Tot răul este spre bine!

Hristos a înviat!

Haideţi că a dat Domnul şi am revenit şi eu din vacanţă - ca să zic aşa. De fapt, nu a fost vacanţă, ci doar o perioadă ocupată, în care am avut foarte puţin timp să analizez ce se mai întâmplă în viaţa noastră de zi cu zi.

Prin urmare, mi-am pus pauză gândurilor, am trăit pe pilot automat şi am căzut într-o contemplare atât de adâncă, încât nici nu am realizat că au trecut 4 luni din anul de graţie 2026. De fapt, dacă mă iei pe nepregătite şi mă întrebi de dată, e foarte posibil să răspund că în câteva săptămâni îl aşteptăm pe Moş Nicolae  şi trebuie să ne pregătim pentru sărbătorile de iarnă!

Cam pe acolo trăiesc eu: sfârşit de octombrie, început de noiembrie 2025. Ceea ce...dacă mă uit pe geam şi văd ce frigăraie se încinge pe afară, este posibil să fie exact aşa. 

Dar...gata cu fotosinteza! Am promis că voi reveni la scris!

Îmi făcusem chiar şi o listă cu subiecte ademenitoare, ca să intru şi eu în rândul văicărelilor cotidiene - că doar, vorba poeziei: "Viaţa-i grea, necazu-i mare, semne bune anul n-are". Că de ce să aibă? Combustibilul se scumpeşte de la o oră la altă şi toate preţurile cresc anapoda, oamenii sărăcesc pe zi ce trece, ratele la bănci cică ne dau fiori, americanii se bat ca chiorii prin Iran, ăştia din slava Ucraina nu-s nici ei mai breji, situaţia politică e pe butuci...ce să mai deal, la vale?  E de rău, nenică! Haoleo şi haoleu, vine apocalipsa şi nu mai ştim pe unde să scoatem cămaşa! Dar asta nu se aplică şi la mine, pentru că eu port tricou şi  nu duc grija scosului cămăşii.

Oricum, nu e chiar aşa rău cum se spune. Încă nu e rău. Sau... poate am eu mintea pe bigudiuri şi nu-nţeleg sărăcia? 

Mă uit în jur şi per ansamblu, toate magazinele sunt pline de clienţi, care cumpără orice şi de toate, cu diverse coşuri legate unul după celălalt, ca un trenuleţ. Toate străduţele şi ulicioarele posibile sunt pline de maşini care vâjâie în toate părţile...vacanţele sunt vacanţe... distracţia e distracţie şi mofturile sunt mofturi care este imposibil să nu se îndeplinească. Deci e bine! 

Chiar dimineaţă am văzut o ştire la televizor care ne anunţa că au apărut primele cireşe din 2026, în Piaţa Cibin, din Sibiu. Dar nu cred că-s crescute pe Pământ...ci aduse de Elon Musk din serele de pe Marte sau ceva, că-s doat 180 de lei kilogramul. CÂTT??? O sută optzeci de lei kilogramul...aţi citit bine. ŞI A FOST BĂTAIE PE ELE! S-au vândut ca pâinea caldă... iar dacă cererea este atât de mare, mă gândesc că patronii acelor cireşi ar trebui să dubleze niţeluş preţul - ca să să câştige şi o ei nişte bănuţi în plus şi să aibă pentru zile negre; că doar trăim vremuri grele, nu glumă! 

Aşadar, cum spuneam: eram gata - gata să mă alătur şi eu corului de văicăritori, dar apoi m-am întrebat: "De ce să nu gândesc eu pozitiv şi să nu vibrez pe frecvenţe înalte, ca să-mi atrag de la Univers toate bunăciunile şi lucrurile frumoase"? C-apoi, se ştie: "gândeşti rău, primeşti rău; gândeşti bine, primeşti bine. Şi mai ales, de ce ţi-e frică, nu scapi"!

...iar eu vă mărturisesc că sunt terifiat de gândul că voi câştiga marele premiu la Loto! DOAMNE AJUT...ĂĂĂĂ...FEREŞTE! DOAMNE. FEREŞTE!

