Cred că se fac două săptămâni de când mă străduiesc să scriu şi nu am putut. N-am avut când, deşi mi-am dorit. Din timp în timp, îmi veneau şi idei de subiecte pe care voiam să le tratez aici; dar, din nou... când?
Aşa că le notam ici şi colo, pe oriunde puteam... cu promisiunea că voi reveni la ele, când se va putea. Iar zilele au trecut şi nu s-a putut. Aia e.
Acum ne bate Păşticu' la uşă şi-am muncit ca un rob zilele astea, la tradiţionala curăţenie de sărbători.
Râdeţi, nu vă sfiiţi! Ştiu că de câţiva ani, au apărut glumiţe şi păreri care iau în râs acest obicei învechit şi traumatizant (pentru unii), dar nu-i nimic... Până la urmă, fiecare face ce doreşte.
Eu, de exemplu, gândesc simplu: dacă ştim că ne vin musafiri în casă - prieteni, colegi, rude - nu ne preocupăm să ne primenim, oleacă, aşezământul? Dacă se anunţă că ne vizitează şeful domn' director... sau poate, domn' prefect? Domn' prezident de ţară? AOLEU!!!!
Dar dacă ne vine în vizită Regele Charles al III-lea, cu nino-nino, armată, S.P.P.-ul lui? E clar, infarct scrie pe noi! Şi trebuie să fie totul perfect şi la dungă, să nu ne facem de râs! Aşa că văruim, dăm cu mătura, vopsim, ne aranjăm cu briz-brizuri, costume de nuntă şi machiaje d-alea grele, nu? Cu toată apoliticeala noastră declarată... vine omul, nu l-om ţine la uşă! O uşă frumoasă şi proaspăt lăcuită, c-apoi cum ne arătăm respectul?
Dacă vine Brad Pitt, e clar! Leşinau domniţele la Michael Jackson! Păi la Brad Pitt... pupă şi pământul pe care calcă! Pământul măturat de zeci de ori înainte, cernut şi aranjat bob cu bob, că na...e BRAD PITT - idolul unor generaţii, pe care nu-l întâmpini în capot sau izmene şi galoşi de grădină, plini de glod.
Din contră: vom purta hainele cele mai bune şi vom mirosi a câmp de flori!
No, bun.
La Paşte, ne intră în casă Iisus, Izvorul Vieţii. Păi atunci, să-mi fie cu iertare, dar chiar nu pot să fiu indiferent şi mi se pare de la sine înţeles să mă pregătesc şi pe mine (fizic, psihic şi spiritual), dar să aranjez şi arealul înconjurător. Şi până la urmă, chiar dacă n-av avea vreo trăire spirituală, tot m-aş aranja - măcar de ruşinea rudelor, care îmi bat în poartă.
C-aşa suntem noi: credem sau nu credem, la sărbători tot ne străngem oleacă laolaltă, să mai mâncăm din acelaşi blid sau să ciocnim un pahar de vorbă...că suntem oameni şi avem nevoie de iubire, oricât am nega.
De fapt, de câteva săptămâni, exact la asta mă tot gândesc: la iubire. M-oi fi defectat de la astenia de primăvară, mai ştii? Sau...
Într-o dimineaţă, pe când eram navetist cu normă întreagă, aud la radio o melodie. Nu mă întrebaţi, că nu ştiu cine o cânta şi nici cum era...dar mi-a rămas în minte un singur vers: "Am nevoie de iubire, dar nu de iubirea ta".
Iar chestia asta m-a pus pe gânduri...pentru că toţi ne dorim să fim fericiţi, iubiţi, răsfăţaţi, înţeleşi, adoraţi, chiar puşi pe piedestal. Dar nu unul format din laude, ci un piedestal al încrederii neţărmuite. Problema e că de cele mai multe ori, aceste doriri rămân la stadiul de vis... pentru că, în realitate, lucrurile nu sunt atât de simple. Şi e minunată iubirea! Dar când apare singură şi din neant, fără a fi însoţită de contextul potrivit, o refuzăm. Nu are importanţă cât este de adâncă, cât este de sinceră sau că durează cât o clipă de eternitate... dacă ambientul este potrivnic, nu contează nici cât o băleguţă-n mijloc de potecă.
Iar nenorocirea este că sunt situaţii când se întâmplă şi contrariul: contextul este atât de tentant, încât el chiar creează o aparenţă de iubire care, mă rog... Azi e, mâine nu mai e - c-apoi avem şi alte treburi pe planetă. Sunt suficiente experienţe de trăit, locuri de vizitat şi lucruri de încercat, deci nu putem sta priponiţi, într-un singur loc.
Aşa că, da... avem nevoie de iubire, dar nu "de iubirea ta". Orice ar însemna asta.
Totuşi, mă întreb: care este esenţa iubirii?
Dacă ştiam şi răspunsul, eram un mare om, mare caracter. Noroc că pe planetă sunt şi genii artistice, care au răspuns, măcar în parte, unor întrebări existenţiale.
Aşadar, vă mai amintiţi de poezia "Pe de-a-ntregul", a doamnei Panait? Este o poezie de dragoste...un îndemn către dragostea completă şi complexă, aşa cum suntem fiecare din noi.
Dar de Lucian Blaga vă mai amintiţi? Acela cu "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii". Hai, hai, că tre' să fi auzit de el, că-i subiect de Bac!
No, printre alte chestii-trestii-socoteli, nenea acesta a mai scris şi o poezie despre hotarul de la care porneşte dragostea cea mare şi adevărată. Adică no...în viziunea lui şi a mea, deoarece cam aşa îmi imaginez şi eu că ar trebui să fie: dragostea fără acceptarea întunericului celuilalt, nu este dragoste, ci o minciună. O Fata Morgana minunat de frumoasă, care se apropie cu paşi repezi şi se topeşte în zare, lăsând loc tragediei deşertului nemărginit.
Cine nu a simţit asta? Cine nu s-a fălit cu petecele de lumină, privind cu groază către întunericul din cotloanele sufletului? Un întuneric profund, care poate spulbera oricând iluzia fericirii. Un întuneric care ne-a transformat în ceea ce suntem şi care ne-a învăţat să sădim muguri de fericire în sufletul altcuiva.
Deci...dacă ai afla secretul lui Jean Valjean, vei condamna ori vei ierta? Şi dacă vei descoperi norul care umbreşte lumina zorilor, vei plânge mult ori vei zâmbi?
Aceasta-i întrebarea.
Dar gata cu fotosinteza, că a apus soarele de mult, iar vorba lungă e sărăcia omului.
Să aveţi un Paşte liniştit şi plin de iubire. Hristos a înviat!
Noapte bună, v-am pupat... şi hai cu poezeaua!!!!
Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet și noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineață-ți va ucide-odată visul,
că sufletul mi-așa curat,
cum gândul tău îl vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult, ori vei zâmbi
de razele acelei dimineți,
în care eu ți-oi zice fără umbră de căință:
"Nu știi, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi"?
[Lucian Blaga - Vei plânge mult ori vei zâmbi?]
