Ultima zi de vacanţă

Ce înseamnă MAREA?

Măreție. Libertate. Fericire. Statornicie. Inimi frânte. Bani cheltuiți. Mizerie. Decadenţă. Interes. Stres. Şi un sentiment inconfundabil de prezent continuu.

  

În ultima zi de vacanţă, un băiețel de vreo zece ani se juca în tăcere pe plajă, cu broboane de lacrimi şiroind pe obraji. La un moment-dat, îl strigă maică-sa și copilul începe să plângă de-a binelea şi să ofteze a neputinţă. Culege o scoică, se ridică din nisip cu capul în jos, se uită cu regret înspre mare și începe să strige: "Mami, te rog, încă puțin"! 

Se uită spre mare încă o dată, dar fuge la mama lui, strigând mereu: "Mami, încă puțin. Te rog, mami, te rog...te rog...doar puțin. Încă puțin și gata"!

După minute întregi de rugăminți fierbinți, o palmă de părinte se ridică spre nori și copilul tace, cu lacrimile înnodându-se în barbă.

E final de sezon, ce știe el? Hotelul se închide în câteva minute și turiștii se întorc, agitați de atâta relaxare auto-impusă,  la viaţa lor neliniştită. Ce știe copilul? El vrea doar să mai construiască încă un castel de nisip. Şi apoi încă unul. Şi încă unul...

"Elviraaa...hai"!!! 

Puțin mai încolo, un bătrân își cheamă câinele. Este în mașină, cu motorul pornit și portiera deschisă. 

Vântul bate năprasnic, aşa cum a bătut întreaga săptămână. Apa este caldă, dar valurile sunt mari și steagul roșu este arborat. Plaja este aproape pustie și plină de mărăcini, PET-uri goale, hârtii și tot felul de ambalaje netrebuincioase.

 

Un nene se duce la plajă, cu pielea roşie ca racul fiert și prosopul pe un umăr. Se uită în jur și exclamă cu obidă: "Cinci lei pe zi, taxă de stațiune... şi pentru ce"??

Vântul bate în continuare, iar șuieratul valurilor este străpuns de câte un fluier alarmat. Salvamarii dau din mâini către cineva care înoată contra curentului și se tot îndepărtează de țărm. Omul se 

distrează... face cu mâna spre salvamari și continuă să dea din braţe, împotriva valurilor. O fi înotător experimentat, ce știu eu?

Vântul bate și ridică nori de nisip, hârtii și cocoloaşe de celofan. Pubelele sunt pline peste tot. Un trecător străbate faleza grăbit, cu țigara în colţul gurii și un rucsac în spate.

Mai rămân deschise doar hotelurile care găzduiesc bătrânii aflaţi la tratament. În rest, totul este înghițit de pustiu. Magazinele se închid rând pe rând, restaurantele trag obloanele și autoservirile abia mai au mâncare prin vitrine. În maxim două zile se închid și ele... de ce să se mai gătească mâncare proaspătă?

Mi-e foame și sete. Mă uit printre resturile alimentare dintr-o vitrină și aleg să îmi iau o pungă de covrigi și o sticlă de apă din Kaufland. Ceea ce văd, nu-mi inspiră încredere.

 

Prin vânt răzbat acordurile unui cântec turcesc. Pare a fi ceva prin apropiere... o terasă? Goală. 

Îmi amintesc că aseară am fost să văd meciul la o terasă. Nu-s fan fotbal, deși la meciurile echipei naționale mă mai uitam din când în când, până acum vreo zece ani. Seara trecută aflasem că "ai noştri" joacă împotriva echipei Israelului, pentru o calificare la nu știu ce dudă. Ce-i drept, nici nu m-am interesat prea mult; de fapt... eu am ieșit doar ca să nu stau în camera de hotel. 

Din experienţa anilor trecuți, mă așteptam ca terasa să fie arhiplină. Spre surprinderea mea, era doar o masă ocupată de câțiva bătrâni cu câte o bere în mână, ce se agită ori de câte ori tricolorii au mingea. Ospătarii deretică pe la mese și strâng ce mai e de strâns, înainte de închidere. Patronul terasei se plimbă furios de colo până colo, ca un leu în cușcă -  iar ospătărițele cu fustele de-un deget peste 

fund se tot apleacă peste mese, după pahare rătăcite. 

