesc să fac ceva cu ea, trebuie să îndur condiţiile neprielnice şi să nu le las să mă doboare. Iar atunci când cad, trebuie să mă ridic şi să merg înainte. Până când? Până văd luminiţa de la capătul tunelului sau dau colţul.
"Suck it, until you make it", cum ar spune fraţii de arme englezi. Un fel de "Taci şi înghite, până izbândeşti".
Noroc că de atunci, societatea a mai evoluat... şi vrem să credem trăim într-o lume plină de empatie şi energii binefăcătoare, emanate din belşug de Sfântul Univers.
Vrem...chiar dacă ducem aceleaşi lupte - chiar dacă sunt mai subtile şi ascunse în spatele zâmbetelor sau a politeţurilor civilizate.
Concomitent cu această faţadă luminoasă, a mai apărut o ideologie nouă, care spune că suntem un dar pentru planetă (SÂC, GURULE SADHGURULE!), suntem minunaţi şi perfecţi, dar tot ceea ce trebuie să facem este să îndrăznim să cerem. Şi abia apoi vom primi, numaidecât, toate bunătăţurile care ne sunt hărăzite.
O tâmpenie, dacă e să mă întrebaţi pe mine... dar na! Poate e vina mea, că nu mai am puterea de a mă racorda la revărsarea energiilor de fericeală şi prefer să stau aşa, acru ca o lămâie în cana cu ceai.
Noroc că Universul ţine cu toţi proştii şi nu mă lasă nici pe mine de izbelişte...aşa că, ocazional, mai pocneşte din deşte şi-mi trimite un apel de trezire - iar cel mai recent a venit sub forma unei notificări de la o aplicaţie de pe telefon: "Gata cu work from the şezlong! E timpul să back to school"!
MI-NU-NAT! Ador când mi se vorbeşte pe limba mea!
Atunci, haideţi să ne apucăm de treabă şi să revin la concluziile cărţii din titlu, fiindcă fenomenul îmbrobodirii mizeriei în polei cu paiete lucitoare se petrece în orice domeniu al vieţii, nu doar în îndrăgosteală.
...Cum ar fi medicina, de exemplu.
Credeţi că nu mi-ar plăcea să existe un medicament care să îmi ia starea de rău "ca cu mâna"? Să fiu bolând, în vârful patului şi să iau X pastilă, care îmi dă aripi şi mă pune pe picioare imediat ce mi-a intrat în raza vizuală?
Aţi văzut cum sunt reclamele: eşti mort-copt-rupt-în-gură de răcit. Întrebi un prieten ce să mai faci, că nimic nu are efect... şi din buzunar, el scoate mândru, noua minune a tehnologiei moderne - care, întâmplător, este exact ce-ţi trebuie! Aşa că înghiţi pilula cu supuşenie şi în clipa următoare eşti mai bun decât nou-nouţ!
Vreau şi eu d-astea, că Doamne feri! Cui îî place să sufere, aiurea-n tramvai? Sau mă rog...poate vor fi şi asemenea oameni. ("Choke me şi strânge-mă de gât")...DAR eu nu fac parte dintre ei.
Şi iau pastile, chiar dacă experienţa îmi spune că toate medicamentele astea nu vindecă, ci doar amână starea de rău. C-apoi... până nu îşi face boala damblaua, nu ai ce face.
În altă ordine de idei, printre cele mai mari profituri din lume se scot din industria farmaceutică. De ce o fi aşa, mai ales când avem farmacii din metru-n metru, prin majoritatea cartierelor? Nu e contra-intuitiv că dăm bani pe multe pastile şi tot suntem bolnavi?
Ori suntem toţi nişte băligi moi şi plătim sume nenumărate ca să ne facem bine, pentru ca imediat să ne pălească altă boleşniţă. Ori... poate că pastilele nu vindecă nimic, ci doar acoperă boala, aşa cum alcoolul acoperă depresia?
Nu ştiu. Dar am învăţat că dacă vinzi peşte şi ai profit, nu eşti nebun să îţi înveţi clienţii să pescuiască.
