Călător pe cărări de munte

"Toate ţoalele... Şi toate boarfele

24 de karate au inelelelele...

Gucci-Gucci-Gucci-Gucci Gucci-Balenciaga...

Gucci-Gucci-Gucci-Gucci Koton şi cu Prada...

Dau moda, dau moda, se vede...dau moda..."

Ştiţi hitul? Hai măi, că e primul în tendinţe pe Youtube...cică a spart toate topurile! N-a mai văzut niciodată lumea asemenea cântare, e o nebunie! Fani, fani, făniţe, fetiţe şi toate cele sunt în extaz când se porneşte acest miric vibe. Jadore, je t'aime, je t'adore!

Disperare, ce vă spusei? Acuma, sincer, eu aş fi ascultat o muzică mai clasică, să mă cultiv oleacă, dacă tot sunt zilele astea p-acasă. Mergea un Mozart de numa' numa'...dar dacă ăsta nu a pus şi versuri la muzica lui, ce vină am eu? Îl durea mâna dacă scria şi ceva despre duşmani şi lovele, când compunea  "Eine Kleine Serenadăn"?  Intră vioara, tace contrabasul, pac! Glăsuieşte tenorul, cu voce de mascul alfa: "Să moară duşmanii mei, că am faimă la femei"... ca să facă şlagăr - nu muzică de nişă! Da', mă rog...nu l-a dus capul, a pierdut trenul! Acu' sunt alţii la rând...

Mda.

Şi cum vă spuneam, stăm acasă; sau plecăm cu declaraţii - ca să respectăm şi legea. Desigur, declaraţia aia nu e cu protecţie antivirală, dar dacă nu o avem la noi, ne luăm o amendă de ne ustură şi-n spatele căşii - ceea ce nu-i lucru uşor, că spatele casei mele e destul de mare.

Aşa că, de ceva vreme, stau potol pe domeniul meu şi trăiesc din izbânzile trecutului. Spre exemplu...v-am povestit când mi s-a urât cu binele şi am ieşit ca şarpele în mijlocul drumului, ca să mă calce maşina?

Nu? Nimic, nimic? Ooo...dar fac periodic din astea!

Totu-i bine şi frumos: floricele, cântecele, gogonele...zum-zum-zum, albinuţa mea şi-o dată-mi vin cârlionţii pe creier şi-mi pun câte-o întrebare filosofică: "De ce curge apa la vale şi nu la deal?", "Cine-a pus cârciuma-n drum?", "Cine a îndoit banana?"...mă-nţelegeţi, c-apoi cine n-ar vrea să afle asemenea răspunsuri de importanţă capitală pentru evoluţia vieţii în univers?

Fix aşa, acum vreo lună jumătate, deja, cum eram eu fericit, liniştit şi plin de miresme odihnitoare, numa' ce mă trece un gând cu un ditamai semnul de întrebare: "ce fac oamenii când pleacă la munte"? De ce se calcă în picioare spre staţiunile montane, la fiecare sfârşit de săptămână? Ştiu că îmbătrânesc în trafic, ştiu că va fi aglomeraţie iar idilica relaxare va fi un fiasco, ştiu că practic îşi bat joc de vieţile lor şi vor sta zile întregi la închiriat de schiuri...dar nu se lasă şi tot se duc! În fiecare weekend, vine exodul!

Bun...dar de ce? Se dă ceva gratis pe acolo?

Nimeni nu a putut să îmi răspundă la întrebare...aşa că m-am hotărât să mă duc şi să verific cu ochii mei. Zis şi făcut: mi-am făcut frumuşel bagajele, m-am înarmat cu răbdare şi, într-o sâmbătă, am purces la drum. M-am hotărât să merg până la Buşteni, că nu am omorât pe nimeni în viaţa asta, ca să să mă torturez stând în tren până la Braşov. Buşteni era mai aproape...părea mai decent pentru satisfacerea unei curiozităţi.

Drumul cu trenul a fost ok, să ştiţi. O oră. Când am coborât la gară, însă, în zorii dimineţii, m-am trezit singur cuc p-acolo...nici ţipenie de om, pe nicăieri. Aşa că încep dilemele: "Acum , ce fac"? Din experienţele anterioare, ştiam că oraşul nu e foarte ofertant: restaurante, telecabină, pârtie, castelul Cantacuzino şi cam atât. Am început să îmi fac planul de bătaie: telecabina nu mergea - că dădusem telefon mai înainte; restaurant...lasă, bei, că-mi iau nişte covrigi mai târziu...nu-i nevoie! Hai că mă duc la castel şi apoi, poate ajung la pârtie.

Desigur că la castel mai fusesem, dar nu a contat. Sincer, mă dusesem pentru domniţa ghid de anul trecut -  doar că n-a fost pe tură...aşa că m-am mulţumit cu peisajele mişto  şi câteva fotografii artistice.

Pârtia, însă, a fost cireaşa de pe tort. Sau, mai bine zis, bomboana de pe colivă.

Am ajuns cu gps-ul, că bineînţeles că nu ştiu unde este, iar indicatoare sunt o grămadă şi-ncă un vârf. Dar, am ajuns. Am dat o tură de parapet, să scanez zona - nimic neobişnuit. Copiii se dădeau cu sania, domnişoarele se crispau în figuri relaxate pentru selfie-ul perfect, iar bărbaţii admirau plictisiţi peisajul, cu o bere în mână şi telefonul în cealaltă. În rest...aglomeraţie şi multe tarabe, de unde se închiriau sănii. Era o atmosferă mai de bâlci cu specific românesc; fain, ce să zic?

Dacă tot am ajuns aici, am zis să mă dau şi eu o tură cu sania. Practic, am jumătate de munte la poartă, da' pe pârtie special amenajată nu m-am dat niciodată până acum şi am zis să încerc şi experienţa asta. Zis şi făcut: m-am dus la un tărăbuţă şi am întrebat cât e de închiriat o săniucă...20 lei pe zi, cică. Eu voiam vreo juma' de oră, dar am înţeles că nu se fac reduceri. Asta e! Acuma nu mi-oi pune pofta-n cui pentru numai 20 de lei.... Aşa că plătesc şi dau să plec. Ţig..ăăă...băiatul strigă după mine: "Boss, dar buletinul nu îl dai"? "Şi la ce-ţi trebuie buletinul meu"? "Păi aşa se face"... "Fugi d-aci, că nu-ţi dau nimic! Ia-ţi sania şi mă dau pe un nailon, că nu mor"!.

Auzind gălăgie, din spate apare o fătucă; mă întreabă ce s-a întâmplat, îi povestesc şi când aude că vreau sania pentru mai puţin de-o oră, mă lasă să plec. Bucuros nevoie mare, dau buzna pe pârtie...

Şi imediat aud în spate: "Băiatu', băiatu', nu ai plătit"! "Ba am plătit" - strig eu, din fugă. Atunci îmi cere chitanţa; mă opresc şi zic că la sanie nu mi-a dat nimic. Aaaaaa...păi nu d-acolo, că acolo se plăteşte doar sania! Trebuie să mă duc în altă parte şi să iau permis de intrare pentru "Fun park"...  Pârtie, adică.

Mă rog...mă întorc. Mă bulucesc c-un grup de turişti şi ne întrebăm unii pe alţii de unde luăm permisul de verde la distracţie. Nu ştia nimeni, nu scria nimic pe nicăieri. Probabil administratorii iubesc mediul şi fac economie de hârtie, ca să nu se mai taie copacii aiurea. Aşa că nu mai pun toate informaţiile ne-necesare, mai ales că e simplu: "no money, I'm sorry; dai money, love story".

Buunnn...Uite aşa ne apucăm şi întrebăm în stânga şi-n dreapta; zic "noi" nu pentru că m-am ţicnit şi folosesc pluralul regal când vorbesc despre mine, ci pentru că eram vreo 10 oameni care umblam ca nişte oi bete, pe o traiectorie fără ţel, întrebând ce şi cum...până ne trimite cineva la un fel de căbănuţă în dreapta, cocoţată peste nişte foarte multe trepte. Ceea ce era perfect...poate îmi ating şi eu ţinta cu numărul de paşi pe zi. URAA!!

Rog pe cineva să-mi păzească sania, să nu dispară şi urc. Stau la coadă, plătesc intrarea..30 de lei, cu sanie gratuită. "Am sanie" - zic. "Nu plătesc mai puţin"? "Nu, sunt alţii care închiriază doar sănii. Dacă vreţi pe pârtie, aşa sunt regulile". "Perfect, şi unde sunt scrise? Orbecăi de o oră pe aici şi nu ştie nimeni, nimic"! "Nu ştim, nu ne interesează, astea sunt regulile"

Blagoslovesc cu obidă în gând, apoi caut partea plină a paharului: am permisul de intrare. Şi zbor plin de veselie şi cu ochii pe ceas, la porţia de fun.

De jos, panta părea decentă. Când am început să urc, patinam. Era aproape gheaţă...şi nimic de care să mă ţin. Mă opresc în loc şi mă uit disperat în jur, că poate nu am luat-o pe unde trebuie - că la astea am talent. Ei, aş! Nu era nimic, frate...Urcam 10 oameni, în cârd indian, icnind şi înjurând de câte ori aluneca cineva mai de sus şi ne buluceam toţi, în vale.

În fine...Cu chiu, cu vai, ajung la vârful pârtiei. Când să-mi dau drumul, văd că, între timp, apăruseră mai mulţi turişti şi se răsfiraseră, aiurea, pe pârtie, la selfieuri. Aştep. Strig să se facă loc. Nu mă bagă nimeni în seamă.

Partea dreaptă, unde eram eu, era plină de lume. Săniile mai mergeau doar pe centru stânga. După câteva alunecări şi mers în patru labe cu sfoara saniei după mijloc, mă târăsc şi eu într-acolo. Plin de entuziasm, mă urc pe sanie...îmi fac curaj...strig "PÂRTIEEEE BĂĂĂĂĂ" cât mă ţin plămânii şi în următoarele secunde, pare că am cale liberă!

Iupiiii!!! Geronimooooooo....apoi mă împing în călcâie...iar 30 de metri mai jos, îmi apare în faţă un nene. Strig la el, se dă din calea mea...şi 5 metri mai în faţă, nişte copii. Strig iar, însă nimeni nu reacţionează. Eram la viteză maximă, nu mai era timp să îi ocolesc...aşa că înfig picioarele ca nebunu'  în zăpadă şi plonjez de pe sanie, cu o boltă prelungă. Iupiiii!!!! Geranimmm...BUF!!

Câţiva metri mai jos, mă adun din nămete, îmi scot zăpada din ochi şi mă verific: 2 mâini, 2 picioare, nici o durere importantă. Recuperez sania şi urc, din nou. Prin stânga, că era liber.

Acolo, alt patinoar. Numai că, între timp, m-am deşteptat...şi lovesc cu boncancii în zăpada îngheţată, ca să fac un fel de adâncituri-trepte şi să pot urca. Târâş, de-a curmezişul, proptindu-mă în mâini şi picioare, am reuşit să ajung la jumătatea pantei. Deodată, aud un "Ăăăă"!!!  şi cu coada ochiului zăresc lume sărind în stânga şi-n dreapta, apoi în următoarea secundă îmi simt picioarele luate pe sus şi mă trezesc grămadă peste o doamnă şi-n braţe cu o copiliţă. Nu apuc să zic nimic...Alunecăm de-a valma, într-o grămadă de mâini, picioare răşchirate şi strigăte neorândute, până ne proptim într-un grup de persoane, câţiva metri mai la vale. Mă ridic şontorog, cu un geamăt prelung şi scuip zăpada din gură. Apoi începe zăpăceala: fetiţa urlă ca din gură de şarpe, că o doare rău un picior. Maică-sa, speriată la culme, încearcă să o liniştească. Eu intru în panică şi îmi cer scuze, că nu a fost vina mea. Mama se scuză şi ea, fetiţa ţipă. Gesticulăm alandala, încercând să ne aşezăm corpurile în ordinea firească, într-un cor de strigăte şi râsete. Carnaval, frate.

Îmi pare rău, chiar nu am avut ce să fac. Mama se scuză iar, că i-a alunecat sania pe partea de urcat şi a luat-o la vale, prin mulţime. Cu greu linişteşte fata. O ia de mână şi pune piciorul în prag: "Gata sania, hai să mergem"!

Aştept câteva momente, să mi se limpezească ţiuitul din urechi şi pornesc din nou: hi, la deal, cu boii mici. Fac 2 paşi de-a curmezişul, simt că alunec şi mă prind de ce-mi vine la mână, ca să nu mă duc în cap - în cazul meu, un fund mai bombat. Domnişoara se întoarce cu palma pregătită, da-mi cer scuze repede, cu ochii cât cepele: "N-am vrut, n-am vrut"!

Mă rog. Avea ochii frumoşi...negri, cu reflexe albăstrui.

[Diana Stoica - Butonaş]

Cu puteri înnoite, înfig bocancii în gheaţă, urc până-n susul pârtiei, încalec sania şi-mi dau drumul la vale. Iupiiii!!!!! Geronimoooooooo!!!!!!!

Îmi fac nişte selfiuri cu muntele în spate, să imortalizez momentul, ca să fiu şi eu trendy.

...apoi mă apucă nervii cei mari: "Băi, să-mi bag piciorul! Nemernicii ăştia chiar nu sunt în stare să pună şi ei ceva, să aibă omul de ce se ţine, când urcă? Nu zic de trotuar rulant sau telescaun - că nu-s nebun să cer aşa ceva, pentru nici 100 de metri de săniuş. Da' nici măcar nu pot întinde o frânghie, să nu mai merg în genunchi?? Un lanţ? Nu pot arunca, în scârbă, nişte pietre de care să se sprijină omu' când urcă? Să arunce cu sare, poftim! Dă-o-n spanac de zăpadă, că nu ne trebuie...urcăm cu sania în cârcă, sau facem echilibristică pe vârful capului cu ea. DAR SĂ PUTEM URCA!

Adică, e la mintea cocoşului, nu scrii un compediu de medicină şi-ţi trebuie IQ de savant: ca să cobori, trebuie să urci. Dar dacă nu ai urcat, de unde cobori?

Chiar aşa de mare a ajuns bătaia de joc? Sunt sătul de nenorociţii ăştia care trăiesc la mica ciupeală, de-mi vine să regurgitez. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când îmbrac haina de turist, mă simt ca o vacă proastă muci, pe care toată lumea vrea să o mulgă! D-aia prefer să stau acasă!

Mda. Dar ochii aceia negri cu reflexe albăstrui... Merită, ce să zic? Hehehe...

Acestea fiind zise, hai cu distracţia!!! Nu de alta, da' ne trece viaţa mai repede, dacă ne amărâm prea mult:

[Zdob şi Zdub - DJ Vasile]