Deci nu ţipăm o gură-n sus şi ne plângem de milă! 

Exclus aşa ceva...mai ales că mâine e ditamai sărbătoarea: 1 Mai, Ziua Internaţională a Muncii, care se serbează prin stat degeaba! Şi-apoi, din toată sărăcia noastră ancestrală, tot găsim nişte leţcaie să fugim la o mini-vacanţă cu mici şi bere, cum cere tradiţia mioritică! 

Păi nu? 

Sfârâie grătarele, curge bericica, vine mititelul! Muzică, dans, voie bună... O plăjică mică, un soricel exotic, care să ne bronzeze pe spinare... ăsta-i rău? 

Şi staţi aşa, că se deschide şi sezonul de mare! Păi când s-or aduna la o bomboană de veselie toţi tinerii doritori de distracţii, mai contează răzbelul şi alte ielea? Ducă-se pe pustiu, să fie la ei, acolo! 

La noi e bine...ce vă faceţi atâtea griji?

E adevărat că sunt şi oameni care supravieţuiesc de pe o zi pe alta; dar luată situaţia la general... repet: arunc ochii pe geam şi sunt sigur-sigur că nu aşa arată sărăcia! 

Sau...mă rog! O fi vreo sărăcie din aia în tendinţe: machiată, tunată, botoxată, bombă sexy si siliconată, pe care orice om şi-o doreşte. Mai ştii? În ziua de azi, orice e posibil! 

Ceea ce e bine! Să bem pentru asta!

Şi să curgă micul, să vină bericica! Scoate şi cefuţa de la air-fraier, că-s la dietă şi nu pot să mă arunc în prea mult grătar! Ştim cu toţii că air-fraierul ăsta găteşte natural, e ultima învenţie în materie de mâncare sănătoasă!

Şi-apoi, vă invit la party, că o viaţă avem şi trebuie s-o trăim! Altfel...ne trăieşte ea pe noi! - ceea ce nu ştiu cu exactitate ce înseamnă, dar am auzit treaba asta la un guru d-ăla inspiraţionist (sau cum i-o zice) şi  tre' să fie de bine!

URA!!!!

17 Dragobeţi

De câteva luni, mă tot căznesc să scriu şi despre lucruri frumoase... c-apoi e plină lumea de haos şi de zbucium. 

Şi m-am gândit, m-am răzgândit, însă viaţa nu mi-a oferit nimic pe gustul meu; asta până când mi-am zis: "Hei! Ia stai puţin! Fă un pas în spate şi priveşte imaginea de ansamblu, apoi întreabă-te: ce e cel mai frumos pe lume, singurul lucru pe care ni-l dorim cu toţii? Singurul lucru pe care îl căutăm, singurul lucru pentru care ne sacrificăm viaţa, anii şi banii? Răspuns corect şi final: FERICIREA... Care se naşte din răsfăţ, grijă, împlinirea tuturor dorinţelor...adică, din IUBIRE"!

Şi uite aşa, mi-am descoperit subiectul. 

Dar nu puteam scrie despre iubiriceală aşa, aiurea-n tramvai! Hodoronc-tronc, căţel cu coadă, mă trezesc eu să închin monument de ode unei iubiri necunoscute! Nu, nu, nu - că doar nu terfeleşti iubirea zi de zi prin monden, ca şi cum ai bea o cafea. Departe de mine aşa ceva!

Iubirea e specială! E pură! E suavă! E cea mai frumoasă sculptură de pe un bob de orez! Este setul de  tacâmuri primite la zestre, pe care nu le scoţi decât la ocazii mari, ca să te bucuri de ele!

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu dau cezarului ce este al cezarului...deci am aşteptat cea mai specială zi din an, ca să vorbesc despre iubire. Îndrăgosteală...iubiriceală...moţonei, pluşăţei, floricioaice, ciocolăţele...

