Puterea de a alege

Fraţilor! Carpaţilor! Dragilor! Românaşilor! 

V-aţi trezit, măi, în conştiinţă? Întreb şi eu...că na! Mă simt stingher, aşa... 

De trezit, mă trezesc...nu-i vorbă. Dar mă trezesc în pat, de obicei. Uneori, chiar şi pe vreun scaun; m-am trezit şi-n maxi taxi...m-am trezit şi-n tren sau în autobuz... dar în cunoştinţă d-asta, nu m-am trezit niciodată. Şi mă întreb cum o fi.  

D-aia zic: care s-a trezit în cunoştinţă, ca să-mi povestească şi mie? Serios, sunt atât de curios, încât nici nu ştiu ce o să mănânc la cină! 

Adică, no! 

Era nenea acela, preşedinte wannabe (scuzaţi romgleza, dar am creţi pe cap de la atâta deşteptăciune şi trebuie să-i mai dau o evacuare, că mi se acumulează prea multă în cap şi nu vreau să-mi explodeze mintea)...cum îl cheamă? Călin Florinescu! George Călinescu? Florin Georgescu? Ăăăăăăă... 

No, nu-mi vine acum, dar ştiţi de cine zic! 

Aşa...şi era nenea ăsta, care a fost înlăturat din lista de candidaţi. Problema e că i-au rămas admiratorii cu ochii în soare şi nu mai ştiu ce să facă, săracii, de atâta alean şi dor. Chiar acu' juma' de oră, am văzut la ştiri cum se căina unu' şi-l ruga pe domnu' Georgescu...stai! Mi-am adus aminte: CĂLIN GEORGESCU! De el era vorba! 

Deci: un admirator îl ruga pe domnu' Georgescu să iasă cinci minute în public! Sau măcar un minut sau chiar şi câteva secunde... numa' "să ne spună dânsul pe cine să susţinem". 

Eu mâncam pe vremea aceea - că mi-am creat un obicei prost şi ronţăi, mai tot timpul, câte ceva. Şi ca să nu mă plictisesc cât timp bag la ghiozdan, ascult ştirile la televizor. Iar când am auzit doleanţa săracului om, mi-a rămas lingura-n aer de uimire.. Şi-am început să râd aşa de tare, că m-am stropit cu ciorbă din cap, până-n picioare! 

Stai, stai...adică ce să ne facă domnu' Georgescu? Să ne spună pe cine să susţinem?? Bine, măi...c-o fi Mafalda şi eu n-am aflat! :))))

Iar dacă se umflă tărâţa-n el şi "nu ne spune", ce faci? Mori? Ia, hai să vedem! 

Să-mi trag pălmi!!!

Acuma, oricâţi creţi mi-ar creşte-n cap, tot nu-s vreo lumină de inteliget. Daco-get, desigur, că-s suveranist - conform constituţiei! Sau cum spunea poetul: "Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul. Căci iubirea de moşie e un zid care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid"! Adică zidul de la baie... ca să ştim despre ce vorbim.

Da', în fine, nu ne proptim în detalii! Atâta că eu credeam că votul este o expresie a libertăţii propriei gândiri. Şi dacă-ţi place de unu' dintre canditaţi, p-ăla pui ştampila. E simplu!

Iar alegerea asta nu trebuie să fie nici măcar logică! Ori că te-a sedus un candidat pentru că are o viziune de viitor luminos pe care i-o împărtăşeşti, ori că-ţi place de el pentru că îi stă părul mişto sau poartă pantofi cu toc, nu contează! E opţiunea ta, valabilă şi indiscutabilă.

Eu aşa gândesc. Şi nu mă interesează care cu cine votează sau de ce. Poa' să voteze cu Obama, Gheorghiu Dej sau Piticul Porno... treaba lui, problema lui! De ce să-mi încarc viaţa cu părerile altora sau de ce să le impun părerile mele?

Dacă unu' îşi face vacanţele numai în Maldive, mă apuc să-i bat obrazul pentru că nu se plimbă la Mamaia? Dacă altu' bea bere neagră, îl porcăi pentru că nu se dedulceşte şi la cea blondă? Dacă se îmbracă-n verde, îl înjur pentru că nu poartă albastru? 

Poate veţi spune că "da, dar votul unuia ne afectează pe toţi". E adevărat... DAR orice ce facem, fiecare în parte, tot ne afectăm unii pe alţii. Dacă fumezi lângă mine, mă afectezi - că-s alergic şi poate tuşesc, mă înec şi mor. Dacă te îmbraci cu ceva roşu, iar mă afectezi...că poate eu am asociat roşul cu o întâmplare tragică - pe care mi-ai reamintit-o. Mă supăr, fac infract şi iară mor. Ai maşină?? A-ha! Faci încălzire globală şi...mai rău,  murim cu toţii! :))

Aia e, aşa e societatea: ne afectăm unii pe alţii, chiar numai cu prezenţa. Şi mai ales, absenţa.

Dar ne asumăm asta, ce să facem? Altfel, ne retragem în pustnicie şi stăm neafectaţi...deşi, încălzirea globală provocată de noxele maşinii lu' cutare şi cutare tot mă afectează, deci iară mor din cauza altora.       

Dar când vii şi spui "Ooo, Gurule! Arată-ne calea şi spune-ne cu cine să votăm"!, îmi aduc aminte de versurile melodiei "Noi cu cine votăm?", de la Taxi: 

"Nu uitaţi că sunteţi liberi! Nu vă lăsaţi manipulaţi decât de conştiinţa dumneavoastră"

Şi noi am zis...

"Ce să facă? Să ne manipuleze conştiinţa? Pă noi?... He-he! Păi da pe noi nu ne manipulează nimeni, domnu'... Deci, noi suntem un popor liber, care nu ne spune nouă nimeni ce să facem. Noi facem ce vrem noi. Da' nu ştim ce"! 

...şi râd. C-apoi, ce poţi să mai faci în asemenea situaţii?

Aş mai putea să plâng, de exemplu... deoarece, dacă aş privi cu seriozitate, situaţia ar fi foarte tragică.

Când nici măcar nu ştii ce vrei, este o problemă foarte mare şi e infinit de periculos să delegi altcuiva libertatea şi puterea ta de a alege. Practic, îţi anulezi umanitatea...şi atunci, care mai este diferenţa dintre sclavii Romei, care erau priviţi ca nişte "unelte vorbitoare" şi oamenii din contemporaneitate? 

Iar starea asta de...nu ştiu cum să-i zic. Plutire? Inocenţă? Asta aşa, ca să fiu băiat finuţ...

Starea asta, deci, oricum s-ar numi, nu-i totuna cu indiferenţa. 

Indiferenţa presupune asumare, nu acţiune. Vorba poeziei: "privitor ca la teatru, tu în lume să te-nchipui". Asta-i filosofia secretă pe care au descoperit-o marii înţelepţi ai lumii - de la călugării hinduşi, până la convorbirea cu diavolul a lui Minulescu şi "Glossa" lui Eminescu. De ce? Simplu...

Totu-i trecător şi oamenii sunt ciudaţi; aci se pupă, aci se scuipă, aci  se ceartă, se calcă-n picioare şi se ridică-n slăvi - de multe ori, de la o secundă la alta. Poate vă întrebaţi de ce fac asta. Iar răspunsul pe care l-am găsit este "din capriciu; sau din egoism".

O fi aşa, nu o fi aşa... până la urmă, ce importanţă are? Viaţa e un teatru şi noi suntem actorii ei. 

Dar când vrei să acţionezi şi trebuie să ţi se spună ce sau cum să faci, e nasol. Şi  comod - pentru că nu mai consumi energie, ca să analizezi şi să judeci. Dacă îţi sunt asigurate nevoile de bază, ce mai contează restul? C-apoi, până la urmă, ce vrea poporul? Răspuns: Pâine şi circ! Şi o viaţă cât mai comodă! 

