De câteva luni, mă tot căznesc să scriu şi despre lucruri frumoase... c-apoi e plină lumea de haos şi de zbucium.
Şi m-am gândit, m-am răzgândit, însă viaţa nu mi-a oferit nimic pe gustul meu; asta până când mi-am zis: "Hei! Ia stai puţin! Fă un pas în spate şi priveşte imaginea de ansamblu, apoi întreabă-te: ce e cel mai frumos pe lume, singurul lucru pe care ni-l dorim cu toţii? Singurul lucru pe care îl căutăm, singurul lucru pentru care ne sacrificăm viaţa, anii şi banii? Răspuns corect şi final: FERICIREA... Care se naşte din răsfăţ, grijă, împlinirea tuturor dorinţelor...adică, din IUBIRE"!
Şi uite aşa, mi-am descoperit subiectul.
Dar nu puteam scrie despre iubiriceală aşa, aiurea-n tramvai! Hodoronc-tronc, căţel cu coadă, mă trezesc eu să închin monument de ode unei iubiri necunoscute! Nu, nu, nu - că doar nu terfeleşti iubirea zi de zi prin monden, ca şi cum ai bea o cafea. Departe de mine aşa ceva!
Iubirea e specială! E pură! E suavă! E cea mai frumoasă sculptură de pe un bob de orez! Este setul de tacâmuri primite la zestre, pe care nu le scoţi decât la ocazii mari, ca să te bucuri de ele!
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu dau cezarului ce este al cezarului...deci am aşteptat cea mai specială zi din an, ca să vorbesc despre iubire. Îndrăgosteală...iubiriceală...moţonei, pluşăţei, floricioaice, ciocolăţele...
V-AŢI PRINS??? Am aşteptat Ziua Îndrăgostiţilor, băi fraţilor, ca să scriu şi eu, ca tot omul, despre ce era importat în acea zi: iubirea.
Acesta era planul.
Din nefericire (sau din fericire?), nu m-am ţinut de el. Anul acesta, Valentine's Day a picat de Sâmbăta Morţilor, Moşii de iarnă. Şi ce era să zic, ca să nu discriminez niciuna dintre sărbători? Iuby's Day fericit, Dumnezeu să o ierte? Veşnica pomenire, veşnica pomenire, veşnica ei pomenire?
Unde mai pui că fix pe 14 februarie, "celebrul arc de stânci marine de la Sant' Andrea în Pugllia, cunoscut şi ca Arcul Îndrăgostiţilor, s-a prăbuşit". Ghinion, ce să zic? Veşnica pomenire, veşnica pomenire, veşnica lui pomenire... la loc luiminat şi loc cu verdeaţă, de unde a fugit întristarea şi amarul şi suspinul.
Doar că nu puteam aşa ceva, pentru că oricât de frumos ar suna, întreb: ce iubire e aia fără suspin? Fără dor, fără durere? Doamne feri, da' ne jucăm aici? Facem glume?
În două cuvinte: EX CLUS!
Şi uite aşa am rămas nevorbit, la mare zi de sărbătoare.
Noroc că la barza chioară, Dumnezeu îi face cuib - iar Universul, în toată mărinimia lui cosmică şi plină de vid, mi-a zis să mai trag o carte şi...asta are, asta n-are, asta e câştigătoare...PAC! A venit marea sărbătoare de Dragobete's Day... şi acum n-o mai ratez!
Totuşi, m-am fript cu ciorbă! Aşa că, pentru orice eventualitate, am fugit fuga la calendar, ca să verific când pică minunea. Adică...24 februarie...marţi... iar marţi nu e Sâmbătă (dedicată morţilor)... Perfect!!! Azi ne iubim mioritic!
TRĂIASCĂ! TRĂIASCĂ! TRĂIASCĂ ŞI-NFLOREASCĂ! IUBIREA! ŞI ŢARA! SUFLAREA ROMÂNEASCĂ!
Ştiu că pare o abordare suveranistă, dar azi avem voie...deci, vă rog să vă abţineţi cu porcăielile. Azi şi numai azi, ne iubim tradiţiile, da? Ca d-aia am dezgropat dragobetu' din negura obiceiurilor seculare...ca să fim şi noi în rândul lumii şi să stimulăm marketingul! Da?
Bun. Atunci, doresc să vă urez un sincer şi călduros "La mulţi ani, de Dragobete's Day"!
Însă, tot azi şi numai azi, mai este o mare sărbătoare...pentru că, da! Împlinesc şi eu 17 ani de blogărit - sau de "content crieităr", dacă ar fi să mă exprim în noua vorbă.
Practic, am la cuvinte să-mi trec în cv, de numa-numa! Numai din blog umplu câteva pagini de funcţii şi atribuţii...pentru că am fost, pe rând: inginer la mama acasă, părerolog, blogger, influencer, iar acum sunt pe content creatureală. Şi culmea e că activitatea mea nu s-a modificat nici măcar cu un milimetru, ci s-au schimbat doar titlurile funcţiilor.
...ceea ce mă face să privesc viitorul luminos în faţă şi să sper că la anul, de majorat, voi deveni şi eu un pui de C.E.O. - că de manageri responsabili cu asigurarea siguranţei şi deschisul porţilor sau de surpervizori de igienă şi dat cu mătura, e plină lumea!
Una peste asta, doresc să-mi urez şi mie, sinceri şi călduroşi la mulţi ani! Ceea ce, să fie...de preferat cu căldură din Caraibe, Thailanda, Maldive sau ceva de sorginte exotică!
Da' gata cu fotosinteza...hai să vorbim şi despre iubire, dar într-o manieră mai serioasă. Vreţi?
Hai, hai...că vreau să vă povestesc cum am descoperit eu iubirea. Sună interesant? Că atunci, încep:
A fost odată ca niciodată, că de nu ar fi, nu s-ar povesti... acum vreo 10 ani, am cunoscut o fată. Aşa a vrut Destinul... pentru că nici prin gând nu visam că plec la un curs de sustenabilitate, dezvoltare şi alte asemenea O.N.G-isme, dar mă întorc rupt în gură de îndrăgostit.
Nu-i vorbă, că mai traversasem câteva flame de îndrăgosteală (plus alte câteva flămuţe), dar pot să spun, cu mâna pe inimă, că fata aceasta m-a învăţat ce este iubirea şi mi-a împărţit viaţa în două părţi: înainte de EA şi după EA.
Practic, ei îi datorez tot ceea ce sunt acum.
Eu am o fire mai emoţională. Unii i-ar spune "sensibilă", alţii ar numi-o "empatică". Nu contează denumirea; cert este că, pentru mult prea multă vreme, iubirea din capul meu era de tip adolescentin: emoţie pură! Gândeam emoţional, acţionam emoţional şi de multe ori, când iubeam, nici nu aveam nevoie de mâncare. Gurile rele spuneau că "Iubirea trece prin stomac" - dar la mine nu era cazul. Eu ştiam una şi bună: "iubirea crede totul, iartă totul, suferă totul, speră totul". Pentru mine, iubirea era o decizie - iar din momentul în care mi se năştea în suflet, puteai să mă tai în bucăţi, să mă calci în picioare şi să faci orice din mine, că nu mai dădeam înapoi. Vrei să dorm în ploaie? Perfect! Acolo dorm! Vrei să stau preş în faţa ta? Perfect, stau preş...pentru că nu-mi puneam problema demnităţii. Eu iubeam şi ofeream...iar păcatul îl săvârşea cea care nu ştia să aprecieze darul meu.
Şi nici nu plecam...pentru că dacă aş fi făcut-o, cum îmi mai dovedeam sentimentele? Nu aş fi devenit un mincinos? Nu îmi trădam propriile valori?
Apoi, a venit EA.
Pentru mine, ea era cea mai frumoasa fată pe care am văzut-o, iar în mintea mea, frumuseţea exterioară este doar o podoabă a frumuseţii interioare; aşa că, practic, m-am îndrăgostit, pe loc.
Pentru ea, nu ştiu ce eram eu, că nu ies în evidenţă cu nimic. Dar spre surprinderea mea, a primit şi mi-a oglindit sentimentele cu aceeaşi bucurie şi ardoare.
Şi am fost un NOI frumos, până nu am mai fost...pentru că eu am făcut exact ceea ce ştiam: iubeam şi nu comentam. Iar asta ne-a adus sfârşitul. Ea nu avea nevoie de o slugă. Nu voia adorare, ci un partener de viaţă... care să o contreze, care să o întrebe, să o stimuleze, să o susţină şi să o ajute.
Problema a fost că eu am înţeles asta târziu, la vreo 2 ani după final. Doi ani de perpeliri, aşteptări, suferinţe şi întrebări fără răspuns. De fapt, totul avea răspuns şi îl primisem de mult, dar nu eram în stare să îl văd.
De ce această fată mi-a schimbat viaţa şi mă bucur că am cunoscut-o?
Pentru că ea m-a ajutat să-mi intre în cap faptul că suntem suflete magice, îmbrăcate în oase şi carne. Nu suntem doar scântei sclipicioase care tresaltă în Oceanul de Lumină Ancestrală şi trăim cu vorbe, dar nici şomoioage de carne conduse de instinct şi pofte. Suntem oameni.
Deci este bine cu declaraţiile de iubire, cu valorile şi tot ce ţine de spirit... dar iubirile reale şi palpabile, relaţiile dintre oameni nu se rezumă la pupicuri, îmbrăţişări şi zâmbete. Realitatea aduce cu ea şi zile ploioase, în care darling trebuie luată de la serviciu, că nu are cu ce veni acasă. Sau nopţi în care alergi prin spitale, cu copilul bolnav pe braţe. Sau facturi de plătit, concedii de achitat şi mâncare în frigider.
Relaţia reală vine cu decizii şi sacrificii. Cu colegi colţoşi, răutate şi nenumărate ocazii de întinde o mână de ajutor celor din jur. Cu certuri în sânul familiei şi pentru binele familiei. Şi mai ales, cu diferenţe de opinii şi idei, dar şi cu toleranţă.
Mamaie avea o vorbă: "Nu poţi ciocni două pietre tari, că se sparg. Însă, dacă una mai tace, una mai rabdă, se modelează reciproc".
Aceasta este iubirea.
Să bem pentru asta!
La mulţi ani, să trăim, să avem şi să fie ce o fi. Nu are importanţă, dacă seara, punem capul pe pernă şi suntem împăcaţi cu noi înşine.
[Antract - Cârciumăreasa]