V-AŢI PRINS??? Am aşteptat Ziua Îndrăgostiţilor, băi fraţilor, ca să scriu şi eu, ca tot omul, despre ce era importat în acea zi: iubirea.

Acesta era planul.

Din nefericire (sau din fericire?), nu m-am ţinut de el. Anul acesta, Valentine's Day a picat de Sâmbăta Morţilor, Moşii de iarnă. Şi ce era să zic, ca să nu discriminez niciuna dintre sărbători? Iuby's Day fericit, Dumnezeu să o ierte? Veşnica pomenire, veşnica pomenire, veşnica ei pomenire? 

Unde mai pui că fix pe 14 februarie, "celebrul arc de stânci marine de la Sant' Andrea în Pugllia, cunoscut şi ca Arcul Îndrăgostiţilor, s-a prăbuşit". Ghinion, ce să zic? Veşnica pomenire, veşnica pomenire, veşnica lui pomenire... la loc luiminat şi loc cu verdeaţă, de unde a fugit întristarea şi amarul şi suspinul.

Doar  că nu puteam aşa ceva, pentru că oricât de frumos ar suna, întreb: ce iubire e aia fără suspin? Fără  dor, fără durere? Doamne feri, da' ne jucăm aici? Facem glume?

În două cuvinte: EX CLUS!

Şi uite aşa am rămas nevorbit, la mare zi de sărbătoare. 

Noroc că la barza chioară, Dumnezeu îi face cuib - iar Universul, în toată mărinimia lui cosmică şi plină de vid, mi-a zis să mai trag o carte şi...asta are, asta n-are, asta e câştigătoare...PAC! A venit  marea sărbătoare de Dragobete's Day... şi acum n-o mai ratez!

Totuşi, m-am fript cu ciorbă! Aşa că, pentru orice eventualitate, am fugit fuga la calendar, ca să verific când pică minunea. Adică...24 februarie...marţi... iar marţi nu e Sâmbătă (dedicată morţilor)... Perfect!!! Azi ne iubim mioritic!

TRĂIASCĂ! TRĂIASCĂ! TRĂIASCĂ ŞI-NFLOREASCĂ! IUBIREA! ŞI ŢARA! SUFLAREA ROMÂNEASCĂ!

Ştiu că pare o abordare suveranistă, dar azi avem voie...deci, vă rog să vă abţineţi cu porcăielile. Azi şi numai azi, ne iubim tradiţiile, da? Ca d-aia am dezgropat dragobetu' din negura obiceiurilor seculare...ca să fim şi noi în rândul lumii şi să stimulăm marketingul! Da?

Bun. Atunci, doresc să vă urez un sincer şi călduros "La mulţi ani, de Dragobete's Day"!

Însă, tot azi şi numai azi, mai este o mare sărbătoare...pentru că, da! Împlinesc şi eu 17 ani de blogărit - sau de "content crieităr", dacă ar fi să mă exprim în noua vorbă. 

Practic, am la cuvinte să-mi trec în cv, de numa-numa! Numai din blog umplu câteva pagini de funcţii şi atribuţii...pentru că am fost, pe rând: inginer la mama acasă, părerolog, blogger, influencer, iar acum sunt pe content creatureală. Şi culmea e că activitatea mea nu s-a modificat nici măcar cu un milimetru, ci s-au schimbat doar titlurile funcţiilor.

...ceea ce mă face să privesc viitorul luminos în faţă şi să sper că la anul, de majorat, voi deveni şi eu un pui de C.E.O. -  că de manageri responsabili cu asigurarea siguranţei şi deschisul porţilor sau de surpervizori de igienă şi dat cu mătura, e plină lumea!

Una peste asta, doresc să-mi urez şi mie, sinceri şi călduroşi la mulţi ani! Ceea ce, să fie...de preferat cu căldură din Caraibe, Thailanda, Maldive sau ceva de sorginte exotică!

Da' gata cu fotosinteza...hai să vorbim şi despre iubire, dar într-o manieră mai serioasă. Vreţi?