Mai este un sfert de oră până la încheierea primei reprize și din bucătăria terasei începe să se audă "Un trandafir creşte la firida mea". Urmează altă manea la un volum şi mai ridicat, pe care nu o cunosc. Microbiștii se agită și vociferează, pentru că nu mai aud nimic la TV. Muzica răsună mai tare, iar oamenii acceptă situaţia şi continuă să se uite la succesiunea de poze de pe ecranul televizorului. 

Angajații terasei dansează pe lângă mese iar unele fete mai curajoase încep să dea din buric. Au tras gardurile, dau muzica la maxim și cu toţii se leagănă vrăjiţi, cu teancuri de farfurii în braţe. Clienții încăpățânați nu pleacă şi nici nu mai cumpără altceva; stau cu aceeaşi veşnică sticlă de bere în faţă, pe care o pupă pe gură, din când în când. Este un război al nervilor, dus pe tăcute şi cu ocheade ascunse. 

În cele din urmă se renunţă la circ și ospătarii se așează pe scaune, să se joace pe telefon. S-au topit până și spumele patronului. Dezamăgirea e în floare când Israel egalează. Sticlele de bere sunt goale, dar nimeni nu mai comandă altele. 

După minute întregi de agonie și plictis, se fluieră finalul meciului. Terasa se golește, gardurile sunt trase de tot, iar porțile sunt încuiate cu lacăte grele.

 

Îmi iau troler-ul și mă îndrept spre gară, cu gândul la copilul care plângea după mare. 

Ce știe copilul? Timpul trece, dar marea nu se mută din loc. Marea rămâne tot acolo... Doar oamenii pleacă. Întotdeauna.

Să bem pentru asta!

[Bibi - Nu te mai vrea fata]

Fie ca Lumina să...

Hristos a înviat!

Ce mai faceţi, cum aţi petrecut zilele de mare sărbătoare? Pe unde v-aţi plimbat, cum staţi cu silueta? 

Eu încă sunt în grafic la capitolul acesta. Aşadar, în loc să merg la sală, m-am apucat să mai răsfoiesc câte o carte.  

De exemplu, după ce am citit "Împăratul-Zeu al Dunei", am rămas cu o singură idee de bază: libertatea face rău la om, pentru că aduce haos şi dezordine. Când fiecare gândeşte după propriul cap, nu există un cod moral unanim acceptat şi nici ordine sau disciplină. O oştire în care fiecare om acţionează separat, va fi risipită ca nisipul în vânt; dar când toţi oştenii luptă ca unul, când fiecare individ conlucrează pentru izbânda întregului, succesul este asigurat. La fel cum, pentru buna funcţionare a organismului, fiecare celulă şi fiecare organ îşi face treaba sa. Ce-ar fi dacă plămânii ar refuza să mai respire şi s-ar apuca să bată, pentru că se cred inimă? Sau stomacul nu mai vrea să digere bolul alimentar, ci ar dori să joace fotbal - pentru că se crede picior? 

Dacă viaţa ar fi complet liberă şi nu s-ar desfăşura după reguli bine stabilite, totul s-ar transforma în absurd şi în nebunie: câinele ar făta ouă de crocodil; sau, poate, seminţe de dovleac - cine poate şti? Ploaia ar curge orizontal, iar planetele şi-ar putea părăsi orbitele şi ar pleca hai-hui, prin univers.

Din fericire, există o Inteligenţă Supremă, care sălăşluieşte în orice fel de materie organică sau anorganică şi care împiedică dezordinea. În cazul oamenilor, am numi-o Legea Firii, care este înscrisă în ADN-ul oricăruia dintre noi; însă, este adesea trecută cu vederea.  

Aşa că, în libertate şi fără vreo constrângere din exterior, omul scoate la lumină cele mai ascunse dorinţe egoiste - care, deşi aduc prosperitate personală, fac rău semenilor săi. Ideea aceasta o dezbate şi Platon, în "Inelul lui Gyges" - o povestire despre un păstor care respectă legile până în momentul în care primeşte puterea de a le încălca, fără a fi tras la răspundere. Ceea ce şi face, fără nici o ezitare.

Deci...cum facem să fim buni? Cum se poate controla voinţa cuiva? Cel mai la îndemână răspuns este dictatura. 

