Vă mai amintiţi de cartea "Elefantul din creier", pe care am citit-o cam prin vara trecută? Promitea un subiect tentant: dezvăluirea adevăratelor motivaţii din spatele comportamentelor noastre şi subiectul nu m-a atras; însă, în urma unui pariu, am zis să văd şi eu despre ce este vorba. C-apoi, na! Mai ştii de unde sare iepurele şi mă înţelepţesc?
No şi-am citit, apoi am scris despre asta, la vremea respectivă.
De atunci a trecut un an şi din când în când, încă mă mai surprind gândindu-mă la această carte. Dar nu pentru că mi-a zguduit sistemul de credinţe şi m-a ajutat să înţeleg lumea îm care trăiesc - deoarece, aproape tot ce am "aflat"... ghici ce? Ştiam deja, într-o formă sau alta.
... ci pentru că, de la o vreme, mă tot întreb cu ce mă ajută tot ceea ce ştiu, ceea ce fac sau ceea ce plănuiesc. Şi mai ales, unde se încadrează elefantul din creierul meu.
Apropo de asta, trebuie să fac o digresiune mică: ieri mi-a venit pe telefon o alertă de la nu ştiu ce site pe care s-a publicat un articol interesant, chipurile: "Adolescentul tău nu citeşte? 10 titluri care îl pot convinge să nu mai lase cartea din mână" - şi imediat m-am întrebat: "Dacă adolcentul meu nu citeşte, cum îl fac să citească cele 10 titluri şi să nu mai lase cartea din mână"?
Din câte am înţeles eu, adolescenţii, copiii, oamenii nu (mai) citesc deoarece au alte opţiuni mai ispititoare, pentru a-şi petrece timpul liber - nu pentru că nu există cărţi pe gustul fiecăruia. Deci, ca părinte, dacă ai adolescent pe care nu l-ai convins niciodată în viaţa lui să deschidă o carte şi transformi în obsesii bon-tonul lecturii, deci adolescentul tău trebuie să citească musai şi fără drept de apel... nu poţi face altceva decât să-i pui o carte în mână şi să-l încui într-o cameră complet goală, ca să citească din plictiseală (şi, eventual, să descopere mirobolanta lume din spatele cărţii).
Altfel... Nasol şi mult noroc, ce să zic?
Dar, până la urmă, de ce este atât de bine-văzut cititul? De ce pretutindeni se fac cluburi de lectură şi se laudă persoanele care citesc?
Simplu: citind, îţi dezvolţi vocabularul şi imaginaţia, pentru a putea da aripi visurilor şi a ţi le putea exprima prin cuvinte. Desigur că acumulezi informaţie pe care o vei uita, până la urmă. Însă, în esenţă, cărţile modifică subconştientul şi schimbă viziunea asupra lumii; ne educă răbdarea, aplecarea spre meditaţie, empatia şi capacitatea de a analiza o situaţie din mai multe puncte de vedere. În plus, am găsit un studiu care spunea că cititul stimulează creierul să ia contact cu situaţii şi întâmplări pe care nu le-ai putea trăi în mod normal, deci acumulezi o oarecare experienţă de viaţă.
În esenţă., cartea este bună la om... cu excepţia cazului în care cititul devine o activitate de performanţă şi parcurgi cărţile la normă, ca să bifezi un grafic sau să îşi creezi o imagine de intelectual profund şi uns cu toate alifiile.
Cam aşa explica lucrurile "Elefantul din creier"... adică minciunile pe care ni le spunem pentru a îmbrăca motivaţii pur egoiste în nişte haine de înaltă demnitate morală.
Culmea este că, deşi ne considerăm evoluaţi şi plin de civilizaţie, suntem mânaţi de aceleaşi instincte care îi animau şi pe strămoşii noştri de acum mii şi sute de mii de ani: dorinţa de a fi şefii la bogaţi şi la împăraţi. Sau, cel puţin, să părem că suntem. :))
Diferenţa este că în prezent, ne mascăm intenţiile mai meşteşugit. Şi atâta tot.
Deci, da: "Elefantul din creier" m-a ajutat să înţeleg faptul că nimic nu se va schimba şi totul va decurge ca şi până acum. Numai că... vreau să cred că suntem un milimetru mai evoluaţi decât oamenii din preistorie şi închid ochii la orice semne care îmi arată realitatea - pentru a putea să sper în ceva mai bun. O speranţă deşartă, dar na... Cu bune şi cu rele, asta este situaţia.
Spre exemplu: toată viaţa mea, am fost preocupat de iubire. Mi se părea idealul vieţii şi cel mai frumos lucru creat vreodată; era un concept atât de pur şi de inefabil, încât nu putea veni decât de la Dumnezeu - deoarece, în nimicnicia noastră, cu capul şi sufletul din dotare, niciodată nu am fi putut inventa un sentiment atât de curat şi veşnic.
Aşadar, permanent mi-am umplut capul cu fel de fel de înţelepciuni care descriau iubirea şi modurile în care putem trăi fie şi numai în umbra ei, pentru a ne simţi împliniţi.
Uite aşa, ţin minte că eram în liceu şi vorbind cu colegii despre moduri de a intra în vorbă cu o fată, fiecare venea cu replici culese de pe la colţ de bloc - iar eu, fiind şmecher şi citit, am zis că mi se pare frumos să te prezinţi şi să săruţi mâna domniţei. Da, ştiu... eram un mic idiot - că la 14-15 ani, nu pot spune că eram vreun matur!
No...pe scurt, că nu-i timp de prostii, am fost tipul de romantic incurabil, care a crezut orbeşte în iubirea care transformă imposibilul în posibil şi este unicul panaceu universal, unicul remediu pentru o viaţă fericită - până când am început să scot nasul în lume, ca să învăţ că lucrurile nu-s chiar aşa de simple.
Adică, e bine cu iubiriceala şi cu alintături, moţonei, clipocei şi fluturaşi - pentru câteva luni. E bine şi cu iertare, cu acceptare, concesii, lipsă de orgoliu, îmbrăţişări şi ne-pusul de suflet... mai ales când le oferi. Dar la final de zi, vine ora cinei şi cerinţele încep să sune extrem de practic. Atunci intervine viaţa: dacă nu ai mâncare la poftă, nu prea mai contează nimic.
Şi-un pic de "nu prea" azi, un pic de " nu prea" mâine, poimâine, răspoimâine, până se sparge bula de fericire, iar rata divorţului a ajuns atât de ridicată, încât ai nevoie de-o rachetă, pentru a o mai atinge.
De ce aşa ceva? Nu prea înţeleg... deşi am observat că relaţiile se întocmesc pe capacitatea celor doi puiuţi iubiţi de a-şi satisface reciproc dorinţele şi capriciile. Când listele nu se mai bifează, iepuraşii şi îngeraşii se transformă în vaci, porci, scroafe, boi, răposaţi şi răposate. Dumnezeu să nu-i ierte, în vecii vecilor, amin.
Frumos, nu-i aşa? Feerie, ce mai la deal, la vale!
Partea bună e că mereu visăm la iubirea aia veşnică şi făloasă, care să ne aducă cea mai mare şi fericire proprie. Şi pe tavă, desigur...că dacă nu ni se serveşte ca la orbi, dezbrăcată de orice prejudecăţi şigata să fie apucată, înseamnă că ACEA IUBIRE nu e ceea ce trebuie.
Da' până o fi să fie aia mare... e bine şi cu iubirici miculiţi care să dureze cât arde un băţ de chibrit, decât nimic.
Merge banda? Merge, merge!
Şi bărbaţii cică iubesc cu ochii, iar femeile iubesc cu urechile. De aceea, femeile se machiază şi bărbaţii mint.
Mă rog, aşa era pe vechi...pentru că astăzi, după inventarea filtrelor pentru fotografii, putem arăta oricum ne dorim. Importante sunt like-urile, că restul se rezolvă de la sine. Un mic date, o cafea de după... şi merge banda? Merge, merge... Dă-i înainte, că merge!
Oricum ar fi, cultura falsului este omniprezentă şi tocmai de aceea, fenomenul îmbrobodirii mizeriei în polei cu paiete lucitoare se petrece în orice domeniu al vieţii, nu doar în îndrăgosteală.
Dar despre asta, în episodul următor.
Deocamdată, haideţi să ne bucurăm şi-un cântec vesel să cântăm, că e vară-vară şi soare afară!
Să bem pentru asta!
[Elena - Nu întreba]