Hai, hai...că vreau să vă povestesc cum am descoperit eu iubirea. Sună interesant? Că atunci, încep:

A fost odată ca niciodată, că de nu ar fi, nu s-ar povesti... acum vreo 10 ani, am cunoscut o fată. Aşa a vrut Destinul... pentru că nici prin gând nu visam că plec la un curs de sustenabilitate, dezvoltare şi alte asemenea O.N.G-isme, dar mă întorc rupt în gură de îndrăgostit.

Nu-i vorbă, că mai traversasem câteva flame de îndrăgosteală (plus alte câteva flămuţe), dar pot să spun, cu mâna pe inimă, că fata aceasta m-a învăţat ce este iubirea şi mi-a împărţit viaţa în două părţi: înainte de EA şi după EA. 

Practic, ei îi datorez tot ceea ce sunt acum.

Eu am o fire mai emoţională. Unii i-ar spune "sensibilă", alţii ar numi-o "empatică". Nu contează denumirea; cert este că, pentru mult prea multă vreme, iubirea din capul meu era de tip adolescentin: emoţie pură! Gândeam emoţional, acţionam emoţional şi de multe ori, când iubeam, nici nu aveam nevoie de mâncare. Gurile rele spuneau că  "Iubirea trece prin stomac" - dar la mine nu era cazul. Eu ştiam una şi bună: "iubirea crede totul, iartă totul, suferă totul, speră totul". Pentru mine, iubirea era o decizie - iar din momentul în care mi se năştea în suflet, puteai să mă tai în bucăţi, să mă calci în picioare şi să faci orice din mine, că nu mai dădeam înapoi. Vrei să dorm în ploaie? Perfect! Acolo dorm! Vrei să stau preş în faţa ta? Perfect, stau preş...pentru că nu-mi puneam problema demnităţii. Eu iubeam şi ofeream...iar păcatul îl săvârşea cea care nu ştia să aprecieze darul meu. 

Şi nici nu plecam...pentru că dacă aş fi făcut-o, cum îmi mai dovedeam sentimentele? Nu aş fi devenit un mincinos? Nu îmi trădam propriile valori?

Apoi, a venit EA. 

Pentru mine, ea era cea mai frumoasa fată pe care am văzut-o, iar în mintea mea, frumuseţea exterioară este doar o podoabă a frumuseţii interioare; aşa că, practic, m-am îndrăgostit, pe loc.

Pentru ea, nu ştiu ce eram eu, că nu ies în evidenţă cu nimic. Dar spre surprinderea mea, a primit şi mi-a oglindit sentimentele cu aceeaşi bucurie şi ardoare.

Şi am fost un NOI frumos, până nu am mai fost...pentru că eu am făcut exact ceea ce ştiam: iubeam şi nu comentam. Iar asta ne-a adus sfârşitul. Ea nu avea nevoie de o slugă. Nu voia adorare, ci un partener de viaţă... care să o contreze, care să o întrebe, să o stimuleze, să o susţină şi să o ajute.

Problema a fost că eu am înţeles asta târziu, la vreo 2 ani după final. Doi ani de perpeliri, aşteptări, suferinţe şi întrebări fără răspuns. De fapt, totul avea răspuns şi îl primisem de mult, dar nu eram în stare să îl văd. 

De ce această fată mi-a schimbat viaţa şi mă bucur că am cunoscut-o?

Pentru că ea m-a ajutat să-mi intre în cap faptul că suntem suflete magice, îmbrăcate în oase şi carne. Nu suntem doar scântei sclipicioase care tresaltă în Oceanul de Lumină Ancestrală şi trăim cu vorbe, dar nici şomoioage de carne conduse de instinct şi pofte. Suntem oameni.

Deci este bine cu declaraţiile de iubire, cu valorile şi tot ce ţine de spirit... dar iubirile reale şi palpabile, relaţiile dintre oameni nu se rezumă la pupicuri, îmbrăţişări şi zâmbete. Realitatea aduce cu ea şi zile ploioase, în care darling trebuie luată de la serviciu, că nu are cu ce veni acasă. Sau nopţi în care alergi prin spitale, cu copilul bolnav pe braţe. Sau facturi de plătit, concedii de achitat şi mâncare în frigider.

