Adolescenţa coruptă şi viaţa fără viitor

Aţi văzut "Adolescenţă coruptă", "serialul fenomen de pe Netflix"? Eu l-am văzut, în cele din urmă. Şi are părţi bune, are şi părţi care nu mi-au plăcut - deci nu pot să spun că a fost vreo revelaţie de film, care mi-a schimbat concepţia de viaţă.

Iniţial, am dat peste el în lista de sugestii de pe Netflix şi l-am trecut cu vederea. Titlul nu îmi spunea nimic, descrierea nu m-a tentat şi oricum, nu îmi stă în obicei să urmăresc, avid, orice apare nou pe oriunde. Aşa că mi-am văzut de activităţile mele.

Apoi, după vreo săptămână, cunoscuţii au început să mă întrebe, oarecum tulburaţi: "Ai văzut Adolescenţă coruptă? E super! Te pune pe gânduri, te sperie! E  fenomenal"! 

Când răspundeam cu un "Nu" simplu, îmi descriau, din nou, întreaga paletă de sentimente pe care le-au trăit - apoi conchideau, împăciuitori: "Oricum... nu îl vei înţelege, dacă nu eşti părinte".

No, şi după câteva imbolduri din astea, când m-am mai eliberat oleacă şi am găsit nişte timp şi dispoziţie pentru a urmări un film, mi-am zis: "Hai să vedem şi io despre ce e vorba"! Desigur că uitasem descrierea, dar mă gândeam că trebuie să fie ceva cu adolescenţi. Nu mă deranjează subiectul, aşa că i-am dat drumul.

După primul episod, m-a captivat - aşa că imediat, m-am uitat şi la episodul al doilea. De-acum se mai dusese din magie, dar voiam să văd tulburarea apelor şi încă eram interesat... aşa că mi-a plăcut, mult, scena din finalul episodului.

Apoi s-a făcut târziu; trăsesem deja suficient de mine şi am decis să mă culc. Încă nu descoperisem cât de intens era filmul şi ce sentimente mă mai facea să (re)trăiesc, dar ştiam, cu siguranţă, cât de horror va fi ceasul când va suna în zorii dimineţii. Aşa că am tras obloanele şi noapte bună, somn uşor, şapte purici pe-un picior!

Plus că nu au intrat zilele în sac şi e timp pentru toate.

A  doua zi, mi-am înştiinţat prietenii că am intrat şi eu în rândul lumii. Da-s numai pe la jumătate şi nu-s uluit. Curios să aflu deznodământul, da; dar nu tulburat şi nici n-am descoperit vreo Piatră Filosofală. Imediat vine răspunsul: "Aşteaptă să vezi episodul al treilea, te dă pe spate! Este fenomenal, dureros, incisiv şi într-un cuvânt, te pune pe gânduri"!

Deci, cu vânt la pupă şi avânt pionieresc, imediat cum am ajuns acasă, m-am postat în fotoliu şi am dat drumul serialului. Mi-era foame, dar nu prea - aşa că am ronţăit nişte covrigei, cu ochii în ecran. Apoi m-a luat setea, dar am răbdat, pentru că voiam să văd minunăţia. 

De obicei sunt răbdător; dar acum mi se rupseseră zăgazurile răbdării, aşa că lăsam şuvoaiele de neastâmpăr să curgă în voie.

S-a terminat şi acest episod şi încă aşteptam punctul fix care urma să-mi răstoarne universul. Un punct fix, care nu mai apărea... aşa că am reluat episodul. "Mai ştii? Poate îmi era prea foame şi poate am scăpat ceva. Sau poate am auzit un zgomot în fundal, mi-am întors privirea şi am ratat minunea". C-apoi ştiţi cum e: te pregăteşti o viaţă pentru ceva, dar dacă în fracţiunea de timp potrivită nu eşti pe fază, ai pierdut trenul. A zburat puiul cu aţa şi gata, aia e! Ghinion de neşansă.

La revizionare, însă, am observat că nu am pierdut nimic... aşa că am pornit şi ultimul episod. Poate se termină pe cai mari, mai ştii? Desigur că era şi posibilitatea să pierd timpul aiurea... dar în viaţă pierdem atât de multe! Oameni, iubiri, energie, sănătate, bani, lucruri - deci cu o oră în sus şi-n jos nu se mai face primăvară.

Şi nu s-a făcut - pentru că finalul m-a lăsat oarecum neterminat. Şi e pe sistem "hai să ne vedem de viaţă, ca şi cum nu avem ditamai elefănţoiul în bucătărie. Am mâncat, am băut, ne-am distrat... VAI, CE NE-AM DISTRAT!". 

Apropo, citesc o carte care se numeşte "Elefantul din creier". Vă interesează să vorbim despre ea, într-o dată viitoare? E... un alt mod de a privi lucrurile.

...la fel cum a fost şi "Adolescenţă coruptă". Pe scurt şi fără divulgări, într-o nu ştiu care dimineaţă, nişte poliţişti cu trupa de intervenţii după ei, rup uşa unei gospodării, năvălesc peste un puşti şi-l iau p-ăsta pe sus la secţie, ca să-l acuze de crimă. Apoi începe distracţia şi se porneşte caruselul de emoţii: curiozitate, confuzie, teamă, furie şi tot aşa.

Deci e un film bun? Ăăăăă... şi cam acesta e singurul răspuns clar, pe care îl am.

Mi-a mai plăcut foarte mult faptul că episoadele sunt filmate dintr-o singură bucată, cu cadre care curg natural unul după celălalt. Este ca şi cum eşti acolo,  în poveste şi eşti martorul întâmplărilor. Oriunde întorci capul, oamenii sunt vii -  cu propriile ocupaţii şi probleme, cu discuţii şi tot soiul de tensiuni personale.

Apoi, mi-a plăcut mult de tot jocul actorilor, care intră foarte natural în pielea personajelor. Atât de natural încât de multe ori mă întrebam dacă nu mă uit, cumva, la una bucată filmare pierdută şi regăsită în mina de cărbune. 

E un mare talent să poţi face asta, mai ales că dacă nu reuşeşti să fii în personaj, nu strici o secvenţă de câteva minute - ci întreaga poveste. Adică, episodul are cam o oră. Şi, la filmare, regizorul strigă MOTOR; ACŢIUNE! - iar totul merge ca uns. Apoi, pe la minutul 49 când trebuie să boceşti, o dai în râs. Păi nu îţi baţi joc de munca celor care au filmat înaintea ta? Cam da...

Deci, bravo actorilor şi jos pălăria!

Apoi... sunt multe de comentat.

Se aduce în discuţie modul în care societatea influenţează copiii, care sunt nedezlipiţi din mediul virtual - unde sunt "educaţi" de şmecherii de pe acolo. Şi iau ca model pe fraţii Tate... care, cică, au lansat ideea de "celibat involuntar" - un fel de stigmat social, care spune că eşti singur, deoarece eşti prea prost ca să fii iubit. 

Tot fraţii Tate mai afirmă că 80% dintre femei preferă 20% dintre bărbaţi - iar tinerii  încearcă să-i imite pe cei 20%, ca să nu fie celibatari involuntari  proşti - ci oameni de succes. Pentru că, până la urmă, ce înseamnă succesul? "Am gagica cea mai mare şi maşina cea mai tare". Parcă aşa...sau invers? Nu contează, atâta timp cât ai maşini, femei, bani, case, insule, avioane, vapoare, elicoptere şi, pe scurt, orice şi pe oricine

  

Problema e că nu fraţii Tate au inventat specula şi influensăreala, nici statisticile acelea. Nici limbajul emoticoanelor, nici bullyingul (sau buleala, mai pe româneşte) şi nici răutatea din jur. Prin urmare, deşi fraţii aceştia sunt scoşi la tablă, parcă nu m-aş grăbi să arăt cu degetul.

...mai ales că permanent, am avut senzaţia că societatea umană descrisă în film este...defectă. Iar adolescenţii par/sunt şi mai defecţi. Batjocoritori, bulitori, haotici, nesimţiţi, obsedaţi de virtual şi crescuţi prin zonele rău famate ale junglei.

Iar vârful la grămadă este pus de oameni legii... nişte poliţişti care spun că nu le place şcoala, deoarece tinerii sunt ţinuţi ca-n grajd, totul pute şi nu înveţi nimic bun pentru viitor.

Aşadar, printr-un subtext oarecare, nu se îndeamnă la abandon şcolar? Nu se cimentează ideea că şcoala scoate tâmpiţi şi că înfierează personalitatea tinerilor care ar fi nişte suflete magice şi lumini călăuzitoare, dacă nu ar fi obligaţi de profesori să înveţe formule şi comentarii pe de rost?

Părinţii descrişi sunt şi ei, tot de-o seamă.  

Unii nu vor să fie părinţi deloc, alţii sunt părinţi din întâmplare. Şi-atunci...na, îşi iubesc odraslele, că aia e! Doar că de atâta iubire, se iau cu treburile de oameni mari şi uită de soarta lor -  mulţumindu-se, doar, să îi ştie în siguranţă. O siguranţă de ordin fizic, pentru că...nu asta e cel mai important? 

Poliţistul care anchetează cazul, de exemplu, ar vrea să fie corect; numai că este un părinte inexistent pentru copilul lui - motiv pentru care, atunci când discută unul cu altul, parcă-s doi extratereştri de pe planete diferite. De fapt, nici nu ştiu să mai comunice unul cu altul... Dar se iubesc şi asta e cel mai important.

Cât despre adolescentul din rolul principal... din indiciile care se aruncă ici şi colo, am înţeles că a fost un copil sensibil, timid şi mai retras - şi de aceea,  a fost şi bulit pe toate părţile şi de către oricine. Aşa că a dezvoltat nişte traume şi un fel de tulburări bipolare: aci era pita lui Dumnezeu, aci urla ca apucatul de streche!

Dar cu... TOANE (ca să le zic aşa) sunt din ce în ce mai mulţi oameni pe care îi cunosc şi m-am obişnuit atât de mult cu asta, încât nici nu mai bag de seamă erupţiile din jur şi chiar mă acordez greu la ele. 

Stau liniştit în capul meu, mai cu o cântare, mai cu o poezea sau cu gândurile concentrate pe prezent, când...BAU! HAU-HAU! şi TRA-LA-LA...iar în primele secunde sunt atât de chiaun, încât nici nu înţeleg ce mi se spune sau care este motivul nemulţumirilor. Bâgui ceva şi tac, ce pot face? Nu-i nici contextul nici momentul potrivit pentru discuţii... iar după un minut, curge lapte şi miere, iar totul se uită. 

Desigur că eu reiau secvenţa în minte şi încerc să o înţeleg. Îmi dau seama ce puteam răspunde sau cum trebuia să pun problema...dar nu mai contează, pentru că trenul a trecut. E vară, vară şi cald afară... De ce să mai dezgrop morţii? Lasă aşa; oricum, toate trec!

Deci...ce ziceam? Toane? Capricii? Tulburări? Mănânc din astea la micul dejun. Şi m-am educat să nu le răspund, ca să nu creez vreo bombă atomică, ce are urmări pe termen lung.

Dar...da. Stresul, egoismul şi ieşirile necontrolate pot provoca tragedii incomensurabile. Cum este şi-n cazul adolescentului corupt, care trăieşte într-o lume a oportuniştilor din jungla urbană. O lume animalică - în care mănânci sau vei fi mâncat, iar agresorii devin victime şi victimele devin agresori.

O fi lumea noastră? Poate că da... deşi contribuim cu toţii, ca să arate aşa minunat.

Întrebarea este cum să o schimbăm, dacă nu ne place?

Nu ştiu.

După umila mea părere, filmului nu i-ar fi stricat şi o abordare mai spirituală, măcar pe la colţuri. Pentru că bucuria vieţii nu se rezumă numai la material, ci şi la trăiri ce aparţin unei lumi mai subtile Şi până la urmă, chiar dacă universul funcţionează după reguli matematice, dacă nu s-ar cerceta şi din punct de vedere filosofic, ar fi doar un loc rece şi întunecos. Un pustiu infinit,  unde viaţa nu ar trebui să existe. Numai că, ce să vezi? Suntem aici, oricât de improbabil ar părea.   

Iar dacă tot căutăm vinovaţi şi cauze, de ce uităm că percepţia lumii se naşte, mai întâi, în propriul suflet? Şi dacă el este bolnav, unde îl tratăm? 

Răspuns: La farmacia inimii, Catena. Desigur.

Dar, până la urmă, ce ştiu eu? Nu-s părinte. Şi cel mai probabil, nu am înţeles nici la ce m-am uitat. 

...pentru că dacă eram şi dacă aveam şi dacă simţeam şi trăiam, mă înspăimântam la gândul că aşa ceva poate păţi şi copilul meu.

Şi mă raportam altfel la acest serial. 

Să bem pentru asta! 

Şi-un cântec vesel să cântăm, ca la zi de sărbătoare. Până la urmă... fiecare zi din viaţa noastră este o sărbătoare şi o zi în care putem deveni mai buni. 

Să nu ratăm această ocazie, zic!

[Paris Paloma - The Rider/ The Lord of the Rings: Ride of the Rohirrim Theme]

Pe de-a-ntregul

Acum vreo doisprezece ani, m-am înscris la un curs de Artă Fotografică, organizat de domnul Mihai Vasile. Iniţial, eu l-am cunoscut ca artist fotograf; iar timp de şase luni, cât a durat cursul respectiv, am aflat că este un artist în toată puterea cuvântului: era şi regizor, scriitor, scenograf, actor şi fondator al Teatrului Equinox. Super-tare omul, mi-a plăcut maxim de el!

Şi în plus, aducea cu sine o energie boemă, de  parcă era desprins dintr-o poveste. Eu, cel puţin, ori de câte ori îl vedeam, îmi aduceam aminte de Gandalf, din "Stăpânul Inelelor". 

Tot prin prisma acestui curs de fotografie am aflat şi de Festivalul de Arte Vizuale "Nichita la Echinocţiu". La vremea aceea, evenimentul nu avea cine ştie ce expunere şi mi se părea un fel de festivitate şcolară, apreciată de câţiva cunoscători şi cam atât. Totuşi, organizarea implica foarte multă pasiune, care, în scurt timp, s-a lipit şi de mine. Cred că de atunci am şi început să citesc, mai serios, poezii de Nichita Stănescu. Pe unele dintre ele le-am şi recitat, cu diverse ocazii şi mai ales când îmi mai pica câte o dragoste pe cap.

No, dar aventura artelor vizuale s-a terminat şi a urmat restul vieţii mele, cu toate meandrele sale concrete. Am continuat să fac fotografii, am continuat să citesc poeziile lui Nichita. Totuşi, nu le mai recit nimănui, chiar dacă,  pe câteva dintre ele, le iubesc cu tot sufletul. 

Iar de festivalul "Nichita la Echinocţiu"...ce să mai zic? Deşi nu am mai auzit nimic despre subiect,  îmi amintesc de el în fiecare an, ori de câte ori vine Echinocţiul de primăvară. La un moment dat, chiar mă întrebam dacă se mai ţine şi... da, să ştiţi că se ţine. Anul acesta este ediţia a XX-a.  

Apropo de asta: 

La mulţi ani! La triplu mulţi ani, că e zi de foarte multe sărbători: Echinocţiul de primăvară, data de la care începe primăvara astronomică. Ziua Internaţională a Teatrului pentru Copii şi Tineret. Dar şi Ziua Internaţională a Fericirii.  

Atunci, fericire şi noroc! Să fim fericiţi, cu suflet de copil, poftă de viaţă şi visuri renăscute! C-apoi... dacă dă soarele niţel, parcă şi viaţa pare mai acceptabilă! Nu-i aşa? 

Ciudat este că, în sinea noastră, cu toţii ne simţim trişti şi neînţeleşi. Neîmpliniţi şi cu un gol în suflet. Un gol ascuns, pe care îl regăsim doar în intimitatea propriei singurătăţi. Un gol care nu poate fi umplut pe de-a-ntregul şi care ne face să ne dăm seama cât de singuri suntem. Oriunde am fi, orice am avea, cun oricine am fi. 

Ştiu că mă veţi contrazice, dar nu contează asta... pentru că oamenii nu se cunosc după ce spun, ci după reacţiile pe care le au când sunt sub presiune. Sau beţi. Adică, exact în momentele în care ne eliberăm de orice inhibiţie şi constrângere socială. 

Abia atunci căpătăm curajul de a nu ne mai ascunde şi de a fi noi înşine; abia atunci dăm glas celor mai adânci temeri, scoatem la lumină cele mai ascunse secrete şi ne comportăm exact aşa cum ne dorim... pentru că realizăm că, în cele din urmă, nimic nu contează. 

Totuşi, nu cred că este necesar să transpunem în fapte orice idioţenie de gând care ne trece prin minte - pentru că, până la urmă, nu toate muştele fac miere şi nu tot ce zboară se mănâncă. Aşa că... beţia e câh!

De-a lungul timpului, am avut numeroase ocazii să îmi testez teoria nefericirii - şi până acum, nu prea a dat greş. Chiar recent, în timp ce dădeam scroll-scroll pe diverse pagini de internet, ca să-mi mai treacă de plictiseală, am găsit o imagine care mi-a reamintit ceea ce ştiam deja: 

Buuuunnnn...dar ce este în neregulă, aici? Răspuns: nimic.

Ştiu de mult că o anumită secţiune a vieţii virtuale este dedicată sentimentalismelor şi sensibiloşeniilor. În plus, toate religiile lumii şi toate înţelepciunile populare spun acest lucru: "semeni vânt, culegi furtună"; "cine scoate sabia, de sabie va pieri"; "legea cauză-efect" a karmei şi câte şi mai câte.

Ştim cu toţii treburile astea şi au devenit mai banale decât respiratul. 

Însă, în momentul în care simţim nevoia să le spunem, încărcăm această idee cu resemnare. Ne predăm armele şi sperăm la o echilibrare a balanţei vieţii cândva, într-un viitor nedeterminat. Pentru că, în sinea noastră, mereu suntem cei care cred prea mult, iubesc prea mult, se sacrifică prea mult, înţeleg prea mult, fac prea mult, tac prea mult, ajută prea mult. Iar suferinţa este provocată de "alţii", care "vor primi ce merită". Şi care, în sinea lor, cred prea mult, iubesc prea mult, se sacrifică prea mult, înţeleg prea mult, fac prea mult, tac prea mult, ajută prea mult. Iar suferinţa este provocată de "alţii", care "vor primi ce merită".  Şi care, în sinea lor....

Şi atunci, am o întrebare: de unde vine suferinţa?

Eu, de exemplu, ca orice om, mi-am luat doza mea de suferinţă şi vestea bună este că nu cred că s-a terminat, pentru că mai am multe de învăţat. Asta aşa, ca să nu mai menţionez şi restanţele de la examenele trecute. :))

Totuşi, din toate câte s-a întâmplat, o singură dată aş fi putut evita deznodământul dureros. În rest, din clipa în care se declanşa evenimentul T0, indiferent ce aş fi făcut, toate drumurile duceau la Roma. Finalul era acelaşi - şi nu din vina cuiva sau pentru că ceilalţi sunt genii ai răului, care trăiesc doar pentru a(-mi) provoca durere. Nu... ci pentru că oamenii, noi, facem tot ceea ce facem, ca să fie bine. Suntem, însă, diferiţi; avem educaţie diferită, vedem viaţa diferit, avem valori diferite şi interese diferite. Iar ca linie directoare, cel mai important e să NE fie bine. În relaţii, la muncă şi în orice altă activitate socială. 

Pentru că...dacă nu ne e bine şi lucrurile nu se aşează aşa cum ne dorim, nu suntem fericiţi. Iar dacă nu suntem fericiţi... pentru ce ne agităm?

Până la urmă, toată viaţa noastră se rezumă la o singură întrebare: ce este fericirea?  Şi nu fericeala aceea care ne inundă după ce ne îndeplinim o dorinţă şi se evaporă când apare altă dorinţă la orizont...ci fericirea aceea care ne dă energie să fim convinşi că indiferent cum ar arăta prezentul şi ce ne-ar mai aduce viitorul, clipa de ACUM este cea mai frumoasă din lume. 

Suntem capabili de asemenea simţăminte?

În concluzie, astăzi ce sărbătorim? Fericirea sau fericeala?

Habar nu am, însă e zi cu distracţie. Cu surle şi trâmbiţe, cu aplauze şi dorinţe îndeplinite. Adică...nu ştiu cum să vă zic şi nu vreau să mă laud, nici nu vreau să vă-nspăimânt  - dar începând de azi, am nişte căşti noi. URAAAAA!!!! 

Să bem pentru asta şi o poezie să mai citim. Nu de alta, dar mâine e şi Ziua Mondială a Poeziei. Aşadar şi prin urmare, grecii navigau pe mare. Prin urmare şi-aşa deci, este vorba despre greci... iar nişte versuri nu strică. 

Vreţi Nichita Stănescu, să fim şi noi în trend? Muahahahahaaaaa... ghinion, pentru că eu vreau altceva - şi anume, o poezie de-a doamnei Aurelia Panait. Dar pentru că iar nu mă pot hotărâ pe care să o aleg, voi deschide cartea...şi ce pică, aia e!

Ţineţi-mi pumnii, ca să nu mai fie tot cea de data trecută! :)) :)) :)) :)) 

Şi...GATA!!! Poezia se numeşte "Pe de-a-ntregul".

Când mă iubeşti, să mă iubeşti întreagă,

Cu bune şi cu rele, roz şi gri, 

Nu-mi spune, dovedeşte-mi că-âi sunt dragă,

Nu despica iubirea în fâşii!

Când mă iubeşti, să mă iubeşti deplin, 

Cu tot ce-am fost, ce sunt, cu tot ce am:

Cu părţi de întuneric şi senin, 

Cu rană pentru suflet şi balsam.

Îmbrăţişează-mi zâmbetul, tristeţea, 

Greşelile, căldura, răzvrătirea

Şi urâciunea, tot ca frumuseţea!...

Când mă iubeşti, iubeşte-mi toată firea!

Iar de nu poţi să mă iubeşti astfel, 

Acordă-ţi timp să mă cunoşti mai bine,

Nu-mi dărui săruturi şi inel,

Păstreză-mă cum sunt în întregime!

[Aurelia Panait - Pe de-a-ntregul/ vol. "Cireşul albastru"]

Un alt fel de educaţie

Bună ziulica şi la mulţi, mulţi ani, pentru Ziua Educaţiei. Sau a Educatorului. Sau a învăţătorului. Sau a profesorului. 

Mă scuzaţi, dar am auzit atâtea variante, încât nu mai ştiu exact ce mai sărbătorim. Doar două lucruri sunt sigure:

1. azi avem liber de la stat; 

2. vor fi ceva manifestări închinate educaţiei - pe unde vor fi. Iar mai pe seară, vom afla de la ştiri că suntem în coada clasamentului european la educaţie; că nu citim şi nu scriem destul, că nu se alocă suficienţi bani pentru cultură şi educaţie... adică, na! Amănunte din astea tradiţionale, de care ne lovim zilnic şi care ne umplu de indignare atunci când le aflăm de la alţii, în câte o sfântă zi din an.

În fine!

La mulţi ani, de Ziua Educaţiei! Fie ca lumina bunei-cuviinţe să se pogoare şi asupra noastră, să ne inunde peste tot şi să ne deschidă noi perspective de viaţă! Să ne fie casa casă, să ne fie masa masă; băutură cu de toate, la mulţi ani şi sănătate!  

De urat aş mai ura, dar mi-i că se va-nsera şi mai aveţi şi alte treburi.

No, gata. Se pune că am bifat urătura de sărbătoare? Oricum, alta nu mai ştiu... deci vă rog să vă mulţumiţi cu atât!

Lăsând gluma la o parte, azi şi numai azi este o zi foarte specială, în care trebuie să ne educăm ostentativ. De ce?? Cum adică, "de ce"? Păi nu trebuie să vadă toate lumea cât suntem de culţi în cap? 

No, şi-n acest scop, mâine, domnia mea va citi nişte poezii. 

Acum, trebuie să vă mărturisesc ceva: eu sunt cititor şi totuşi, nu sunt cititor.

Îmi place să citesc şi o fac întotdeauna, cu mare drag. Atât că nu-mi stabilesc programe, obiective, ţinte, sau ţeluri în acest sens. Nici măcar nu citesc la normă şi nici nu mă pontează nimeni... aşa că nu ştiu pe unde să mă încadrez şi cum să mă mai etichetez.

Se pune că-s iubitor de lectură? Habar nu am, mai ales că nu mă atrage orice - indiferent de recenziile primite sau cât de clasică ar fi socotită o operă. 

Situaţia nu este diferită nici în cazul poeziei. De fapt, nu-mi amintesc să fi citit o carte de poezii din scoarţă în scoarţă - pentru că, din punctul meu de vedere, poemele nu se citesc precum romanele, ci se trăiesc.

Iar eu citesc poezii de dragoste în general - poate şi din cauză că nu m-a dus capul să-mi exprim acest sentiment decât prin versurile altora. De aceea, pentru mine, poezia nu are început şi nici sfârşit... ci este punctul culminant al unei experienţe care păstrează în eternitate o bucăţică de suflet.

În plus, nici măcar nu am vreun poet preferat - adică cineva căruia i-am citit opera de mai multe ori, de la cap şi până la coadă. Însă am multe  poezii preferate, în care mă regăsesc sau îmi recunosc anumite momente din propria viaţă. 

De exemplu, ador "Îmbrăţişarea" lui Nichita Stănescu. Sau "Noapte de decemvrie", a lui Macedonski. "De ce nu-mi vii", a lui Eminescu.  Şi multe altele, culese de pe ici şi de pe colo, de la un poet sau altul. Versuri singulare sau strofe întregi, care mi s-au lipit de suflet şi au rămas acolo. Versuri la care mă mai întorc din când în când, mai ales când vreau să îmi amintesc cum era odată demult, pe vremea când credeam că iubirea schimbă tot. 

Una peste alta, nu îmi stabilesc un scop de a citi poezii... ci, de obicei, las poeziile să vină la mine. Cum era vorba aia deşteaptă? "Când elevul e pregătit, apare şi maestrul".

Se pare că zilele astea fusei pregătit - şi-apoi no! M-am trezit invitat la lansarea unei cărţi, ca să recit şi eu o poezie, pe acolo. Nu am refuzat, că îmi place să trăiesc experienţe noi - dar nici nu am habar despre ce se va întâmpla pe acolo. Totuşi, cât poate fi de greu?  Mă gătesc cum ştiu eu mai bine: îmi pun trening, papion şi pantofi cu toc, apoi mă-nfiinţez la eveniment! 'Oi avea emoţii, n-oi avea... m-oi bâlbâi sau 'oi vorbi normal... habar nu am! Vedem acolo.

Mi-ar plăcea să fiu şi eu o prezenţă mai acătării; să am vocea lui Liam Neeson şi să se cutremure sala când voi cuvânta. Nu m-aş da în lături nici de-aş fi ca un Ahile mai mic, în varianta lui Brad Pitt - ca să suspine auditoriul când voi apărea la vorbitor şi-oi lăcrima din colţul ochiului. Dar na... de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere şi nici invitaţii sper să nu aibă pretenţii. 

.... mai ales că am primit o poezie de numa numa şi prezenţa mea va păli în comparaţie cu aceasta, indiferent cine sau ce aş fi.

Bine, sunt trei poezii, de fapt - una mai frumoasă decât cealaltă. Însă cea la care mă refer este ceva dincolo de cuvinte; un fel de artă poetică pe care mi-am însuşit-o cândva şi în care, pe la colţuri şi-n penumbră - mă regăsesc chiar şi azi. Mi-am pus-o la inimă lângă "Îmbrăţişarea" şi "Ce bine că eşti" ale lui Nichita.

Poezia cu pricina se numeşte "Proiect liric", scrisă de doamna Aurelia Panait - şi-mi place dincolo de cuvinte! Este o superbitate desprinsă din alte vremuri, ce mai la deal, la vale?! 

Vreţi s[ citi'i c\teva strofe? Vreţi, vreţi, ştiu că vreţi... aşa că azi şi numai azi, pentru prima dată după mulţi ani, nu voi mai încheia postarea cu tradiţionala urare "Să bem şi-un cântec vesel să cântăm"!

Astăzi, fiind zi de educativă, voi spune altceva:

Să visăm! Să visăm la un viitor mai bun - pentru că prezentul e ciudat: trăim epoca dezvoltării personale şi achesăm la tot felul de teorii spirituale, care vin cu promisiuni care mai de care mai înalte. Însă lumea se duce de râpă din ce în ce mai tare şi-mi aduc aminte, mereu, de o replică din "Războiul Stelelor": "Aşa moare libertatea: în aplauze tumultoase".

Prin urmare...să visăm! Şi-o poezie să ascultăm:

"Haide, iubito, să ne facem casă,  

Să căutăm un spațiu pentru noi!  

Vom construi o vatră luminoasă,

Iar planul îl vom face amândoi...

Eu sunt poet, pot să-ți ofer orice: 

O casă, un castel sau o cetate...

Pereți ridic din texte lirice 

Și-acoperiș - din profunzimi înalte. 

Mistria mea e-o pană lucitoare, 

Mortarul din emoții e făcut... 

Hai să urcăm pe schela asta mare 

Și înțelepți să fim de la-nceput!

Eu îmi doresc o casă cu căldură,   

Cu un cerdac și încăperi puține, 

Cu dialog și artă în structură, 

Să nu te rătăcești nicicând de mine! 

O casă cât o personificare!

Vom renunța la ce e inutil,

Dar mi-ar plăcea ca ușa la intrare

Să aibă două, trei figuri de stil"…

........................................................................................................................

 

 [Aurelia Panait - Proiect liric]

P.S. Poezia este mai lungă, dar sper că v-am stârnit interesul. Deşi am primit învoire să public toate strofele care îmi plac, nu mi-am permis să public toată poezia. Sau pe celelalte două poezii, pe care le-am primit în avans.