Doar că avem, totuşi, atribute divine: voinţă, raţiune şi sentimente. Nu suntem păpuşi, ca să ne manevreze alţii - ceea ce, oricum se întâmplă, că d-aia s-au inventat relaţiile publice pe planetă. Dar chiar şi aşa, tot avem posibilitatea de a alege să cedăm (sau nu) în faţa diverşilor stimuli.

E adevărat că, de obicei, cedăm... altfel, unde ar mai fi distracţia? Însă, dacă renunţăm şi la libertatea de a alege... ce ne mai rămâne?

Nu ştiu sigur, dar bem pentru asta. Ce ziceţi de-o apă plată cu lămâie, precum fotomodelele? Sau o ciocolată caldă, ca să crească dopamina? Râdem, glumim, plătim...   

Şi-un cântec vesel să dansăm, ca să fie treaba oablă:

 [Zdob şi Zdub feat. Irina Rimes - Dragobete] 

Acum sunt șaisprezece dragobeți

"Poţi mai mult".

Aşa mi-a spus un prieten, după ce a citit postarea de data trecută. Şi are drepate: pot mai mult, iar culmea e că ştiu şi eu asta. O simt în adâncul sufletului, ca pe o boare care trebuie, doar, materializată. 

Pot scrie, liniştit, despre trivialităţi şi multe idioţenii. Pot râde şi pot glumi oricând şi despre orice, chiar şi atunci când nu este cazul. Dar pot scrie şi despre lucruri profunde şi sensibile. Despre iubirea ca ideal desprins din versurile poeţilor  sau despre iubirea cotidiană şi trecătoare. Pot scrie despre bucurie şi sentimente înălţătoare, dar şi despre traume şi suferinţă - mai ales despre suferinţa din iubire, autoamăgire, speranţe deşarte şi aşteptare. Din câte am observat de-a lungul timpului, postările din această categorie sunt cele mai citite...pentru că toţi am suferit, cândva. Sau... poate suferim chiar acum, în prezent?

Da, presupun că ar fi o idee bună să abordez asemenea subiecte. Dar nu o fac, de teamă să nu cad în sentimentalisme fără substrat. Şi până la urmă, nici nu vreau să încarc cititorul, oricine ar fi el, cu emoţii negative. Pentru asta, este suficientă viaţa, cu ale ei meandre ale concretului. De ce să mai pun şi eu umărul la tristeţea lumii?

Şi-apoi, mai este un motiv pentru care mă autocenzurez:

În marea ei majoritate, lumea este condusă de capriciu şi egoism, iar ceea ce declară astăzi nu e musai să fie valabil şi mâine. 

Am învăţat asta greu şi târziu, pe când eram îndrăgostit şi-mi declaram, cu ardoare, sentimentele. Iar domniţa se uita la mine cu milă şi-mi zicea: "Da, mă iubeşti azi. Dar mâine"? - nebăgând de seamă că pentru mine, fiecare "mâine" era un "azi". Până la urmă, i-a trecut ei. Iar eu nu am mai udat floarea iubirii şi am aşteptat să se ofilească şi să moară - ceea ce s-a şi întâmplat. 

Aia e. C-apoi, dragostea e făcută să fie dăruită - iar dacă pe destinatar nu îl interesează aspectul, ce rămâne de făcut? "Return to sender"... vorba lu' nea' Elvis. Şi-apoi o doseşti prin şifonier, să nu te împiedici de ea  prin casă. Mai ales când orbecăi noaptea, după o cană cu apă.   

Deci, ce rost ar avea dacă aş aborda subiecte care vibrează în inimile multora dintre noi, dar sunt doar atât: o clipă de empatie nostalgică, ce va trece la fel ce repede cum a sosit. Obţin vizualizări mai multe? :)) 

Da, bine. Scriu de ani de zile şi nu am câştigat din blog nici măcar o scamă de ban. Iniţial, iluzia câştigului m-a împins aici... dar când am înţeles cum stă treaba, am renunţat la acest gând. Iar acum scriu, pentru că aşa simt nevoia.  

Apoi, nu caut laude - deşi mă simt bine să mă ştiu apreciat. E uman aşa ceva. Când eşti undeva unde pari inexistent, începi să te întrebi ce rol mai ai în acel context - mai ales dacă şi cu tine şi fără tine lucrurile sunt la fel.

Şi...până la urmă, nu sunt nici fanul teoriei atracţiei, care spune că îţi va fi viaţa ca o floare, dacă te apuci să vizualizezi, în propriul cap, câmpuri întregi cu flori. Nu cred că atragi ceea ce gândeşti, ci dimpotrivă: "de ce ţi-e frică, de aia nu scapi" - ceea ce seamănă, e adevărat. Dar nu prea răsare... pentru că lumea e cum e şi ca dânsa suntem noi. Iar eu nu-mi propun nici să fiu căinat, nici judecat şi nici măcar trecut ca exemplu în vreun ghid de bune practici. 

De fapt, asta e una dintre problemele mele: nu prea mai vreau nimic cu ardoare, după ce am realizat că obiectele nu au însemnătate, iar mulţi oameni sunt schimbători ca frunza în vânt. 

Până la urmă, totul trece. Iar în economia vieţii, de exemplu, peste nişte ani, nu va mai conta o călătorie în plus sau în minus; sau o petrecere în plus - pentru că dorinţele vin cu un miraj de schimbare a vieţii, iar după ce sunt îndeplinite, se transformă în nişte banalităţi atât de ordinare, încât te şi întrebi la ce ţi-o fi fost capul de ţi-ai consumat atâta energie pentru nimic.

Este exact ca-n reclama aceea la nu ştiu ce becuri, când soţia declara, extaziată, că "soţul meu se bucură ca un copil, când vede grădina luminată"! Iar eu eram perplex: "Las-o, frate...da' ce-ţi face lumina aia? Găteşte şi cartofi prăjiţi cu şniţele de pui (crescuţi la curte)? De ce-i musai să-ţi pui în grădină becuri de firmă, care te vor costa o căruţă de bani? Alea mai ieftine fac lumină cu miros de sărăcie - sau cum"?

Dar bucuria soţului "care se bucură ca un copil", te îmbie la retrăirea emoţiilor inocente şi... faci achiziţia. Iar viaţa nu se schimbă, pentru că nu ai tigaia minune, care găteşte, în câteva minute, trei feluri de mâncare plus desertul aferent. Şi nu ai nici pantofii confecţionaţi din materiale revoluţionare, care îţi masează tălpile în timpul mersului. Iar când îi ai, tot îţi mai trebuie niscavai aragaz, şurubelniţă, farfurie, covor, unghieră sau cine ştie ce ace sau brice - care îţi vor schimba, din nou, viaţa.    

Da, pot mai mult decât să mă hlizesc cu fel şi fel de ocazii, unele mai amuzante decât altele. Şi ce dacă?

Când e să râdem, mi se aprinde beculeţul inspiraţiei din senin şi de multe ori, mă ia pe nepregătite. Aşa că scriu pe telefon, pe-un şerveţel sau pe orice apuc. Însă, când abordez subiecte serioase, mă cufund în analize şi situaţii pe care le descriu cu de-amănuntul şi apoi renunţ la ele. Ca acum, de exemplu, când se face săptămâna de când mă tot gândesc cum ar trebui să abordez acest articol; o săptămână în care am tăiat şi-am scris şi-am şters din nou, de mi-au mers fulgii. 

Iar asta nu s-a întâmplat pentru că scriam greşit, ci fiindcă alunecam pe panta sensibiloşeniei şi uneori, chiar părea că strig după vreun ajutor. Ceea ce nu fac. Oricât de tentantă ar fi povestea aceea în care ne punem sufletul pe tavă şi, din neant, se materializează minunea care ne salvează, ea nu este decât o iluzie.  

Aşa că propun să ne dăm cu reveneală şi să mergem înainte... "că înainte era mai bine", vorba unui clasic în viaţă. 

Apropo: facem un sondaj? Bun...

Atunci vă întreb ce v-ar plăcea să mai citiţi p-aici. Ne-amuzăm, ne prostim sau discutăm filosofeli, cu mâna la falcă?  Nu vom fi chiar Patapievici sau vreun Pleşu mai mic, dar... mai ştii de unde sare iepurele?  

Şi încă ceva: deranjează lungimea articolelor? Înţeleg că ar putea fi o problemă din acest punct de vedere, dar nici nu ştiu cum să mă limitez. Îmi pare rău că nu fac clipuri de câteva secunde, cum e moda acum - şi-s mai pe model vechi, cu scrisul. Totuşi, întreb şi eu... că na! Poate se rezolvă! 

Şi-apoi, astăzi e zi de cadouri; mi se împlinesc... şaisprezece? Da, că anul trecut erau cinşpe!

No, deci dragilor: lume, lume, soro lume, am onoarea de a vă anunţa că astăzi împlinesc 16 ani de blog! Şaisprezece ani, bătuţi pe muchie...în cifre, litere, caractere bolduite, subliniate şi înclinate, cu steluţe şi alte brizbrizuri de efect!

La mulţi ani, ce să-mi zic? Mă bat pe umăr cu încurajări, mă pup pe frunte şi pornim, din nou, la drum. Pas cu pas, pe model prezidenţial. Un pas mic pentru om... dar un pas mare pentru acelaşi om, dacă alături de mic, sosesc muştarul şi berea aferentă. 

O să scriu mai rar, mai des, vom vedea! Credeţi-mă că nu-mi mai face plăcere să îmi mai ocup vremea cu toate porcărioarele astea care ni se întâmplă în viaţa de zi cu zi şi caut să evadez cât mai mult, pe oriunde. Cel mai adesea în filme, jocuri şi cărţi... sau orice fel de poveşti care filtrează agitaţia din jur.

Să bem pentru asta! 

Mai ales că fac cinste; am o Lacrimă de Ovidiu, de te lingi pe deşte! Ciocolata s-o gătat, să nu-mi mai cereţi; deşi... pot lua alta! M-anunţaţi ce preferinţe aveţi, că dacă nu, tot cu nuci şi alune iau!

Apropo: nu am glumit cu subiectele de scris. Aştept idei, dacă aveţi doleanţe; numai să luaţi în calcul că nu ştiu să scriu elogii. Vorba aia: sunt la teatru de cinci ani, dar cred că am scris o singură dată despre asta... şi nu ca reclamă, ci mai mult ca experienţă personală. 

Gata, haideţi la cinsteală! 

Şi un cântec vesel să cântăm, cu iubire şi toate cele, ca la zi de sărbătoare. Dublă sărbătoare, că-i şi Dragobete's Day. 

Doamne, bine că trece, c-apoi iubirea după fapte se cunoaşte, nu după vorbe. Iar la fapte... a fost Valentine's Day şi acum e Dragobete's Day! Ce ne putem dori mai mult? 

Răspuns: o poezie, că muzică tot ascultăm! 

Ştiţi "Îmbrăţişarea" lui Nichita Stănescu? Poate voi vorbi, vreodată, despre ea... şi vă voi povesti cum am ajuns să o iubesc. Dar, deocamdată, haideţi să o recitim:

Când ne-am zărit, aerul dintre noi

şi-a aruncat dintr-o dată

imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,

pe care-o lasă să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,

unul spre celălalt, şi-atât de iute,

că timpul se turti-ntre piepturile noastre,

şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe

aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,

cu morţile-i nerepetate.

Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.

[Nichita Stănescu - Îmbrăţişarea]

Cadouri cu îndrăgosteală

Stau, câteodată, şi mă întreb de ce nu m-oi fi făcut marinal; ăăă...marinel? Mariiiiii...NER? Pfffff!, ce mă enervează!!!! Dar o scot eu la capăt...

Aşadar şi prin urmare: mă întreb de ce nu m-oi fi făcut navigator. Că... vorba aia: îmi place să călătoresc. Şi mai ales, îmi place marea. Şi soarele. Şi apa, în general.

Bine, un motiv ar putea fi acela că habar nu am să înot, nici măcar într-o cană cu apă - d-apoi în ditamai marea! 

Şi cu toatea astea, duc o viaţă de navigator, cum rar ai să mai vezi...

Spre exemplu: uneori, mă mai întâlnesc cu câte-o domniţă. Cineva mai special, care îmi agită agitaţia moleculară şi îmi înfrumuseţează, oleacă, ziua. Dar, ca-n toate  poveştile care trebuie să aibă final fericit, clipa de magie se topeşte în neant şi ea-şi vede de treburile ei, iar eu de ale mele. C-apoi, de ce să ne amărâm unul pe altul şi să ne stricăm vieţile? Puţin şi bun; e mai vine să rămânem, fiecare, cu o amintire plăcută.

Aşa că... zâmbind tâmp, aştept să-mi treacă momentul de beatitudine; apoi plec mai departe, cu bărcuţa din dotare, spre zări mai albastre.

No, ce să mai zic? Sunt marinaru' vieţii mele, ca într-un film cu Shah Rukh Khan. Şi cu Priyanka Chopra, ca să fie cu echitate de gen. 

De fapt, stai! Ăştia doi chiar au jucat împreună într-un film; cum ii zicea, zi-mi să-i zic!  Gata, mi-am adus de-aminte: "Don: The Chase Begins Again", din 2006; el este un cap mafiot ce-i cade cu tronc ei, o biată domniţă dulce şi suavă ca o garofiţă. 

Apropo de tronc: azi şi numai azi este Valy's Day, Ziua Îndrăgostiţilor - o ocazie minunată pentru a vă iubi mult. C-apoi, dacă nici azi, atunci când?

A dat şi la ştiri despre asta: cică saloanele de înfrumuseţare sunt arhi-pline de doamne şi domnişoare care vor să se facă frumoase, pe cheltuiala iubiţilor lor. Şi da, chiar aşa au spus... iar prima întrebare care mi-a apărut mie în cap, a fost: "Dar de ce să SE FACĂ FRUMOASE"? În restul timpului sunt urâte?

Adică, se trezeşte duduia (dulce şi suavă, desigur) de dimineaţă, se uită în oglindă şi-şi zice: "Băi, ce urâtă m-o făcut mama! Da' lasă, că vine Ziua Îndrăgostiţilor şi rup porţile salonului de înfrumuseţare, ca să mă fac frumoasă pe banii lu' îndrăgostitu-miu"!

Cum aşa ceva??

A! şi era să uit:: dacă nu ştim cum să ne facem frumoşi, experţii ne sar în ajutor şi ne sfătuiesc că pentru a arăta bine, trebuie să ne alegem o tunsoare care ne avantajează.

Pfuai de mine...lovitură de teatru! Cum au zis?? Să-mi caut tunsoare care să mă avantajeze? Eu nu mă gândeam la aşa ceva, în ruptul capului! 

Păi şi bine, frate, dar unde au fost experţii ăştia de când m-am născut şi până acum? Nu meritam şi eu să trăiesc o viaţă în care să arăt bine? De unde să ştiu că trebuie să mă tund într-un stil care să mă avantajeze, dacă nu mi-a spus nimeni?

Nu, nu, nu se poate aşa ceva! Îmi vreau banii înapoi şi restart joc, ca să simt  că trăiesc!

În fine... 

Hai să revenim la îndrăgosteala de sezon - pentru că azi şi numai azi, trebuie să iubim şi să dăruim. Ar mai fi o ocazie de Dragobete's Day, că şi atunci e tot cu dragostea. Dar vă întreb eu: decât să iubim o dată pe an, nu-i mai bine să iubim de două ori pe an? Şi pe 14 februarie, dar şi pe 24??

Aşadar, zic să nu ratăm evenimentul! Vorba strămoşilor noştri, daco-geţi-begeţi: "All you need is love...ram-papa-papa-pam"!

Chiar, voi cum vă petreceţi sărbătoarea de azi? Ce cadouri aţi primit, ce aţi mai dăruit? Ce se mai poartă? 

Că eu, după faza cu tunsoarea, nu mai sunt sigur pe mine, deloc. Aşa că am decis să caut sfatul experţilor în orice nimicnicie de-a mea - şi aşa am descoperit un articol care îmi explică, pe înţelesul meu, cum e treaba asta cu făcutul cadourilor de Ziua lu' Îndrăgostiţi.

Aşadar, specialiştii spun că pentru EA, trebuie să iau cadouri mind-blowing, de culoare roşie sau roz. Iar conceptul acesta îl înţeleg perfect: mie îmi place culoarea roşie; dar nu port orice roşu, ci numai roşul care-ţi scoate ochii. No, şi pentru EA este nevoie de un roşu/roz care te scoate din minţi. Simplu. 

Apoi, am dat peste un top de cadouri inedite - care, conform articolului, "îl vor face pe Cupidon să fie mândru de mine". Iar asta m-a bucurat şi mai mult: de ceva timp, mă tot dau de ceasul morţii... pentru că nu ştiu cum să-l fac pe Cupidon să fie mândru de mine. De atâta grijă, nici nu mai reuşesc să dorm, sincer vă spui!

Noroc că  Universul, în bunătatea lui, mi-a răspuns prin gura experţilor: "Iete, fix aşa", cu aceste cadouri:

1. Tablou din fire.

Fire, fire...dar ce fel de fire? De aur? De borangic? De aţă de papiotă? 

Nu ştiu, nu mi se spune. Iar dacă nu mi se spune, eu de unde să ştiu ce trebuie să aleg? 

EXPERŢII!! Să vină experţii, ca să mă lumineze!

2. Inimi miniaturale

Mda...interesant. Mai bine multe şi mici, decât una şi mare. 

Mă rog, gusturile nu se discută. Întrebarea e: cât de mici şi mai ales, cât de multe? O cutie de pantofi? Un bax? Un camion? 

Se cer lămuriri suplimentare!

3. Cuvinte 3D, decupate în filele unei cărţi. 

Din romanul de la mare, eu ţi-am scris că te iubesc. A venit foarfeca mare şi cuvintele s-a şters...

Ceea ce, aia e. Ghinion. Şi-n plus, nici nu-mi bat joc de cărţi.

4. Cutie de chibrituri specială

...pentru că un chibrit semnifică flacăra dragostei. Deci...mai multe chibrituri, mai multă dragoste. Şi-apoi, să te ţii când 'or lua alea foc. Izbucneşte o pălălaie, de chemăm pompierii - c-apoi, nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am multă dragoste de oferit! 

Un tir de cutii de chibrituri! :))

5. Cub foto pentru Ziua Îndrăgostiţilor

Adică să-i dau un cub amoros? Măiii... ce spuneţi acolo? Păi dacă un triunghi amoros e periculos şi are doar 3 laturi, cubul amoros are 12 laturi! Ăsta-i pericol de moarte, cu scheleţi şi toate cele! Serios, nu sfătuiesc pe nimeni să facă aşa ceva...

6. Suport de lumânări, decorat cu fotografii de Ziua Îndrăgostiţilor

Aha, da! După aia să aud că-s atât de lipit de sărac, că nici curent electric nu am în casă şi stau la lumânare?  Iar dacă am nevoie de parfum, tot nu apelez la lumânări! Mai bine deschid geamul şi intră aer curat! Ce atâtea chimicale pe capul nostru?

7. Joc Jenga...pentru că toată lumea a jucat Jenga

Nu ştiu cum să spun, dar eu nu sunt toată lumea şi habar nu am ce-i Jenga ăsta. Mi-e îmi sună a livrator de pizza, pe cuvânt de cercetaş!

Şi gata, că nu mai pot. Mai sunt încă 18 de idei, dar nu mai am nervi să le citesc pe toate. E timp şi data viitoare, că nu au intrat zilele-n sac...

În principiu, însă, cadourile astea sunt numai decoraţiuni - pe care le pui pe perete sau pe-o mobilă şi le ştergi de praf, pân' te saturi de ele şi le arunci. Asta în cazul în care nu le mistuie flacăra dragostei.

Da' întreb şi eu, la plezneală: s-au perimat cadourile alea de oameni normali? O ciocolată, o pizza, o bomboană, o shaorma, o măscioară la restaurant, o cupă de şampanie, un pahar de vin - nu se mai poartă? 

Adică, na! E bine şi cu decoraţiunile - dar ceva mai cu finalitate, nu mai e bun? Mănânci, bei, mesteci Orbit. Din astea, care să te ajute mai mult decât să te uiţi la ele. Şosete, mănuşi, o eşarfă, un pix, un şiret mai fistichiu... orice care are un scop pe lume şi după momentul dăruitului.

Ce Dumnezeu, că nu avem 5 ani!

Altfel, păţiţi ca mine, când eram în zaua mea. 

Puşca şi cureaua lată, ce îndrăgostit eram - motiv pentru care îi dăruiam unei domnişoare numai prosteli de origani, că atâta se putea. Inimi bătucind, broscuţe, ţânţari, avioane, flori, etc. Domniţa, elegantă, le primea, se bucura şi apoi le depunea ceremonios, pe o măsuţă din camera ei. Şi azi aşa, mâine aşa...până i-a crescut fetei, pe masă, o ditamai căpiţa formată din sute de animăluţe de hârtie - pe care le-a aruncat, la un moment dat. Că doar nu era să se închine la ele! 

Şi iac-aşa: pierdere de timp, pierdere de energie şi pierdere de spaţiu, plus ipocrizeala de rigoare, că nu se încânta prea tare când le vedea, dar nici nu se îndura să-mi pună frână la gesturile mele romantice. 

Să bem pentru asta! În cinstea ei, că multe a mai suportat, săraca... 

Şi-un cântec vesel să cântăm, ca la zi de sărbătoare.

De fapt, nu! Azi citim o poezie, că nu am mai făcut asta de mult si mi-e dor. Atâta că nu am ştut ce să aleg şi-am deschis cartea unde a vrut ea. A picat "Oglinda ochilor iubitei"; cred că am mai postat-o, dar mai demult. Aia e... 

Hai să-i dăm drumul!

Oglinda ochilor iubitei

S-a tulburat, întunecat...

Și nu se mai zărește iarba,

Nici roua-n care m-am scăldat...

Sub gene lungi se vede-amurgul,

Fixat cu smoală pe retină,

Și nu mai saltă gingași fluturi,

Nici licuricii de lumină.

Privirile atât de calde,

Sub care mă topeam ades,

M-au destrămat, m-au descompus

M-au alungat și-am înțeles

Că i-am pătruns în ochi profund, 

Prea insistent și cu tumult...

Și-acuma ochii ei răspund 

Că mult a devenit prea mult... 

Eu tot aștept un răsărit, 

Dar nu-i vreun semn că mă mai cheamă

Și simt că singur sunt de vină,

Că am băgat târziu de seamă...

[Aurelia Panait - "Oglinda ochilor iubitei"/ vol. "Cireşul albastru"]