Se afișează postările cu eticheta elefantul din creier. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta elefantul din creier. Afișați toate postările

vineri, 31 iulie 2026

Elefantul din creier - concluzii (partea întâi)

Vă mai amintiţi de cartea "Elefantul din creier", pe care am citit-o cam prin vara trecută? Promitea un subiect tentant: dezvăluirea adevăratelor motivaţii din spatele comportamentelor noastre şi subiectul nu m-a atras; însă, în urma unui pariu, am zis să văd şi eu despre ce este vorba. C-apoi, na! Mai ştii de unde sare iepurele şi mă înţelepţesc?

No şi-am citit, apoi am scris despre asta, la vremea respectivă. 
De atunci a trecut un an şi din când în când, încă mă mai surprind gândindu-mă la această carte.  Dar nu pentru că mi-a zguduit sistemul de credinţe şi m-a ajutat să înţeleg lumea îm care trăiesc - deoarece, aproape tot ce am "aflat"... ghici ce? Ştiam deja, într-o formă sau alta.
... ci pentru că, de la o vreme, mă tot întreb cu ce mă ajută tot ceea ce ştiu, ceea ce fac sau ceea ce plănuiesc. Şi mai ales, unde se încadrează elefantul din creierul meu. 


Apropo de asta, trebuie să fac o digresiune mică: ieri mi-a venit pe telefon o alertă de la nu ştiu ce site pe care s-a publicat un articol interesant, chipurile: "Adolescentul tău nu citeşte? 10 titluri care îl pot convinge să nu mai lase cartea din mână" - şi imediat m-am întrebat: "Dacă adolcentul meu nu citeşte, cum îl fac să citească cele 10 titluri şi să nu mai lase cartea din mână"?

Din câte am înţeles eu, adolescenţii, copiii, oamenii nu (mai) citesc deoarece au alte opţiuni mai ispititoare, pentru a-şi petrece timpul liber - nu pentru că nu există cărţi pe gustul fiecăruia. Deci, ca părinte, dacă ai adolescent pe care nu l-ai convins niciodată în viaţa lui să deschidă o carte şi transformi în obsesii bon-tonul lecturii, deci adolescentul tău trebuie să citească musai şi fără drept de apel... nu poţi face altceva decât să-i pui o carte în mână şi să-l încui într-o cameră complet goală, ca să citească din plictiseală (şi, eventual, să descopere mirobolanta lume din spatele cărţii). 
Altfel... Nasol şi mult noroc, ce să zic?

Dar, până la urmă, de ce este atât de bine-văzut cititul? De ce pretutindeni se fac cluburi de lectură şi se laudă persoanele care citesc? 
Simplu: citind, îţi dezvolţi vocabularul şi imaginaţia, pentru a putea da aripi visurilor şi a ţi le putea exprima prin cuvinte. Desigur că acumulezi informaţie pe care o vei uita, până la urmă. Însă, în esenţă, cărţile modifică subconştientul şi schimbă viziunea asupra lumii; ne educă răbdarea, aplecarea spre meditaţie, empatia şi capacitatea de a analiza o situaţie din mai multe puncte de vedere. În plus, am găsit un studiu care spunea că cititul stimulează creierul să ia contact cu situaţii şi întâmplări pe care nu le-ai putea trăi în mod normal, deci acumulezi o oarecare experienţă de viaţă.
În esenţă., cartea este bună la om... cu excepţia cazului în care cititul devine o activitate de performanţă şi parcurgi cărţile la normă, ca să bifezi un grafic sau să îşi creezi o imagine de intelectual profund şi uns cu toate alifiile. 

Cam aşa explica lucrurile "Elefantul din creier"... adică minciunile pe care ni le spunem pentru a îmbrăca motivaţii pur egoiste în nişte haine de înaltă demnitate morală. 
Culmea este că, deşi ne considerăm evoluaţi şi plin de civilizaţie, suntem mânaţi de aceleaşi instincte care îi animau şi pe strămoşii noştri de acum mii şi sute de mii de ani: dorinţa de a fi şefii la bogaţi şi la împăraţi. Sau, cel puţin, să părem că suntem. :))
Diferenţa este că în prezent, ne mascăm intenţiile mai meşteşugit. Şi atâta tot.

Deci, da: "Elefantul din creier" m-a ajutat să înţeleg faptul că nimic nu se va schimba şi totul va decurge ca şi până acum. Numai că... vreau să cred că suntem un milimetru mai evoluaţi decât oamenii din preistorie şi închid ochii la orice semne care îmi arată realitatea - pentru a putea să sper în ceva mai bun. O speranţă deşartă, dar na... Cu bune şi cu rele, asta este situaţia. 

Spre exemplu: toată viaţa mea, am fost preocupat de iubire. Mi se părea idealul vieţii şi cel mai frumos lucru creat vreodată; era un concept atât de pur şi de inefabil, încât nu putea veni decât de la Dumnezeu - deoarece, în nimicnicia noastră, cu capul şi sufletul din dotare, niciodată nu am fi putut inventa un sentiment atât de curat şi veşnic. 
Aşadar, permanent mi-am umplut capul cu fel de fel de înţelepciuni care descriau iubirea şi modurile în care putem trăi fie şi numai în umbra ei, pentru a ne simţi împliniţi.

Uite aşa, ţin minte că eram în liceu şi vorbind cu colegii despre moduri de a intra în vorbă cu o fată, fiecare venea cu replici culese de pe la colţ de bloc - iar eu, fiind şmecher şi citit, am zis că mi se pare frumos să te prezinţi şi să săruţi mâna domniţei. Da, ştiu... eram un mic idiot - că la 14-15 ani, nu pot spune că eram vreun matur!
No...pe scurt, că nu-i timp de prostii, am fost tipul de romantic incurabil, care a crezut orbeşte în iubirea care transformă imposibilul în posibil şi este unicul panaceu universal, unicul remediu pentru o viaţă fericită - până când am început să scot nasul în lume, ca să învăţ că lucrurile nu-s chiar aşa de simple.
 Adică, e bine cu iubiriceala şi cu alintături, moţonei, clipocei şi fluturaşi - pentru câteva luni. E bine şi cu iertare, cu acceptare, concesii, lipsă de orgoliu, îmbrăţişări şi ne-pusul de suflet... mai ales când le oferi. Dar la final de zi, vine ora cinei şi cerinţele încep să sune extrem de practic. Atunci intervine viaţa: dacă nu ai mâncare la poftă, nu prea mai contează nimic. 
Şi-un pic de "nu prea" azi, un pic de " nu prea" mâine, poimâine, răspoimâine, până se sparge bula de fericire, iar rata divorţului a ajuns atât de ridicată, încât ai nevoie de-o rachetă, pentru a o mai atinge.

De ce aşa ceva? Nu prea înţeleg... deşi am observat că relaţiile se întocmesc pe capacitatea celor doi puiuţi iubiţi de a-şi satisface reciproc dorinţele şi capriciile. Când listele nu se mai bifează, iepuraşii şi îngeraşii se transformă în vaci, porci, scroafe, boi, răposaţi şi răposate. Dumnezeu să nu-i ierte, în vecii vecilor, amin.

Frumos, nu-i aşa? Feerie, ce mai la deal, la vale! 
Partea bună e că mereu visăm la iubirea aia veşnică şi făloasă, care să ne aducă cea mai mare şi fericire proprie. Şi pe tavă, desigur...că dacă nu ni se serveşte ca la orbi, dezbrăcată de orice prejudecăţi şigata să fie apucată, înseamnă că ACEA IUBIRE nu e ceea ce trebuie.

Da' până o fi să fie aia mare... e bine şi cu iubirici miculiţi care să dureze cât arde un băţ de chibrit, decât nimic. 
Merge banda? Merge, merge!

Şi bărbaţii cică iubesc cu ochii, iar femeile iubesc cu urechile. De aceea, femeile se machiază şi bărbaţii mint. 
Mă rog, aşa era pe vechi...pentru că astăzi, după inventarea filtrelor pentru fotografii, putem arăta oricum ne dorim. Importante sunt like-urile, că restul se rezolvă de la sine. Un mic date, o cafea de după... şi merge banda? Merge, merge... Dă-i înainte, că merge!

Oricum ar fi, cultura falsului este omniprezentă şi tocmai de aceea, fenomenul îmbrobodirii mizeriei în polei cu paiete lucitoare se petrece în orice domeniu al vieţii, nu doar în îndrăgosteală.

Dar despre asta, în episodul următor. 
Deocamdată, haideţi să ne bucurăm şi-un cântec vesel să cântăm, că e vară-vară şi soare afară!
Să bem pentru asta! 


[Elena - Nu întreba]

luni, 30 iunie 2025

Elefantul din creier (partea I)

Aţi auzit de melodia aceea, cu refrenul "Aaaa-Pa-Ţ, A-Pa.Ţ, ahaaaaa, aha, aha"? Sau... poate cunoaşteţi varianta românească: "Ce-oi pă-ţi, 'oi păţi! Ce-oi pă-ţi, 'oi păţi! Ahaaaaaa, aha, aha"!
Nuuu? Nimic?

Dar pe Bombardino Crododilo îl ştiţi? Sau pe Tralalero Tralala...  
Nu?  Tot nimic??? Hai măi... cum aşa ceva?
Uite, vă mai dau o şansă: pe Tung Tung Tung Sahore, sigur îl cunoaşteţi! Sau...Staţi aşa! Cum adică "NU"?! Pfffff.... ce lume, ce lume! Ni se duc tradiţiile de râpă! 
Şi te pomeneşti că nu o ştiţi nici pe Balerina Capucina Mi-Mi-Mi-Miiiiii! 
Mda, trist - deşi nu pot spune că nu era de aşteptat.

Da' nu vă faceţi griji, că nici eu nu am auzit de chestiile astea - deşi, cică ele sunt în trend de câţiva ani. De fapt, aproape că s-au şi învechit. Numai că, dacă viaţa mea nu-i la modă, ce să fac? Aia e! Ghinion şi mult succes, data viitoare!

De fapt, staţi că mint! De "Aaaa-Pa-Ţ, A.Pa.Ţ." am auzit la un cunoscut, care fredona acest şlagăr în barbă, atunci când ne-am întâlnit. Apoi, zilele trecute, m-am lovit de sus-numitul hit când pierdeam vremea cu story-urile de facebook, în timp ce aşteptam să cobor din maxi taxi-ul care mă ducea din colo-ncoace. No...şi m-am gândit că-i vreun hit de tik-tok, adică un refren ce câteva zeci de secunde, care prinde la public, deşi nu are o anume importanţă artistică.
Nu mică mi-a fost mirarea când am aflat, după cercetări ulterioare, că refrenul tik-tokăresc este ditamai melodia de aproape patru minute, cântată de o fată cu nume de vin (Rose, adică) şi Bruno Mars - de care auzisem, că făcea ravagii cu "Just the way you are"... o melodie de super-îndrăgostiţi, pe care am ascultat-o şi eu pe vremea când raţiunea mea era foarte sentimentală. Sau... sentimentalistă?

Şi dacă stau să mă gândesc, cred că am auzit şi de Balerina Capucina. Ieri, ca să fiu mai exact, când urmăream o recenzie pentru "Ballerina", noul film din lumea "John Wick". Iar comentacii clipului erau dezamăgiţi că recenzia nu era pentru Balerina Capucina. Habar nu aveam cine e, aşa că am căutat-o şi am aflat-o. Vorba aceea: "cine caută, găseşte".
No. Iar această Balerinnă Capucina este un personaj absurd, inventat cu ajutorul inteligenţei artificiale, care este un produs al curentului "Brain Rot" - adică degradarea mentală şi idioţenizarea omenirii prin intermediul conţinutului online fără valoare, care oferă noi trenduri de urmat şi-ţi ocupă mintea cu tot felul de tâmpenii pe care să le apreciezi. Cam asta-i varianta scurtă.

...ceea ce, nu-i nimic nou şi nu pricep de ce s-a prins lumea tocmai acum de chestia asta. Mai ales că trendurile prosteşti au fost tot timpul...că doar nu putem spune că "provocarea găleţii cu gheaţă", îngenucheatul pe stadioane din timpurile mişcării Black Lives Matter sau curcubeiele lipite-n geam pe vremea carantinei, au avut vreo logică.
Desigur, "Ice Bucket Challenge" trebuia însoţită de nişte donaţii către asociaţiile care se ocupă de scleroza laterală amiotrofică, dar câţi au donat, după ce şi-au turnat apa în cap? Iar curcubeul din geam putea fi un semn al speranţei? Cred... deşi, dacă speri la tine-n propriul cap, ce are? De ce trebuie să arăţi? 
Stai...cum... "DE CE"? Ca să te vadă lumea că ţii cu moda sperării! Uite d-aia!

O explicaţie (aproximativ) asemănătoare o oferă şi cartea pe care am citit-o de curând. Vă tot ameninţ cu ea, deci cam bănuiţi despre ce este vorba: "Elefantul din creier - motivaţiile noastre ascunse din viaţa de zi cu zi ", scrisă de Kevin Simler şi Robin Hanson.




Bine, lucrarea aceasta nu mi-a dat sistemul de credinţe peste cap. Adică, după ce am parcurs-o, nu am descoperit "lumi noi şi ciudate", că nu sunt în Star Trek. Ci, din contră: mi-a arătat că nu-s nebun şi viaţa se desfăşoară după nişte reguli simple. Mai direct spus, avântul acestui studiu porneşte de la o vorbă de duh, spusă de nu ştiu ce psiholog faimos: "Omul este o primată egoistă" şi tot ceea ce face, vine din nevoia de a satisface câteva nevoi de bază: hrană, reproducere, apartenenţa la grup şi încă vreo câteva asemenea coordonate principale, de sorginte animală.

Sincer, nu mă porneam să citesc asemenea cărţi, că eu merg mai mult spre evadarea prin cărţi, nu spre înţelegerea lumii prin cărţi. Dar în urma unui pariu (pe care cred să sigur l-am pierdut), m-am hotărât să o citesc. Şi desigur că nu am cumpărat-o...ci am descărcat varianta pdf, de pe net. Era în engleză, dar na...ghinion. Dacă fusei unghie-n gât şi nu m-am învrednicit să mi-o cumpăr dintr-o librărie, ca tot omul, dă-i şi munceşte!
Ar fi fost a doua carte pe care aş fi citit-o în engleză, dar cum pariul e pariu... curaj găină, că te tai! Mi-am luat inima-n dinţi şi m-am pus pe treabă! Cu emoţii, că am şi eu mici traume trecute. 
Prima carte în engleză pe care am citit-o... acum vreo zece ani (tot în urma unui pariu, nu vă impacientaţi), era un fel de proiect de cercetare al unuia care se  plimba cu barca pe coasta Americii Centrale, pentru a inventaria speciile de moluşte pe care le întâlnea. 
Şi a fost o nebunie! Lipsa de acţiune şi descrierile pe pagini întregi a peisajelor descoperite, mi-au scorojit neuronii, de la atâta plictiseală. Nu am rămas cu o amintire prea plăcută în urma acestei experienţe, aşa că alte proiecte de gen -  "Belgariada", cărţi din seria "Războiul Stelelor" sau povestiri scrise de H.P. Lovecraft - pe care tot în engleză le am, au fost amânate pe termen nedefinit spre niciodată. 
 
DAR pariul e pariu şi nu mă dau în lături de la nimic.
Nu-i vorbă, că engleză ştiu chiar bine - dar parcă nu-mi venea să mă stresez prea tare. Totuşi, am făcut-o... nu cu stres, ci cu atenţie şi încet, bătrâneşte, până i-am dat de cap şi cărţii cu elefanţi pe creieri. Că de! unii au pitici pe creier, alţii elefanţi. Se mai întâmplă..

Şi ce să vă spui? Primele 99 de procente din carte nu mi-au plăcut. Chiar m-au scandalizat, într-un fel, pentru că modelul de gândire propus de autori porneşte de la aceeaşi idee: "Suntem animale şi ne urmăm instinctele". 
Iar eu nu mă simt chiar animal. Adică...nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am visuri, dorinţe, porniri artistice, dureri, viaţă spirituală şi nu dau din codiţă la prima scăpărare de bec, că ştiu că trebuie să-mi vină recompensa. Plus că, în general, am avut libertatea de a mă durea în cot de modă şi ideea de "aşa se face".   

Apoi am terminat procentul rămas din carte şi eram tot picat pe gânduri, dar o ţâră mai indulgent. 
Iar la vreo săptămână după cucerirea crâncenei redute, deja îmi puneam întrebări. Nu-i vorbă, că începusem să zăresc în jur multe modele de comportament, însă nu mă simţeam parte din grup - pentru că am o viaţă care se îndradează cu greu, în majoritatea normelor şi în principiu, trăiesc în pierdere. Adică nu obţin mai nimic de pe urma lucrurilor pe care le fac şi care, uneori, dau ca nuca-n gard - din perspectivă obiectivă. 
Însă, dacă întorc privirea spre mine şi mă analizez la milimetru... chiar şi aceste comportamente ale mele se nasc din vicii, traume şi slăbiciuni. Nu trăiesc doar în modul de voluntariat şi din bunătatea mea sufletească, inefabilă. Şi nu-s vreun special, dimpotrivă: mă încadrez, liniştit, în rândul lumii. Ceea ce e minunat!
Şi-apoi, până la urmă, calităţile nu sunt doar vicii deghizate? Cel puţin, aşa spune alt psiholog mega-deştept, despre care trebuia să aflu, ca să-mi menţin imaginea de om cu scaun la cap.

Ei... exact acesta este metafora elefantului din creier: capacitatea umană de a masca un cusur cu perfecţiunea, lumina şi grandoarea necesare pentru a ne descurca în jungla socială de care aparţinem.

Apoi, autorii îşi demonstrează logica prin analizarea diverselor aspecte ale vieţii noastre: relaţii, artă, politică, religie, educaţie, caritate, medicină, consumerism, etc.

Parcurgând paginile, la început mă amuzam. Înţelesesem modelul egoistului de serviciu şi în funcţie de capitolul analizat, căutam să ajung la explicaţie şi să văd ce vrea să spună, de fapt...

Dar despre asta, în episodul următor.
Deocamdată, e târziu, iar eu sunt obosit, că am umblat brambura toată ziua. Mi-e sete, mi-e foame şi mi-e somn... Aşa că haideţi să închinăm un păhărel, să cântăm şi să dansăm, ca să ne sară surmeneala din călcâie!

Să bem pentru asta şi să vină hitul "Ce-oi păţi, oi păţi"!!! 


[Rose & Bruno Mars - APT]