Aş menţiona, însă, că deşi nu-s poet şi nu stăpânesc arta cuvintelor sensibile şi eu pot oferi orice: "O casă, un castel sau o cetate". Şi plusez şi cu o ciocolată - nu nuci, desigur... că am şi eu o obsesie; şi oricum, altă ciocolată mai bună nu cunosc.

Viaţa de sub propria semnătură

Gata, a trecut Vinerea neagră... Ăăăă... Vinerea de culoare...Vinerea care nu e albă? Întreb şi eu, că nu mai ştiu; teoretic, conform conceptului american, nebuneala asta s-ar întâmpla o singură dată pe an - adică în prima vineri de după Ziua Recunoştinţei (care se sărbătoreşte în a patra zi de joi din Noiembrie). La noi, însă, pentru că românii sunt fruncea din fruncea fruncii planetei, ideea s-a pervertit într-o ipocrizeală de reduceri semi-fictive care pot dura şi o săptămână-n cap, în fiecare săptămână. 

Aşadar: s-a terminat forfota? Că mi-a venit chef să mă aşez şi eu la o coadă cu specific naţional, să-mi fac provizii, ca să trec apoca-lipsurile care ni se anunţă la orizont: apocalipsa financiară, apocalipsa energetică, apocalipsa economică, apocalipsa alimentară şi, mai presus de toate, apocalipsa medicală. 

Nu ştiu ce să zic de alţii, dar eu vreau să le prind pe toate, că nu mi-ar plăcea să mă doboare prima apocalipsă şi să ratez spectacolele ulterioare! Plus că ne aşteaptă al cincilea val de pandemie în primăvară, cu promisiuni pentru valul 6...  

Oho! Ce bolnavi suntem şi câtă treabă avem!  

Şi-n afară de asta, la cozi iau contact cu cea mai pură formă de filosofie naţională - deci cum să nu îmi placă aşa ceva? Mă mai cultiv şi eu în cap, să nu zic că fac umbră pământului, degeaba.

Uite, de exemplu, mai dăunăzi, în timp ce aşteptam să-mi iau pâinea cea de toate zilele, aud din întâmplare, o frântură de conversaţie: "...şi de ce trebuie să semnezi pentru acest vaccin? De ce sunt constrânsă să mi-l fac, dar nimeni nu îşi asumă responsabilitatea lui? Am făcut multe vaccinuri la viaţa mea şi pentru nici unul nu am semnat nimic, nicăieri. Când e vorba de semnat, se pot întâmpla nenorociri...ca atunci când m-am măritat. Îţi spui io: aici tre' să fie ceva necurat..."

...şi imediat, mi-am pus mâinile la ochi, să nu mai aud alte blasfemii. Nu ştiu cine era doamna care vorbea, dar se punea de-a curmezişul bunăstării poporului şi mie nu-mi place aşa ceva. Precis era vreo conspiraţionistă, antivaccinistă şi pesedistă, că ăştia sunt cei mai răi. Deşi...stai! PSD cică s-a schimbat la faţă şi din "ciuma roşie" a devenit "crucea roşie"...altfel nu-mi explic cum, după ce a trebuit să moară oameni ca să fie izgoniţi de la putere şi după ce au fost uraţi cu toate UE-le posibile, sunt chemaţi la unire pentru salvarea României.

Deci...cine mai sunt odioşii de serviciu în prezent?  Auriştii? Soşociştii? Cred că da...deci doamna aceea precis era antivaccinistă, conspiraţionistă, şoşocistă şi budeancă. Plus fanul Vulpiţei, uitător fidel la Antena 3 şi (probabil) rudă cu Dragnea. Gata, am bifat toate relele posibile??  :))

În fine.

Cert e că neobrăzarea asta de a pune sub semnul întrebării conduita propovăduită în popor, mi-a dat o idee bună pentru Noua Lume la care tot visez: semnătura pe proprie răspundere. 

Şi ce-ar fi, dac-ar fi să implementăm acest model de abordare în toate aspectele vieţii noastre? Gândiţi-vă cât de simplu şi de rapid ar merge totul, dacă nu şi-ar mai asuma nimeni răspunderea pentru serviciile oferite. Am desfiinţa OPC-urile şi toate organele de control! Am eradica minciuna şi corupţia! Am elimina birocraţia! Şi am trăi mai fericiţi! 

Să vă dau un exemplu: îmi comand telefon de pe un site şi semnez, pe proprie răspundere, că-s mulţumit cu ceea ce primesc în colet. De ce nu aş avea încredere? Şi prietenii mei fac la fel, iar ei nu au întâmpinat nici o problemă! Totul fu bine şi frumos. Ce-i drept, unii au primit şi pliculeţe cu nisip, în loc de telefon... sau chiar ditamai cataroaiele, ambalate frumos şi legate cu fundă. Dar ce să facă, la cine să se plângă? Au semnat, aia e! Ghinionul lor... cine e de vină? 

Mie nu are cum să mi se întâmple asemenea urâţenii, fiindcă toată lumea ştie că ele sunt destinate doar altora. 

Şi semnez. Trimit comanda, apoi aştept să văd ce primesc. Orice ar fi, sunt mulţumit, că doar, am semnat! De-or fi şosete...ce noroc! Chiar îmi trebuiau! De-s creioane colorate...şi mai bine! Mă apuc de desen; oricum telefoanele emit radiaţii şi nu-s bune. Poate vor fi piuneze, totuşi...că am de prins un poster în perete şi le-am terminat. Nu contează! Ce-oi primi, aia e! Am semnat, sunt fericit...şi dacă nu-mi vine telefonul, e doar vina mea. C-apoi nu a iscălit nimeni în locul meu.

Vedeţi cât de frumoasă poate fi viaţa? Semnezi şi te bucuri de orice rezultat... pentru că dacă se elimină vinovatul, dispare şi infracţiunea. Iar organele de control şi menţinere a ordinii nu îşi mai au rostul.  Şi fără ele...la ce să mai dai declaraţii şi să completezi hârţoage?

Da, e clar! Vreau ca viaţa mea să curgă doar sub acoperământul propriei mele semnături! Pentru că vreau să fiu responsabil până la capăt şi trebuie să îmi asum. Ce? Habar nu am şi nu contează...atâta timp cât semnez, nu mă doare capul! Şi dacă, totuşi, mă doare, e fix problema mea! Scrie negru pe alb numele meu....deci: pupăciuni pe portofel! Adio şi n-am cuvinte!

Deocamdată, însă, doar visez la acele vremuri... în timp ce stau la noi cozi, sperând să mai aud şi alte perle de înţelepciune populară. Pentru că, până la urmă, vreau să se revizuiască totul, dar să nu se schimbe nimic. Mi-e dragă şi Lumea asta Veche.. M-am obisnuit chiar şi cu pandemia! Adică...na! Poate să spună cineva că nu avem un virus cu bun simţ? Se retrage pe meleagurile lui, când e vremea vacanţelor. Ne lasă să votăm, dacă sunt alegeri... ba ne permite să intrăm chiar şi în malluri! Conform orânduielilor trecute, cică acolo aveau voie doar vaccinaţii "imunizaţi"; dar, între timp, s-au creat culoare speciale şi pentru nevaccnaţi, că şi banii lor sunt buni! Iar virusul, se ştie: o fi el ucigaş, dar a fost educat să nu sară gardul! :)

Adică...se pare că are mai mulţi şapte ani de-acasă decât unii dintre noi.

Păi şi atunci, nu-i bine? Să bem pentru asta!! 

[Petrică Mîţu Stoiam - Mi-o lăsat moşu' cănuţa]

Binefacerile laptelui

Nu am rămas cu prea multe din facultate. De fapt, dacă îmi recitesc cursurile de atunci, constat, cu uimire, că pe vremea aceea eram foarte deştept şi promiteam multe lucruri frumoase. 

Între timp, s-a rezolvat problema de la sine, pentru că natura şi-a urmat cursul firesc: ce nu e folosit, se usucă şi moare. Nu mi-am folosit creierul când era la apogeul inteligenţei, ca să ajung şi eu o persoană de vază...ghinion; am pierdut trenul. Ce-i drept, am câteva vaze prin casă, dar nu pot spune că mi-s de ajutor. 

No. Şi-n toată această uscăciune deplorabilă ce mă cuprinde mai abitir decât perdeaua-giulgiu din "La ţigănci", o singură informaţie îmi mai străluceşte în creier, ca un adevărat far călăuzitor: "laptele de mamă este cel mai complet aliment pentru om". Cred că pe la cursul de nutriţie am auzit asta. Probabil. În fine! Nici nu mai contează de unde ştiu; important e că ştiu. 

Şi încerc să aplic. Da' de unde să mai fac rost de mame care să-mi dea lapte, la ora asta? M-apuc să mă lupt cu bebeii, pentru hrana cea de toate zilele? Pierd din start! Când m-or ţintui cu ochii ăia ai lor, în care se învârt galaxii întregi...îi las pe ei să sugă, că n-am inimă haină! 

Şi-n afară de asta, mai e un impediment: femeile se cam retrag de pe meterezele mămoşeniei, iar laptele de mamă masculină (de mam?) nu prea s-a inventat. Încă. Sper ca pe viitor să dea Uniunea o lege echitabilă şi să reglementeze situaţia pe care natura, în mârşăvia ei, ne-o impune...dar până una alta, mamul nu dă lapte. Clar! 

Asta nu mă împiedică, totuşi, să visez la o lume utopică...o lume în care fiecare om să consume lapte în fiecare zi. C-o fi de mamă, că n-o fi...nu are importanţă; dacă e lapte, e bun! Conţine o droaie de vitamine şi minerale, scade riscul bolilor cardio-vasculare, reduce hipertensiunea arterială, menţine silueta, protejează organismul de cancerul mamar şi colo-rectal, scade riscul apariţiei diabetului de tip 2 şi multe altele.

Nu prea am dorinţe personale, nu am obiective şi ţinte de atins şi nici măcar nu mi le impune nimeni. Aşa că îmi setez singur target-urile...iar  obiectivul meu este să răspândesc fericire în jur.  Să îi văd pe alţii cum zâmbesc şi să îi ajut să facă asta. De aceea zic: dac-aş fi pentru o zi preşedinte, aş decreta ca fiecare om să aibă lapte pe masă, la orice masă. Şi-o franzelă... deoarece se ştie că pâinea întăreşte inima omului. Astfel, vom putea creşte sănătoşi şi frumoşi. Iar mintea ne va fi aşişderea...pentru că într-un corp sănătos poate locui doar o minte sănătoasă.

Şi uite aşa, dintr-o lovitură, vor dispărea o mulţime de probleme care ne amărăsc existenţa: obezitatea, depresia, singurătatea, bolile. Pe scurt, vom fi cu toţii mai sănătoşi şi mai fericiţi! 

Ce spuneţi? Credeţi în lapte?

Eeee...istorie şi asta! Cum să nu credeţi?  Laptele e bun! Laptele e sigur! Studiile ştiinţifice demonstrează clar că laptele face bine. E adevărat că sunt şi studii ştiinţifice care spun că laptele strică la omul matur, dar astea sunt ştiri false şi dezinformări. Pentru că laptele e bun, laptele e sigur! 

Nu credeţi? D-apoi cum se poate aşa ceva?? Eu beau lapte de ani de zile şi nu am nimic! Bine, între noi fie vorba, mă mai apucă pântecăraia când îl beau după bere. Alţii spun că dacă ai bea apă după lapte, iar vine bolboroseală grozavă la stomac. Dar nu e adevărat...sunt doar ştiri false, răspândite de diverşi oculţi şi de comunişti, ca să nu vă fie bine. Ascultaţi-mă doar pe mine, că eu ştiu mai bine; şi în plus, cunosc oameni care beau lapte, apoi beau şi o stacană cu apă... şi nu au nimic. Pe cuvânt de cercetaş! 

Aşadar, ne-am înţeles: credem, cu toţii, în lapte, pentru că laptele e bun.

Cum? Nu credem toţi? Ce oroare!! HUOOOO!!!!

Ia, gata! M-am sucit! Dac-aş fi pentru o zi preşedinte, aş da o lege prin care ăia care nu beau măcar o cană de lapte pe zi să nu mai aibă voie pe la mall. Şi nici în instituţiile publice. Şi nici nicăieri, de fapt; să stea în case, că-s tăntălăi şi nu vreau să-i am pe cunoştinţă...să-i iau la conştiinţă...mă rog! Nu vreau să-i calce maşina şi să bage şoferi nevinovaţi şi prolactaţi la puşcărie, că-s prea naivi să se uite în ambele părţi când traversează. 

Da' de fapt...Bine, mă, hai... că nici nu vreau să-mi aud vorbe că-s dictator: antilactaţilor le dau voie să iasă, ca să-şi mai ia de-ale gurii şi să-şi cumpere pastile de la farmacie; să aibă când se vor îmbolnăvi...de tăntălăi ce sunt! Muahaha!!!

Cum adică să nu bea lapte?! Laptele este bun, laptele este sigur! Chiar nu vreţi să scăpăm de problemele care ne-au sufocat viaţa? Nu vreţi să trăim ca înainte, când ne plimbam prin rai goi şi fericiţi? Beţi lapte şi se rezolvă! 

Linişte în sală! Mi se pare mie, sau iar aud un murmur de dezaprobare? 

Cum, ce ziceţi? Că sunt oameni care au intoleranţă la lactoză? Ghinion, frate! Da' ce, i-am făcut eu aşa defecţi?  Eu doar le spun să bea lapte! Îi oblig? Nu! Să facă ce vor, numai să nu aleagă! Asta le tot zic...Păi şi atunci, ce se aud atâtea vociferări?

Să ducă, dom'le, să-şi întrebe medicul specialist dacă pot să bea lapte sau nu...că d-aia s-a inventat medicina pe planetă! Oricum, doctorii vor zice să facă fiecare ce vrea... că-i dau afară dacă zic ceva pe ce nu se aliniază direcţiei generale. Iar omul, ce ar putea să vrea -  în afară de ceea ce trebuie şi îi face bine? Aşadar: cu toţii vom bea lapte. Poa' să fie şi de popircheliţă...nu mă interesează! Laptele e bun, laptele e sigur! Eu îl consum şi nu am nimic - ce e aşa de greu de priceput? 

Eee-he! De-aş fi preşedinte...s-ar trăi bine în România. Şi tot secretul este să credem în lapte! 

E adevărat că nu s-ar trăi foarte bine; dar MAI BINE, cu siguranţă! 

Să bem pentru asta! O cană cu lapte...prea bun, prea ca la ţară!

[Surorile Osoianu și LUPII lui Calancea - La Portiță la Gheorghița/Iubește, Gheorghe, iubește]

Viaţa ca o pradă

Un clasic în viaţă spunea că viaţa este o boală mortală, fără antidot, de care nu ai cum să scapi viu.

Probabil, va avea dreptate. Nu ştiu.
Eu îmi imaginez viaţa ca pe o plimbare cu Titanicul: o tentaţie plină de minuni, care îţi promite strălucire şi pe care ţi-o doreşti cu ardoare.
Cu prima ocazie te urci la bord şi porneşti la drum, în chiote de nerăbdare. Este prima şi ultima ta călătorie, iar tu ştii asta - dar nu are importanţă. Entuziasmul este mult prea mare; simţi chemarea aventurii vibrându-ţi în fiecare celulă, nu îi poţi rezista. Şi cedezi cu bucurie, te laşi îmbătat de razele soarelui, care fugăresc delfinii prin spuma valurilor.

La bord întâlneşti diverse persoane. Nu le cunoşti şi niciodată nu-i vei şti pe toţi, chiar dacă eşti permanent în mijlocul lor. Când te mai dezmeticeşti din uluire, sufletul parcă ţi-ar da ghes să împărtăşeşti bucuria croazierei cu cineva şi începi să cauţi. Îţi faci curaj, îţi iei inima în dinţi şi te bagi în vorbă. "Ce carte citiţi?...Aaaa...este şi preferata mea!"; "Nu vă supăraţi, cât este ceasul? Aşa devreme?? Doriţi să îmi ţineţi companie câteva minute? Se poate?".
Sunt fel şi fel de chipuri, amestecate de-a valma. Unele relaxate, pregătindu-se pentru o ieşire la iarbă verde; altele înnourate, ducând greutatea mării pe pleoape. Unele visătoare, pierdute în contemplare, altele vopsite strident, în drum spre balul mascat care stă în înceapă. Unele elegante, sorbind şampanie din pahare de cristal suple şi fragile ca trupul unei fecioare: altele răpuse de must, sforâind răşchirate pe câte o canapea. Şi toate strălucesc într-un caleidoscop ameţitor de culori, ca o puzderie de stele pe cerul unei nopţi de vară: zâmbete-priviri-chipuri, zâmbete-priviri-chipuri.
Pe unele le vei îndrăgi şi vei vrea să le revezi. La o plimbare prin parc, la un pahar de vin, sau la un film. De altele te vei îndrăgosti şi le vei invita la cină, în cabina ta... poate, chiar vor rămâne peste noapte. Iar pe altele le vei iubi şi nu vei vrea să le părăseşti niciodată, chiar şi în timpul celor mai crunte furtuni. Le vei dărui viaţa, indiferent dacă ele te vor iubi înapoi.

Gheţarul, însă, se apropie, irevocabil. La un moment dat îl vei vedea la orizont - un bob de nisip, insignifiant, pierdut în nesfârşirea spaţiului. Dar vai! Călătoria este prea plăcută! Muzica, oamenii, dansul, totul este feeric! Orizontul este departe, mult prea departe! Cine l-a atins vreodată?

Grăuntele încolţeşte, prinde rădăcină printre valuri şi începe să înflorească. Un firicel subţire ca aţa şi plăpând ca o aripă de flurure. Apoi o trestie, unduindu-se în adierea vântului. Un vrej de fasole înalt şi răsucit, care se agaţă de nori. Un trunchi de cireş, neted  şi alburiu, acoperit de umbre gri. Un stejar falnic, străpuns de cuiburi de insecte şi scorburi cu veveriţe. Coroana îi este uriaşă, pare că de acolo răsare soarele şi tot acolo apune, în flăcări roşiatice şi sclipiri întunecate. Creşte cu fiecare secundă, acoperă tot cerul. Când l-a cuprins pe îndelete, se înfurie şi prinde a creşte în jos, cu tremurături disperate. Îşi înfige rădăcinile în pământ şi răscoleşte marea, îmbrăţişând-o strâns, ca pe o iubită. Vuieşte şi huruie ameninţător, se încovoaie şi se zvârcoleşte în fulgere orbitoare şi picuri reci de ploaie. Aerul duhneşte a rânced, crengile ca nişte gheare se înfig în nămol şi îl răscolesc cu furie, săpând până în inima pământului şi otrăvind totul în jur, ca o molimă.

Luat cu treabă, nici nu observi. Eşti încă în liniştit, preocupat cu micile griji ale călătoriei: Cabina trebuie renovată, pereţii au început să crape pe la colţuri. Covoarele s-au tocit şi ar fi nevoie să fie înlocuite. Florile de pe pervaz s-au înmulţit şi au nevoie de ghivece noi. Sună de prânz şi oala cu mâncare şuieră pe aragaz. Grădina trebuie udată, căpşunile s-au copt şi trebuie să fie culese. Nu ai timp să te uiţi afară, nu pricepi dezlănţuirea naturii. Şi nimeni nu te anunţă, toţi sunt preocupaţi, distraşi de propriile îndeletniciri.

La un moment dat, însă, un val uriaş loveşte fereastra şi te aruncă la pământ, prăvălindu-se spre tine, cu greutatea unui munte deznădăjduit. Îţi revii din ameţeală şi năucit, priveşti la peisajul apocaliptic care te înconjoară. În primele secunde teama te paralizează cu fiori reci pe şira spinării şi în tălpi. Apoi acţionezi frenetic, din instinct: cauţi o uşă, o cale de scăpare. Zgârii pereţii cu dinţii, muşti, dai din mâini, te chinui să ieşi la aer curat. Te lupţi să ajungi pe punte.

Degeaba. Viteza este prea mare, timpul prea scurt pentru a mai schimba ceva. Tot ce poţi să faci este să te pregăteşti de impact şi să speri. Să speri că, printr-o minune, totul este un vis. Că lovitura nu va fi atât de rea, că vasul se va redresa şi îţi va continua odiseea. Sau că vei prinde loc la bărcile de salvare. Titanicul este uriaş, toată lumea din univers este la bord; nu are cum să nu fie suficiente bărci de salvare! Arhitectul trebuie să se fi gândit la asta şi l-a proiectat în consecinţă. Este cea mai trainică plăsmuire a umanităţii, nimeni şi nimic nu o poate doborâ. Nu se va întâmpla nimic rău. 

O zguduitură haotică şi un geamăt prelung, înţepat de scâncete ascuţite anunţă impactul.  Vasul se scufundă cu fremătări spasmodice şi răsuflări sacadate. Se încovoaie, se răsuceşte, se zbate. Se prăbuşeşte tăcut într-o învălmăşeală de durere şi linişte horcăită. Luminile clipesc spasmodic, se dau peste cap şi se sting, în plesnituri fierbinţi. Osatura trozneşte surd şi carena se frânge, căzând moale pe o stâcă, în zdrenţe de chin. 

Bărcile nu ajung pentru toată lumea. Eşti prins în chingi fierbinţi, fără nici o posibilitate de scăpare. Aerul vuieşte în jur şi bate zgomotos, ca un clopot. Sângele clocoteşte la tâmple şi un firicel de geamăt rămâne agăţat în colţul buzelor. Treptat, negura se întinde prin toate cotloanele fiinţei şi liniştea inundă ciotul de epavă. Murmurul se linişteşte, evadând în depărtări neştiute de nimeni.

Tot ceea ce mai speri este ca măcar aventura să fi meritat. Să nu dispari in neant, ca şi cum nu ai fi existat. Mai speri ca cei care au scăpat, să îşi mai amintească de tine. De vocea ta, de râsul tău, de lacrimile tale. De momentele când erai trist sau vesel; când toastai în sănătatea tuturor, când priveai pescăruşii, când te aplecai pente bord, căutând să străpungi prin negura adâncului. Când munceai pe brânci şi când te odihneai, la umbra unei sălcii. Când te luptai cu vântul, sau când îngenunchiai seara, în rugăciune.

Speri ca cineva să te poarte în suflet, către noi destinaţii. Noi călătorii, noi experienţe.

Închizi ochii, şi speri...aşteptând să te naşti în ceruri.

Drumul pavat cu intenţii bune

Înţelepciunea chinezească spune că dacă vei căuta răul, neapărat îl vei găsi.

Deşi când citezi surse exotice pari mai cult în cap şi-ţi creşti cota de piaţă cu câteva puncte, dacă preferi înţelepciunea românească, constaţi că spune cam tot acelaşi lucru: când cauţi nod în papură, îl găseşti. Deci, până la urmă, totul ţine de noi...pentru că, ce să vezi? Omul este măsura tuturor lucrurilor. Sau sfinţeşte locul. Sau modelează lumea. Şi nu face asta neapărat imaginându-şi o viaţă idilică - pentru a avea Matricea Universală la ce să conspire, ci o face prin ceea ce alege să creadă, prin scopul acţiunilor sale.

Cu ceva timp în urmă mi-am propus să scriu de bine, să nu mai scot în evidenţă toate tâmpeniile societăţii. Problema este că îmi e din ce în ce mai dificil să fac asta...mi-e tare greu să mai văd un lucru cu adevărat bun - şi nu pentru că nu ar exista. Nu, nu, nu...uitându-mă în jur, văd numai oameni buni. Desigur că facem prostii şi cu toţii greşim - mai mult, sau mai puţin. Dar nu e răutate...şi nu pot pune degetul nicăieri, să afirm cu tărie: persoana asta e un geniu al răului! Are râs malefic, privire atinsă de nebunie, rânjet mârşav şi trăieşte doar să dea cu băţu' prin gard, să pună paie pe foc şi să-şi bage coada cât să zgândăre rahatul şi să provoace probleme.

Din păcate, viaţa nu e aşa de simplă; nu-i un film cu James Bond care se luptă cu Omu' Negru ce vrea să ajungă stăpânul planetei. Nu-i o manea, cu prieteni şi duşmani şi nici măcar nu mai are valori clare; ea se desfăşoară într-un con de umbră, care se măreşte continuu. Nu contestă nimeni că nu este bine să fii inflexibil şi întotdeauna să gândeşti în alb şi negru, dar în ultima vreme, cel puţin, se poartă griul. Este un trend, o modă.

O vorbă din bătrâni spunea franc: ori e laie, ori bălaie! No, acum nu mai e nici laie, nici bălaie...ci ceva mai pe la mijloc; o...la-bă. Trăim într-o lume de western revizionist populat cu anti-eroi, unde binele se confundă cu răul şi rezultatul e o pizza capricioasă de unde fiecare îşi alege ce-i convine - pentru că moralitatea este îndoielnică, oricum ai da-o. Şi în orice rău, se găseşte o intenţie bună, care nu îl mai face să pară atât de negru.

Adică na...până şi Hitler a avut în capul lui nişte justificări onorabile pentru tot genocidul înfăptuit - care, chiar au prins şi la un public destul de larg. Jack Spintecătorul, la fel...se credea niscavai pui de Greuceanu nedescoperit, ce scapă lumea de flagelul prostituţiei. De fapt, chiar şi căderea îngerilor din Rai a pornit de la o simplă dorinţă de dezvoltare personală.

E de condamnat? Nu asta ne dorim cu toţii - avansare pe scara ierarhică?

Cu toate astea, există rău în lume, chiar dacă nu este un punct fix pe hartă. Pentru că răul adevărat este mult mai perfid, mai subtil. Este întotdeauna polically correct şi se ascunde sub cele mai bune intenţii. Ori, a fi drept şi a fi bun nu-i totuna. "Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte" sună perfect normal; mi-ai rupt o mână, îţi rup şi eu ţie una, să vezi cum e. Şi dacă mă gândesc mai bine, ţi-o rup şi pe cealaltă, că poate nu-ţi dai seama din prima şi-ţi vine vreo idee genială pe viitor. C-apoi d-aia viaţa este o junglă, unde supravieţuieşte cel puternic! Corect? Corect, n-ai ce zice.

Dar E BINE? Nu prea, chiar dacă pe moment aşa pare. Iar dacă e bine şi apoi nu mai e, înseamnă că de fapt nu a fost bine

Cu ceva timp în urmă am scris un material pentru care mi-am şters cu mistria ocările din obraz.  De fapt, era un exerciţiu de imaginaţie, în care îmi testam o teorie - şi am căutat pretexte bune oricărei odioşenie care se întâmpla. Şi ştiţi care a fost faza? Chiar mi-a ieşit...indeferent că vorbeam de un om politic care muşamalizează accindentul provocat de fiu-su în urma căruia au murit câteva persoane, sau comentam numirea într-o funcţie de răspundere a unui alt copil de bani gata, deşi nu avea calificarea necesară. Pentru că în ambele cazuri (şi câte altele vor mai fi?), vorbim despre dragostea părintească. Ce e rău în asta? La nivel de bine subiectiv, jos pălăria! Dar este de ajuns atât?

Se spune că binele e relativ. Sau că se diferenţiază de rău prin amploarea efectelor - ca la vot, 50+1. Băi frate, se ia o decizie şi dacă 51 de oameni sunt fericiţi, e perfect! Restul de 49 nu mai contează.

O bună perioadă de timp, aşa a funcţionat omenirea, până ne-am mai destupat oleacă la minte şi am realizat că cei 49 nu-s chiar de lepădat. Sunt minoritari, da...dar nu au şi ei drepturi? Drepturile minorităţilor...URA!!!!

Şi totuşi...tot ce e minoritar e bun? Tot ce e majoritar e bun? Care mai e graniţa dintre bine şi rău, mai ales în contextul atâtor mii de sisteme de referinţă  - toate născute din cele mai bune intenţii?

Gândind din punct de vedere subiectiv, nimeni nu se consideră om rău. Şi, de fapt, nu suntem oameni răi; nu cred că este cineva rău, din principiu. Eventual suntem mândri, sau egoişti, sau ne vedem interesul, sau pur şi simplu ne dorim cu ardoare ceva, indiferent de sacrifiile necesare. Facem rău relativ accidental, prin omisiune; nu pentru că am fi nişte monştri puşi pe distrugere şi după pişu' matinal, ne dedicăm existenţa pentru a găsi noi modalităţi de a o distruge pe-a altora. Muahahahahahaha!!!!

Din câte am înţeles eu despre viaţă, dincolo de orice legi, avem doar 2 căi de a trasa graniţa între bine şi rău:

1. ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă toată lumea ar face aşa. 

Adică, e bine să omori? Nu prea, că dacă toţi am face asta, dispărem ca specie. Dar să dăruieşti e bine? Păi ar fi ca-n colindul acela faimos: "Dacă-n fiecare zi, Crăciunul ar veni, ce bucurie ar fi!". Ultima dată când am verificat, bucuria era de bine...

Desigur, această metodă poate comporta şi o problemă: de ce să fie toată lumea la fel?

Aşa că trecem la cealaltă metodă:

  

2. Timpul. 

El este singurul criteriu de netăgăduit şi perfect obiectiv  care stabileşte ce-i bine şi ce-i rău. Aş fi zis Dumnezeu, doar că poate omu' e ateu. Sau de altă religie, cu reguli diferite de cele în care le cred eu. Timpul, însă, n-are mamă şi nici tată. Nu poate fi acuzat că a fost inventat de oameni şi nici măcar nu trebuie să crezi în el. Istoria oricum există şi este evidentă pentru oricine, chiar dacă nu o cauţi, sau o refuzi.

Prin efectele acţiunilor, timpul îţi spune clar: este bine, sau este rău? Şi nu mai există gri, doar alb şi negru. Iar intenţiile chiar nu mai au importanţă...contează rezultatul. Problema este, însă, că acesta se observă în timp - cum altfel? Şi uneori poate fi prea târziu pentru a mai schimba ceva, nerămânându-ne decât să suportăm consecinţele propriilor alegeri.
Partea bună e că măcar ştim cum să le categorisim şi câştigăm experienţă.

Dar gata cu meditaţia, că riscăm să cădem în butoiul de melancolie!
Mai bine propun o melodie...că tot e zi de sărbătoare: