Se afișează postările cu eticheta de ce citim. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta de ce citim. Afișați toate postările

vineri, 31 iulie 2026

Elefantul din creier - concluzii (partea întâi)

Vă mai amintiţi de cartea "Elefantul din creier", pe care am citit-o cam prin vara trecută? Promitea un subiect tentant: dezvăluirea adevăratelor motivaţii din spatele comportamentelor noastre şi subiectul nu m-a atras; însă, în urma unui pariu, am zis să văd şi eu despre ce este vorba. C-apoi, na! Mai ştii de unde sare iepurele şi mă înţelepţesc?

No şi-am citit, apoi am scris despre asta, la vremea respectivă. 
De atunci a trecut un an şi din când în când, încă mă mai surprind gândindu-mă la această carte.  Dar nu pentru că mi-a zguduit sistemul de credinţe şi m-a ajutat să înţeleg lumea îm care trăiesc - deoarece, aproape tot ce am "aflat"... ghici ce? Ştiam deja, într-o formă sau alta.
... ci pentru că, de la o vreme, mă tot întreb cu ce mă ajută tot ceea ce ştiu, ceea ce fac sau ceea ce plănuiesc. Şi mai ales, unde se încadrează elefantul din creierul meu. 


Apropo de asta, trebuie să fac o digresiune mică: ieri mi-a venit pe telefon o alertă de la nu ştiu ce site pe care s-a publicat un articol interesant, chipurile: "Adolescentul tău nu citeşte? 10 titluri care îl pot convinge să nu mai lase cartea din mână" - şi imediat m-am întrebat: "Dacă adolcentul meu nu citeşte, cum îl fac să citească cele 10 titluri şi să nu mai lase cartea din mână"?

Din câte am înţeles eu, adolescenţii, copiii, oamenii nu (mai) citesc deoarece au alte opţiuni mai ispititoare, pentru a-şi petrece timpul liber - nu pentru că nu există cărţi pe gustul fiecăruia. Deci, ca părinte, dacă ai adolescent pe care nu l-ai convins niciodată în viaţa lui să deschidă o carte şi transformi în obsesii bon-tonul lecturii, deci adolescentul tău trebuie să citească musai şi fără drept de apel... nu poţi face altceva decât să-i pui o carte în mână şi să-l încui într-o cameră complet goală, ca să citească din plictiseală (şi, eventual, să descopere mirobolanta lume din spatele cărţii). 
Altfel... Nasol şi mult noroc, ce să zic?

Dar, până la urmă, de ce este atât de bine-văzut cititul? De ce pretutindeni se fac cluburi de lectură şi se laudă persoanele care citesc? 
Simplu: citind, îţi dezvolţi vocabularul şi imaginaţia, pentru a putea da aripi visurilor şi a ţi le putea exprima prin cuvinte. Desigur că acumulezi informaţie pe care o vei uita, până la urmă. Însă, în esenţă, cărţile modifică subconştientul şi schimbă viziunea asupra lumii; ne educă răbdarea, aplecarea spre meditaţie, empatia şi capacitatea de a analiza o situaţie din mai multe puncte de vedere. În plus, am găsit un studiu care spunea că cititul stimulează creierul să ia contact cu situaţii şi întâmplări pe care nu le-ai putea trăi în mod normal, deci acumulezi o oarecare experienţă de viaţă.
În esenţă., cartea este bună la om... cu excepţia cazului în care cititul devine o activitate de performanţă şi parcurgi cărţile la normă, ca să bifezi un grafic sau să îşi creezi o imagine de intelectual profund şi uns cu toate alifiile. 

Cam aşa explica lucrurile "Elefantul din creier"... adică minciunile pe care ni le spunem pentru a îmbrăca motivaţii pur egoiste în nişte haine de înaltă demnitate morală. 
Culmea este că, deşi ne considerăm evoluaţi şi plin de civilizaţie, suntem mânaţi de aceleaşi instincte care îi animau şi pe strămoşii noştri de acum mii şi sute de mii de ani: dorinţa de a fi şefii la bogaţi şi la împăraţi. Sau, cel puţin, să părem că suntem. :))
Diferenţa este că în prezent, ne mascăm intenţiile mai meşteşugit. Şi atâta tot.

Deci, da: "Elefantul din creier" m-a ajutat să înţeleg faptul că nimic nu se va schimba şi totul va decurge ca şi până acum. Numai că... vreau să cred că suntem un milimetru mai evoluaţi decât oamenii din preistorie şi închid ochii la orice semne care îmi arată realitatea - pentru a putea să sper în ceva mai bun. O speranţă deşartă, dar na... Cu bune şi cu rele, asta este situaţia. 

Spre exemplu: toată viaţa mea, am fost preocupat de iubire. Mi se părea idealul vieţii şi cel mai frumos lucru creat vreodată; era un concept atât de pur şi de inefabil, încât nu putea veni decât de la Dumnezeu - deoarece, în nimicnicia noastră, cu capul şi sufletul din dotare, niciodată nu am fi putut inventa un sentiment atât de curat şi veşnic. 
Aşadar, permanent mi-am umplut capul cu fel de fel de înţelepciuni care descriau iubirea şi modurile în care putem trăi fie şi numai în umbra ei, pentru a ne simţi împliniţi.

Uite aşa, ţin minte că eram în liceu şi vorbind cu colegii despre moduri de a intra în vorbă cu o fată, fiecare venea cu replici culese de pe la colţ de bloc - iar eu, fiind şmecher şi citit, am zis că mi se pare frumos să te prezinţi şi să săruţi mâna domniţei. Da, ştiu... eram un mic idiot - că la 14-15 ani, nu pot spune că eram vreun matur!
No...pe scurt, că nu-i timp de prostii, am fost tipul de romantic incurabil, care a crezut orbeşte în iubirea care transformă imposibilul în posibil şi este unicul panaceu universal, unicul remediu pentru o viaţă fericită - până când am început să scot nasul în lume, ca să învăţ că lucrurile nu-s chiar aşa de simple.
 Adică, e bine cu iubiriceala şi cu alintături, moţonei, clipocei şi fluturaşi - pentru câteva luni. E bine şi cu iertare, cu acceptare, concesii, lipsă de orgoliu, îmbrăţişări şi ne-pusul de suflet... mai ales când le oferi. Dar la final de zi, vine ora cinei şi cerinţele încep să sune extrem de practic. Atunci intervine viaţa: dacă nu ai mâncare la poftă, nu prea mai contează nimic. 
Şi-un pic de "nu prea" azi, un pic de " nu prea" mâine, poimâine, răspoimâine, până se sparge bula de fericire, iar rata divorţului a ajuns atât de ridicată, încât ai nevoie de-o rachetă, pentru a o mai atinge.

De ce aşa ceva? Nu prea înţeleg... deşi am observat că relaţiile se întocmesc pe capacitatea celor doi puiuţi iubiţi de a-şi satisface reciproc dorinţele şi capriciile. Când listele nu se mai bifează, iepuraşii şi îngeraşii se transformă în vaci, porci, scroafe, boi, răposaţi şi răposate. Dumnezeu să nu-i ierte, în vecii vecilor, amin.

Frumos, nu-i aşa? Feerie, ce mai la deal, la vale! 
Partea bună e că mereu visăm la iubirea aia veşnică şi făloasă, care să ne aducă cea mai mare şi fericire proprie. Şi pe tavă, desigur...că dacă nu ni se serveşte ca la orbi, dezbrăcată de orice prejudecăţi şigata să fie apucată, înseamnă că ACEA IUBIRE nu e ceea ce trebuie.

Da' până o fi să fie aia mare... e bine şi cu iubirici miculiţi care să dureze cât arde un băţ de chibrit, decât nimic. 
Merge banda? Merge, merge!

Şi bărbaţii cică iubesc cu ochii, iar femeile iubesc cu urechile. De aceea, femeile se machiază şi bărbaţii mint. 
Mă rog, aşa era pe vechi...pentru că astăzi, după inventarea filtrelor pentru fotografii, putem arăta oricum ne dorim. Importante sunt like-urile, că restul se rezolvă de la sine. Un mic date, o cafea de după... şi merge banda? Merge, merge... Dă-i înainte, că merge!

Oricum ar fi, cultura falsului este omniprezentă şi tocmai de aceea, fenomenul îmbrobodirii mizeriei în polei cu paiete lucitoare se petrece în orice domeniu al vieţii, nu doar în îndrăgosteală.

Dar despre asta, în episodul următor. 
Deocamdată, haideţi să ne bucurăm şi-un cântec vesel să cântăm, că e vară-vară şi soare afară!
Să bem pentru asta! 


[Elena - Nu întreba]

duminică, 22 octombrie 2023

Cărţile şi educaţia

"- Ştie cineva dacă Şcoala (ca entitate supremă într-ale educaţiei) mai scoate tâmpiţi? (vorba unui mare clasic în viaţă)... 
- Nu!
- Nu...ce? Nu mai scoate tâmpiţi sau nu se ştie dacă mai scoate tâmpiţi"?