Relaţia reală vine cu decizii şi sacrificii. Cu colegi colţoşi, răutate şi nenumărate ocazii de întinde o mână de ajutor celor din jur. Cu certuri în sânul familiei şi pentru binele familiei. Şi mai ales, cu diferenţe de opinii şi idei, dar şi cu toleranţă.

Mamaie avea o vorbă: "Nu poţi ciocni două pietre tari, că se sparg. Însă, dacă una mai tace, una mai rabdă, se modelează reciproc".

Aceasta este iubirea.

Să bem pentru asta!

La mulţi ani, să trăim, să avem şi să fie ce o fi. Nu are importanţă, dacă seara, punem capul pe pernă şi suntem împăcaţi cu noi înşine. 

[Antract - Cârciumăreasa]

Dilema bananei

La mulţi anişori, de Ziua Micuţei Uniri! 

Noi suntem români, noi suntem aici, pe veci, stăpâni! 

Da, da, ştiu că mă puteţi încadra în categoria nostalgicilor, la fel cum ştiu şi că istoria nu prea mai prezintă interes pentru prea multă lume. E timpul să privim spre viitor, spre lumea perfectă care ne aşteaptă după colţul pe care trebuie să-l dăm, ca să o putem vedea! 

Deci, să mergem înainte! "Ai, ai, ai, tot înainte cu tupeu"! - vorba melodiei. Trecutul e în trecut, că d-aia a trecut... fuse, fuse şi se duse, a zburat puiul cu aţa, adio şi n-am cuvinte!

Dar ce va să vie...să vedeţi fericeală atunci! 

Bine, dacă e să mă întrebaţi pe mine, mergem din prost în mai prost, în orice domeniu al vieţii. Dar nu din vina noastră! Luaţi fiecare în parte, suntem nişte oameni minunaţi - iar pe câţiva am avut norocul să îi cunosc şi eu. Dar la o privire de ansamblu, nu ştiu cum se face, că se hăiseşte căruţa din ce în ce mai rău şi iese ceea ce vedem cu toţii.

Dar până la urmă, noi să fim sănătoşi! Şi haideţi să gândim pozitiv: oricât de rău ar fi, încă e bine! 

Prin urmare, propun să lăsăm prostiile deoparte şi să ne bucurăm ...mai ales că de ceva vreme, mă tot gândesc să mai scriu şi eu despre ceva frumos. Cred că se fac câteva luni de când caut un subiect acceptabil, pe care să îl pot trata cu bucurie sinceră şi mai ales, fără a cădea în laude deşarte. E adevărat că nu l-am găsit, însă mă încăpăţânez şi nu renunţ la căutări! 

Până una alta, mă ţin de cuvânt şi râdem...aşa că vă voi prezenta un filmuleţ pe care l-am descoperit acum câteva zile şi care vorbeşte despre elegănţeala snobismului. E delicios! Vreţi să îl urmărim?

Dacă da, iaca aici minunăţie:

[Rankink Best Arieff Moments]

Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine mă distrează nenea din imagini - iar râsul afectat şi impetuos este de milioane! Mm - hihihi - hahahaha!

Perfect de acord, frate! Nu-s căzut ieri din copac şi înţeleg rostul politeţei şi al eleganţei, însă...uneori este prea de tot! Şi la ce să ne fandosim, când Dumnezeu ne-a dat mâini numai bune pentru a le folosi chiar şi când mâncăm unele feluri de mâncare? Vorba 'ceea din bătrâni: "Puiul, peştele şi pizza, se mânâncă cu mânuţa". 

Am tâmpit, ca să mănânc mazărea cu furculiţa? Sau să tai cu cuţitul boabele de porumb de pe ştiulete, ca apoi să le fugăresc (elegant) cu furculiţa prin farfurie? Muahahahaha!!! 

  

Totuşi, ţin să menţionez că şi acest om normal şi perfect funcţional mănâncă greşit banana. Mi se încreţeşte pielea pe mine când îl văd, serios!

De fapt, staţi să o iau cu începutul: treaba cu mâncatul corect al bananei este o problemă internaţională, de care se preocupă toţi cercetătorii lumii.

Ce Putin, ce Ucraina, ce Bolojan, ce tăieri şi ce sărăcie? Astea au fost, sunt şi vor mai fi! Supravieţuim cum putem, scapă cine poate. Dacă poate; dacă nu...ghinion! 

Însă dilema bananei este alful şi omegul vieţii, cel mai mare necaz al omenirii - iar în prezent sunt trei modalităţi de abordare a acestei probleme: 

  

1. Unii oameni, printre care mă număr şi eu, ţin banana în mână de la capătul A şi desfac coaja de la capătul B. De ce aşa? Pentru că în capul meu, cel puţin, codiţa aceea seamănă cu un mâner; o toartă, dacă vreţi. Şi mi se pare normal şi natural să apuc banana de la acel capăt, care are o aderenţă mai bună.

2. Alţi oameni, precum nenea din clipul de mai sus, ţin banana de capătul B şi o desfac de la capătul A. Când am văzut tehnica asta pentru prima dată, m-am crucit cu toate mâinile, pe cuvânt! E adevărat că se desface coaja puţin mai uşor decât la prima variantă, dar mă întreb ce mai faci când ajungi la capăt cu mâncatul. Nu există riscul să te spoieşti pe mâini sau să îţi pice banana din mână?

Mi se pare contra-intuitiv aşa ceva - dar , mă rog! Fiecare cu normalitatea lui, ce să mai zic?

3. Oamenii din a treia categorie sunt cei mai inventivi: ei rup banana pe jumătate, apoi mănâncă cele două bucăţi. 

Întrebare întrebătoare: 

CUM SE DESFACE CORECT BANANA?

Nu ştim, deoarece există argumente valabile de toate cele trei părţi. Şi-apoi să te ţii scandal, porcăieli şi înjurături pe internet... c-apoi de ce îl mai avem, dacă nu îl folosim la socializare??

No, dar după lungi controverse, cercetătorii au ajuns la un consens ştiinţific şi au decis că cel mai corect mod în care se desface o banană este cel pe care îl folosesc maimuţele.

Şi-acum vă veţi întreba: "Bine, bine! Dar cum face maimuţa"? - iar eu vă sar în ajutor: conform observaţiilor asidue, când i se face foame unei maimuţe şi decide să se alimenteze cu o bacă produsă de anumite plante erbacee din genul Musa (fruct pe care oamenii normali l-ar numi "banană"), ţine de capătul A şi desface de la capătul B. 

Aşadar, s-a decis: Ce face maimuţa, să facă şi omul! Eu, cel puţin, fac asta nativ...deci sunt şmecher cu doi de ŞM şi nici măcar nu mă chinui!

Băi, ce-mi place când sunt corect şi am dreptate! Apropo, vă stau la dispoziţie şi cu alte sfaturi de viaţă, oricând aveţi nevoie. Prima sedinţă de consiliere este gratuită, a doua şedinţă are preţ dublu, iar de la a treia şedinţă, ofer o reducere de 50% din preţul celei de a doua şedinţe. 

Sunaţi, întrebaţi şi nu veţi regreta...pentru că altfel, nici nu ştiţi ce pierdeţi!

Să bem pentru asta! 

Te invit aici, nu vei regreta... am atâtea surprize plăcute, aceasta e şansa ta!

Serios, nu glumesc! Vă cinstesc cu o "Lacrima lui Ovidiu" dulce şi bună, de se lipeşte de suflet, nu alta!

Şi-apoi dans, că-i zi de sărbătoare:

[Zdob şi Zdub & Fraţii Advahov - Trenuleţul]