Apropo de învăţat: cu câţiva ani în urmă, am descoperit nişte teorii care spuneau că şcoala ne educă să fim sclavii societăţii moderne. Aşa că a apărut moda "şcolii de acasă/home schooling", care se presupunea că eliberează geniile creatoare ale copiilor. O prosteală, vă daţi seama.
E adevărat că şcoala ne uniformizează capacităţile şi ne educă să gândim în anumite tipare folositoare societăţii. Dar dacă vrem societate... cam asta trebuie să facem, ca să putem coexista: să avem un oarecare fond de valori comune, educaţie comună şi roluri prestabilite, pe care să le putem îndeplinim.
Da, şcoala ne învaţă să fim sclavi moderni. Şi da, învăţăm pentru note - deoarece pe baza lor, primim premii, burse, cazări, apoi locuri de muncă.
Altfel, nu interesează pe nimeni notele şi inteligenţa... ci doar obedienţa şi capacitatea de a ne achita de anumite sarcini, într-un timp dat.
Pe scurt, dincolo de "familia firmei, care trage în aceeaşi direcţie" şi alte polologhii fără sens, acestea sunt valorile unui angajat model: capacitatea de a nu isca probleme şi iscusinţa de a aduce profit angajatorilui.
Tot "Elefantul din creier" demonstra că politica se bazează pe manipulare. Şi asta ştiam... de ce să mint?
Puteţi să nu mă credeţi. Însă manipularea s-a văzut, fără putinţă de tăgadă, la ultimile alegeri. Mai ştiţi cum se polarizase societatea şi erai în pericol să fii linşat, dacă îţi declarai opţiunea politică în cercul social greşit?
Da, votul este un drept fundamental şi liber al fiecăruia dintre noi...dar vă mai amintiţi de reclamele (ironice) cu bătrâni care îşi doreau să meargă la vot, dar erau opriţi de nepoţii tineri şi salvatori, care le confiscau buletinele, pentru a nu vota cu "ăia răi"? Ce idioţenii!
Iar acum, "ăia buni" şi "ăia răi" îşi mâna, pentru a guverna ţara. Ce minunat!
Dar de ce se întâmplă asta? Pentru că, de fapt, alegerile nu contează iar politica este un cerc închis, ce are nevoie de susţinători, din când în când.
Iar eu am hotărât să nu mai joc acest joc... şinu am mai fost la votul de anul trecut. Mi s-a părut ciudat, iniţial...pentru că niciodată nu am lipsit de la vreun scrutin electoral. Am fost, am votat mereu, cu aceeaşi speramnţă: să fie mai bine. Până am înţeles că, de fapt, nu există mai bine. Există interese, înţelegeri pe sub mână, perfidie şi mase de manevră.
În plus, anul trecut nu aveam nici cu cine vota.
Nicuşor Dan mi se pare că este un incapabil şi nu l-aş fi votat nici măcar ca preşedinte de scară de bloc, deoarece nimic din activitatea lui nu m-a convins că ar fi vreun bun administrator.
Bine...nici cu ălalaltu...cum îl chema? Flooriiiinnn Călinescu... aaaa! Georgescu! Mi-l amintesc fiindcă rimează cu Florin Călinescu :)) No, nici pe el nu l-aş fi votat în viaţa lui, chiar de-ar fi candidat zilnic... pentru că deşi nu îl ştiam, nici nu-mi inspira încredere. Ce mi-e Sadhguru, ce mi-e Georgescu?
Aşa că m-a durut în cot, că oricum ieşea cine trebuia să iasă. D-aia s-au şi reluat tururile, ca să fie cum trebuie.
Şi este. Am înfrânt bau-baul şi de data asta, iar lucrurile merg spre foarte bine. Uitaţi-vă în jur! WeekeND frumos. Nu va fi uşor, va fi Nicuşor. Tâmpenii din astea, care umflă velele corabiei spre progres.
Ciudat e că tot mai mulţi dintre cei care dansau pe mese că s-a votat ce trebuia, acum îşi blesteamă prostia...ceea ce mă face să cred că indiferent cine ar fi ieşit, în mare, era fix la fel cum este deja.
