Pe de-a-ntregul

Acum vreo doisprezece ani, m-am înscris la un curs de Artă Fotografică, organizat de domnul Mihai Vasile. Iniţial, eu l-am cunoscut ca artist fotograf; iar timp de şase luni, cât a durat cursul respectiv, am aflat că este un artist în toată puterea cuvântului: era şi regizor, scriitor, scenograf, actor şi fondator al Teatrului Equinox. Super-tare omul, mi-a plăcut maxim de el!

Şi în plus, aducea cu sine o energie boemă, de  parcă era desprins dintr-o poveste. Eu, cel puţin, ori de câte ori îl vedeam, îmi aduceam aminte de Gandalf, din "Stăpânul Inelelor". 

Tot prin prisma acestui curs de fotografie am aflat şi de Festivalul de Arte Vizuale "Nichita la Echinocţiu". La vremea aceea, evenimentul nu avea cine ştie ce expunere şi mi se părea un fel de festivitate şcolară, apreciată de câţiva cunoscători şi cam atât. Totuşi, organizarea implica foarte multă pasiune, care, în scurt timp, s-a lipit şi de mine. Cred că de atunci am şi început să citesc, mai serios, poezii de Nichita Stănescu. Pe unele dintre ele le-am şi recitat, cu diverse ocazii şi mai ales când îmi mai pica câte o dragoste pe cap.

No, dar aventura artelor vizuale s-a terminat şi a urmat restul vieţii mele, cu toate meandrele sale concrete. Am continuat să fac fotografii, am continuat să citesc poeziile lui Nichita. Totuşi, nu le mai recit nimănui, chiar dacă,  pe câteva dintre ele, le iubesc cu tot sufletul. 

Iar de festivalul "Nichita la Echinocţiu"...ce să mai zic? Deşi nu am mai auzit nimic despre subiect,  îmi amintesc de el în fiecare an, ori de câte ori vine Echinocţiul de primăvară. La un moment dat, chiar mă întrebam dacă se mai ţine şi... da, să ştiţi că se ţine. Anul acesta este ediţia a XX-a.  

Apropo de asta: 

La mulţi ani! La triplu mulţi ani, că e zi de foarte multe sărbători: Echinocţiul de primăvară, data de la care începe primăvara astronomică. Ziua Internaţională a Teatrului pentru Copii şi Tineret. Dar şi Ziua Internaţională a Fericirii.  

Atunci, fericire şi noroc! Să fim fericiţi, cu suflet de copil, poftă de viaţă şi visuri renăscute! C-apoi... dacă dă soarele niţel, parcă şi viaţa pare mai acceptabilă! Nu-i aşa? 

Ciudat este că, în sinea noastră, cu toţii ne simţim trişti şi neînţeleşi. Neîmpliniţi şi cu un gol în suflet. Un gol ascuns, pe care îl regăsim doar în intimitatea propriei singurătăţi. Un gol care nu poate fi umplut pe de-a-ntregul şi care ne face să ne dăm seama cât de singuri suntem. Oriunde am fi, orice am avea, cun oricine am fi. 

Ştiu că mă veţi contrazice, dar nu contează asta... pentru că oamenii nu se cunosc după ce spun, ci după reacţiile pe care le au când sunt sub presiune. Sau beţi. Adică, exact în momentele în care ne eliberăm de orice inhibiţie şi constrângere socială. 

Abia atunci căpătăm curajul de a nu ne mai ascunde şi de a fi noi înşine; abia atunci dăm glas celor mai adânci temeri, scoatem la lumină cele mai ascunse secrete şi ne comportăm exact aşa cum ne dorim... pentru că realizăm că, în cele din urmă, nimic nu contează. 

Totuşi, nu cred că este necesar să transpunem în fapte orice idioţenie de gând care ne trece prin minte - pentru că, până la urmă, nu toate muştele fac miere şi nu tot ce zboară se mănâncă. Aşa că... beţia e câh!

De-a lungul timpului, am avut numeroase ocazii să îmi testez teoria nefericirii - şi până acum, nu prea a dat greş. Chiar recent, în timp ce dădeam scroll-scroll pe diverse pagini de internet, ca să-mi mai treacă de plictiseală, am găsit o imagine care mi-a reamintit ceea ce ştiam deja: 

Buuuunnnn...dar ce este în neregulă, aici? Răspuns: nimic.

Ştiu de mult că o anumită secţiune a vieţii virtuale este dedicată sentimentalismelor şi sensibiloşeniilor. În plus, toate religiile lumii şi toate înţelepciunile populare spun acest lucru: "semeni vânt, culegi furtună"; "cine scoate sabia, de sabie va pieri"; "legea cauză-efect" a karmei şi câte şi mai câte.

Ştim cu toţii treburile astea şi au devenit mai banale decât respiratul. 

Însă, în momentul în care simţim nevoia să le spunem, încărcăm această idee cu resemnare. Ne predăm armele şi sperăm la o echilibrare a balanţei vieţii cândva, într-un viitor nedeterminat. Pentru că, în sinea noastră, mereu suntem cei care cred prea mult, iubesc prea mult, se sacrifică prea mult, înţeleg prea mult, fac prea mult, tac prea mult, ajută prea mult. Iar suferinţa este provocată de "alţii", care "vor primi ce merită". Şi care, în sinea lor, cred prea mult, iubesc prea mult, se sacrifică prea mult, înţeleg prea mult, fac prea mult, tac prea mult, ajută prea mult. Iar suferinţa este provocată de "alţii", care "vor primi ce merită".  Şi care, în sinea lor....

Şi atunci, am o întrebare: de unde vine suferinţa?

Eu, de exemplu, ca orice om, mi-am luat doza mea de suferinţă şi vestea bună este că nu cred că s-a terminat, pentru că mai am multe de învăţat. Asta aşa, ca să nu mai menţionez şi restanţele de la examenele trecute. :))

Totuşi, din toate câte s-a întâmplat, o singură dată aş fi putut evita deznodământul dureros. În rest, din clipa în care se declanşa evenimentul T0, indiferent ce aş fi făcut, toate drumurile duceau la Roma. Finalul era acelaşi - şi nu din vina cuiva sau pentru că ceilalţi sunt genii ai răului, care trăiesc doar pentru a(-mi) provoca durere. Nu... ci pentru că oamenii, noi, facem tot ceea ce facem, ca să fie bine. Suntem, însă, diferiţi; avem educaţie diferită, vedem viaţa diferit, avem valori diferite şi interese diferite. Iar ca linie directoare, cel mai important e să NE fie bine. În relaţii, la muncă şi în orice altă activitate socială. 

Pentru că...dacă nu ne e bine şi lucrurile nu se aşează aşa cum ne dorim, nu suntem fericiţi. Iar dacă nu suntem fericiţi... pentru ce ne agităm?

Până la urmă, toată viaţa noastră se rezumă la o singură întrebare: ce este fericirea?  Şi nu fericeala aceea care ne inundă după ce ne îndeplinim o dorinţă şi se evaporă când apare altă dorinţă la orizont...ci fericirea aceea care ne dă energie să fim convinşi că indiferent cum ar arăta prezentul şi ce ne-ar mai aduce viitorul, clipa de ACUM este cea mai frumoasă din lume. 

Suntem capabili de asemenea simţăminte?

În concluzie, astăzi ce sărbătorim? Fericirea sau fericeala?

Habar nu am, însă e zi cu distracţie. Cu surle şi trâmbiţe, cu aplauze şi dorinţe îndeplinite. Adică...nu ştiu cum să vă zic şi nu vreau să mă laud, nici nu vreau să vă-nspăimânt  - dar începând de azi, am nişte căşti noi. URAAAAA!!!! 

Să bem pentru asta şi o poezie să mai citim. Nu de alta, dar mâine e şi Ziua Mondială a Poeziei. Aşadar şi prin urmare, grecii navigau pe mare. Prin urmare şi-aşa deci, este vorba despre greci... iar nişte versuri nu strică. 

Vreţi Nichita Stănescu, să fim şi noi în trend? Muahahahahaaaaa... ghinion, pentru că eu vreau altceva - şi anume, o poezie de-a doamnei Aurelia Panait. Dar pentru că iar nu mă pot hotărâ pe care să o aleg, voi deschide cartea...şi ce pică, aia e!

Ţineţi-mi pumnii, ca să nu mai fie tot cea de data trecută! :)) :)) :)) :)) 

Şi...GATA!!! Poezia se numeşte "Pe de-a-ntregul".

Când mă iubeşti, să mă iubeşti întreagă,

Cu bune şi cu rele, roz şi gri, 

Nu-mi spune, dovedeşte-mi că-âi sunt dragă,

Nu despica iubirea în fâşii!

Când mă iubeşti, să mă iubeşti deplin, 

Cu tot ce-am fost, ce sunt, cu tot ce am:

Cu părţi de întuneric şi senin, 

Cu rană pentru suflet şi balsam.

Îmbrăţişează-mi zâmbetul, tristeţea, 

Greşelile, căldura, răzvrătirea

Şi urâciunea, tot ca frumuseţea!...

Când mă iubeşti, iubeşte-mi toată firea!

Iar de nu poţi să mă iubeşti astfel, 

Acordă-ţi timp să mă cunoşti mai bine,

Nu-mi dărui săruturi şi inel,

Păstreză-mă cum sunt în întregime!

[Aurelia Panait - Pe de-a-ntregul/ vol. "Cireşul albastru"]

Acum sunt șaisprezece dragobeți

"Poţi mai mult".

Aşa mi-a spus un prieten, după ce a citit postarea de data trecută. Şi are drepate: pot mai mult, iar culmea e că ştiu şi eu asta. O simt în adâncul sufletului, ca pe o boare care trebuie, doar, materializată. 

