Noi suntem români, noi suntem aici, pe veci, stăpâni!
Da, da, ştiu că mă puteţi încadra în categoria nostalgicilor, la fel cum ştiu şi că istoria nu prea mai prezintă interes pentru prea multă lume. E timpul să privim spre viitor, spre lumea perfectă care ne aşteaptă după colţul pe care trebuie să-l dăm, ca să o putem vedea!
Deci, să mergem înainte! "Ai, ai, ai, tot înainte cu tupeu"! - vorba melodiei. Trecutul e în trecut, că d-aia a trecut... fuse, fuse şi se duse, a zburat puiul cu aţa, adio şi n-am cuvinte!
Dar ce va să vie...să vedeţi fericeală atunci!
Bine, dacă e să mă întrebaţi pe mine, mergem din prost în mai prost, în orice domeniu al vieţii. Dar nu din vina noastră! Luaţi fiecare în parte, suntem nişte oameni minunaţi - iar pe câţiva am avut norocul să îi cunosc şi eu. Dar la o privire de ansamblu, nu ştiu cum se face, că se hăiseşte căruţa din ce în ce mai rău şi iese ceea ce vedem cu toţii.
Dar până la urmă, noi să fim sănătoşi! Şi haideţi să gândim pozitiv: oricât de rău ar fi, încă e bine!
Prin urmare, propun să lăsăm prostiile deoparte şi să ne bucurăm ...mai ales că de ceva vreme, mă tot gândesc să mai scriu şi eu despre ceva frumos. Cred că se fac câteva luni de când caut un subiect acceptabil, pe care să îl pot trata cu bucurie sinceră şi mai ales, fără a cădea în laude deşarte. E adevărat că nu l-am găsit, însă mă încăpăţânez şi nu renunţ la căutări!
Până una alta, mă ţin de cuvânt şi râdem...aşa că vă voi prezenta un filmuleţ pe care l-am descoperit acum câteva zile şi care vorbeşte despre elegănţeala snobismului. E delicios! Vreţi să îl urmărim?
Dacă da, iaca aici minunăţie:
[Rankink Best Arieff Moments]
Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine mă distrează nenea din imagini - iar râsul afectat şi impetuos este de milioane! Mm - hihihi - hahahaha!
Perfect de acord, frate! Nu-s căzut ieri din copac şi înţeleg rostul politeţei şi al eleganţei, însă...uneori este prea de tot! Şi la ce să ne fandosim, când Dumnezeu ne-a dat mâini numai bune pentru a le folosi chiar şi când mâncăm unele feluri de mâncare? Vorba 'ceea din bătrâni: "Puiul, peştele şi pizza, se mânâncă cu mânuţa".
Am tâmpit, ca să mănânc mazărea cu furculiţa? Sau să tai cu cuţitul boabele de porumb de pe ştiulete, ca apoi să le fugăresc (elegant) cu furculiţa prin farfurie? Muahahahaha!!!
Totuşi, ţin să menţionez că şi acest om normal şi perfect funcţional mănâncă greşit banana. Mi se încreţeşte pielea pe mine când îl văd, serios!
De fapt, staţi să o iau cu începutul: treaba cu mâncatul corect al bananei este o problemă internaţională, de care se preocupă toţi cercetătorii lumii.
Ce Putin, ce Ucraina, ce Bolojan, ce tăieri şi ce sărăcie? Astea au fost, sunt şi vor mai fi! Supravieţuim cum putem, scapă cine poate. Dacă poate; dacă nu...ghinion!
Însă dilema bananei este alful şi omegul vieţii, cel mai mare necaz al omenirii - iar în prezent sunt trei modalităţi de abordare a acestei probleme:
1. Unii oameni, printre care mă număr şi eu, ţin banana în mână de la capătul A şi desfac coaja de la capătul B. De ce aşa? Pentru că în capul meu, cel puţin, codiţa aceea seamănă cu un mâner; o toartă, dacă vreţi. Şi mi se pare normal şi natural să apuc banana de la acel capăt, care are o aderenţă mai bună.
2. Alţi oameni, precum nenea din clipul de mai sus, ţin banana de capătul B şi o desfac de la capătul A. Când am văzut tehnica asta pentru prima dată, m-am crucit cu toate mâinile, pe cuvânt! E adevărat că se desface coaja puţin mai uşor decât la prima variantă, dar mă întreb ce mai faci când ajungi la capăt cu mâncatul. Nu există riscul să te spoieşti pe mâini sau să îţi pice banana din mână?
Mi se pare contra-intuitiv aşa ceva - dar , mă rog! Fiecare cu normalitatea lui, ce să mai zic?
3. Oamenii din a treia categorie sunt cei mai inventivi: ei rup banana pe jumătate, apoi mănâncă cele două bucăţi.
Întrebare întrebătoare:
CUM SE DESFACE CORECT BANANA?
Nu ştim, deoarece există argumente valabile de toate cele trei părţi. Şi-apoi să te ţii scandal, porcăieli şi înjurături pe internet... c-apoi de ce îl mai avem, dacă nu îl folosim la socializare??
No, dar după lungi controverse, cercetătorii au ajuns la un consens ştiinţific şi au decis că cel mai corect mod în care se desface o banană este cel pe care îl folosesc maimuţele.
Şi-acum vă veţi întreba: "Bine, bine! Dar cum face maimuţa"? - iar eu vă sar în ajutor: conform observaţiilor asidue, când i se face foame unei maimuţe şi decide să se alimenteze cu o bacă produsă de anumite plante erbacee din genul Musa (fruct pe care oamenii normali l-ar numi "banană"), ţine de capătul A şi desface de la capătul B.
Aşadar, s-a decis: Ce face maimuţa, să facă şi omul! Eu, cel puţin, fac asta nativ...deci sunt şmecher cu doi de ŞM şi nici măcar nu mă chinui!
Băi, ce-mi place când sunt corect şi am dreptate! Apropo, vă stau la dispoziţie şi cu alte sfaturi de viaţă, oricând aveţi nevoie. Prima sedinţă de consiliere este gratuită, a doua şedinţă are preţ dublu, iar de la a treia şedinţă, ofer o reducere de 50% din preţul celei de a doua şedinţe.
Sunaţi, întrebaţi şi nu veţi regreta...pentru că altfel, nici nu ştiţi ce pierdeţi!
Să bem pentru asta!
Te invit aici, nu vei regreta... am atâtea surprize plăcute, aceasta e şansa ta!
Serios, nu glumesc! Vă cinstesc cu o "Lacrima lui Ovidiu" dulce şi bună, de se lipeşte de suflet, nu alta!
Ştiţi hitul? Hai măi, că e primul în tendinţe pe Youtube...cică a spart toate topurile! N-a mai văzut niciodată lumea asemenea cântare, e o nebunie! Fani, fani, făniţe, fetiţe şi toate cele sunt în extaz când se porneşte acest miric vibe. Jadore, je t'aime, je t'adore!
Disperare, ce vă spusei? Acuma, sincer, eu aş fi ascultat o muzică mai clasică, să mă cultiv oleacă, dacă tot sunt zilele astea p-acasă. Mergea un Mozart de numa' numa'...dar dacă ăsta nu a pus şi versuri la muzica lui, ce vină am eu? Îl durea mâna dacă scria şi ceva despre duşmani şi lovele, când compunea "Eine Kleine Serenadăn"? Intră vioara, tace contrabasul, pac! Glăsuieşte tenorul, cu voce de mascul alfa: "Să moară duşmanii mei, că am faimă la femei"... ca să facă şlagăr - nu muzică de nişă! Da', mă rog...nu l-a dus capul, a pierdut trenul! Acu' sunt alţii la rând...
Mda.
Şi cum vă spuneam, stăm acasă; sau plecăm cu declaraţii - ca să respectăm şi legea. Desigur, declaraţia aia nu e cu protecţie antivirală, dar dacă nu o avem la noi, ne luăm o amendă de ne ustură şi-n spatele căşii - ceea ce nu-i lucru uşor, că spatele casei mele e destul de mare.
Aşa că, de ceva vreme, stau potol pe domeniul meu şi trăiesc din izbânzile trecutului. Spre exemplu...v-am povestit când mi s-a urât cu binele şi am ieşit ca şarpele în mijlocul drumului, ca să mă calce maşina?
Nu? Nimic, nimic? Ooo...dar fac periodic din astea!
Totu-i bine şi frumos: floricele, cântecele, gogonele...zum-zum-zum, albinuţa mea şi-o dată-mi vin cârlionţii pe creier şi-mi pun câte-o întrebare filosofică: "De ce curge apa la vale şi nu la deal?", "Cine-a pus cârciuma-n drum?", "Cine a îndoit banana?"...mă-nţelegeţi, c-apoi cine n-ar vrea să afle asemenea răspunsuri de importanţă capitală pentru evoluţia vieţii în univers?
Fix aşa, acum vreo lună jumătate, deja, cum eram eu fericit, liniştit şi plin de miresme odihnitoare, numa' ce mă trece un gând cu un ditamai semnul de întrebare: "ce fac oamenii când pleacă la munte"? De ce se calcă în picioare spre staţiunile montane, la fiecare sfârşit de săptămână? Ştiu că îmbătrânesc în trafic, ştiu că va fi aglomeraţie iar idilica relaxare va fi un fiasco, ştiu că practic îşi bat joc de vieţile lor şi vor sta zile întregi la închiriat de schiuri...dar nu se lasă şi tot se duc! În fiecare weekend, vine exodul!
Bun...dar de ce? Se dă ceva gratis pe acolo?
Nimeni nu a putut să îmi răspundă la întrebare...aşa că m-am hotărât să mă duc şi să verific cu ochii mei. Zis şi făcut: mi-am făcut frumuşel bagajele, m-am înarmat cu răbdare şi, într-o sâmbătă, am purces la drum. M-am hotărât să merg până la Buşteni, că nu am omorât pe nimeni în viaţa asta, ca să să mă torturez stând în tren până la Braşov. Buşteni era mai aproape...părea mai decent pentru satisfacerea unei curiozităţi.
Drumul cu trenul a fost ok, să ştiţi. O oră. Când am coborât la gară, însă, în zorii dimineţii, m-am trezit singur cuc p-acolo...nici ţipenie de om, pe nicăieri. Aşa că încep dilemele: "Acum , ce fac"? Din experienţele anterioare, ştiam că oraşul nu e foarte ofertant: restaurante, telecabină, pârtie, castelul Cantacuzino şi cam atât. Am început să îmi fac planul de bătaie: telecabina nu mergea - că dădusem telefon mai înainte; restaurant...lasă, bei, că-mi iau nişte covrigi mai târziu...nu-i nevoie! Hai că mă duc la castel şi apoi, poate ajung la pârtie.
Desigur că la castel mai fusesem, dar nu a contat. Sincer, mă dusesem pentru domniţa ghid de anul trecut - doar că n-a fost pe tură...aşa că m-am mulţumit cu peisajele mişto şi câteva fotografii artistice.
Pârtia, însă, a fost cireaşa de pe tort. Sau, mai bine zis, bomboana de pe colivă.
Am ajuns cu gps-ul, că bineînţeles că nu ştiu unde este, iar indicatoare sunt o grămadă şi-ncă un vârf. Dar, am ajuns. Am dat o tură de parapet, să scanez zona - nimic neobişnuit. Copiii se dădeau cu sania, domnişoarele se crispau în figuri relaxate pentru selfie-ul perfect, iar bărbaţii admirau plictisiţi peisajul, cu o bere în mână şi telefonul în cealaltă. În rest...aglomeraţie şi multe tarabe, de unde se închiriau sănii. Era o atmosferă mai de bâlci cu specific românesc; fain, ce să zic?
Dacă tot am ajuns aici, am zis să mă dau şi eu o tură cu sania. Practic, am jumătate de munte la poartă, da' pe pârtie special amenajată nu m-am dat niciodată până acum şi am zis să încerc şi experienţa asta. Zis şi făcut: m-am dus la un tărăbuţă şi am întrebat cât e de închiriat o săniucă...20 lei pe zi, cică. Eu voiam vreo juma' de oră, dar am înţeles că nu se fac reduceri. Asta e! Acuma nu mi-oi pune pofta-n cui pentru numai 20 de lei.... Aşa că plătesc şi dau să plec. Ţig..ăăă...băiatul strigă după mine: "Boss, dar buletinul nu îl dai"? "Şi la ce-ţi trebuie buletinul meu"? "Păi aşa se face"... "Fugi d-aci, că nu-ţi dau nimic! Ia-ţi sania şi mă dau pe un nailon, că nu mor"!.
Auzind gălăgie, din spate apare o fătucă; mă întreabă ce s-a întâmplat, îi povestesc şi când aude că vreau sania pentru mai puţin de-o oră, mă lasă să plec. Bucuros nevoie mare, dau buzna pe pârtie...
Şi imediat aud în spate: "Băiatu', băiatu', nu ai plătit"! "Ba am plătit" - strig eu, din fugă. Atunci îmi cere chitanţa; mă opresc şi zic că la sanie nu mi-a dat nimic. Aaaaaa...păi nu d-acolo, că acolo se plăteşte doar sania! Trebuie să mă duc în altă parte şi să iau permis de intrare pentru "Fun park"... Pârtie, adică.
Mă rog...mă întorc. Mă bulucesc c-un grup de turişti şi ne întrebăm unii pe alţii de unde luăm permisul de verde la distracţie. Nu ştia nimeni, nu scria nimic pe nicăieri. Probabil administratorii iubesc mediul şi fac economie de hârtie, ca să nu se mai taie copacii aiurea. Aşa că nu mai pun toate informaţiile ne-necesare, mai ales că e simplu: "no money, I'm sorry; dai money, love story".
Buunnn...Uite aşa ne apucăm şi întrebăm în stânga şi-n dreapta; zic "noi" nu pentru că m-am ţicnit şi folosesc pluralul regal când vorbesc despre mine, ci pentru că eram vreo 10 oameni care umblam ca nişte oi bete, pe o traiectorie fără ţel, întrebând ce şi cum...până ne trimite cineva la un fel de căbănuţă în dreapta, cocoţată peste nişte foarte multe trepte. Ceea ce era perfect...poate îmi ating şi eu ţinta cu numărul de paşi pe zi. URAA!!
Rog pe cineva să-mi păzească sania, să nu dispară şi urc. Stau la coadă, plătesc intrarea..30 de lei, cu sanie gratuită. "Am sanie" - zic. "Nu plătesc mai puţin"? "Nu, sunt alţii care închiriază doar sănii. Dacă vreţi pe pârtie, aşa sunt regulile". "Perfect, şi unde sunt scrise? Orbecăi de o oră pe aici şi nu ştie nimeni, nimic"! "Nu ştim, nu ne interesează, astea sunt regulile"
Blagoslovesc cu obidă în gând, apoi caut partea plină a paharului: am permisul de intrare. Şi zbor plin de veselie şi cu ochii pe ceas, la porţia de fun.
De jos, panta părea decentă. Când am început să urc, patinam. Era aproape gheaţă...şi nimic de care să mă ţin. Mă opresc în loc şi mă uit disperat în jur, că poate nu am luat-o pe unde trebuie - că la astea am talent. Ei, aş! Nu era nimic, frate...Urcam 10 oameni, în cârd indian, icnind şi înjurând de câte ori aluneca cineva mai de sus şi ne buluceam toţi, în vale.
În fine...Cu chiu, cu vai, ajung la vârful pârtiei. Când să-mi dau drumul, văd că, între timp, apăruseră mai mulţi turişti şi se răsfiraseră, aiurea, pe pârtie, la selfieuri. Aştep. Strig să se facă loc. Nu mă bagă nimeni în seamă.
Partea dreaptă, unde eram eu, era plină de lume. Săniile mai mergeau doar pe centru stânga. După câteva alunecări şi mers în patru labe cu sfoara saniei după mijloc, mă târăsc şi eu într-acolo. Plin de entuziasm, mă urc pe sanie...îmi fac curaj...strig "PÂRTIEEEE BĂĂĂĂĂ" cât mă ţin plămânii şi în următoarele secunde, pare că am cale liberă!
Iupiiii!!! Geronimooooooo....apoi mă împing în călcâie...iar 30 de metri mai jos, îmi apare în faţă un nene. Strig la el, se dă din calea mea...şi 5 metri mai în faţă, nişte copii. Strig iar, însă nimeni nu reacţionează. Eram la viteză maximă, nu mai era timp să îi ocolesc...aşa că înfig picioarele ca nebunu' în zăpadă şi plonjez de pe sanie, cu o boltă prelungă. Iupiiii!!!! Geranimmm...BUF!!
