Cultură pe pâine

Lume, lume...cetăţeni şi cetăţence... ladies and gentlemen, mesdames et messieurs, măi oamenilor! 

Azi şi numai azi sărbătorim o zi în care trebuie să ne cultivăm. Să ne culturalizăm. Să ne învăţăm şi să ne educăm. Să ne preparăm şi să ne instruim...pentru că azi şi numai azi, sărbătorim Ziua Naţională a Culturii!

Da, da, ştiu...probabil sunteţi tentaţi să întrebaţi "Care cultură?", dar răspunsul nici nu contează! Important este că suntem oameni culturnici şi foarte culţi în cap, plus sensibili, spirituali, educaţi, învăţaţi, evoluaţi şi foarte iluştri.

De aceea, cu ocazia momentului dedicat culturii, nu voi vorbi prea mult... ci voi transcrie o prea minunată poezie, în opinia mea. Se numeşte "De vorbă cu diavolul", este scrisă de Ion Minulescu şi abordează cea mai de esenţă metodă de dezvoltare personală: 

Azi-noapte, Diavolul din mine ―

Un diavol ce pretinde-a fi profet ―

M-a luat cu vorba-ncet... încet...

Şi m-a băgat în tainele divine,

Pe care eu ― spun drept ― mi-e frică

Să nu care cumva să le-nţeleg,

Fiindcă sunt taine care ― când se strică ―

Nu se mai dreg...

De-aceea nici nu sunt prea lămurit

Asupra celor ce mi-a povestit...

Dar cum azi-noapte Diavolul din mine

Vorbea ca un profet adevărat,

Să nu-l ascult deloc mi-a fost ruşine,

Şi curios, ca orice om, i-am suportat

Năzbâtia cu care m-a-ngrozit

De la-nceput şi până la sfârşit...

Mi-a spus că-n viaţă trebuie să ştii

Ce nu ştiu decât morţii

Când pleacă dintre vii,

Să ştii că dacă-ntâmplător vei fi flămând,

Să nu te-arăţi bogaţilor aşa cum eşti,

Să nu te-audă prietenii plângând,

Să nu-ntinzi mâna dreaptă să cerşeşti

Femeilor ce ţi-au păpat avutul,

Să nu-ţi compari prezentul cu trecutul,

Să nu blestemi... şi să nu faci

Nimic mai mult decât ce face mutul:

Să taci, să taci, să taci...

Şi iar să taci...

Iar când vei amuţi complect,

Ca orice-autohton fără defect,

Tăcerea, care-i aur controlat,

Te va-ndrepta spre lozul cu noroc,

Iar tu ― un simplu sâmbure de-alună ―

Te vei schimba-ntr-un sâmbure de foc...

Şi Diavolul din mine sfârşi cu...

„Noapte bună!”…

Sincer, mi se pare o poezie interesantă, motiv pentru care am şi postat-o. 

Acuma...dacă era după mine, aş fi postat o poezie mai în ton cu starea mea interioară - doar că astea le cam ştiţi, că-s câteva şi le-am tot pus pe aici...chiar de mai multe ori şi cu mai multe ocazii. Aşa că am zis să mai fac şi ceva diferit - mai ales că poezia asta m-a ajutat să mă feresc de multe probleme pe care nu le aveam şi pe care le puteam dobândi, dacă mă apucam să discut subiecte aşa zis "fierbinţi".

Noroc că, de cele mai multe ori, mie îmi şi place liniştea.

Tot astazi este şi Ziua Eminescu, motiv pentru care, în cele ce urmează, voi reda încă o poezie...însă una scrisă de poetul nostru naţional şi care se numeşte "Freamăt de codru": 

Tresărind scânteie lacul

Și se leagănă sub soare;

Eu, privindu-l din pădure,

Las aleanul să mă fure

Și ascult de la răcoare

Pitpalacul.

Din izvoare și din gârle

Apa sună somnoroasă;

Unde soarele pătrunde

Printre ramuri a ei unde,

Ea în valuri sperioase

Se azvârle.

Cucul cântă, mierle, presuri -

Cine știe să le-asculte?

Ale păsărilor neamuri

Ciripesc pitite-n ramuri

Și vorbesc cu-atât de multe

Înțelesuri.

Cucu-ntreabă: - Unde-i sora

Viselor noastre de vară?

Mlădioasă și iubită,

Cu privirea ostenită,

Ca o zână să răsară

Tuturora.

Teiul vechi un ram întins-a,

Ea să poată să-l îndoaie,

Ramul tânăr vânt să-și deie

Și de brațe-n sus s-o ieie,

Iară florile să ploaie

Peste dânsa.

Se întreabă trist izvorul:

- Unde mi-i crăiasa oare?

Părul moale despletindu-și,

Fața-n apa mea privindu-și

Să m-atingă visătoare

Cu piciorul?

Am răspuns: - Pădure dragă,

Ea nu vine, nu mai vine!

Singuri, voi, stejari, rămâneți

De visați la ochii vineți,

Ce luciră pentru mine

Vara-ntreagă.

Ce frumos era în crânguri,

Când cu ea m-am prins tovarăș!

O poveste încântată

Care azi e-ntunecată...

De-unde ești revino iarăși,

Să fim singuri!

 

Acum, presupun că ştiţi: Mihai Eminescu a fost lovit foarte rău în amor, iar poemele lui de dragoste sunt, de fapt, poezii de dor, chemare, nostalgie şi resemnare - sentimente care nu mă atrag, în mod deosebit. 

Însă am ales această poezie fiindcă mă duce cu gândul la Geralt of Rivia - Witcher-ul lui Andrzej Sapkowski, care este îndrăgostit până peste urechi de Yennefer of Vengerberg, o minunată domniţă cu ochii violeţi (sau "vineţi", dacă este să citez din versurile de mai sus) şi învăluită în parfum de liliac şi agrişe. 

Apropo: citiţi aceste cărţi, deoarece sunt doar nouă volume şi chiar dacă acţiunea este fantastică, ele vorbesc despre oameni şi despre ceea ce suntem sau putem fi.  

 

No, atât pentru moment.

Ziua de azi, la mulţi ani! Culturalizare plăcută, mult succes în viitor şi-un cântec vesel să cântăm!

[Altenosfera - Flori de mai ]

Un gând la început de an

Este prima postare a noului an, aşa că voi fi scurt: la mulţi ani şi fie ca!

Petrecere frumoasă în continuare, v-am pupat, pa!

Glumesc. 🤣

...în sensul că nu voi fi nici chiar atât de scurt. Însă, nici nu voi face o sinteză a anului pe care tocmai l-am încheiat, aşa cum este moda. Şi nu, nici nu voi vorbi despre planurile mele pentru noul an, deoarece nu obişnuiesc să îmi fac planuri pe termen mediu şi lung. C-apoi, ştiţi cum se spune: "Când omul îşi face planuri, Dumnezeu râde".

Dar vreau să vă vorbesc despre ce înseamnă să trăim, să fim vii - o idee la care mă gândesc de câteva săptămâni, deja... şi care mi-a apărut în minte dintr-o întâmplare foarte întâmplătoare. 

Să vă povestesc:   

Pe la început de decembrie, în timp navigam printre story-uri şi reeluri, Sfântul Internet îmi sugerează un clip amuzant, care mă pune pe gânduri. Desigur că nu l-am salvat şi nu  am idee cum să îl găsesc, aşa că vi-l relatez:

Un cuplu, posibil soţ şi soţie, în aeroport. Bărbatului i se face rău şi cade, iar domniţa începe să strige după ajutor: "Doctor, este vreun doctor pe aici"? Şi din mulţime se desprinde un nene, care se aşează lângă bolnav: "Eu sunt doctor"!

Soţia strigă disperată: "Doctore, salvează-l"! - iar nenea răspunde: "Sunt doctor în filosofie"!

Soţia: "Va muri"!! -  şi doctorul întreabă: "Dar a trăit cu adevărat"?

Hihi-hahahahahaha!! Ce glumă bună!

Dar totuşi: câţi putem spune că trăim cu adevărat? Câţi parcurgem zilele pe pilot automat, fără a acorda atenţie celor din jurul nostru? Câţi existăm zi de zi şi an după an, fără a trăi măcar un minut? Şi mai ales, câţi dintre noi suntem vii şi prezenţi în viaţa noastră?

Nu ştiu şi de ce să mint, nu cred că ar fi treaba mea.  Până să caut paiul din viaţa altora, nu ar fi mai bine să îmi văd bârna dintr-a mea? Socot că da... şi de aceea, m-am apucat de cercetare şi am început să rememorez trecutul recent.

 

De exemplu, tocmai ce a trecut Crăciunul, cu toate zilele lui de sărbătoare şi bucurie. Cu cele cuvenite pe masă, lumină în case şi în suflete, cadouri, ciocniri de pahare şi urări de bine. Petreceri, bairamuri, beţii de cuvinte opulente, veselie şi fel de fel de ospeţe. Am înghiţit găluşca, am digerat sarmaua, am înfulecat piftia. Însă, stau şi mă întreb: cât de înnoit m-am simţit? Şi unde ar fi trebuit să caut această bucurie  din tradiţionala urare "Fie ca Naşterea Domnului să îţi aducă"?

N-apuc să mi se cristalizeze întrebarea în minte că Google imediat îmi sare în ajutor, sugerându-mi un articol ce putea răspunde nedumeririi mele: "Când se împodobeşte bradul de Crăciun"?  Curios să aflu ce spun experţii, citesc şi aflu că, în mod tradiţional, bradul se împodobea în noaptea de Crăciun.

Pfuuu...ce fericire! Exact cum ştiam eu! Când eram mic, bradul împodobit era adus de Moş Crăciun; eu aşa ştiu. Adică, părinţii cumpărau bradul şi îl aşezau în suportul lui, iar când mă trezeam în dimineaţa de Crăciun, îl găseam împodobit şi cu darurile lângă el. Ce vremuri!

...dar apoi, experţii continuă şi parafrazez: "În vremurile noastre, oamenii îşi împodobesc bradul încă de la jumătatea lumii noiembrie şi îl despodobesc chiar şi în februarie, pentru a prelungi atmosfera de sărbătoare".

Cu alte cuvinte: sărbătoarea de Crăciun se simte doar pentru că îţi pui globuri în brad şi agăţi luminiţe clipocitoare de perdele şi pereţi?

E posibil că da, dar e probabil că nu - mai ales că alţi experţi şi alte studii ne învaţă că a merge la un târg de Crăciun după ce Crăciunul a trecut, este ca şi cum ai ajunge la o petrecere când ospătarii strâng mesele şi dau cu mopul pe podea. Iar dacă mai porţi şi pulover cu Moş Crăciun, reni şi fulgi de nea după ce a trecut 25 decembrie, e o crimă împotriva spiritului sărbătoresc! Pari un petrecăreţ cherchelit, care a dormit pe unde s-a nimerit şi nu a mai apucat să se schimbe de hainele care "miros a ieri".

Eu nu mă recunosc în asemenea abordări ale vieţii - dar dacă ele există, cred că sunt şi persoane care le acceptă şi le doresc. 

Nu este cazul meu, de ce să mint?

Pentru mine, bradul e frumos în zilele Crăciunului, când vin musafirii şi îi chem la brad, ca să vadă ce le-a adus Moşul. Apoi, îl mai bag în seamă până îl golesc de dulciurile pe care le agăţ pe ici, pe colo, printre globuri. Asta mai durează încă vreo două zile, după care uit de el ... şi chiar începe să mă enerveze, deoarece ştiu că trebuie să îl strâng şi nu am chef. 

Dar niciodată nu mi-a stat atmosfera de sărbătoare în brad. Şi nici în decoraţii care, da...sunt frumoase, pe moment. Până încep să colecteze praf şi mă împiedic de ele, moment de la care mă cam irită şi prefer să nu le mai pun deloc, ca să nu muncesc prea mult când trebuie să le adun.

Deşi îmi iau brad an de an, nu-mi stă spiritul Crăciunului într-un pomuleţ împodobit - ci cred, cu tărie, că sărbătoarea aceasta (şi toate celelalte) înseamnă momente petrecute cu oamenii care îmi fac viaţa mai frumoasă: familia, prietenii şi colegii...sau toţi cei care îmi aduc o mică bucurie interioară, chiar şi dacă îi văd numai câteva minute. Sau îi chem în gând.

Iar la revelion este aceeaşi situaţie: nu contează, neapărat, unde petrec. Important e să fie cu cei dragi. Că-s acasă la mine (cum se întâmplă de obicei), la vreun restaurant mişto sau pe-un vârf de plajă din Caraibe...nu are importanţă, neapărat. Oriunde aş fi, fac aceleaşi lucruri: beau, mănânc, mestec Orbit şi ascult muzică. 

Singura diferenţă sunt cei de lângă mine, cei care înfrumuseţează bucuria.

 

Iar pentru noul an, asta este ceea ce îmi doresc şi vă doresc: oamenii dragi, care ne scoată la lumină bunătatea şi plăcea de a lucra, a dărui şi a trăi într-un prezent continuu. "Să trăim", nu doar "să existăm". 

Iar asta este cea mai mare provocare a vieţii, mai ales în contextul în care oamenii vin cu propriile capricii, nevoi, neputinţe, dorinţe şi moduri diferite de a vedea lucrurile. 

Da' e bine. Încă e bine.  

Să bem pentru asta... Şi-un colind să cântăm, că încă suntem în perioada Naşterii Domnului - chiar dacă a  trecut, conform calendarului.

[Archd Mihail Buca & TRoNoS - Iisus, bine ai venit]

Apa noastră, cea de toate zilele - partea a II-a

În cele ce urmează, continui epopeea crizei de apă care a lovit peste o sută de mii de oameni din judeţele Prahova şi Dâmboviţa, aşa cum am simţit-o eu - pe propria-mi piele.

Vineri, 05.12.2025, pe la 21.00, începe să urle telefonul a alertă: "Începând cu ora 23.00, se va relua distribuţia de apă - dar numai menajeră. Este interzis spălatul sau folosirea în alte scopuri, în afară de spălatul toaletei".

URAAAA!!!! AM ÎNFRÂNT!!!

Ce papuci de cal să fac cu apa menajeră? Am şi-n cisternă, în faţa porţii, dar nu am mai luat o picătură, de când nu mai este potabilă! 

No, dar şi-n condiţiile astea, Moş Nicolae tot a venit cu daruri multe. Aveam ghetele pline de noroi, că nu am mai avut timp şi nervi că le curăţ - chiar dacă de dimineaţă le ştersesem cu apă menajeră. Pentru că, da, îi găsisem o utilitate.   

Sâmbătă dimineaţă, la ora 9.00, a mai venit un Ro-Alert care ne informa că s-a reluat furnizarea cu apă, dar e apă menajeră. Apoi, sâmbătă la ora 13.00, fără vreun Ro-Alert, s-a oprit furnizarea apei menajere. 

Duminică pe la prânz, a mai venit un Ro-Alert - care ne informa că vineri, la ora 23.00 s-a reluat furnizarea cu apă menajeră. Iar la ora 13.00, s-a oprit furnizarea apei menajere, tot fără Ro-Alert.  

Mai de dimineaţă, am încercat să-mi spăl toaleta şi am turnat o cană de apă de menaj. Era maroniu-roşiatică. S-a murdărit vasul într-un hal fără hal... aşa că l-am spălat cu vreo doi litri de apă plată. D-asta mai am, că se dă zilnic de la primărie şi beau mai cu măsură, ca să am de igienă. Apă de ploaie încă mai am, că mai dă Dumnezeu câte o stropeală mică, pe timp de noapte... şi o strâng, că cine ştie când îmi trebuie?

Teoretic, nu prea ar fi fost nevoie, pentru că de luni, s-a promis că se reporneşte apa potabilă. Aveam  o mică impresie că nu se va întâmpla aşa ceva... şi speram la vremuri mai bune, pregătindu-mă de război.

Deja, maldărul de haine pentru spălat creştea ca-n poveşti: într-o zi, cât altul în trei ani. 

Şi-apoi, mă mai chinuia o întrebare: după ce, de vineri de la ora 23.00, pe conducte a curs porcăria aia de apă nepotabilă... de luni dimineaţa, când pe ACEEAŞI conductă va curge apă potabilă, CE AR TREBUI SĂ FAC CU EA?

Nu ştiu. Dar sper să fie bună măcar să îmi spăl hainele la maşina de spălat. Dacă nu... sun un prieten dintr-un oraş civilizat şi mă milogesc să le spăl acolo. Sau fac ca bogaţii: le arunc şi îmi cumpăr altele. 

Vorba aia: "S-a murdărit copilul! Îl spălăm sau facem altul"? Păi şi eu 'oi sta în nişte hanţe? Da, mi-s dragi...dar le arunc şi gata! Păi dacă nici eu nu mai stimulez consumerismul modern, atunci cine?

Oricum, mi-ar fi plăcut să fiu împuţit de bogat... că putea veni şi criza lu' mama crizei de apă! Lăsam pe noptieră un bileţel pe care scriam "Plecat în vacanţă! Să mă chemaţi când vin vremuri mai bune! Iar dacă eu nu 'oi mai fi, căutaţi-mi strănepoţii!" - apoi puneam coada pe spinare şi plecam în Caraibe.

Dar cum nu sunt decât împuţit, trebuie să stau p-aci. Aia e.

Măcar am apă de ploaie. Apă plată. Un lighean, două căni şi fel de fel de geluri de duş, şampoane şi săpunuri. 

Iar ce va fi de luni, vom vedea...

Şi am văzut.

Am venit de la lucru şi m-am repezit în baie, să încerc robinetul de la chiuvetă. Aveam o presimţire proastă, pentru că imediat de cum am intrat în oraş, mi-a bipăit un nou Ro-Alert - care mă informa că vineri seara, s-a dat drumul la apă menajeră şi nu poate fi folosită decât pentru toaletă. ŞTIAM DEJA!!

Pe seară, am aflat pe surse, că apa de la robinet nu ar fi chiar menajeră. Adică poate fi folosită la spălat, dar nu şi la băut. Atunci m-am hotărât să iau taurul de coarne şi am strigat: "SUNT BĂRBAT! DACĂ VREAU SĂ PARCHEZ ÎNTRE DOUĂ CAMIOANE, EU MĂ-NFIG ÎNTRE DOUĂ CAMIOANE"! 

Apoi, plin de energie războinică, am făcut ceea ce ar face orice bărbat în situaţia mea: am băgat haine la maşina de spălat şi m-am îmbăiat printre atâtea spume şi clăbuci parfumaţi, că aproape trecuse o oră şi nu mă mai înduram să ies din cadă! 

Pentru câteva secunde, m-a trecut un fior de gând care m-a cutremurat: "Dacă sursele vor fi greşit şi mă trezesc cu te miri ce carcalaci pe mine"? Dar tot singur m-am liniştit: "Aia e. Am făcut ce trebuia făcut. Şi-n plus, de va fi să mor în câmp de mohor... să spuneţi curat, că m-am însurat c-o dalbă domniţă, mândră garofiţă". Parcă aşa era. No! Şi până la urmă, mor o dată, nu de zece ori.

Marţi mă simţeam alt om. E bună baia cu cana, e bună apa cu raţia, dar o baie fierbinte, ca să-ţi pună sângele-n mişcare, nu se compară cu nimic! Practic, e în "top trei - cele mai mari fericiri din lume".

În plus, aveam şi un alt motiv de fericeală: găsisem un articol pe internet, care mă informa că Apele Române reacţionează la ştirile care sugerau că barajul Paltinu are probleme. De fapt, lucrurile stau exact invers: totul este bine, barajul funcţionează, apa este la parametri de calitate excelentă, turbiditatea este în grafic...totul decurge conform programului. E adevărat, lacul de acumulare are mai puţină apă, dar este normal să fie aşa pe timpul iernii.

Îmi venea să râd, dar eram prin tramvai sau ceva şi nu voiam să par scăpat de la băieţii veseli - deşi, în ziua de azi, orice om e cu normalitatea lui. Deci nu ar fi trebuit să fie o problemă...

Însă, la un moment dat, nu m-am mai putut abţine şi am chicotit de câteva ori, că simţeam că explodez! "Bine, frate, e perfect normal!Trăim pe roze şi habar n-am...ceea ce, aşa va fi! Poate trăim mai bine decât peste şase luni... mai ştii ce ni se pregăteşte"? 

În plus, adevărul e că în fiecare iarnă se opreşte apa câte o săptămână sau două...dar eu nu am aflat, pentru că m-am dus să ud buretele, pe planeta vecină! 

Desigur că pe la orele prânzului de marţi, iar a venit un mesaj Ro-Alert, cu binecunoscutul mesaj: "Vineri, 05.12.2025, începând cu ora 23.00, se va relua distribuţia....."...ŞTIU!!! 

Pe seară, iar a sunat Ro-Alertul, cu acelaşi mesaj - pe care nici nu-l mai citeam, când zăream "Vineri...".

Însă, pe Ro-Alert nu îl deranja şi a venit cu regularitate şi miercuri dimineaţa. Apoi, de două ori în jurul prânzului. Şi încă o dată, pe seară. 

Deja mă umfla râsul când îi auzeam piuiturile. Şi mă gândeam: "Mai ştiţi când se zgâriau plăcile de pick-up, şi dacă ascultai respectivul disc, iar acul dădea de zgârietură, se rula, în buclă, aceeaşi porţiune? Sus, în deal, e-o casă şi acolo-i... şi acolo-i... şi acolo-i... şi acolo-i... şi acolo-i... dar nu mai aflai "ce-i acolo", în vecii-vecilor-amin?

No... Ăstora li s-o zgâriat Ro-Alertul, e clar"! 

...pentru că, da! DA, DA, DA!! Joi dimineaţă, drăguţul de Ro-Alert a revenit cu acelaşi mesaj: "Vineri, 05.12..." ...ŞTIU!!! Ştiu că vineri, 05.12.2025, începând cu orele 23.00, s-a reluat alimentarea cu apă menajeră! Altceva nu mai ai de spus?

Da. Şi a spus joi seară, când iar a alertat telefonul cu un mesaj:  "Azi 11.12.2025 ora 15.00 s-a reluat alimentarea cu apă potabilă".

URA! URA! URA! AM ÎNFRÂNT IAR!

În concluzie, ce am învătat din toate astea?

Probabil nimic nou... însă eu am înţeles ceva foarte important: trebuie să fiu cât mai independent de resursele comunitare. Iar dintre toate, alimentarea cu apă este "cea mai principală prioritate a supravieţuirii", ca să zic aşa.  

Mă aştept să se taie gazele. Aia e!

Mă aştept să se taie curentul. Aia e, mă voi descurca. Dar fără apă, e cel mai dificil.

Amuzant este că în zona în care locuiesc, sunt locuri în care pânza freatică este la un metru adâncime. În trecut, în împrejurimi erau trei fântâni cu apă potabilă. Şi nu mai sunt... dar nu pentru că au secat, ci pentru că nu le-a mai îngrijit nimeni.  

C-apoi, de ce ar face-o? "Mai suntem în Evul Mediu, să bem apă din fântână"? Ghinion... uite că suntem. Şi dacă nu suntem, putem ajunge oricând acolo.

Apoi, mai rămâne o întrebare: CINE VA PLĂTI PENTRU TOT POCINOGUL ĂSTA?

Ministrul Apelor - sub oblăduirea căruia s-au întâmplat toate probleme acestea?? Directoarea aceea cu origini de coafeză? Specaliştii şi experţii care au dat-o de gard? Agenturili străine?? 

Nu ştiu. De fapt, chiar de aş şti, tot nu mi s-ar schimba viaţa cu ceva. 

Cu toate astea, am o certitudine: decât să-mi pun speranţele în politicienii nostri, mai repede cred cu tărie că în câteva luni se va inventa călătoria în timp şi mă voi vizita eu pe mine însumi, ca să-mi zic:

"Salut! Eu sunt tu din viitor. Uite ce e...voiam să îţi mulţumesc că ai spălat rufele în seara de sâmbătă, de dinantea crizei de apă. Şi te pup pe creştet că ai făcut şi-o baie ca omul civilizat. A! Şi ai grijă, că vine o ditamai criză de apă! Pune-ţi deoparte, să ai de consum! Nu fi idiot şi nu-ţi mai goli bazinul, că nu-ţi îngheaţă nimic... şi strânge cât de multă apă albă, pentru zile negre"!  

Să bem pentru asta! 

Şi-un cântec vesel să cântăm, că e cazul:

 

 [Michael Jackson - They don't really care about us]