Pot scrie, liniştit, despre trivialităţi şi multe idioţenii. Pot râde şi pot glumi oricând şi despre orice, chiar şi atunci când nu este cazul. Dar pot scrie şi despre lucruri profunde şi sensibile. Despre iubirea ca ideal desprins din versurile poeţilor  sau despre iubirea cotidiană şi trecătoare. Pot scrie despre bucurie şi sentimente înălţătoare, dar şi despre traume şi suferinţă - mai ales despre suferinţa din iubire, autoamăgire, speranţe deşarte şi aşteptare. Din câte am observat de-a lungul timpului, postările din această categorie sunt cele mai citite...pentru că toţi am suferit, cândva. Sau... poate suferim chiar acum, în prezent?

Da, presupun că ar fi o idee bună să abordez asemenea subiecte. Dar nu o fac, de teamă să nu cad în sentimentalisme fără substrat. Şi până la urmă, nici nu vreau să încarc cititorul, oricine ar fi el, cu emoţii negative. Pentru asta, este suficientă viaţa, cu ale ei meandre ale concretului. De ce să mai pun şi eu umărul la tristeţea lumii?

Şi-apoi, mai este un motiv pentru care mă autocenzurez:

În marea ei majoritate, lumea este condusă de capriciu şi egoism, iar ceea ce declară astăzi nu e musai să fie valabil şi mâine. 

Am învăţat asta greu şi târziu, pe când eram îndrăgostit şi-mi declaram, cu ardoare, sentimentele. Iar domniţa se uita la mine cu milă şi-mi zicea: "Da, mă iubeşti azi. Dar mâine"? - nebăgând de seamă că pentru mine, fiecare "mâine" era un "azi". Până la urmă, i-a trecut ei. Iar eu nu am mai udat floarea iubirii şi am aşteptat să se ofilească şi să moară - ceea ce s-a şi întâmplat. 

Aia e. C-apoi, dragostea e făcută să fie dăruită - iar dacă pe destinatar nu îl interesează aspectul, ce rămâne de făcut? "Return to sender"... vorba lu' nea' Elvis. Şi-apoi o doseşti prin şifonier, să nu te împiedici de ea  prin casă. Mai ales când orbecăi noaptea, după o cană cu apă.   

Deci, ce rost ar avea dacă aş aborda subiecte care vibrează în inimile multora dintre noi, dar sunt doar atât: o clipă de empatie nostalgică, ce va trece la fel ce repede cum a sosit. Obţin vizualizări mai multe? :)) 

Da, bine. Scriu de ani de zile şi nu am câştigat din blog nici măcar o scamă de ban. Iniţial, iluzia câştigului m-a împins aici... dar când am înţeles cum stă treaba, am renunţat la acest gând. Iar acum scriu, pentru că aşa simt nevoia.  

Apoi, nu caut laude - deşi mă simt bine să mă ştiu apreciat. E uman aşa ceva. Când eşti undeva unde pari inexistent, începi să te întrebi ce rol mai ai în acel context - mai ales dacă şi cu tine şi fără tine lucrurile sunt la fel.

Şi...până la urmă, nu sunt nici fanul teoriei atracţiei, care spune că îţi va fi viaţa ca o floare, dacă te apuci să vizualizezi, în propriul cap, câmpuri întregi cu flori. Nu cred că atragi ceea ce gândeşti, ci dimpotrivă: "de ce ţi-e frică, de aia nu scapi" - ceea ce seamănă, e adevărat. Dar nu prea răsare... pentru că lumea e cum e şi ca dânsa suntem noi. Iar eu nu-mi propun nici să fiu căinat, nici judecat şi nici măcar trecut ca exemplu în vreun ghid de bune practici. 

De fapt, asta e una dintre problemele mele: nu prea mai vreau nimic cu ardoare, după ce am realizat că obiectele nu au însemnătate, iar mulţi oameni sunt schimbători ca frunza în vânt. 

Până la urmă, totul trece. Iar în economia vieţii, de exemplu, peste nişte ani, nu va mai conta o călătorie în plus sau în minus; sau o petrecere în plus - pentru că dorinţele vin cu un miraj de schimbare a vieţii, iar după ce sunt îndeplinite, se transformă în nişte banalităţi atât de ordinare, încât te şi întrebi la ce ţi-o fi fost capul de ţi-ai consumat atâta energie pentru nimic.

Este exact ca-n reclama aceea la nu ştiu ce becuri, când soţia declara, extaziată, că "soţul meu se bucură ca un copil, când vede grădina luminată"! Iar eu eram perplex: "Las-o, frate...da' ce-ţi face lumina aia? Găteşte şi cartofi prăjiţi cu şniţele de pui (crescuţi la curte)? De ce-i musai să-ţi pui în grădină becuri de firmă, care te vor costa o căruţă de bani? Alea mai ieftine fac lumină cu miros de sărăcie - sau cum"?

Dar bucuria soţului "care se bucură ca un copil", te îmbie la retrăirea emoţiilor inocente şi... faci achiziţia. Iar viaţa nu se schimbă, pentru că nu ai tigaia minune, care găteşte, în câteva minute, trei feluri de mâncare plus desertul aferent. Şi nu ai nici pantofii confecţionaţi din materiale revoluţionare, care îţi masează tălpile în timpul mersului. Iar când îi ai, tot îţi mai trebuie niscavai aragaz, şurubelniţă, farfurie, covor, unghieră sau cine ştie ce ace sau brice - care îţi vor schimba, din nou, viaţa.    

Da, pot mai mult decât să mă hlizesc cu fel şi fel de ocazii, unele mai amuzante decât altele. Şi ce dacă?

Când e să râdem, mi se aprinde beculeţul inspiraţiei din senin şi de multe ori, mă ia pe nepregătite. Aşa că scriu pe telefon, pe-un şerveţel sau pe orice apuc. Însă, când abordez subiecte serioase, mă cufund în analize şi situaţii pe care le descriu cu de-amănuntul şi apoi renunţ la ele. Ca acum, de exemplu, când se face săptămâna de când mă tot gândesc cum ar trebui să abordez acest articol; o săptămână în care am tăiat şi-am scris şi-am şters din nou, de mi-au mers fulgii. 

Iar asta nu s-a întâmplat pentru că scriam greşit, ci fiindcă alunecam pe panta sensibiloşeniei şi uneori, chiar părea că strig după vreun ajutor. Ceea ce nu fac. Oricât de tentantă ar fi povestea aceea în care ne punem sufletul pe tavă şi, din neant, se materializează minunea care ne salvează, ea nu este decât o iluzie.  

Aşa că propun să ne dăm cu reveneală şi să mergem înainte... "că înainte era mai bine", vorba unui clasic în viaţă. 

Apropo: facem un sondaj? Bun...

Atunci vă întreb ce v-ar plăcea să mai citiţi p-aici. Ne-amuzăm, ne prostim sau discutăm filosofeli, cu mâna la falcă?  Nu vom fi chiar Patapievici sau vreun Pleşu mai mic, dar... mai ştii de unde sare iepurele?  

Şi încă ceva: deranjează lungimea articolelor? Înţeleg că ar putea fi o problemă din acest punct de vedere, dar nici nu ştiu cum să mă limitez. Îmi pare rău că nu fac clipuri de câteva secunde, cum e moda acum - şi-s mai pe model vechi, cu scrisul. Totuşi, întreb şi eu... că na! Poate se rezolvă! 

Şi-apoi, astăzi e zi de cadouri; mi se împlinesc... şaisprezece? Da, că anul trecut erau cinşpe!

No, deci dragilor: lume, lume, soro lume, am onoarea de a vă anunţa că astăzi împlinesc 16 ani de blog! Şaisprezece ani, bătuţi pe muchie...în cifre, litere, caractere bolduite, subliniate şi înclinate, cu steluţe şi alte brizbrizuri de efect!

La mulţi ani, ce să-mi zic? Mă bat pe umăr cu încurajări, mă pup pe frunte şi pornim, din nou, la drum. Pas cu pas, pe model prezidenţial. Un pas mic pentru om... dar un pas mare pentru acelaşi om, dacă alături de mic, sosesc muştarul şi berea aferentă. 

O să scriu mai rar, mai des, vom vedea! Credeţi-mă că nu-mi mai face plăcere să îmi mai ocup vremea cu toate porcărioarele astea care ni se întâmplă în viaţa de zi cu zi şi caut să evadez cât mai mult, pe oriunde. Cel mai adesea în filme, jocuri şi cărţi... sau orice fel de poveşti care filtrează agitaţia din jur.

Să bem pentru asta! 

Mai ales că fac cinste; am o Lacrimă de Ovidiu, de te lingi pe deşte! Ciocolata s-o gătat, să nu-mi mai cereţi; deşi... pot lua alta! M-anunţaţi ce preferinţe aveţi, că dacă nu, tot cu nuci şi alune iau!

Apropo: nu am glumit cu subiectele de scris. Aştept idei, dacă aveţi doleanţe; numai să luaţi în calcul că nu ştiu să scriu elogii. Vorba aia: sunt la teatru de cinci ani, dar cred că am scris o singură dată despre asta... şi nu ca reclamă, ci mai mult ca experienţă personală. 

Gata, haideţi la cinsteală! 

Şi un cântec vesel să cântăm, cu iubire şi toate cele, ca la zi de sărbătoare. Dublă sărbătoare, că-i şi Dragobete's Day. 

Doamne, bine că trece, c-apoi iubirea după fapte se cunoaşte, nu după vorbe. Iar la fapte... a fost Valentine's Day şi acum e Dragobete's Day! Ce ne putem dori mai mult? 

Răspuns: o poezie, că muzică tot ascultăm! 

Ştiţi "Îmbrăţişarea" lui Nichita Stănescu? Poate voi vorbi, vreodată, despre ea... şi vă voi povesti cum am ajuns să o iubesc. Dar, deocamdată, haideţi să o recitim:

Când ne-am zărit, aerul dintre noi

şi-a aruncat dintr-o dată

imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,

pe care-o lasă să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,

unul spre celălalt, şi-atât de iute,

că timpul se turti-ntre piepturile noastre,

şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe

aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,

cu morţile-i nerepetate.

Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.

[Nichita Stănescu - Îmbrăţişarea]

Celor ce au fost

Închei cu o poezie care, în doar câteva rânduri, surprinde esenţa fericirii:

Când ne-am zărit, aerul dintre noi

şi-a aruncat dintr-o dată 

imaginea copacilor, indiferenţi şi goi, 

pe care-o lasă să-l străbată. 

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume, 

unul spre celălalt, şi-atât de iute,

că timpul se turti-ntre piepturile noastre,

şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe 

aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,

cu morţile-i nerepetate.

Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut. 

Libertate fără frontiere

Citind pe net ici, şi colo, câte-o ştire...câte-o snoavă...d-astea de petrecut timpul, dau peste un giuvaier de articol: "Monica Pop n-a mai rezistat și a răbufnit: Femeia e și ea un om liber. Să o obligi să păstreze o sarcină nedorită = sclavagism!" 

Normal că în secunda doi m-am imflamat şi am şi dat click pe dânsul, să văd despre ce era vorba - că mie nu îmi place deloc când aud monstruozităţi d-astea cu sclavie şi oprimare socială! Trăim pe vremea tâmpiţilor din trecut? Adică cum adică...de ce să transformi femeia într-un sclav? Preacurata femeie, izvorul de viaţă al omenirii, numele lui Dumnezeu pe buzele copiilor; fiinţa care, prin copii, modelează viitorul - exact cum o covrigăreasă modelează covrigii din cocă; femeia - singura creatură mai delicată ca aripa de licurici; făptura suavă pe care nu trebuie să o atingi nici măcar cu o petală de floare; muza de lumină care ne inspiră să iubim şi să sărutăm pământul pe unde calcă. Vorba poetului cu acelaşi nume:

Dintr-un bolovan coboară

pasul tău de domnişoară.

Dintr-o frunză verde, pală

pasul tău de domnişoară.

Dintr-o înserare-n seară

pasul tău de domnişoară.

Dintr-o pasăre amară

pasul tău de domnişoară.

O secundă, o secundă

eu l-am fost zărit în undă.

El avea roşcată fundă.

Inima încet mi-afundă.

Mai rămâi cu mersul tău

parcă pe timpanul meu

blestemat şi semizeu

căci îmi este foarte rău.

Stau întins şi lung şi zic,

Domnişoară, mai nimic

pe sub soarele pitic

aurit şi mozaic.

Pasul trece eu rămân.

Nu, da-mi-aş pălmi! EU NU POT SĂ ACCEPT AŞA CEVA!! Da' de ce să fie sclavă?  NU, NU, de trei ori NU! 

La asta mă gândeam în a doua secundă. Pentru că în prima secundă m-am întrebat rapid: "Cine mama mă-sii e Monica Pop?" Google zice că-i cel mai faimos oftalmolog român - dar nu înţeleg: ce o recomandă pentru atâta faimă? 

În fine...nu contează cine este şi de ce trebuie băgată în seamă...contează ceea ce spune! Iar aici este...pffuuuu....stau şi mă gândesc, chiar mi-e milă de ea cât a putut să sufere până a răbufnit! A fost mană cerească demonstraţia aia contra avorturilor, că altfel...nu ştiu, zău, ce se putea întâmpla! Se spărgea vreo venă pe la cap de la atâta tensiune...Tulai, Doamne! Murea femeia şi nu ştiam de ce!

Acuma...ce să zic, nu-s de acord cu ce spune! Cu tot respectul, este o prostie! Şi aş întreba-o pe doamna cu pricina multe lucruri - că dacă eu greşesc în ceea ce cred, vreau să mă convingă că-s un nenorocit şi trebuie să-mi mai deschid mintea spre cunoaştere. Nu-s nici femeie şi chiar mă simt discriminat complet că nu am şansa de a testa avortul pe propria-mi persoană - dar din auzite, cică e naşpa rău: poţi face depresii, poţi să pierzi putirinţa de a naşte, chiar poţi muri. Adică, să aduc ca argument că  Tănţica a făcut avort şi tot poporul chinez s-a specializat în psihologie ca să o consilieze, dar nu există şansă de revenire - poate-i degeaba...că îmi spune de Gigica. Care Gigica? Cum, care Gigica? Aia a lu' Fundulea de peste drum de colţ, neam cu Digadiga, care face avort săptămânal şi n-are absolut nici o treabă! Iar de aici ajungem la un punct mort şi închidem subiectul. 

Dar aş întreba, totuşi,  ce treabă au copiii din canale cu avortul? Din câte ştiu, de la revoluţie au trecut...staţi să scot calculatorul...2017-1989 = 28 de ani în decembrie. Hai, 27 de ani - ca să rotunjim. Deci copii născuţi pe vremea lui Ceauşescu, când se interzicea avortul, nu mai sunt copii şi nu intră în grupul ţintă exemplificat în articol. Iar în toţi anii de după '90, avortul nu a fost interzis decât de propria moralitate a fiecărei femei... şi avem târle de copii pe drumuri. Deci, care-i cauza? Avortul, sau femeia? 