Principiul "când eşti la Roma, faci ca romanii" guvernează şi religia, un aspect al vieţii care ar trebui să ţină de fibra sufletească a fiecăruia dintre noi. Însă...
Mai demult, era o şpârlă să fii creştin şi să crezi în Dumnezeu. Doar că acele vremuri au trecut şi creştinii au devenit simpli habotnici - pentru că marea şpârlă este să crezi în în Univers, Ştiinţă sau Extratereştri combinaţi cu chakre şi alte hinduisme. Sau să crezi în Nimic şi să te declari ateu, râzând fără reţinere de cei care cred în Cineva. Mai contează? Fiecare este habotnic, în propria credinţă care...ce să vezi? Depinde de conjunctură, în cele din urmă.
Dacă la job eşti înconjurat de spiritualisti şi traumatizaţi la copilul interior, nu vei fi fraier să fii creştin - că nu mai pupi colectiv nici cu slujbe! Deci, te integrezi...la fel cum înveţi să fumezi, dacă toţi colegii tăi vor fuma. Sau bei, dacă toţi cei din cercul tău de socializare vor bea. Sau donezi bani pentru salvarea moluştelor cu cap de zebră, dacă asta este moda de moment şi aşa se face.
Dincolo de învăţături, religia a devenit doar o altă metodă de integrare în grup şi/sau de control al grupurilor. Că-i organizată sau dezorganizată...nici nu mai contează!
Pe scurt, viaţa ni se rezumă la câteva caracteristici de bază: integrare, conservare, putere şi reproducere - iar toate aceste nevoi sunt îndeplinite în interiorul unui grup. Vorba cântecului: "unde-i unul, nu-i putere; unde-s doi, puterea creşte şi duşmanul nu sporeşte".
Grupul şi societatea sunt ingredientele care trebuiau să ne facă puternici. Amuzant este că tot ele ne şi dezumanizează - pentru că dacă vrei avantaje, trebuie să fii în rândul lumii, indiferent cum ar fi el: spargi tomberoane şi rupi bănci, dacă vrei să fii suporter fotbalagist. Sau te calci în picioare să primeşti o merdenea împărţita de Loredana-n fundul gol, dacă vrei să fii tânăr frumos şi liber. Sau...sau... vezi ce ţi se pare avantajos şi aplici reţeta.
Totul este doar un cerc vicios, de care nu poţi scăpa decât printr-un singur lucru, sintetizat într-un titlu de carte care transcede timpul: "Banii stăpâneşte jocul".
Abia atunci când ai resurse cât mai nelimitate, eşti cu adevărat liber şi nu te mai interesează integrarea, pentru că alţii vor să se integreze în cercul tău de apropiaţi. Nu te mai interesează conservarea, pentru că tu dictezi mersul lucrurilor...iar asta înseamnă putere. Şi nu mai pui nici preţ pe iubire, pentru că totul se reduce la un simplu casting: dai anunţi şi alegi să iubeşti (veşnic) pe cine vrei, până apar opţiuni mai tentante - când, din nou, ai puterea de a alege să iubeşti şi mai veşnic, tot pe cine vrei.
Dramatic este, însă, un un singur lucru: când nu ne mai ascundem după deget şi renunţăm la audedezvoltări, integrarea sinelui divin si altele asemenea, realizăm că valoarea noastră "de piaţă" este dată de importanţa pe care o avem în cadrul societăţii. Prin urmare, deşi fiecare dintre noi suntem nişte fiinţe magice care fluturăcesc prin viaţă într-o continuă beatitudine de suferinţă martirizantă şi sensibiloşenie neînţeleasă, pentru cei din jur contează doar ceea ce deţinem, ce lucrăm şi cât de bine văzuţi suntem în cercurile cât mai sus-puse.
De aici izvorăsc banii. Iar apoi, restul avantajelor...pe care nu trebuie să le recunoaştem, pentru că scoatem la lumină elefantul din creier şi nu este frumos.
Totuşi...
Să bem pentru asta şi să cântăm, că încă-i bine!
[Cargo - Nu mai am ţigări]
