Hristos a înviat!
Iată-mă-s, din nou, la aici... şi nu, nu voi vorbi despre politică, aşa cum, poate, vă aşteptaţi. Sunt suficienţi îndemnători şi prozeliţi care fac asta şi nu cred că grămada cere vârf.
În plus, am renunţat să mai explic sau să mai învăţ ceva pe cineva. O mare parte a vieţii, m-am tot simţit dator să dau lămuriri, arăt, să demonstrez,să învăţ şi să povestesc, din dorinţa de a fi văzut ca ceea ce sunt, nu ca ceea ce am. Nu contextul, nu povestea, nu hainele, barba sau coafura, ci omul de dincolo de ele.
Şi-am tot dat din gură, aiurea, până mi-au ieşit peri albi şi am înţeles că nu contează. Oamenii sunt cum sunt şi nu se schimbă, doar pentru că ofer eu nişte informaţii sau alte puncte de vedere. Informaţii care, de obicei, nici nu-i interesează.. decât atunci când sunt congruente cu propriile puncte de vedere şi îi măgulesc.
Aşa că...de ce să ne agităm?
Apropo de agitaţie: ştiţi ce este FOMO?
Eu am auzit de asta, cu mai mult timp în urmă şi nu m-am simţit luat în vizor... până zilele trecute, când am intrat la bănuieli.
Dar, să o iau cu începutul:
FOMO este o prosteală de boală modernă, care înseamnă "Fear Of Missing Out" - adică disperarea de a fi mereu la curent cu orice like, tweet sau bipăit din mediul virtual, pentru ca nu cumva să pierzi vreo ştire (nu-i pot spune "informaţie", pentru că internetul e plin de bălării, în principiu) de "interes general".
Mai pe şleau spus, sindromul FOMO se referă la dependenţa de tehnologie - care, în ultima vreme, se duce, bine de tot, spre obsesie.
No, acuma... io-s suficient de bătrân ca să prind şi viaţa de dinaintea internetului, aşa că pentru mine, lumea virtuală este o ocupaţie de timp liber, atunci când îl am - deci nu mă opreşte să trăiesc în realitate şi să fac ce am de făcut.
De fapt, am avut telefon fix prin 1997 şi îl ţineam mai mult de mobilier - că mă tot întrebam la ce mi-ar putea folosi. Iar telefon mobil am primit cadou prin 2003-2004, când eram în facultate şi ar fi fost nevoie să vorbesc pe acasă.
Era un Nokia 5110, pe care mi-l ţineam, mândru, într-o teacă agăţată de cingătoare. Ţin minte că aveam cartela de 4 euro şi eram taxat la minut, aşa că cele mai lungi convorbiri durau maximum trei minute....ca să nu îmi încarc telefonul decât o dată pe lună, când expira valabilitatea creditului.
Internet nu aveam pe el, iar un computer văzusem mai mult în poze, aşa că nici nu ştiam să îl pornesc, dar să mai umblu şi pe el! Desigur că se inventaseră internet-cafe-urile, desigur că erau jocuri pe calculator cu duiumul, doar că nu făceau parte din viaţa mea şi nici nu simţeam nevoia să le caut. Mai ales că nici nu îmi place cafeaua.
Prin 2006 deja apăruseră telefoanele cu cameră şi cineva mi-a împrumutat un telefon Samsung cu clapetă şi cameră VGA. Mi-a plăcut mult şi doi ani mai târziu, mi-am luat şi eu telefon cu cameră. Ce-i drept, bătrânul meu Nokia dădea rateuri şi nu îşi mai făcea treaba: bateria stătea fixată cu scoch şi o bucaţică de hârtie, semnal nu prea mai prindea şi nici nu mai auzeam la el.
Prin 2010 am descoperit telefoanele cu radio şi mi-am cumpărat un Samsung S100, cel mai frumos telefon pe care l-am avut vreodată. Negru şi rezistent, cilibiu, cu tastatura care glisa de dedesubtul display-ului. Avea şi cameră. Avea şi radio, la care ascultam oriunde mă duceam.
Cică era model pentru femei, dar nu conta... Viaţa era frumoasă. Ce-mi putea dori mai mult?
Prin 2015, smartphonurile erau pe val. Nu aveam aşa ceva şi nici nu înţelegeam la ce mi-ar trebui unul. Nu avea nici măcar taste... deci, ce să fac cu el? Să mă uit la filme? Da, bine... de parcă nu aflasem că s-a inventat televizorul!
Dar, spre deosebire de televizor, pe smatphone puteam pune Whatsapp! Mai ales că toţi cunoscuţii îşi făceau grupuri: la muncă, la distracţie, în familie... şi nu puteai trăi, dacă nu erai într-un grup de Whatsapp. Vorba cântecului: "Cine nu e scris pe listă, nu există"!
Doar că eu nu eram şi trăiam bine-mersi.
Abia prin 2018 mi-am luat primul smartphome. Nu aş fi făcut-o nici atunci, dar telefonul meu se cerea schimbat. Şi cum nu prea mai aveam alte posibilităţi de selecţie, iar camerele foto de la smart auzisem că sunt foarte bune, mi-am zis că nu se va face gaură în cer, dacă îmi iau din acesta. Şi mi-am luat un Nokia 3... care mergea lent şi se tot bloca, dar mi-a oferit posibilitatea de a intra într-un grup de Whatsapp şi de a fi în rândul lumii.