Abia când viaţa ne este minuţios controlată, abia când ni se impun reguli a căror încălcare aduce cele mai grave urmări, vom respecta legea; nu din respect, ci din frică... dar mai contează motivul? Este ordine - şi abia atunci se poate extrapola rezultatul unei acţiuni. Aşadar, cu cât legea este mai strictă şi mai detaliată, cu cât liberul arbitru este mai restrâns şi comportamentul mai minuţios programat, cu atât mai mult creşte predictibilitatea comportamentelor sociale şi putem avea aşteptări de la oameni: comanzi o cafea; nu a venit în zece minute, aşa cum spune legea... Nino-nino! Pac! Încălcarea legii se lasă cu amendă! N-ai mulţumit când ai primit ceva? Abatere! Nino-nino!! Amendă! 

Deocamdată, acest tip de dictatură este inexistent şi viaţa ni se desfăşoară la limita dintre lege şi fărădelege... aşa că unele reguli sunt enunţate ca recomandări, iar nerespectarea lor nu se lasă cu urmări; în timp ce altele sunt scrijelite-n piatră şi atrag o gamă variată de consecinţe. 

Totuşi, cineva medita, la un moment dat: agonia dezordinii ar dispărea, dacă ne-am vedea aşa cum suntem în realitate: nişte suflete magice, în căutare de frumos. Pentru că, până la urmă, nimeni nu este rău şi nimeni nu vrea să facă un rău, din principiu. Suntem neînţeleşi, atâta tot; iar răul este doar un punct de vedere. Stalin, Hitler, au fost răi? Satan este personificarea răului suprem? Depinde pe cine întrebi!

 ... Pentru că oricât de buni am fi, cu toţii suntem personajul negativ în povestea cuiva. Chiar şi Iisus Hristos a păţit asta! 

Deci, în condiţiile în care totul este relativ, cum mai ajungem la unitate? Când ne putem exprima doar prin cuvinte şi ele sunt incapabile să redea starea interioară a fiecăruia, cum facem să fim văzuţi aşa cum credem noi că suntem în realitate? Şi, de fapt, putem face asta?

NU! Desigur că nu... pentru că aşa reiese din viaţa de zi cu zi. O realitate în care fiecare, în dreptul său, se consideră neînţeles, izolat şi singur.... deşi cu toţii ne dorim înţelegere şi iubire.

 

De asemenea, mai există un aspect: faptul că ai cunoştinţă despre o problemă, nu înseamnă că o şi înţelegi. De aceea se şi fac miliarde de campanii anti-fumat, anti-viteză, anti-drog, anti-păcănele, anti-furt, anti-buleală: se pleacă de la ideeea că oamenii ar avea un comportament exemplar, dacă ar cunoaşte efectul propriilor fapte. Dar pentru că nu au informaţiile necesare, fac tâmpenii! Aşa că haideţi să informăm poporul, ca să transformăm "lumea" în "oameni". 

Simplu, nu?

Doar că lucrurile nu stau aşa. Pe scurt: degeaba ştii, dacă nu înţelegi rostul a ceea ce ştii.  

Este ca la şcoală: una este să redai, ca papagalul, Teorema lui Pitagora şi alta este să înţelegi cum şi când să o foloseşti. 

Deci... Nu ne-ar ajuta, cu nimic, să ştim ce simt ceilalţi. Fără capacitatea de a-i înţelege, fără empatie, ne-am uita la ei ca la nişte tablouri. Problema este că empatia se naşte din iubire...dar nu aceea erotică, ci o iubire mai profundă, faţă de tot ce este viu. Iubirea pe care vechii greci o numeau agape.

Doar când vom simţi această dragoste, va fi ordine şi vom fi liberi - lipsiţi de constrângerea unor reguli sociale... Însă modelaţi de dragostea pentru cei din jur.

De ce ar mai exista o campanie care să te informeze că nu e frumos să arunci hârtii pe stradă, dacă tu ai conştiinţa faptului că făcând acest lucru, cineva va trebui să muncească în urma ta? De ce să ţi se mai explice că trebuie să saluţi când vii sau pleci, dacă tu respecţi oamenii de lângă tine nu pentru că sunt ceea ce ce sunt... ci pentru ceea ce ar putea fi. De ce să te mai enervezi când cineva îţi spune o glumă pentru a zecea oară, când tu te bucuri de faptul că dintr-o mulţime de persoane, tocmai tu ai fost ales să împărtăşeşti acea stare de bine? Chiar şi pentru a zecea oară.