Câţiva metri mai jos, mă adun din nămete, îmi scot zăpada din ochi şi mă verific: 2 mâini, 2 picioare, nici o durere importantă. Recuperez sania şi urc, din nou. Prin stânga, că era liber.
Acolo, alt patinoar. Numai că, între timp, m-am deşteptat...şi lovesc cu boncancii în zăpada îngheţată, ca să fac un fel de adâncituri-trepte şi să pot urca. Târâş, de-a curmezişul, proptindu-mă în mâini şi picioare, am reuşit să ajung la jumătatea pantei. Deodată, aud un "Ăăăă"!!! şi cu coada ochiului zăresc lume sărind în stânga şi-n dreapta, apoi în următoarea secundă îmi simt picioarele luate pe sus şi mă trezesc grămadă peste o doamnă şi-n braţe cu o copiliţă. Nu apuc să zic nimic...Alunecăm de-a valma, într-o grămadă de mâini, picioare răşchirate şi strigăte neorândute, până ne proptim într-un grup de persoane, câţiva metri mai la vale. Mă ridic şontorog, cu un geamăt prelung şi scuip zăpada din gură. Apoi începe zăpăceala: fetiţa urlă ca din gură de şarpe, că o doare rău un picior. Maică-sa, speriată la culme, încearcă să o liniştească. Eu intru în panică şi îmi cer scuze, că nu a fost vina mea. Mama se scuză şi ea, fetiţa ţipă. Gesticulăm alandala, încercând să ne aşezăm corpurile în ordinea firească, într-un cor de strigăte şi râsete. Carnaval, frate.
Îmi pare rău, chiar nu am avut ce să fac. Mama se scuză iar, că i-a alunecat sania pe partea de urcat şi a luat-o la vale, prin mulţime. Cu greu linişteşte fata. O ia de mână şi pune piciorul în prag: "Gata sania, hai să mergem"!
Aştept câteva momente, să mi se limpezească ţiuitul din urechi şi pornesc din nou: hi, la deal, cu boii mici. Fac 2 paşi de-a curmezişul, simt că alunec şi mă prind de ce-mi vine la mână, ca să nu mă duc în cap - în cazul meu, un fund mai bombat. Domnişoara se întoarce cu palma pregătită, da-mi cer scuze repede, cu ochii cât cepele: "N-am vrut, n-am vrut"!
Mă rog. Avea ochii frumoşi...negri, cu reflexe albăstrui.
[Diana Stoica - Butonaş]
Cu puteri înnoite, înfig bocancii în gheaţă, urc până-n susul pârtiei, încalec sania şi-mi dau drumul la vale. Iupiiii!!!!! Geronimoooooooo!!!!!!!
Îmi fac nişte selfiuri cu muntele în spate, să imortalizez momentul, ca să fiu şi eu trendy.
...apoi mă apucă nervii cei mari: "Băi, să-mi bag piciorul! Nemernicii ăştia chiar nu sunt în stare să pună şi ei ceva, să aibă omul de ce se ţine, când urcă? Nu zic de trotuar rulant sau telescaun - că nu-s nebun să cer aşa ceva, pentru nici 100 de metri de săniuş. Da' nici măcar nu pot întinde o frânghie, să nu mai merg în genunchi?? Un lanţ? Nu pot arunca, în scârbă, nişte pietre de care să se sprijină omu' când urcă? Să arunce cu sare, poftim! Dă-o-n spanac de zăpadă, că nu ne trebuie...urcăm cu sania în cârcă, sau facem echilibristică pe vârful capului cu ea. DAR SĂ PUTEM URCA!
Adică, e la mintea cocoşului, nu scrii un compediu de medicină şi-ţi trebuie IQ de savant: ca să cobori, trebuie să urci. Dar dacă nu ai urcat, de unde cobori?
Chiar aşa de mare a ajuns bătaia de joc? Sunt sătul de nenorociţii ăştia care trăiesc la mica ciupeală, de-mi vine să regurgitez. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când îmbrac haina de turist, mă simt ca o vacă proastă muci, pe care toată lumea vrea să o mulgă! D-aia prefer să stau acasă!
Mda. Dar ochii aceia negri cu reflexe albăstrui... Merită, ce să zic? Hehehe...
Acestea fiind zise, hai cu distracţia!!! Nu de alta, da' ne trece viaţa mai repede, dacă ne amărâm prea mult:
