Elefantul din creier - concluzii (final)

Eu am crescut cu ideea că viaţa este grea şi ca să reuşesc să fac ceva cu ea, trebuie să îndur condiţiile neprielnice şi să nu le las să mă doboare. Iar atunci când cad, trebuie să mă ridic şi să merg înainte. Până când? Până văd luminiţa de la capătul tunelului sau dau colţul. 

"Suck it, until you make it", cum ar spune fraţii de arme englezi. Un fel de "Taci şi înghite, până izbândeşti".

Noroc că de atunci, societatea a mai evoluat... şi vrem să credem că trăim într-o lume plină de empatie şi energii binefăcătoare, emanate din belşug de Sfântul Univers. 

Vrem...dar ducem aceleaşi lupte - chiar dacă sunt mai subtile şi ascunse în spatele zâmbetelor sau a politeţurilor civilizate.

Concomitent cu această faţadă luminoasă, a mai apărut o ideologie nouă, care spune că suntem un dar pentru planetă (SÂC, GURULE SADHGURULE!), suntem minunaţi şi perfecţi, dar tot ceea ce trebuie să facem este să îndrăznim să cerem. Şi abia apoi vom primi, numaidecât, toate bunătăţurile care ne sunt hărăzite.

O tâmpenie, dacă e să mă întrebaţi pe mine... dar na! Poate e vina mea, că nu mai am puterea de a mă racorda la revărsarea energiilor de fericeală şi prefer să stau aşa, acru ca o lămâie în cana cu ceai.

Noroc că Universul ţine cu toată lumea şi nu mă lasă nici pe mine de izbelişte...aşa că, ocazional, mai pocneşte din deşte, ca să-mi trimită un apel de trezire - iar cel mai recent a venit sub forma unei notificări de la o aplicaţie de pe telefon: "Gata cu work from the şezlong! E timpul să back to school"!

MI-NU-NAT! Ador când mi se vorbeşte pe limba mea!

Atunci, haideţi să ne apucăm de treabă şi să revin la concluziile cărţii din titlu, fiindcă fenomenul îmbrobodirii mizeriei în polei cu paiete lucitoare se petrece în orice domeniu al vieţii, nu doar în îndrăgosteală.

...Cum ar fi medicina, de exemplu. 

Credeţi că nu mi-ar plăcea să existe un medicament care să îmi ia starea de rău "ca cu mâna"? Să fiu bolând, în vârful patului şi să iau X pastilă, care îmi dă aripi şi mă pune pe picioare imediat ce mi-a intrat în raza vizuală? 

Aţi văzut cum sunt reclamele: eşti mort-copt-rupt-în-gură de răcit. Întrebi un prieten ce să mai faci, că nimic nu are efect... şi din buzunar, el scoate mândru, noua minune a tehnologiei moderne - care, întâmplător, este exact ce-ţi trebuie! Aşa că înghiţi pilula cu supuşenie şi în clipa următoare eşti mai bun decât nou-nouţ!

Vreau şi eu d-astea, că Doamne feri! Cui îî place să sufere, aiurea-n tramvai? Sau mă rog...poate vor fi şi asemenea oameni. ("Choke me şi strânge-mă de gât")...DAR eu nu fac parte dintre ei.

Şi iau pastile, chiar dacă experienţa îmi spune că toate medicamentele astea nu vindecă, ci doar amână starea de rău. C-apoi... până nu îşi face boala damblaua, nu ai ce face.

În altă ordine de idei, printre cele mai mari profituri din lume se scot din industria farmaceutică. De ce o fi aşa, mai ales când avem farmacii din metru-n metru, prin majoritatea cartierelor? Nu e contra-intuitiv că dăm bani pe multe pastile şi tot suntem bolnavi?   

Ori suntem toţi nişte băligi moi şi plătim sume nenumărate ca să ne facem bine, pentru ca imediat să ne pălească altă boleşniţă. Ori... poate că pastilele nu vindecă nimic, ci doar acoperă boala, aşa cum alcoolul acoperă depresia?

Nu ştiu. Dar am învăţat că dacă vinzi peşte şi ai profit, nu eşti nebun să îţi înveţi clienţii să pescuiască.

Apropo de învăţat: cu câţiva ani în urmă, am descoperit nişte teorii care spuneau că şcoala ne educă să fim sclavii societăţii moderne. Aşa că a apărut moda "şcolii de acasă/home schooling", care se presupunea că eliberează geniile creatoare ale copiilor. O prosteală, vă daţi seama. 

E adevărat că şcoala ne uniformizează capacităţile şi ne educă să gândim în anumite tipare folositoare societăţii. Dar dacă vrem societate... cam asta trebuie să facem, ca să putem coexista: să avem un oarecare fond de valori comune, educaţie comună şi roluri prestabilite, pe care să le putem îndeplini.

Da, şcoala ne învaţă să fim sclavi moderni. Şi da, învăţăm pentru note - deoarece pe baza lor, primim premii, burse, cazări, apoi locuri de muncă. 

Altfel, nu interesează pe nimeni notele şi inteligenţa... ci doar obedienţa şi capacitatea de a ne achita de anumite  sarcini, într-un timp dat. 

Pe scurt, dincolo de "familia firmei, care trage în aceeaşi direcţie" şi alte polologhii fără sens, acestea sunt valorile unui angajat model: capacitatea de a nu isca probleme şi iscusinţa de a aduce profit angajatorilui. 

Tot "Elefantul din creier" demonstra că politica se bazează pe manipulare. Şi asta ştiam... de ce să mint?

Puteţi să nu mă credeţi. Însă manipularea s-a văzut, fără putinţă de tăgadă, la ultimile alegeri. Mai ştiţi cum se polarizase societatea şi erai în pericol să fii linşat, dacă îţi declarai opţiunea politică în cercul social greşit? 

Da, votul este un drept fundamental şi liber al fiecăruia dintre noi...dar vă mai amintiţi de reclamele (ironice) cu bătrâni care îşi doreau să meargă la vot, dar erau opriţi de nepoţii tineri şi salvatori, care le confiscau buletinele, pentru a nu vota cu "ăia răi"? Ce idioţenii! 

Iar acum, "ăia buni" şi "ăia răi" îşi mâna, pentru a guverna ţara. Ce minunat! 

Dar de ce se întâmplă asta? Pentru că, de fapt, alegerile nu contează iar politica este un cerc închis, ce are nevoie de susţinători, din când în când. 

Iar eu am hotărât să nu mai joc acest joc... şi nu am mai fost la votul de anul trecut. Mi s-a părut ciudat, iniţial...pentru că niciodată nu am lipsit de la vreun scrutin electoral. Am fost, am votat mereu, cu aceeaşi speranţă: să fie mai bine. Până am înţeles că, de fapt, nu există mai bine. Există interese, înţelegeri pe sub mână, perfidie şi mase de manevră. 

În plus, anul trecut nu aveam nici cu cine vota. 

Nicuşor Dan mi se pare că este un incapabil şi nu l-aş fi votat  nici măcar ca preşedinte de scară de bloc, deoarece nimic din activitatea lui nu m-a convins că ar fi vreun bun administrator. 

Bine...nici cu ălalaltu...cum îl chema? Flooriiiinnn Călinescu...  aaaa! Georgescu! Mi-l amintesc fiindcă rimează cu Florin Călinescu :))  No, nici pe el nu l-aş fi votat în viaţa lui, chiar de-ar fi candidat zilnic... pentru că deşi nu îl ştiam, nici nu-mi inspira încredere. Ce mi-e Sadhguru, ce mi-e Georgescu?

Aşa că m-a durut în cot, că oricum ieşea cine trebuia să iasă. D-aia s-au şi reluat alegerile, ca să fie cum trebuie.

Şi este. Am înfrânt bau-baul şi de data asta, iar lucrurile merg spre foarte bine. Uitaţi-vă în jur! WeekeND frumos. Nu va fi uşor, va fi Nicuşor. Tâmpenii din astea, care umflă velele corabiei spre progres.

Ciudat e că tot mai mulţi dintre cei care dansau pe mese că s-a votat ce trebuia, acum îşi blesteamă prostia...ceea ce mă face să cred că indiferent cine ar fi ieşit, în mare, era fix la fel cum este deja. Adică bine. Şi chiar de nu ar fi fost bine, tot făceam să fie bine. Ura!

Principiul "când eşti la Roma, faci ca romanii" guvernează şi religia, un aspect care ar trebui să ţină de fibra sufletească a fiecăruia dintre noi. Însă... 

Mai demult, era o şpârlă să fii creştin şi să crezi în Dumnezeu. Doar că acele vremuri au trecut şi creştinii au devenit, în viyiunea majorităţii, simpli habotnici - pentru că marea şpârlă este să crezi în în Univers, Ştiinţă sau Extratereştri combinaţi cu chakre şi alte hinduisme. Sau să crezi în Nimic şi să te declari ateu, râzând fără reţinere de cei care cred în Cineva. Mai contează? Fiecare este habotnic, în propria credinţă care...ce să vezi? Depinde de conjunctură, în cele din urmă. De locul naşterii şi de mediul în care te învârţi.

Dacă la job eşti înconjurat de spiritualişti şi traumatizaţi la copilul interior, nu vei fi fraier să fii creştin - că nu mai pupi colectiv nici cu slujbe! Deci, te integrezi... la fel cum înveţi să fumezi, dacă toţi colegii tăi vor fuma. Sau bei, dacă toţi cei din cercul tău de socializare vor bea.  Sau donezi bani pentru salvarea moluştelor cu cap de zebră, dacă asta este moda de moment şi aşa se face.

Dincolo de învăţături, religia a devenit doar o altă metodă de integrare în grup şi/sau de control al grupurilor. Că-i organizată sau dezorganizată...nici nu mai contează!

Important e că fiecare om e credincios şi fiecare om are propriul dumnezeu, în care se încrede pentru un mic ajutor în situaţiile esenţiale. 

Pe scurt, viaţa ni se rezumă la câteva caracteristici de bază: integrare, conservare, putere şi reproducere - iar toate aceste nevoi sunt îndeplinite în interiorul unui grup. Vorba cântecului: "unde-i unul, nu-i putere; unde-s doi, puterea creşte şi duşmanul nu sporeşte". 

Grupul şi societatea sunt ingredientele care trebuiau să ne facă puternici. Amuzant este că tot ele  ne şi dezumanizează - pentru că dacă vrei avantaje, trebuie să fii în rândul lumii, indiferent cum ar fi el: spargi tomberoane şi rupi bănci, dacă vrei să fii suporter fotbalagist. Sau te calci în picioare să primeşti o merdenea împărţita de Loredana-n fundul gol, dacă vrei să fii tânăr frumos şi liber. Sau...  vezi ce ţi se pare avantajos şi aplici reţeta cuvenită, pentru a te integra..

Totul este doar un cerc vicios, de care nu poţi scăpa decât printr-un singur lucru, sintetizat într-un titlu de carte care transcede timpul: "Banii stăpâneşte jocul". 

Abia atunci când ai resurse cât mai nelimitate, eşti cu adevărat liber şi nu te mai interesează integrarea, pentru că alţii vor să se integreze în cercul tău de apropiaţi.  Nu te mai interesează conservarea, pentru că tu dictezi mersul lucrurilor... iar asta înseamnă putere. Şi nu mai pui nici preţ pe iubire, pentru că totul se reduce la un simplu casting: dai anunţ şi alegi să iubeşti (veşnic) pe cine vrei, până apar opţiuni mai tentante - când, din nou, ai puterea de a alege să iubeşti şi mai veşnic, tot pe cine vrei.

Dramatic este, însă, un un singur lucru: când nu ne mai ascundem după deget şi renunţăm la auto-dezvoltări, integrarea sinelui divin si altele asemenea, realizăm că valoarea noastră "de piaţă" este dată de importanţa pe care o avem în cadrul societăţii. Prin urmare, deşi fiecare dintre noi suntem nişte fiinţe magice care fluturăcesc prin viaţă într-o continuă beatitudine de suferinţă  martirizantă şi sensibiloşenie neînţeleasă, pentru cei din jur contează doar ceea ce deţinem, ce lucrăm şi cât de bine văzuţi suntem în cercurile cât mai sus-puse.

De aici izvorăsc banii. Iar apoi, restul avantajelor...pe care nu trebuie să le recunoaştem, pentru că scoatem la lumină elefantul din creier şi nu este frumos. 

Aceasta este concluzia cărţii "Elefantul din creier" şi aceasta este şi concluzia mea, după ce am analizat viaţa prin prisma cărţii. Pare, cumva, lipsit de suflet şi am senzaţia/sper că putem mai mult...însă, la general, cam aşa stă situaţia.

Totuşi, în particular, nu ne împiedică nimeni să (ne) demonstrăm că suntem mai mult decât o sumă de instincte, nevoi şi interese.

Să bem pentru asta şi să cântăm!

[Cargo - Nu mai am ţigări]

Charlie şi Charlie

O vorbă mai veche spune că "Toamna se numără bobocii".

No...iacă-mă-s! Am venit să îi număr şi eu!

Mi-am luat o scurtă vacanţă, presărată cu filme, cărţi, plimbări şi jocuri video. Mai trebuie şi o asemenea escapadă, că şi creierul merită câteva momente de odihnă. Nu-i vorbă, că nici nu aveam ceva important de transmis - aşa că am preferat să stau liniştit şi să observ. 

Dar gata cu fotosinteza, hai la treabă! "Dacă stai, îţi stă norocul", iar eu nu că aş fi vreun norocos de zile mari, însă nici nu îmi place să pierd vremea. Aşadar, ne apucăm de treabă...pentru că vreau să vă întreb ceva.

Vă mai amintiţi de vremurile în care toată lumea era Şarli? Se întâmpla prin anul de graţie 2015, când nebuneala influensărelii era în faşă.

Reiau puţin subiectul, ca să vă amintiţi: pe la începutul lui 2015, nişte islamişti au mitraliat la întâmplare angajaţii din redacţia revistei "Charlie Hebdo", pentru că aceasta publicase o caricatura care le jignea profetul. Ceea ce...aşa şi era.

Dar nu contează asta, că nu stau să judec trecutul. Important a fost altceva: din empatie, cineva şi-a scris pe Facebook că e Charlie, iar mesajul a ajuns viral pe mapamond şi toată planeta s-a umplut de Charlie. De empatici. Sau... de oameni care merg la grădina zoologică şi bagă mâna printre gratiile cuştilor, ca să se amuze şi să vadă ce iese? 

Nu ştiu...întreb!

Pentru că, la zece ani distanţă, cred că e momentul să fim, din nou, Şarli. Sau Cearli. Adică...nu "Je suis Charlie" pe franceză, ci "I am Charlie", pe engleză - c-avem şi motiv: alt Charlie a fost asasinat la datorie, pe altarul dreptului la liberă exprimare. Sau... şi-a căutat-o cu lumânarea?

De data aceasta, n-a mai râs nimeni de profetul musulman. Dar unii spun că Charlie englez şi-o merita, deoarece milita pentru dreptul la port-armă, chiar cu preţul câtorva victime. Ei, ce să vezi, a ajuns şi el statistică, în rândul celor câteva victime - cum a spus un jurnalist tânăr, frumos şi liber, de pe la noi. Cristian Tudor Popescu, parcă.

Deci: mai suntem Charlie sau nu mai suntem? Cazurile mi se par asemănătoare, dar reacţiile oamenilor sunt taman la poluri opuse: în primul caz, eram înţelegători şi sensibili, înfierând atentatul şi interzicerea dreptului de liberă exprimare; în al doilea caz aplaudăm, suntem judecători şi ne disociem de un asemenea personaj conservator, închis la minte şi homofob, care susţinea tot felul de ideii creţe, precum familia, credinţa în Dumnezeu şi dreptul de a purta armă în ţara lui. (Cee ce este enervant la culme şi propun să ne luăm, niţel şi de japonezi - că traversează pe albastru, nu pe verde, ca toţi oamenii.)

Prin urmare, să ne bucurăm şi-un cântec vesel să cântăm, că am scăpat de-o ciumă roşie? Sau să ne pălească mila, în faţa unui asemenea crime? 

Hmmmmm....decizii, decizii, decizii...

Apoi, urmează întrebarea: dacă valorile ni se schimbă după cum bate vântul, cam ce fel de valori sunt acelea? Şi mai ales, ce spune asta despre noi, cei care le adoptăm?

Nici asta nu ştiu... Însă diferenţele de comportament  se văd din avion şi chiar nu glumesc! Ce-am citit pe net zilele astea, mi-a dat dureri de neuron, că unul mai am şi acela abia mai clipeşte; însă, tot ţine steagul sus, pe crâncena redută.

No, şi erau unii care-l acuzau pe Charlie Kirk de tot felul de idioţenii şi se bucurau că a murit încă un pesedist-aurist-suveranist-georgist-putinist, deci planeta este mai frumoasă.

Vă vine să credeţi aşa ceva? Pe cuvânt de cercetaş, iniţial, am crezut că mesajele acestea sunt scrise de boţi sau de vreo inteligenţă artificială defectă...dar am impresia că mă înşel şi avem de-a face cu oameni în carne şi oase. Ceea ce mă face să mă întreb: până unde a ajuns obsesia anti-PSD-AUR, dacă până şi personalităţi din alte ţări primesc aceste etichete, doar pentru că promovează valorile "tradiţionale"? 

Sau e vorba doar de un reflex condiţionat, un dresaj care preia controlul la auzul unor cuvinte cheie? 

Şi până la urmă, de unde atâta ură? Pentru ce şi de ce?

De unde atâta înverşunare? De unde atâtea reacţii extreme? Mă uit, mă mir şi constat că trăim într-o societate aflată în antiteză cu ea însăşi!   

Pe de o parte, gândim pozitiv, mergem la tone de cursuri de dezvoltare personală, plătim mii de maeştri spirituali, guru, hipnotizatori, reikişti, telepaţi, empaţi, magicieni, radiestezişti, colorişti, metalurgişti, karmişti şi alţi işti, ca să ne ridicăm vibraţia şi să ne unim în Absolut - iar pe de altă parte, ne porcim, ne golănim, ne bestializăm şi fierbem de ură, când pierde echipa favorită de fotbal. Sau vin alegerile. Sau discutăm despre orice detaliu care ar putea să ne diferenţieze.

Iar subiectul la îndemână este politica, căci aici, cu toţii ne pricepem. Toţi ştim adevărul, toţi înţelegem subtilităţile şi ştim cum trebuie să fie. Şi pentru că ne place să ne bălăcărim bine de tot, politica face parte din orice aspect al vieţii noastre. 

Apropo de asta: mai devreme, mă uitam la un clip filmat dintr-o maşină oprita la trecerea de pietoni. Şi din dreapta către stânga, traversează în viteză, o domniţă pe trotinetă. Numai că bordura de pe celălalt trotuar era puţin mai înaltă şi desigur că roata trotinei se propteşte-n obstacol, iar fata îşi continuă traiectoria în zbor, conform legilor fizicii: peste ghidon, grămadă pe asfalt, cu căştile sărite-n bălării, telefonul într-o parte şi conţinutul genţii împrăştiat peste tot! BUF! TROSC! AUUUU...

Râdeam de mă durea burta! Mi-era şi oleacă milă de fată, ce-i drept... dar mă întrebam: oare nu i-a spus nimeni, nu a citit şi ea, pe nicăieri, că pe trecerea de pietoni se traversează doar ca pieton? Da', mă rog: "Domnia şi prostia SE PLĂTEŞTE". Uneori, chiar amândouă deodată.

Apoi citesc comentariile şi la un moment dat, zice unu': "Votanta lu' Mucuşor". Altul îi dă replica: "Votanta lu' Haur". Altul îi înjură pe toţi. Şi uite aşa, s-a pornit un tămbălău, de numa-numa!

Dar de ce se întâmplă asta?

De unde vine ura asta din ce în ce mai atroce şi mai violentă? Eu nu-mi explic...

Cât timp m-am retras "în vacanţă", m-am tot întrebat dacă mai merită să scriu - şi nu pentru că nu mai am ce, ci fiindcă e periculos să mai spui ceva, în ziua de azi. Nu mi-e frică să nu mă împuşte cineva, că nu am eu atâta relevanţă (şi chiar de-aş avea, aia e! Ghinion! Murim o dată şi bine, nu de mai multe ori.). Însă nici nu vreau să provoc scandaluri care nu îşi au rostul.

Şi mă uit în jur, apoi mă crucesc cu toate mâinile, când văd cum internetul şi accesul la liberă exprimare scoate la lumină cele mai urâte părţi ale noastre. 

Deconectat de la orice aparatură electronică, ies pe drum şi văd oameni; unii eleganţi, alţii frumoşi, alţii mai anapoda, mă rog! Fiecare după standardele sale. Dar pe internet, toţi sunt sensibili, deştepţi, deţinători ai adevărului absolut, plini de compasiune, toleranţi şi urăsc, din ficaţi, orice nu se aliniază cu propriul model de gândire. 

 

Mai ciudat este că acum, cu atâtea suflete magice şi oameni înalţi, orice subiect nu mai poate fi decât controversat şi practic, poţi face moarte de om din orice subiect: filme, cărţi, desene animate, băutură, cărţi de colorat, ca să nu mai zic de tradiţionalele subiecte: femei, religie, politică şi identitate de gen. 

Nu mă credeţi, nu? Atunci nu aţi văzut cum se înjură şi se ameninţă cu moartea fanii "Star Wars - trilogia originală" cu fanii "Star Wars - trilogia modernă". Sau fanii "Superman 2013" cu fanii "Superman 2025".  Sau fanii cafelei Starbucks, cu fanii cafelei McDonald's. :))

Iar în acest peisaj colorat, ne mai mirăm de controversele care s-au născut după asasinarea lui Charlie Kirk? 

Normal că nu!

Totuşi... Vă vine să credeţi că eu nici nu îl ştiam pe omul acesta? 

Când pierdeam vremea printre reel-uri şi story-uri pe Facebook, mai dădeam de clipurile lui şi îmi plăcea ce idei are, dar mai ales claritatea sa de expunere. Şi logica sa. Credea în ceva, dezbătea şi avea tot timpul verbul la el.

Nu era ca alţii, care gândesc emoţional. Nu se pierdea cu firea, nu dădea înapoi. Doar spunea ce avea de spus şi ce trebuia să fie spus. Mereu pe fază, mereu pe subiect. Eu, ca multe alte persoane fără exerciţiul dezbaterii, mă pierd - mai ales când sunt mize emoţionale; şi după ce trece momentul critic, rememorez episodul în cap şi mă iau la palme mentale: "Ce idiot am fost! Trebuia să zic asta şi asta şi asta! Ptiu...cum de nu m-a dus bibilica"?

No, pe Charlie Kirk îl ducea. Şi dacă spunea lucruri naturale şi normale, nici nu (prea) erau şanse să-l dai la întors.

Chiar dacă nu-i reţinusem numele, pentru mine, Charlie Kirk era "băiatul  care le zice bine celor cu prosteala woke". De aceea, când au început să bubuie ştirile despre asasinatul unui prieten de-al lui Trump, m-a interesat puţin spre deloc. Apoi, din întâmplare, am văzut ştirea şi mi-a picat fisa abia după ce i-a dat poza "prietenului lui Trump". "Ia stai oleacă! Ăsta nu-i ăla de mă uitam acu' o oră la el? Ba da"... Şi nu-mi venea să cred, până nu am văzut clipul cu momentul ne-editat împuşcării. Da' chiar şi aşa, tot pare incredibil.

Hmmm! Nu pot să înţeleg cât de idiot să fii, ca să omori un om şi să distrugi o familie, doar pentru că nu crede în ceea ce crezi tu. E boală, e prostie, e o doagă lipsă sau doar reflex pavlovian, declanşat de nişte sloganuri?

Dumnezeu să-l ierte, ce pot să mai zic? Că doar nu-s nebun, ca să mă bucur de o crimă!

Cineva se întreba, într-un talk-show, ce om trebuie să fii (sau să nu fii), ca să te bucuri de moartea altui om. Habar n-am! Dar parcă îmi amintesc, prin ceaţă, de nişte mulţimi de oameni care se bucurau că a murit Iliescu. Sper că sunt mai fericiţi, măcar cu un milimetru. 

Adică...nu aşa ar trebui să fie, dacă au scăpat de-o grijă? 

Să bem pentru asta! 

[Tommee Profitt feat. Fleurie - Turns You into Stones]

Curge muciu

Mare, mare frăsuneală cu arestarea Elenei Udrea şi mai ales cu gestul şocant pe care l-a făcut. Comentarii si discutii, dezbateri, imagini în buclă. O filmare  de 15 secunde cu Udrea încătușată este transmisă continuu, câte un sfert de oră.

Ceea ce înțeleg pe undeva...trebuie să recunosc, imaginile astea îmi aduc o satisfacție destul de mare. Parcă simt cum ar vrea să-mi crească o altă inimă în mine, privesc viaţa cu alţi ochi. Nu c-aş avea ceva personal cu sărmana femeie - martirizată pe altarul libertăţii, dar în opinia mea, este un pion important în regimul care ne-a mâncat viețile ca o cangrenă, timp de zece ani.

Un prieten spunea că nu înțelege și nu pricepe de ce Elena Udrea este atât de blamată - doar a dat mâna cu ea și nu e un monstru. Ceea ce nu e, are dreptate; o dă pe la tv de atâta amar de vreme și no...e o simplă femeie, un om ca toți oamenii. Nu un balaur cu șapte capete și gheare ca de dinozaur...are şi ea două mâini, două picioare, cap, urechi, nas...om, în puii mei. Nu monstru. Pentru unii pare chiar o divă, o fantezie erotică; dormeau cu poza ei sub pernă, doar-doar o veni peste ei vreo succubă cu chipul preaminunatei. Alții o văd ca pe o întrupare angelică desprinsă din lumina Celui Preaînalt, o apariție care întotdeauna trebuia întâmpinată slugarnic - cu ode și pupăciuni de mâini. Iar alții, în sfârșit, o consideră singurul om onest din România; Adevărul Suprem, Binele Suprem, Dumnezeul pe pământ și împărțitorul luminii (băsești). Ce mai la deal, la vale... era un Iohannis feminin, făptura care dacă nu ar fi existat, ar fi trebuit inventată.

Nici nu mai conta că salariile erau tăiate iar Elenuța construia săli de sport de sute de mii de euro, pe care oricum nu le folosea nimeni. Nu mai conta că afișa cu ostentație o avere uluitoare, în timp ce majoritatea țării se zbătea în sărăcie. Nu a contat nimic...iar cei care mai vociferau erau priviți ca niște paria, dușmani ai poporului și comuniști nenorociți care se puneau în calea progresului şi reformei.

Vă dați seama că fiinţa asta a candidat la cea mai înaltă funcție în stat și A MAI FOST ȘI VOTATĂ?! A fost crezută și aplaudată la scenă deschisă, apoi sute, mii de cetățeni s-au dus cu toată inima și au zis: DA! Mai rar așa duduie, așa caracter pur! 

Cam cât de...naiv să fii, ca să faci asta?

No, acum curățenia parcă începe să se mai maculeze și încet încet, îngerul a rămas fără aripi. Nasol...dar totuși, neimportant. Deja a devenit o imagine banală cea a unor personaje faimoase cu niște cătușe la mâini, așa că nu mă mai urc în slăvi de plăcere. Mi-aș dori ceva mai concret...judecare, întemnițare și confiscarea averilor.  Uneori mă amuz  foarte tare când îi văd p-ăștia că fac măgării fără număr și apoi, printr-un gest de curtoazie, demisionează onorabil - chipurile, afectați. Nu, nu, nu... ei  nu sunt afectați, pentru că nu mai au reprezentarea reală a vieţii cotidiene. 

E o vorbă mai veche: "Ăl bogat nu crede la ăl sărac." Pentru un om normal, demisia e o problemă. Mare! Fără post, nu ai venit; fără venit,  nu mai ai cu ce trăi, ce mânca. Te taie de la lumină, apă, gaze. Dacă nu te angajezi rapid...degeri! Mori! Iar cum posturile stau pe toate gardurile, zeci mii şi aşteaptă doar să fie culese...ia uite ce minunat e să demisionezi! 

Dar ei, oamenii de genul Udrei, sunt o specie aparte. Demisia nu are valoare, pentru că banii oricum curg. A furat, a delapidat, a înşelat până nu a mai putut. Huuoo...demisia! AŞA, ŞI??? Vă închipuiţi că ăla rămâne muritor de foame? Că începe să sape la şant, sau vinde pită la alimentara din colţ? Ete na! Nu mai e ministru? Las că-i director! Nu mai e manager? E consilier de director, apoi director şi ministru în altă parte! Europarlamentar, şef la cine ştie ce structură închipuită sau preşedinte de asociaţie abia înfiinţată. Mare schemă...

Iar eu sătul de șmecherii care calcă tot în picioare și apoi îți râd sfidător în nas, pentru că știu că nu are ce să li se întâmple. Oameni fără scrupule, care sunt mai presus de bine și rău, care își urmăresc doar propriul interes și propriul câștig. Nu vreau răul nimănui, dar mi-aş dori ca persoanele astea să revină la statutul de om! Băi, ai umblat cu şmangleala-n cucuruz? Marş la beci! Şi când ieşi, să fii ca orice puşcăriaş: "Nene, am ieşit...acum ce mă-sa fac? Ce mânânc şi unde dorm? Cine angajează un infractor? Băga-mi-aş picioarele, mi-am ratat viaţa! Vai, mie, ce nenorocit mai sunt!"

Nu ca un baron revenit din concediu: condamnat 10 ani...Toarnă un bagabeu de-i făcea pantofii şi vindea gumă de mestecat fără chitanţă, scrie o carte-două, ţine un curs de bune maniere, îşi descoperă boli care sunt incopatibile cu regimul de detenţie şi-l vezi că iese după un an jumatate sau doi ani bine mersi, mai gras şi mai rumen în obraji, revenind la fosta limuzină, fosta vilă, fostele afaceri de succes şi fosta viaţă de lux.

...adică, exact ce cred că se va întâmpla cu Udrea. Oleacă scandal de ochii lumii, să închidă gura la proşti...încătuşare pentru camera de filmat, pentru că oricum după colţ o aşteaptă unu' să i le dea jos...apoi niţel foc de paie şi gata. Cine-i femeie de succes şi model pentru societate? Udrea, desigur!

Dar, deocamdată, are purtări uluitoare...Şoc,  şoc! Udrea face gesturi  mafiote: pune degetul stâng la nara dreaptă! Oare ce va însemna? Comunică secret cu mafioţii ei din închisoare...numai Al Capone şi clanu Mararu mai făceau asta!

Şi-apoi să te ţii..cete, cete, vin analiştii militari spărgători de coduri: "Păi din observaţiile noastre, gestul Elenei Udrea poate însemna o avertizare pentru complici, că-i dă în gât. Sau, le transmite că totul e bine, nu vorbeşte şi nu ştie nimic. Sau, cere ajutorul unui prieten...întreabă publicul sau sună un prieten. Sau îşi transmite dragostea pentru un prieten. Sau îi înjură pe duşmani. Sau...sau...sau..."

Ia uite, ce să zic! Băi frate, dar s-a gândit cineva că asta îţi bate joc de noi? Ce şi-o zice femeia: "Cu ce să mai fiu eu în centrul atenţiei? Mă scarpin în cur şi mă uit şăgalnic în cameră...vedem, îşi dau seama ,tălâmbii, ce mesaj transmit?"

No, Udrea s-a scărpinat la nas. Oare ce să însemne? Chiar, ce să însemne acest gest secret pe care îl cunoaştem cu toţii? 

Vorba nepoţeluluii unei prietene: "Ma, curge muciu!". 

Se pune ca explicaţie, sau continuăm aventura descoperirii adevărului din spatele unui nimic inflamat?  

*ue, ţi-am spus!

- Rezumat de campanie -

De ceva timp îmi tot sună în cap un cuvânt: GROTESC. Da...aveţi dreptate...foarte urât! Câh! Câh! Caca, nu băga în gură! Tot ce e grotesc, e urât. Hidos. Provoacă repulsie şi scârbă. Adică no...mie aşa-mi sună în minte şi aş paria că nu sunt singurul.

Problema este că grotescul, conform DEX, este o categorie a esteticii ce reflectă realitatea în forme fantastice, bizare, monstruase, exagerat de hilare. Ceva atât de dureros că-ţi vine să plângi râzând...sau să râzi, plângând. Dacă ar fi să iau un exemplu la pură întâmplare, grotescul ar fi ceva cam ca...România. O ţară atât de tembelă în frumuseţea ei, că te binedispui zilnic numai dacă te apuci să înşirui toate tâmpeniile care se petrec pe aici. Te enervezi până eşti în pericol să-ţi pocnească venele capului, iar apoi te calmezi brusc: ASTA E ROMÂNIA! Ce poţi cere altceva?

Asta e România...O ţară în care bântuie nesimţirea ca ciuma în Evul Mediu, dar care geme de olimpici cam prin toate domeniile. Zici România şi tragi apa, apoi te bucuri cu tot sufletul pentru sportivii care aduc medalii,  sau pentru că pur şi simplu, în tot haosul ăsta de modernism primitiv şi i-phonuri + i-paduri + tablete, apuci să vezi un copac în floare ori să mănânci o corcoduşă. Pe real, nu să-i dai LIKE pe facebook.