De atunci cred că am mai schimbat vreo două telefoane, pentru că nu prea pun preţ pe tehnologie. Nu simt nevoia unui model nou decât atunci când cel pe care îl am deja, nu mai merge nici cu slujbe efectuate de-un sobor de preoţi.
Iar când vine şi momentul unui nou telefon, caut ceva de calitate medie; nu mă avânt spre vârfurile de gamă, pentru că nu mă interesează să impresionez pe nimeni şi nici nu văd la ce mi-ar folosi aşa ceva; în definitiv, tehnologia are un rol şi dacă îşi face treabă, ce mai contează restul? Un Samsung face cam acelaşi lucru pe care îl face un Iphone - adică te ajută să ţii legătura cu oamenii, la fel cum un Logan face acelaşi lucrupe care îl face un BMW: te duce din punctul A în punctul B.
Mai ales că-mi sare inima şi când scap telefonul meu cel hârb... deci nu ştiu ce aş face, dacă mi-aş ciobi un telefon de câteva mii de euro.
Aşa că, da...de ce să fiu dependent de tehnologie? FOMO e pentru alţii, nu pentru mine.
...asta până într-o zi, când am rămas fără baterie la telefon. Nu eram acasă, aşa că nu am putut să mi-l încarc, iar baterie externă am, dar e suport pentru praf. Nu stau să mă car cu ea, pe oriunde mă duc.
Nu-i vorbă, că în vreo 40 de minute eram acasă şi îmi puneam telefonul la încărcat... deci ce se putea întâmpla în timpul acesta? Ardea ceva? Aflam când ajungeam. Venea Apocalipsa? Eta, na! Dacă aveam timp, mă ascundeam undeva şi poate scăpam; dacă nu, mă prindea nepregătit, muream şi gata! Aia e!
Şi totuşi...când mi s-a oprit telefonul, un fior de panică mi-a trecut prin inimă. M-am simţit, cumva, deconectat de lume. De familie şi de prieteni. Pentru o fracţiune de secundă, m-am simţit complet izolat şi singur. Dar mai ales, izolat.
Şi cumva...mai liber şi înconjurat de linişte.
Am FOMO din asta? Habar nu am. Nu am crezut, pentru că spre deosebire de orice văd în jurul meu, nu ţin să fiu la curent cu tot. Nu simt nevoia să comunic orice cu oricine şi nu mă interesează majoritatea lucrurilor care se întâmplă în jur.
Când şi dacă sunt pe fază, verific orice vibraţie... e adevărat. Dar fac asta din dorinţa de a vedea dacă sunt căutat pentru ceva important. Şi mai am noroc că nu-s (foarte) căutat; iar dacă sunt, nu am mereu chef de vorbă. :))
Însă...fiorul acela de izolare m-a pus pe gânduri. Şi mă întreb dacă nu cumva sunt... şi suntem, deja, subjugaţi de tehnologie. Conduşi de tehnologie şi modelaţi după chipul şi asemănarea ei.
Un chip urât şi iluzoriu, în care contează doar imaginea şi distracţia. Reţelele de socializare, pozele pline de filtre, discuţiile fără rost şi perfecţiunea de himeră a lumii virtuale.
În aceste condiţii, ce mai înseamnă omul? Ce mai este el şi ce rost mai are pe planeta asta?
Cineva îmi arăta că au apărut ghivece inteligente pentru flori. Adică, inteligenţa artificială ne sare în ajutor şi ne anunţă când să udăm floarea, ca nu cumva să ne trezim că s-a ofilit.
Am râs... întrebându-mă cum s-o fi descurcat mama - care avea tone de flori şi n-o anunţa nimeni când să le ude. Făcea treabă cât era ziua de lungă, avea capul plin de de toate, dar de flori nu uita. Nici ea, nici bunica, nici miliardele de miliarde de oameni care au trăit pe planetă, până în zilele noastre.
Pe ei nu i-a anunţat nimeni când să se trezească, când să bea apă, când să se ridice de pe scaun, când să muncească sau să se odihnească. Şi au trăit, au crescut şi copii... că altfel, nu ne aflam noi pe aici.
Ieri am citit un articol despre un studiu care spunea că elevii care învaţă după o carte fizică, reţin mult mai bine decât cei care învaţă după pdf-uri. Alte studii arătau că persoanele care scriu de mână sunt mai răbdătoare, reţin mult mai repede şi se exprimă mai bine decât cele care scriu la tastatură şi trăiesc după aplicaţii de mobil.
Şi atunci...unde trebuie să se oprescă viaţa virtuală şi unde trebuie să înceapă viaţa reală?
Nu ştiu ce să zic.
Dar bem pentru asta; ceva real şi bun... un vinişor dulce şi roşu, ca să mai îndulcim amăreala stresului cotidian.
Fac cinste, aşa că nu vă sfiiţi!!
Şi hai să punem şi-o muzichie de inimă albastră, că tot e zi de sărbătoare. :)
[Aura Şova - Drăgaicele]