În aceste condinţii de goliciune şi lipsă de sens din ce în ce mai acută, mă întreb: cum putem simţi bucuria relativ abstractă a Învierii, când nu simţim bucuria concretă a prezenţei celor din jurul nostru? Dacă nu putem înţelege ceea ce vedem şi nu trăim, cum putem înţelege ceea ce nu vedem şi nu trăim?  

Deşi... dacă s-ar face o campanie de informare în acest sens... lucrurile ar sta altfel, cu siguranţă!

Să bem pentru asta!

...şi să ciocnim un ou, c-un pahar de vin în mână! 

Hristos a înviat! Adevărat a înviat! Fie ca...

 

[Elena Gheorghe feat. Theo Rose - Lumina]

Ahoe!!! Vremuri bune la orizont!

 Acum ceva timp, pe când campania de vaccinare era la începuturi şi organizarea scârţâia (nu că acum ar merge ca unsă), pe la centrele de vaccinare se mai creau şi busculade. Ştirile tratau subiectul şi-n dungă, normal...iar la un moment dat, se difuzează nişte secvenţe cu  o doamnă care, ofuscată de cineva ce nu păstra distanţarea, se răţoieşte plină de indignare: "Da' stai dom'le mai încolo, ce mi te urci în cap aşa? Ori eşti pesedist? Şi te pomeneşti că mai eşti şi antivaccinist"! - ceea ce era total ilar, din moment ce lumea era acolo pentru vaccin. 

Buuunnn...şi ce învăţăm noi de aici? 

Simplu: cu câteva luni în urmă, simpatizanţii PSD era socotiţi ca fiind pleava societăţii. După câştigarea luptei cu ciuma roşie, teroriştii şi cel mai inamic public au devenit cei care mai întrebau câte ceva despre vaccinul covid: temuţii antivaccinişti. Serios...dacă nu ar fi existat asemenea specimene, în România ar fi umblat hoarde de câini cu covrigii pe coadă! Da' ce covrigi zic? Colonizam planeta Marte şi puteam fi şi eu fermier de ghimizdroci pe acolo...patron în adevăratul sens al cuvântului! 

...apoi, într-o dimineaţă, vedeam cum se aleargă pe cer două nave extraterestre, una din ele îmi ateriza în ogradă, din ea cobora un roboţel care mă informa că-s una bucată fiu pierdut şi regăsit al Regelui Maimuţă al XIV-lea şi trebuie să salvez prinţesa din ghearele temutului Darts Vader. O eliberam, ne căsătoream. ne urcam pe tron şi trăiam împreună fericiţi, până la adânci bătrâneţi!

Să-mi trag pălmi, ce viaţă de huzur mi-a fost răpită ! Şi când te gândeşti că aveam totul planificat...

În fine! 

Revenind la realitate: acum, inamicii cei mai temuţi sunt dacii liberi. AUR-iştii. Antivacciniştii. Teroriştii. Vechii PSD-işti, probabil...că de! Ce naşte din pisică, soareci mănâncă - aşadar, trebuie să existe o legătură pe linia ticăloşiei genetice, chiar dacă ea nu există. De fapt, important este ca, întotdeauna, poporul să aibă un duşman-geniu al răului: comuniştii, hoardele de vizigoţi, antivacciniştii, antiprogresiştii, jivinele din pădure, extratereştrii, Dragnia, greaua moştenire, ciobanul din "Mioriţa"...nu contează! E musai să fie un simbol care să fie suficient de demonic pentru a se opune progresului naţional, doar pentru că poate şi de rău ce l-a făcut mămiţica lui. 

Iar în acest context, permanent, noi ne aşteptăm mântuitorul care să vină călare pe un cal alb şi să pună, dom'le, piciorul în prag! C-aşa nu se mai poate! Prin urmare, ne aşezăm cuminţi la masa juriului, întocmai ca la preselecţia din "Brigada Diverse" şi din când în când, exclamăm vrăjiţi, la venirea oricărui personaj nou: "Marlene Dietrich"!