No, până la urmă, nu contează! La un moment dat, fuse o zi de mare sărbătoare. Aşadar:
La mulţi ani, Ziua Educaţiei! Să fim educaţi, frumoşi şi la pungă groşi! Să ne fie casa - casă, să ne fie masa - masă, bucurii şi sănătate, la mulţi ani plini cu de toate (încântările)!
...şi da, ştiu că Ziua Internaţională a Educaţiei a fost pe 5 octombrie. Dar eu cred că educaţia ar trebui sărbătorită în fiecare zi, mai ales printr-un comportament care să dovedească faptul că o avem. C-apoi... dacă rămâne doar la nivel de cunoştinţe nepuse în practică, educaţia se transformă într-un izvor cu apă pură şi cristalină, care este desenat pe un perete.  

Întrebarea principală este: CE ESTE EDUCAŢIA?
Răspunsul cred că va fi diferit, în funcţie de persoana care răspunde. În general, însă, educaţia te ajută să treci cu fruntea sus prin cât mai multe situaţii pe care viaţa ţi le scoate în cale. 
Apoi, apare o nouă întrebare: CUM TE EDUCI?
Prin mai multe căi, în principiu. Însă cea mai facilă modalitate de (auto)educare este prin intermediul cărţilor. 

Apropo de asta: în ultima vreme,  dau peste tot felul de oameni care se ocupă  cu cititul de performanță, iar spațiul virtual îmi este invadat de reclame care mă îmbie să  mă  înscriu în numeroase cluburi şi/sau grupuri de lectură. Şi nu-i ceva rău.
Până la urmă, cu toţii suntem niște suflete culte-n cap, înțelepte și magice, iar numărul de cărți citite reprezinta garanția bogăţeniei noastre interioare.  Ceea ce, asa și este. În principiu. Doar că, cel puţin pe picioarele noastre de plai, avem o mare problemă cu analfabetismul funcţional... conform unui studiu desfăşurat pe la începutul anului, care a arătat că doar 11% dintre elevi înţeleg pe deplin un text pe care îl citesc. 
Iar asta este uluitor de nasol şi m-aş lua cu mâinile de cap, dacă nu aş vedea cu ochii mei cum în orice top de lectură, cele mai citite sunt cărţile despre dezvoltare personală - iar apoi, când mă uit prin împrejurimi, realizez că singurul lucru care evoluează este involuţia. 
Deci, nu ştiu ce să mai zic nici despre cei care spun că citesc măcar o carte pe oră.

În aceste condiţii, se naşte o întrebare: de ce cititul este considerat a fi o activitate elitistă şi numai faptul că o practici te aduce în nişte sfere care nu-s destinate muritorilor de rând? Ştiu că George R.R. Martin (cel cu "Urzeala Tronului") a spus că "Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri; cel care nu citeşte niciodată, trăieşte doar una" - însă, conform noilor studii, creierul nu face diferenţa între virtual şi real - şi de aceea, la nivel personal, jocurile pe computer sunt percepute ca fiind experienţe reale. Pe scurt, înveţi dintr-un joc de strategie, la fel cum ai învăţa dintr-o carte. Chiar mai bine...pentru că jocul îl trăieşti, nu ţi-l imaginezi.  
Deci: de ce cărţile sunt preamărite, iar jocurile sunt osândite? Şi cum te educă o carte, dacă nu pricepi ce citeşti?

Sunt câteva luni, deja, de când încerc să-mi răspund la aceste întrebări. Că, de! Am ajuns şi eu în etapa întrebăcioasă a vieţii, în care caut să descopăr esenţa lucrurilor pe care le fac. Pentru că, da... mă joc pe computer. Iar pericolul este că deşi trăiesc nişte evenimente cu tot sufletul, nimic nu are connsecinţe practice - pe când în realitate, orice acţiune are urmări. Iar cine nu e atent, riscă să încurce realul cu virtualul, ceea ce atrage după sine o gamă foarte variată de probleme. 
Şi da, citesc. Nu la normă, nu orice şi nu oricând, e adevărat. Nu citesc ca să mă educ, nu citesc să învăţ, nu stau să subliniez citate şi nici nu le învăţ pe de rost. De ce? Pentru că nu îmi place să mă complic!
Pentru mine, cititul este o plăcere, o cale de a evada din realitate şi de a fi fericit. 
Bunnn... dar cu ce mă ajută asta? Pe termen scurt, în afară de bucuria de moment, nu prea văd ce beneficii mi-a adus. Pe termen lung, însă, am învăţat să apreciez geniul creator al unor oameni şi puterea lor de a da viaţă unor lumi noi, idei, mitologii, oameni şi milenii de istorie alternativă. 


Desigur că dacă mi-am dat seama că Eru Iluvatar este Dumnezeu în universul tolkian, pot recita legile roboticii ale lui Asimov, ştiu că Maitreyi l-a iubit pe Mircea Eliade sau că Lizoanca a avut o copilărie nefericită, nu mă ajută cu nimic în viaţa mea de zi cu zi... la fel cum nu are nici o relevanţă dacă ştiu teorema lui Pitagora când îmi cumpăr o pâine sau pot calcula viteza liftului, atunci când îl folosesc. Însă toate aceste cunoştinţe pe care le-am primit în anumite momente ale vieţii (şi pe care le-am uitat, de cele mai multe ori - că d-aia nu-s vreo deşteptăciune nemaivăzută), mi-au mai crescut un firicel de iarbă pe pajiştea mentală şi mi-au schimbat viziunea asupra vieţii. Sunt altfel, gândesc altfel, mă comport altfel, şi mai ales, înţeleg altfel lumea şi mă detaşez mai uşor de ceea ce mă atrage, dar nu-mi face bine.
Poate asta înseamnă educaţia. Sau poate nu.    

*

În altă zi, pe un grup dedicat cititorilor de cursă  lungă, găsesc o întrebare interesantă: "Care considerați că sunt cărțile maculatură"? 
Mi-am luat toga pe mine, mi-am pus cravata de om deştept și m-am băgat și eu în seamă, cu un răspuns perfect corect din punct de vedere politic: "depinde de gusturile fiecăruia". 
Bănuiam că întrebarea este pusă pentru a crea dezbatere  teoretică și apoi trafic - care se traduce în relevanţă pe piață - dar a trebuit să răspund elegant, pentru că nu îmi place să particip la rezolvarea unor probleme inexistente. În plus, gusturile omului nu se discută şi dacă o carte a ieşit pe piaţă şi a avut cumpărători, înseamnă că a fost apreciată.
Ce era sa zic? Adevarul?

Adevărul e că eu nici nu am auzit până atunci despre "cărţi maculatură". De fapt, nici nu îmi trecuse prin cap să descriu cărţile în acest fel...deşi, dacă ar trebui, neapărat, să îl folosesc, aş introduce în această categorie orice lucrare care îţi zgândăre dorinţele egoiste şi îţi oferă pe tavă diverse reţete pentru a ţi le îndeplini....pentru că, nu-i aşa, eşti magic şi meriţi. Iar Dumnezeu ("Universul, în noua vorbă) abia aşteaptă să gândeşti pozitiv, ca să-ţi apară dinainte şi să-ţi reverse la picioare toate minunăţiile pe care ţi le doreşti.  

Înainte de acea frumoasă zi, singura descriere mai depreciativă a cărţilor pe care o ştiam era aceea de "lecturi pentru tren" - adică acele poveşti uşurele, care nu îţi pun mintea la contribuţie - ci doar te prind în acţiune, se termină rapid şi nu-ţi crează vreo emoţie notabilă. Foc de paie, pe scurt. Cunosc astfel de cărţi, dar mă ţin departe de ele.
De fapt, întrebări de genul "cărţilor maculatură" apar frecvent pe site-urile de profil şi mulţi spun că scrierile Irinei Binder s-ar încadra la acest capitol. Ceea ce este ciudat...pentru că Irina Binder se vinde bine - de unde trag concluzia că oamenii îşi cumpără lucruri fără a avea nici o idee despre ele şi-apoi se supără că au făcut-o, pentru că nu le plac.

În concluzie, nu am un răspuns obiectiv care să descrie "cărţile maculatură". 
Ştiu, doar, că eu nu investesc în experienţe noi, fără a le studia în prealabil. Sau fără a avea un motiv bine definit.. cum a fost când am citit "Invitaţie la vals", doar pentru că era opera preferată a unei fete pe care o plăceam şi voiam să înţeleg de ce o adoră atât de mult.

Şi mai ştiu ceva: când fixezi o zi internaţională dedicată educaţiei, înseamnă că educaţia este în moarte clinică. Dacă ar fi permanentă, aşa cum ar trebui, nu ar mai fi nevoie de nici o serbare specială care să îţi ofere oportunitatea de a te educa... la fel cum, dacă mănânci cartofi prăjiţi în fiecare zi, nu mai simţi nevoia unei Zile Internaţionale a Cartofilor Prăjiţi, pe care să o serbezi cu o porţie sănătoasă de... cartofi prăjiţi!

Să bem pentru asta! 
Chelner!!! Adă un pahar cu tărie la băeatu, că vreau să-l citesc până la fund! Şi lasă şi sticla, că nu mă ridic de la masă, până nu mă fac doctor docent în toate domeniile!
Să fie dans! Şi EDUCAŢIE...



[The Black Eyed Peas - Pump it]