Şi, hai să ne imaginăm un viitor complet dezgustător: se interzice avortul prin lege, ca-n comunism. Ok. Atunci femeia nu va mai fi stăpână pe corpul ei? Nu va mai avorta nimeni? Adică orfelinatele de copii existau doar înainte de revoluţie?? HAHAHAHAHAHAHA!!!! 

În fine...ideea e că, până la urmă, articolul m-a luminat şi am realizat cât sunt de sunt oprimat! DISCRIMINAT! La tot pasul, în fiecare zi!
Uite, de exmplu, panourile acelea de pe marginea şoselelor, cu STOP ACCIDENTELOR! 

În primul rând, teoretic, accidentul se întâmplă accidental; fără voia mea. Asta înseamnă că nu am cum să vreau ceva ce nu ţine de voinţa mea... Şi în al doilea rând: frate, dacă eu nu dau doi bani pe mine şi dacă vreau să fac accident, vreau să fiu liber să o fac! De ce să mi se îngrădească această libertate, chiar şi printr-o atenţionare? De ce să mi se polueze câmpul vizual cu o limitare a drepturilor mele proprii şi personale? Mă deconcentrează din scopul propus! ...iar dacă vreau să intru pe contrasens, e tot e dreptul meu! Dacă mai omor şi pe altcineva...ghinion, asta e! Soarta! Oricum e suprapopulată planeta. 

De ce să nu am dreptul să-mi cumpăr armele ca pe bomboane? Dacă merg pe stradă şi se ia unu' de mine? Eu am 1,60 pe tocuri şi 40 de kg cu rucsacul de munte în spate, ăla are 1,80 şi a făcut karate! Mi-o iau? Normal!  De ce să n-am dreptul să scot kalashnikov-ul din buzunar şi să îi trag una între ochi? E dreptul meu să mă auto-apăr!

De ce să n-am dreptul să fumez în restaurant? Sunt banii mei, sunt plămânii mei...cui nu-i place fumul de ţigară, să plece în altă parte! Ce, îi ţin eu legaţi lângă mine? E DREPTUL MEU, şi am încheiat povestea!

De ce să nu am dreptul să ţin două neveste în acelaşi timp? Sau trei? Poate una nu îmi ajunge...sau poate e urâtă şi stau cu ea doar pentru că are cel mai mutabil fund din lume! De ce să nu îmi pot căuta şi pe altcineva - că poate descopăr dragostea adevărată! Iar dacă a doua soţie nu-i bună la pat şi o prefer tot pe prima, de ce mi se îngrădeşte dreptul de a iubi, de a fi iubit şi de a fi împlinit pe plan intim?? 

Ştiţi ce? M-am răzgândit...Vreau să se legalizeze avortul! Aaaa, e deja legal? Nu contează! Să se mai legalizeze o dată, în dublu exemplar -  ca să fim siguri! Şi mai vreau ca şi bărbaţii să aibă dreptul de a avorta! Că cine ştie...poate în zece ani se inventează uterul contra naturii şi, dorindu-mi copil, vreau să rămân însărcinat - pentru că iubita ţine la siluetă şi nu o interesează aspectul. Şi dacă mă răzgândesc după cinci luni, ce fac? Îngroş rândurile de copii ai străzii? Vreau să am dreptul de a-mi planifica familia şi de a renunţa la copilul nedorit!

Mai putem face altceva: să se dea o lege care să oblige femeile să facă minim trei avorturi - ca să se vadă clar că Statul protejează dreptul oricui de a avea un copil dorit. Sau nu, că e cu obligaţia...şi dacă se trezeşte altcineva care iar se simte sclav? Nu, nu...nu e bine. Avem nevoie de un sistem social perfect echitabil, în care să avem doar drepturi; fără obligaţii morale sau legale.

Ia, că acuma chiar m-am enervat şi vreau libertate completă! 

De fapt, visez la o lume în care să avem o singură lege: FĂRĂ LEGE!! Nici o lege, nici o Lege! Nimic! ...pentru că oricum ai lua-o, legea înseamnă o îngrădire a drepturilor! Iar îngrădire = sclavagism! Q.E.D.!

Gata, vreau revoluţie! Puterea poporului! Che Guevara, unde eşti?

Şi-apoi, dacă înrolăm femeile - şi arată ca Natalia asta când trag cu mitraliera... se-mpânzeşte ţara de copii neplanificaţi şi Doamne feri! Poate se nasc şi nişte genii... 

Totuşi, până vom fi liberi şi nesupuşi, propun să ne mai bucurăm de prezent:

Câteodată, fericirea există

...şi se găseşte aici, printre noi. În gesturi mici, pline de dor. 

Fericirea este ca o căutare a propriei căi....nu ştii că ai găsit-o decât privind în urmă. Unii spun că se află la capătul unui drum, alţii sunt convinşi că este însuşi drumul.

Este ca o poezie...o clipă unică, de care îţi vei aminti întotdeauna cu tristeţe.

Este ca o rază de soare, pe care nu o vezi; dar o simţi...uneori chiar şi prin nori.

Cel mai ciudat este că fericirea ţine de alegere. E ca o plimbare printr-un parc...în care alegi să vezi gunoaiele...

Sau ceea ce se află dincolo de ele. 

Bătaia e ruptă din Rai, pentru că din Rai vine IUBIREA

Gata, hai că ne-am liniştit şi cu eclipsa de soare. A fost foarte, cea mai minunată...chiar spectaculară - cică aşa se zice acum, dacă vrei să o arzi inteligent! O splendoare, ce să mă mai dau după vişin...Doar că nu am văzut nimic! Ştiţi poezia aia a lu' Nichita "Ploua infernal şi noi ne iubeam prin mansarde"? No...la mine a nins ca-n poveşti, deşi stăteam cu ochii beliţi prin toate mansardele posibile, doar-doar oi găsi vreun petec de cer senin! Mă uitam pe geam şi mai că-mi venea să cânt colinde şi să aştept Moşul cu sacul de daruri!

Dar a trecut, nu-i nimic...cică mâine, poimâine e soare. Atât că...cică mâine, poimâine nu mai e eclipsa! Bă, ce mă enervează! Nu putea să ningă, da' să fie senin? Fără nor, frate, să împăcăm şi capra şi varza! Mai trăiesc eu încă unşpe' mii de ani să prind minunăţie de triplă sărbătoare astronomică -  şi eclipsă, şi superlună, şi echinocţiu? Tata le mai vede îngemănate ca una, că eu... În puii calului, habar nu am de mai prind ziua de mâine! C-apoi ce e omul? Frunză-n vânt...

Ghinion curat şi am încheiat povestea!

Zic mai bine să ne ocupăm cu ceva mai pământesc...sau să rămânem în sfere celeste? Pământesc? Ceresc? Pământesc? Ceresc? Ala-bala-por-to-cala, iţi biţi furca-n cur, vin jandarmii şi mă fur...ŞTIU! Să facem o combinaţie neaşteptată, o împletire pe sistem "îngerii cu floricele împletesc mândră cunună"...că tot e de sezon.

Păi şi atunci, nu putem vorbi decât despre dragoste! Iubire, casanoveală, seducţie, patimă...că asta-i singurul liant dintre sacru şi profan pe care îl cunosc! Doar iubirea şi numai iubirea anulează antitezele, uneşte contrariile, combină yingul cu yangul, trompeta cu nota muzicală şi fluturii din stomac cu mâncărimea din călcâie! Mai neaoş, ca p-aci pe la noi, iubirea fericeşte pe toată lumea: Ce-i place bărbatului? Scârţâitul patului...Ce-i place nevestei mele? Scârţâit de canapele!

Perfect! It's a win-win situation!

Problema majoră e că dragostea e un pic cam vicleană şi nu o poţi găsi aşa de simplu, ca pe pită. Acolo-i joacă de copii...ai gătat-o, fugi la o pitărie şi te-ai rezolvat! Dai banu', ţi-ai luat marfa şi-ţi vezi de drum! Nu-i vorbă, că şi dragostea o plăteşti...treaba mare şi importantă e de unde să o cumperi! Păi nu? Dacă tot dai un ban, măcar să ştii că nu te alegi cu vreo chinezărie abjectă, făcută pe vapor. Deci. repet: dacă vrei să găseşti dragostea, foarte, foarte important este să ştii unde să o cauţi.

Eu nu ştiu. Am auzit că au apărut cărţi şi îndrumare de profil, dar ce să zic...nici în şcoală nu am tocit. De ce m-aş apuca acum să învăţ locaţiile pe unde se ascunde neisprăvita, când Mama Natură mi-a dat tot ce-mi este necesar? Casc şi eu ochii şi mă uit în jur cam ce preferă sexu' slab, că doar nu-s picat în cap!

Zis şi făcut! Îi casc...dar ce văd? Cică un real fenomen global în rândul femeilor alfa (adică toate, că nu-i nici una nebună să spună că nu e puternică şi specială), un succes care le-a răsunat cu ecou prelung în cele mai intime profunzimi este, ce să vezi? O carte de dragoste, devenită blockbuster...50 de umbre ale lui Grey/ Fifty Shades of Grey. Acuma, de ce să mint? Mie mi se pare o cretinătate de film. Adică na..ce ţi-ai putea dori să vezi la el? Mamă, o arată p-aia goală! Ţâţeeeeeeeee!!!!! Aşa, şi apoi? Păi nu prea mult...un şmecheraş putred de bogat o întinde pe o fătucă pe toată paturile, o  cotonogeşte bine şi apoi să vezi minune! Îşi pică cu tronc unu' la altu'! Că doar, vorba poeziei: O bate azi, o bate mâni, astfel dragostea-i gata! Iar el, lovind de săptămâni, îi cade dragă fata...

Pac-pac, se mai iubesc ei niţeluş, gata filmul!

Foarte tare, ce să-ţi povestesc! Asta le-a isterizat pe doamne? Autorul mai e şi femeie...adică nu poţi spune "Imaginaţie bolnavă de bărbat! Ce să ceri? Grobian, nu şi-a părăsit peştera!". Nu, nu, nu..povestea asta e emanată fix de mntea diafanei, angelicei Eva!
Cunosc foarte bine idioţenia aia de gândire, cum că bărbatul nu-i mişto dacă nu se impune, frate! C-apoi de unde respect? Ăla ţi-l câştigi! Cu pumnul! Cu frânghia udă! Eu credeam că dragostea-i cu mângâieri...vorbe duioase...prost! Fraier! Femeia vrea bătută, înlănţuită! Supusă prin umilire! Nu faci dragoste ca idiotu'..mai cu o pupăciune, mai cu un alint...tre' s-o înjoseşti p-aia până-i băngăne capul! O înjuri de tot neamul trecut, prezent şi viitor, i-o tragi pe unde şi cu ce nimereşti, cu cât mai contondent cu atât mai bine, şi apoi zici: "Ştii de ce ţi-ai luat-o? Pentru că te iubesc!"

Serios, aşa se înţelege! Am de partea mea o isterie planetară, o cohortă de fane! Mă gândesc că le place...că doar d-aia-s ude toate! De plăcere, nu de scârbă, în prispa mă-sii! Dacă nu îţi place cum miroase balega, nu se pune că eşti fan balegă!

Dar...dacă femeia se vrea încinsă, de ce pe plaiurile mioritice se priveşte cu atâta scârbă bărbatul care-o altoieşte? 

Vaaaiiii...ce nasol! Huuo, popor de primitivi!!! No, uite colea modernitate: 50 de umbre ale lui Grey! 2015! Pezent!

De ce dacă Gheorghe din capu satului îşi trosneşte nevasta cu coada de la topor (acuma nu suntem toţi cu averi să avem camere speciale de tortură...ce găseşti prin gospodărie nu-i bun?), este beţiv-prost-curvar-nenorocit, dar dacă Grey cel arătos şi plin de bani o biciuieşte pe una cu pisica cu nouă cozi iar la pauze o mai crucifică de tavan pân' se hodine, e coolărău plin de seducţie şi cel mai dorit mascul de pe planetă, fantezie şi idol pentru tot ce poartă sutien?

Care diferenţa, că nu o văd, în mama mă-sii! Chiar ieri era ştire cutremurătoare la tv: o tânără a fost ameninţată cu moartea şi bătută de bărba-su, care a venit în Franţa după ea, doar pentru asta! Apoi s-a întors, liniştit, în România...şi să te ţii tânguială pe capul femeii! Vânătă, speriată, plină de sânge...ţi se frângea inima numai să o vezi!

Dar...în lumina noilor informaţii...APLAUZE!! Serios acuma..vă daţi seama câtă dragoste pe capul omului, dacă a făcut el 4000 de kilometri numai să-şi bată nevasta? Cum a strâns el leu peste leu, a mâncat iaurt cu gem, a îndurat frigul...doar ca să-şi altoiască iubita! Stimă şi respect, jos pălăria! 

Păi să-l văd pe Christian Grey făcând asta! Da, da...ştiu...el pocneşte din degete şi se scoală Einstein din mormânt, să-i inventeze teleportare proprie - aşa e de şmecher! Dar dacă îi iei averea...o pune de mămăligă! Face el sacrificiile astea? Trăit toată viaţa în puf, hai să-l văd cum înmoie covrigi în cana de apă o lună întreagă, să aibă de-o bâtă, să i-o tragă pe cocoaşă lu' gagică-sa!

Face asta? Naaa!! Că nu face! 

  

Păi şi atunci? Pe cuvânt de nu mi-e lehamite...bă femei! V-a adus norocul şi soarta nişte beţivi ordinari, care pe deasupra vă mai şi mângâie cu niscavai curele? Iubiţi-i, mă, nu vă mai bateţi joc de viaţa voastră şi a lor...că vă trece printre deştete şi o cheltuiţi degeaba!! Fiţi patrioate, nu mai visaţi Grey verzi pe pereţi....fiţi mai realiste şi preţuiţi bărbaţii de lângă voi, aşa cum i-aţi luat!

...că doar şi ei vă iubesc aşa cum sunteţi...uneori din tot sufletul! 

Iar IUBIREA este poarta spre veşnicie! Cheia care descuie cămara cu dulceaţă! Energia vitală a vieţii, izvorul de unde s-a născut lumea! Stai, stai...cum era aia? Iubirea este Dumnezeu! Vă bateţi joc de iubire, vă bateţi joc de Dumnezeu! 

Păi chiar în halul ăsta de josnicie am ajuns?