Dar ce e cel mai amuzant în toată harababura asta, este perioada alegerilor: candidaţii intră în fibrilaţie de parcă-ţi vine să şi întrebi: "Băi tăticule, ai vreo reacţie alergică, ceva? Gravid nu pari...dar eşti cam umflat şi roşu! Negru-n cerul gurii ca măgarul-n vârful urechlor!" De fapt, nu e mare mister: fiecare vrea să-şi păstreze scaunul de sub fund şi ar face orice pentru asta - m-am obişnuit deja. Afişe cu diverse personaje care mai de care mai elegante împânzesc oraşul. Banal. Pungi cadou, calendare şi concerte în folosul poporului. Nimic neobisnuit. Promisiuni de pe diverse guri, în torente nimicitoare. Este de înţeles. Dar ce nu am priceput niciodată, sunt activităţile adiacente, menite să facă  reclamă pozitivă. Acelea gen dat cu mopul...făcutul sarmale în direct...săpatul la şanţ...care, să-mi pice capu', habar nu am unde se integrează în activitatea unui om politic!

Dar ce tre' să fac la fazele astea? Mă aşez în cur ca foca şi aplaud din labele anterioare cu mingea pe nas??

Zilele astea a ieşit Băsescu pe sticlă şi a hăhăit cu toţi dinţii: Udrea e mare şmecheră, a sărit cu paraşuta, în timp ce Victor Viorel Ponta se dădea cu barca pe o apă până la glezne, tras de jandarmi în epoleţi! Hilară comparaţia! Clar, nu merită să candideze! Elena are calităţi morale, merită să o votez!

Eu când îl aud pe unu că vorbeşte la mulţime, mă gândesc că-mi zice şi mie. Deci îi răspund politicos: Ba pă mă-ta! Bă, eşti prost?? Ţi-ai băgat capu-n borcanu' cu murături şi ai tras oţet le neuron? Ce treabă are paraşutismul cu integritatea şi barca?? Dacă io fac bungee jumping, înseamnă că-s cel mai tare chirurg? Hai să-ţi fac o incizie! Legat la ochi, că simt cu şforţa ce trebuie să tai!

Acum s-o zic p-aia dreapta: nu-s chiar prostul tău. Dar ce faci tu e bătaie de joc, să-mi bag picioarele! Chiar aşa?? Ştiu că ţi se rupe de mine, de cetăţeanul din mine...dar ai măcar bunul simţ să nu mă scuipi în ochi şi să-mi zici că plouă! Vii la tv să înjuri pe cine apuci, te dai balenă-n polonic că-s toţi corupţi, dar Udrea e Hristoasa Naţiunii? Şi de ce mă rog?? Doar pentru că ai uns-o tu? 

Păi pe căcaturi d-astea îmi vrei tu votul? Ha!

Că sunteţi toţi o apă şi-un pământ, ştiu. E hoţia în politică ca buruianul pe tarla: omniprezent! Nu ştii de unde să te apuci ca să-l jumuli. Şi chiar dacă te apuci, dă Dumnezeu o ploaie şi creşte la loc de n-ai aer!

Dar e foarte amuzant cum se fac toţi fecioare la alegeri şi întotdeauna arată cu degetul: Nu eu, ăla! A, da?? Ia hai tu cu himenul la control! De fapt..nu! Lasă-l în plata lui, că nu vreau să mai am şi alte coşmaruri! Plus de asta, s-a inventat reconstrucţia chirurgicală! Dar kilometrii  de bucurii ce-au trecut prin tine tot au rămas, să ştii! Ţi se văd în sclipirea ochilor...TRINC!!! Idee genială: propun un transplant de cap. Îl fac eu pe de gratis, că tot sunt chirurg mişto! C-apoi de! Dacă fac sărituri cu coarda...îţi dai seama! Deja merit un Premiu Nobel!

Şi iar vin alegerile...chiar europene! Se poate să-mi iau altă cetăţenie? Pe cine trebuie să mopuiesc?

Să aleg unul bun, iese din discuţie. Să-l aleg p-ăl mai bun dintre cei mai proşti, asta e problema mea electorală. Singura care mi-o pun, singura ce contează. Sau poate mă apucă brusc o durere în cot şi mă imobilizez la pat, taman de alegeri. Altceva ce opţiuni am? 

Să aplaud frenetic că a ieşit Nodescu la prăşit porumb, ca să-l văd eu că-i gospodar? O fi...este...exact cum arată: cinci minute la patru ani, cât îl filmează carul de reportaj. Şi-apoi se mângâie la barbă, tolănit în hamac - că doar d-aia e băeat deştept! Ghinionul ştiţi care e? La porumb bagi muncă, tăticule, dacă vrei să recoltezi ceva! De-l îngrijeşti în stilul ăsta, nicj măcar coceni de foc nu mai aduni!

Dar mai contează?? Important e că trebuie să behăi uluit şi să dau cu ştampila. 

Sau să mă amuz (cât mai pot): ASTA E ROMÂNIA!