Aţi văzut "Adolescenţă coruptă", "serialul fenomen de pe Netflix"? Eu l-am văzut, în cele din urmă. Şi are părţi bune, are şi părţi care nu mi-au plăcut - deci nu pot să spun că a fost vreo revelaţie de film, care mi-a schimbat concepţia de viaţă.
Iniţial, am dat peste el în lista de sugestii de pe Netflix şi l-am trecut cu vederea. Titlul nu îmi spunea nimic, descrierea nu m-a tentat şi oricum, nu îmi stă în obicei să urmăresc, avid, orice apare nou pe oriunde. Aşa că mi-am văzut de activităţile mele.
Apoi, după vreo săptămână, cunoscuţii au început să mă întrebe, oarecum tulburaţi: "Ai văzut Adolescenţă coruptă? E super! Te pune pe gânduri, te sperie! E fenomenal"!
Când răspundeam cu un "Nu" simplu, îmi descriau, din nou, întreaga paletă de sentimente pe care le-au trăit - apoi conchideau, împăciuitori: "Oricum... nu îl vei înţelege, dacă nu eşti părinte".
No, şi după câteva imbolduri din astea, când m-am mai eliberat oleacă şi am găsit nişte timp şi dispoziţie pentru a urmări un film, mi-am zis: "Hai să vedem şi io despre ce e vorba"! Desigur că uitasem descrierea, dar mă gândeam că trebuie să fie ceva cu adolescenţi. Nu mă deranjează subiectul, aşa că i-am dat drumul.
După primul episod, m-a captivat - aşa că imediat, m-am uitat şi la episodul al doilea. De-acum se mai dusese din magie, dar voiam să văd tulburarea apelor şi încă eram interesat... aşa că mi-a plăcut, mult, scena din finalul episodului.
Apoi s-a făcut târziu; trăsesem deja suficient de mine şi am decis să mă culc. Încă nu descoperisem cât de intens era filmul şi ce sentimente mă mai facea să (re)trăiesc, dar ştiam, cu siguranţă, cât de horror va fi ceasul când va suna în zorii dimineţii. Aşa că am tras obloanele şi noapte bună, somn uşor, şapte purici pe-un picior!
Plus că nu au intrat zilele în sac şi e timp pentru toate.
A doua zi, mi-am înştiinţat prietenii că am intrat şi eu în rândul lumii. Da-s numai pe la jumătate şi nu-s uluit. Curios să aflu deznodământul, da; dar nu tulburat şi nici n-am descoperit vreo Piatră Filosofală. Imediat vine răspunsul: "Aşteaptă să vezi episodul al treilea, te dă pe spate! Este fenomenal, dureros, incisiv şi într-un cuvânt, te pune pe gânduri"!
Deci, cu vânt la pupă şi avânt pionieresc, imediat cum am ajuns acasă, m-am postat în fotoliu şi am dat drumul serialului. Mi-era foame, dar nu prea - aşa că am ronţăit nişte covrigei, cu ochii în ecran. Apoi m-a luat setea, dar am răbdat, pentru că voiam să văd minunăţia.
De obicei sunt răbdător; dar acum mi se rupseseră zăgazurile răbdării, aşa că lăsam şuvoaiele de neastâmpăr să curgă în voie.
S-a terminat şi acest episod şi încă aşteptam punctul fix care urma să-mi răstoarne universul. Un punct fix, care nu mai apărea... aşa că am reluat episodul. "Mai ştii? Poate îmi era prea foame şi poate am scăpat ceva. Sau poate am auzit un zgomot în fundal, mi-am întors privirea şi am ratat minunea". C-apoi ştiţi cum e: te pregăteşti o viaţă pentru ceva, dar dacă în fracţiunea de timp potrivită nu eşti pe fază, ai pierdut trenul. A zburat puiul cu aţa şi gata, aia e! Ghinion de neşansă.
La revizionare, însă, am observat că nu am pierdut nimic... aşa că am pornit şi ultimul episod. Poate se termină pe cai mari, mai ştii? Desigur că era şi posibilitatea să pierd timpul aiurea... dar în viaţă pierdem atât de multe! Oameni, iubiri, energie, sănătate, bani, lucruri - deci cu o oră în sus şi-n jos nu se mai face primăvară.
Şi nu s-a făcut - pentru că finalul m-a lăsat oarecum neterminat. Şi e pe sistem "hai să ne vedem de viaţă, ca şi cum nu avem ditamai elefănţoiul în bucătărie. Am mâncat, am băut, ne-am distrat... VAI, CE NE-AM DISTRAT!".
Apropo, citesc o carte care se numeşte "Elefantul din creier". Vă interesează să vorbim despre ea, într-o dată viitoare? E... un alt mod de a privi lucrurile.
...la fel cum a fost şi "Adolescenţă coruptă". Pe scurt şi fără divulgări, într-o nu ştiu care dimineaţă, nişte poliţişti cu trupa de intervenţii după ei, rup uşa unei gospodării, năvălesc peste un puşti şi-l iau p-ăsta pe sus la secţie, ca să-l acuze de crimă. Apoi începe distracţia şi se porneşte caruselul de emoţii: curiozitate, confuzie, teamă, furie şi tot aşa.
Deci e un film bun? Ăăăăă... şi cam acesta e singurul răspuns clar, pe care îl am.
Mi-a mai plăcut foarte mult faptul că episoadele sunt filmate dintr-o singură bucată, cu cadre care curg natural unul după celălalt. Este ca şi cum eşti acolo, în poveste şi eşti martorul întâmplărilor. Oriunde întorci capul, oamenii sunt vii - cu propriile ocupaţii şi probleme, cu discuţii şi tot soiul de tensiuni personale.
Apoi, mi-a plăcut mult de tot jocul actorilor, care intră foarte natural în pielea personajelor. Atât de natural încât de multe ori mă întrebam dacă nu mă uit, cumva, la una bucată filmare pierdută şi regăsită în mina de cărbune.
E un mare talent să poţi face asta, mai ales că dacă nu reuşeşti să fii în personaj, nu strici o secvenţă de câteva minute - ci întreaga poveste. Adică, episodul are cam o oră. Şi, la filmare, regizorul strigă MOTOR; ACŢIUNE! - iar totul merge ca uns. Apoi, pe la minutul 49 când trebuie să boceşti, o dai în râs. Păi nu îţi baţi joc de munca celor care au filmat înaintea ta? Cam da...
Deci, bravo actorilor şi jos pălăria!
Apoi... sunt multe de comentat.
Se aduce în discuţie modul în care societatea influenţează copiii, care sunt nedezlipiţi din mediul virtual - unde sunt "educaţi" de şmecherii de pe acolo. Şi iau ca model pe fraţii Tate... care, cică, au lansat ideea de "celibat involuntar" - un fel de stigmat social, care spune că eşti singur, deoarece eşti prea prost ca să fii iubit.
Tot fraţii Tate mai afirmă că 80% dintre femei preferă 20% dintre bărbaţi - iar tinerii încearcă să-i imite pe cei 20%, ca să nu fie celibatari involuntari proşti - ci oameni de succes. Pentru că, până la urmă, ce înseamnă succesul? "Am gagica cea mai mare şi maşina cea mai tare". Parcă aşa...sau invers? Nu contează, atâta timp cât ai maşini, femei, bani, case, insule, avioane, vapoare, elicoptere şi, pe scurt, orice şi pe oricine
Problema e că nu fraţii Tate au inventat specula şi influensăreala, nici statisticile acelea. Nici limbajul emoticoanelor, nici bullyingul (sau buleala, mai pe româneşte) şi nici răutatea din jur. Prin urmare, deşi fraţii aceştia sunt scoşi la tablă, parcă nu m-aş grăbi să arăt cu degetul.
...mai ales că permanent, am avut senzaţia că societatea umană descrisă în film este...defectă. Iar adolescenţii par/sunt şi mai defecţi. Batjocoritori, bulitori, haotici, nesimţiţi, obsedaţi de virtual şi crescuţi prin zonele rău famate ale junglei.
Iar vârful la grămadă este pus de oameni legii... nişte poliţişti care spun că nu le place şcoala, deoarece tinerii sunt ţinuţi ca-n grajd, totul pute şi nu înveţi nimic bun pentru viitor.
Aşadar, printr-un subtext oarecare, nu se îndeamnă la abandon şcolar? Nu se cimentează ideea că şcoala scoate tâmpiţi şi că înfierează personalitatea tinerilor care ar fi nişte suflete magice şi lumini călăuzitoare, dacă nu ar fi obligaţi de profesori să înveţe formule şi comentarii pe de rost?
Părinţii descrişi sunt şi ei, tot de-o seamă.
Unii nu vor să fie părinţi deloc, alţii sunt părinţi din întâmplare. Şi-atunci...na, îşi iubesc odraslele, că aia e! Doar că de atâta iubire, se iau cu treburile de oameni mari şi uită de soarta lor - mulţumindu-se, doar, să îi ştie în siguranţă. O siguranţă de ordin fizic, pentru că...nu asta e cel mai important?
Poliţistul care anchetează cazul, de exemplu, ar vrea să fie corect; numai că este un părinte inexistent pentru copilul lui - motiv pentru care, atunci când discută unul cu altul, parcă-s doi extratereştri de pe planete diferite. De fapt, nici nu ştiu să mai comunice unul cu altul... Dar se iubesc şi asta e cel mai important.
Cât despre adolescentul din rolul principal... din indiciile care se aruncă ici şi colo, am înţeles că a fost un copil sensibil, timid şi mai retras - şi de aceea, a fost şi bulit pe toate părţile şi de către oricine. Aşa că a dezvoltat nişte traume şi un fel de tulburări bipolare: aci era pita lui Dumnezeu, aci urla ca apucatul de streche!
Dar cu... TOANE (ca să le zic aşa) sunt din ce în ce mai mulţi oameni pe care îi cunosc şi m-am obişnuit atât de mult cu asta, încât nici nu mai bag de seamă erupţiile din jur şi chiar mă acordez greu la ele.
Stau liniştit în capul meu, mai cu o cântare, mai cu o poezea sau cu gândurile concentrate pe prezent, când...BAU! HAU-HAU! şi TRA-LA-LA...iar în primele secunde sunt atât de chiaun, încât nici nu înţeleg ce mi se spune sau care este motivul nemulţumirilor. Bâgui ceva şi tac, ce pot face? Nu-i nici contextul nici momentul potrivit pentru discuţii... iar după un minut, curge lapte şi miere, iar totul se uită.
Desigur că eu reiau secvenţa în minte şi încerc să o înţeleg. Îmi dau seama ce puteam răspunde sau cum trebuia să pun problema...dar nu mai contează, pentru că trenul a trecut. E vară, vară şi cald afară... De ce să mai dezgrop morţii? Lasă aşa; oricum, toate trec!
Deci...ce ziceam? Toane? Capricii? Tulburări? Mănânc din astea la micul dejun. Şi m-am educat să nu le răspund, ca să nu creez vreo bombă atomică, ce are urmări pe termen lung.
Dar...da. Stresul, egoismul şi ieşirile necontrolate pot provoca tragedii incomensurabile. Cum este şi-n cazul adolescentului corupt, care trăieşte într-o lume a oportuniştilor din jungla urbană. O lume animalică - în care mănânci sau vei fi mâncat, iar agresorii devin victime şi victimele devin agresori.
O fi lumea noastră? Poate că da... deşi contribuim cu toţii, ca să arate aşa minunat.
Întrebarea este cum să o schimbăm, dacă nu ne place?
Nu ştiu.
După umila mea părere, filmului nu i-ar fi stricat şi o abordare mai spirituală, măcar pe la colţuri. Pentru că bucuria vieţii nu se rezumă numai la material, ci şi la trăiri ce aparţin unei lumi mai subtile Şi până la urmă, chiar dacă universul funcţionează după reguli matematice, dacă nu s-ar cerceta şi din punct de vedere filosofic, ar fi doar un loc rece şi întunecos. Un pustiu infinit, unde viaţa nu ar trebui să existe. Numai că, ce să vezi? Suntem aici, oricât de improbabil ar părea.
Iar dacă tot căutăm vinovaţi şi cauze, de ce uităm că percepţia lumii se naşte, mai întâi, în propriul suflet? Şi dacă el este bolnav, unde îl tratăm?
Răspuns: La farmacia inimii, Catena. Desigur.
Dar, până la urmă, ce ştiu eu? Nu-s părinte. Şi cel mai probabil, nu am înţeles nici la ce m-am uitat.
...pentru că dacă eram şi dacă aveam şi dacă simţeam şi trăiam, mă înspăimântam la gândul că aşa ceva poate păţi şi copilul meu.
Şi mă raportam altfel la acest serial.
Să bem pentru asta!
Şi-un cântec vesel să cântăm, ca la zi de sărbătoare. Până la urmă... fiecare zi din viaţa noastră este o sărbătoare şi o zi în care putem deveni mai buni.
Să nu ratăm această ocazie, zic!
[Paris Paloma - The Rider/ The Lord of the Rings: Ride of the Rohirrim Theme]