...care desigur că nu este ea. Dar dacă pare a fi...ce mai contează? 

Asta-i România: "Două rândunici, două mari şi două mici", "Marlene Dietrich", "Cine vă recomandă"?

Pe scurt: HAOS. Un haos din care nu ne alegem decât cu iluzii deşarte şi timp pierdut. 

Pe fundalul acestor frământări, a apărut şi pe la noi moda protestelor anti-măsuri, anti-mască şi anti-pandemie, pornite de antivaccinişti - logic! Era şi timpul...prin Germania sunt astfel de tulburări de luni bune, deja...deci mă bucur că am intrat şi noi în rândul lumii. Iar cu această ocazie, cineva mă întreba de ce nu merg şi eu la proteste. Şi nu merg, pentru că nu am de ce. 

Desigur că nu e drept ce se întâmplă. Desigur că nu există nici o metodă sigură pentru a te feri de carcalac şi că statul în casă e doar joc de glezne care nu rezolvă problema reală. E ca şi cum pentru a opri accidentele rutiere, interzici circulaţia maşinilor. Sau, pentru a opri foametea, dai amenzi usturătoare celor care spun că ar mânca ceva. 

Desigur că măsurile antipandemie sunt ineficiente şi preferenţiale - dar cu cine să te cerţi? Stilul acesta de abordare a situaţiei este cam acelaşi în toată lumea; poate demisiona cine o vrea, să vină cine o vrea...lucrurile tot aşa vor sta. 

Deci: de ce să protestez?? Că-s nemulţumit? Normal că sunt; şi ce schimb strigând prin pieţe "Jos ăla, sus celălalt"? Mai ales că domnul preşedinte ne-a anunţat încă de pe la Crăciun că în vară, pandemia va fi doar o amintire urâtă...un coşmar din care ne vom fi trezit mai puternici, mai buni şi mai solidari, spre propăşirea neamului şi gloria lui în veci amin! 

Zilele trecute a mai ieşit şi nu ştiu ce cap luminat din conducere şi a asemuit viitorul val 3 al pandemiei cu suferinţele îndurate de generaţia care a trecut prin Al Doilea Război Mondial...Dar domnul preşedinte şi-a reiterat promisiunea: de la 1 iunie, ne luăm adio de la coviduţ. Practic, deja ar trebui să ne apucăm să-i organizăm petrecerea de drum bun....că timpul trece repede şi acuşi bate vara la uşă şi riscăm să părem nepoliticoşi! Păi cum aşa ceva? Vine ditamai virusul ucigaş la noi pe tarla, stă în gazdă mai mult de un an şi când pleacă, îl tratăm cu indiferenţă? 

Nu se poate! Trebuie să fie veselie, artificii şi jocuri de lumini! Să ieşim în stradă, să cântăm şi să dansăm - pentru că am fost morţi şi de la 1 iunie vom învia! Londra...Paris...Tokyo...plimbări prin toată lumea! Adio mască, adio îngrădire! Bun venit libertate! 

Serios...eu zic să ne pregătim ceasurile! Şi... fii atent, băi covidel-codiţă-de-purcel! Dacă. Până. Pe. 31 mai 2021, ora 23:59:59 nu ai uşchit-o din ţară...eşti mâncat, frăţică! Uită-te bine la mine! Ne-am înţeles??

...dar nu are cum să nu fie aşa! Dacă ne-au garantat preşedintele + premierul...ştiu ei ceva şi cu siguranţă lucrurile vor decurge conform planului!! Ca şi până acum... 

Aşa că... ce atâtea griji pe capul nostru?

Să bem! Luminiţa de la capătul tunelului este foarte aproape!

[The Wellerman - Gingertail cover]

Libertate fără frontiere

Citind pe net ici, şi colo, câte-o ştire...câte-o snoavă...d-astea de petrecut timpul, dau peste un giuvaier de articol: "Monica Pop n-a mai rezistat și a răbufnit: Femeia e și ea un om liber. Să o obligi să păstreze o sarcină nedorită = sclavagism!" 

Normal că în secunda doi m-am imflamat şi am şi dat click pe dânsul, să văd despre ce era vorba - că mie nu îmi place deloc când aud monstruozităţi d-astea cu sclavie şi oprimare socială! Trăim pe vremea tâmpiţilor din trecut? Adică cum adică...de ce să transformi femeia într-un sclav? Preacurata femeie, izvorul de viaţă al omenirii, numele lui Dumnezeu pe buzele copiilor; fiinţa care, prin copii, modelează viitorul - exact cum o covrigăreasă modelează covrigii din cocă; femeia - singura creatură mai delicată ca aripa de licurici; făptura suavă pe care nu trebuie să o atingi nici măcar cu o petală de floare; muza de lumină care ne inspiră să iubim şi să sărutăm pământul pe unde calcă. Vorba poetului cu acelaşi nume:

Dintr-un bolovan coboară

pasul tău de domnişoară.

Dintr-o frunză verde, pală

pasul tău de domnişoară.

Dintr-o înserare-n seară

pasul tău de domnişoară.

Dintr-o pasăre amară

pasul tău de domnişoară.

O secundă, o secundă

eu l-am fost zărit în undă.

El avea roşcată fundă.

Inima încet mi-afundă.

Mai rămâi cu mersul tău

parcă pe timpanul meu

blestemat şi semizeu

căci îmi este foarte rău.

Stau întins şi lung şi zic,

Domnişoară, mai nimic

pe sub soarele pitic

aurit şi mozaic.

Pasul trece eu rămân.

Nu, da-mi-aş pălmi! EU NU POT SĂ ACCEPT AŞA CEVA!! Da' de ce să fie sclavă?  NU, NU, de trei ori NU! 

La asta mă gândeam în a doua secundă. Pentru că în prima secundă m-am întrebat rapid: "Cine mama mă-sii e Monica Pop?" Google zice că-i cel mai faimos oftalmolog român - dar nu înţeleg: ce o recomandă pentru atâta faimă? 

În fine...nu contează cine este şi de ce trebuie băgată în seamă...contează ceea ce spune! Iar aici este...pffuuuu....stau şi mă gândesc, chiar mi-e milă de ea cât a putut să sufere până a răbufnit! A fost mană cerească demonstraţia aia contra avorturilor, că altfel...nu ştiu, zău, ce se putea întâmpla! Se spărgea vreo venă pe la cap de la atâta tensiune...Tulai, Doamne! Murea femeia şi nu ştiam de ce!

Acuma...ce să zic, nu-s de acord cu ce spune! Cu tot respectul, este o prostie! Şi aş întreba-o pe doamna cu pricina multe lucruri - că dacă eu greşesc în ceea ce cred, vreau să mă convingă că-s un nenorocit şi trebuie să-mi mai deschid mintea spre cunoaştere. Nu-s nici femeie şi chiar mă simt discriminat complet că nu am şansa de a testa avortul pe propria-mi persoană - dar din auzite, cică e naşpa rău: poţi face depresii, poţi să pierzi putirinţa de a naşte, chiar poţi muri. Adică, să aduc ca argument că  Tănţica a făcut avort şi tot poporul chinez s-a specializat în psihologie ca să o consilieze, dar nu există şansă de revenire - poate-i degeaba...că îmi spune de Gigica. Care Gigica? Cum, care Gigica? Aia a lu' Fundulea de peste drum de colţ, neam cu Digadiga, care face avort săptămânal şi n-are absolut nici o treabă! Iar de aici ajungem la un punct mort şi închidem subiectul. 

Dar aş întreba, totuşi,  ce treabă au copiii din canale cu avortul? Din câte ştiu, de la revoluţie au trecut...staţi să scot calculatorul...2017-1989 = 28 de ani în decembrie. Hai, 27 de ani - ca să rotunjim. Deci copii născuţi pe vremea lui Ceauşescu, când se interzicea avortul, nu mai sunt copii şi nu intră în grupul ţintă exemplificat în articol. Iar în toţi anii de după '90, avortul nu a fost interzis decât de propria moralitate a fiecărei femei... şi avem târle de copii pe drumuri. Deci, care-i cauza? Avortul, sau femeia? 

Şi, hai să ne imaginăm un viitor complet dezgustător: se interzice avortul prin lege, ca-n comunism. Ok. Atunci femeia nu va mai fi stăpână pe corpul ei? Nu va mai avorta nimeni? Adică orfelinatele de copii existau doar înainte de revoluţie?? HAHAHAHAHAHAHA!!!! 

În fine...ideea e că, până la urmă, articolul m-a luminat şi am realizat cât sunt de sunt oprimat! DISCRIMINAT! La tot pasul, în fiecare zi!
Uite, de exmplu, panourile acelea de pe marginea şoselelor, cu STOP ACCIDENTELOR! 

În primul rând, teoretic, accidentul se întâmplă accidental; fără voia mea. Asta înseamnă că nu am cum să vreau ceva ce nu ţine de voinţa mea... Şi în al doilea rând: frate, dacă eu nu dau doi bani pe mine şi dacă vreau să fac accident, vreau să fiu liber să o fac! De ce să mi se îngrădească această libertate, chiar şi printr-o atenţionare? De ce să mi se polueze câmpul vizual cu o limitare a drepturilor mele proprii şi personale? Mă deconcentrează din scopul propus! ...iar dacă vreau să intru pe contrasens, e tot e dreptul meu! Dacă mai omor şi pe altcineva...ghinion, asta e! Soarta! Oricum e suprapopulată planeta. 

De ce să nu am dreptul să-mi cumpăr armele ca pe bomboane? Dacă merg pe stradă şi se ia unu' de mine? Eu am 1,60 pe tocuri şi 40 de kg cu rucsacul de munte în spate, ăla are 1,80 şi a făcut karate! Mi-o iau? Normal!  De ce să n-am dreptul să scot kalashnikov-ul din buzunar şi să îi trag una între ochi? E dreptul meu să mă auto-apăr!

De ce să n-am dreptul să fumez în restaurant? Sunt banii mei, sunt plămânii mei...cui nu-i place fumul de ţigară, să plece în altă parte! Ce, îi ţin eu legaţi lângă mine? E DREPTUL MEU, şi am încheiat povestea!

De ce să nu am dreptul să ţin două neveste în acelaşi timp? Sau trei? Poate una nu îmi ajunge...sau poate e urâtă şi stau cu ea doar pentru că are cel mai mutabil fund din lume! De ce să nu îmi pot căuta şi pe altcineva - că poate descopăr dragostea adevărată! Iar dacă a doua soţie nu-i bună la pat şi o prefer tot pe prima, de ce mi se îngrădeşte dreptul de a iubi, de a fi iubit şi de a fi împlinit pe plan intim?? 

Ştiţi ce? M-am răzgândit...Vreau să se legalizeze avortul! Aaaa, e deja legal? Nu contează! Să se mai legalizeze o dată, în dublu exemplar -  ca să fim siguri! Şi mai vreau ca şi bărbaţii să aibă dreptul de a avorta! Că cine ştie...poate în zece ani se inventează uterul contra naturii şi, dorindu-mi copil, vreau să rămân însărcinat - pentru că iubita ţine la siluetă şi nu o interesează aspectul. Şi dacă mă răzgândesc după cinci luni, ce fac? Îngroş rândurile de copii ai străzii? Vreau să am dreptul de a-mi planifica familia şi de a renunţa la copilul nedorit!

Mai putem face altceva: să se dea o lege care să oblige femeile să facă minim trei avorturi - ca să se vadă clar că Statul protejează dreptul oricui de a avea un copil dorit. Sau nu, că e cu obligaţia...şi dacă se trezeşte altcineva care iar se simte sclav? Nu, nu...nu e bine. Avem nevoie de un sistem social perfect echitabil, în care să avem doar drepturi; fără obligaţii morale sau legale.

Ia, că acuma chiar m-am enervat şi vreau libertate completă! 

De fapt, visez la o lume în care să avem o singură lege: FĂRĂ LEGE!! Nici o lege, nici o Lege! Nimic! ...pentru că oricum ai lua-o, legea înseamnă o îngrădire a drepturilor! Iar îngrădire = sclavagism! Q.E.D.!

Gata, vreau revoluţie! Puterea poporului! Che Guevara, unde eşti?

Şi-apoi, dacă înrolăm femeile - şi arată ca Natalia asta când trag cu mitraliera... se-mpânzeşte ţara de copii neplanificaţi şi Doamne feri! Poate se nasc şi nişte genii... 

Totuşi, până vom fi liberi şi nesupuşi, propun să ne mai bucurăm de prezent: