Acum vreo doisprezece ani, m-am înscris la un curs de Artă Fotografică, organizat de domnul Mihai Vasile. Iniţial, eu l-am cunoscut ca artist fotograf; iar timp de şase luni, cât a durat cursul respectiv, am aflat că este un artist în toată puterea cuvântului: era şi regizor, scriitor, scenograf, actor şi fondator al Teatrului Equinox. Super-tare omul, mi-a plăcut maxim de el!
Şi în plus, aducea cu sine o energie boemă, de parcă era desprins dintr-o poveste. Eu, cel puţin, ori de câte ori îl vedeam, îmi aduceam aminte de Gandalf, din "Stăpânul Inelelor".
Tot prin prisma acestui curs de fotografie am aflat şi de Festivalul de Arte Vizuale "Nichita la Echinocţiu". La vremea aceea, evenimentul nu avea cine ştie ce expunere şi mi se părea un fel de festivitate şcolară, apreciată de câţiva cunoscători şi cam atât. Totuşi, organizarea implica foarte multă pasiune, care, în scurt timp, s-a lipit şi de mine. Cred că de atunci am şi început să citesc, mai serios, poezii de Nichita Stănescu. Pe unele dintre ele le-am şi recitat, cu diverse ocazii şi mai ales când îmi mai pica câte o dragoste pe cap.
No, dar aventura artelor vizuale s-a terminat şi a urmat restul vieţii mele, cu toate meandrele sale concrete. Am continuat să fac fotografii, am continuat să citesc poeziile lui Nichita. Totuşi, nu le mai recit nimănui, chiar dacă, pe câteva dintre ele, le iubesc cu tot sufletul.
Iar de festivalul "Nichita la Echinocţiu"...ce să mai zic? Deşi nu am mai auzit nimic despre subiect, îmi amintesc de el în fiecare an, ori de câte ori vine Echinocţiul de primăvară. La un moment dat, chiar mă întrebam dacă se mai ţine şi... da, să ştiţi că se ţine. Anul acesta este ediţia a XX-a.
Apropo de asta:
La mulţi ani! La triplu mulţi ani, că e zi de foarte multe sărbători: Echinocţiul de primăvară, data de la care începe primăvara astronomică. Ziua Internaţională a Teatrului pentru Copii şi Tineret. Dar şi Ziua Internaţională a Fericirii.
Atunci, fericire şi noroc! Să fim fericiţi, cu suflet de copil, poftă de viaţă şi visuri renăscute! C-apoi... dacă dă soarele niţel, parcă şi viaţa pare mai acceptabilă! Nu-i aşa?
Ciudat este că, în sinea noastră, cu toţii ne simţim trişti şi neînţeleşi. Neîmpliniţi şi cu un gol în suflet. Un gol ascuns, pe care îl regăsim doar în intimitatea propriei singurătăţi. Un gol care nu poate fi umplut pe de-a-ntregul şi care ne face să ne dăm seama cât de singuri suntem. Oriunde am fi, orice am avea, cun oricine am fi.
Ştiu că mă veţi contrazice, dar nu contează asta... pentru că oamenii nu se cunosc după ce spun, ci după reacţiile pe care le au când sunt sub presiune. Sau beţi. Adică, exact în momentele în care ne eliberăm de orice inhibiţie şi constrângere socială.
Abia atunci căpătăm curajul de a nu ne mai ascunde şi de a fi noi înşine; abia atunci dăm glas celor mai adânci temeri, scoatem la lumină cele mai ascunse secrete şi ne comportăm exact aşa cum ne dorim... pentru că realizăm că, în cele din urmă, nimic nu contează.
Totuşi, nu cred că este necesar să transpunem în fapte orice idioţenie de gând care ne trece prin minte - pentru că, până la urmă, nu toate muştele fac miere şi nu tot ce zboară se mănâncă. Aşa că... beţia e câh!
De-a lungul timpului, am avut numeroase ocazii să îmi testez teoria nefericirii - şi până acum, nu prea a dat greş. Chiar recent, în timp ce dădeam scroll-scroll pe diverse pagini de internet, ca să-mi mai treacă de plictiseală, am găsit o imagine care mi-a reamintit ceea ce ştiam deja:
Buuuunnnn...dar ce este în neregulă, aici? Răspuns: nimic.
Ştiu de mult că o anumită secţiune a vieţii virtuale este dedicată sentimentalismelor şi sensibiloşeniilor. În plus, toate religiile lumii şi toate înţelepciunile populare spun acest lucru: "semeni vânt, culegi furtună"; "cine scoate sabia, de sabie va pieri"; "legea cauză-efect" a karmei şi câte şi mai câte.
Ştim cu toţii treburile astea şi au devenit mai banale decât respiratul.
Însă, în momentul în care simţim nevoia să le spunem, încărcăm această idee cu resemnare. Ne predăm armele şi sperăm la o echilibrare a balanţei vieţii cândva, într-un viitor nedeterminat. Pentru că, în sinea noastră, mereu suntem cei care cred prea mult, iubesc prea mult, se sacrifică prea mult, înţeleg prea mult, fac prea mult, tac prea mult, ajută prea mult. Iar suferinţa este provocată de "alţii", care "vor primi ce merită". Şi care, în sinea lor, cred prea mult, iubesc prea mult, se sacrifică prea mult, înţeleg prea mult, fac prea mult, tac prea mult, ajută prea mult. Iar suferinţa este provocată de "alţii", care "vor primi ce merită". Şi care, în sinea lor....
Şi atunci, am o întrebare: de unde vine suferinţa?
Eu, de exemplu, ca orice om, mi-am luat doza mea de suferinţă şi vestea bună este că nu cred că s-a terminat, pentru că mai am multe de învăţat. Asta aşa, ca să nu mai menţionez şi restanţele de la examenele trecute. :))
Totuşi, din toate câte s-a întâmplat, o singură dată aş fi putut evita deznodământul dureros. În rest, din clipa în care se declanşa evenimentul T0, indiferent ce aş fi făcut, toate drumurile duceau la Roma. Finalul era acelaşi - şi nu din vina cuiva sau pentru că ceilalţi sunt genii ai răului, care trăiesc doar pentru a(-mi) provoca durere. Nu... ci pentru că oamenii, noi, facem tot ceea ce facem, ca să fie bine. Suntem, însă, diferiţi; avem educaţie diferită, vedem viaţa diferit, avem valori diferite şi interese diferite. Iar ca linie directoare, cel mai important e să NE fie bine. În relaţii, la muncă şi în orice altă activitate socială.
Pentru că...dacă nu ne e bine şi lucrurile nu se aşează aşa cum ne dorim, nu suntem fericiţi. Iar dacă nu suntem fericiţi... pentru ce ne agităm?
Până la urmă, toată viaţa noastră se rezumă la o singură întrebare: ce este fericirea? Şi nu fericeala aceea care ne inundă după ce ne îndeplinim o dorinţă şi se evaporă când apare altă dorinţă la orizont...ci fericirea aceea care ne dă energie să fim convinşi că indiferent cum ar arăta prezentul şi ce ne-ar mai aduce viitorul, clipa de ACUM este cea mai frumoasă din lume.
Suntem capabili de asemenea simţăminte?
În concluzie, astăzi ce sărbătorim? Fericirea sau fericeala?
Habar nu am, însă e zi cu distracţie. Cu surle şi trâmbiţe, cu aplauze şi dorinţe îndeplinite. Adică...nu ştiu cum să vă zic şi nu vreau să mă laud, nici nu vreau să vă-nspăimânt - dar începând de azi, am nişte căşti noi. URAAAAA!!!!
Să bem pentru asta şi o poezie să mai citim. Nu de alta, dar mâine e şi Ziua Mondială a Poeziei. Aşadar şi prin urmare, grecii navigau pe mare. Prin urmare şi-aşa deci, este vorba despre greci... iar nişte versuri nu strică.
Vreţi Nichita Stănescu, să fim şi noi în trend? Muahahahahaaaaa... ghinion, pentru că eu vreau altceva - şi anume, o poezie de-a doamnei Aurelia Panait. Dar pentru că iar nu mă pot hotărâ pe care să o aleg, voi deschide cartea...şi ce pică, aia e!
Ţineţi-mi pumnii, ca să nu mai fie tot cea de data trecută! :)) :)) :)) :))
Şi...GATA!!! Poezia se numeşte "Pe de-a-ntregul".
Când mă iubeşti, să mă iubeşti întreagă,
Cu bune şi cu rele, roz şi gri,
Nu-mi spune, dovedeşte-mi că-âi sunt dragă,
Nu despica iubirea în fâşii!
Când mă iubeşti, să mă iubeşti deplin,
Cu tot ce-am fost, ce sunt, cu tot ce am:
Cu părţi de întuneric şi senin,
Cu rană pentru suflet şi balsam.
Îmbrăţişează-mi zâmbetul, tristeţea,
Greşelile, căldura, răzvrătirea
Şi urâciunea, tot ca frumuseţea!...
Când mă iubeşti, iubeşte-mi toată firea!
Iar de nu poţi să mă iubeşti astfel,
Acordă-ţi timp să mă cunoşti mai bine,
Nu-mi dărui săruturi şi inel,
Păstreză-mă cum sunt în întregime!
[Aurelia Panait - Pe de-a-ntregul/ vol. "Cireşul albastru"]
