Lume, lume...cetăţeni şi cetăţence... ladies and gentlemen, mesdames et messieurs, măi oamenilor!
Azi şi numai azi sărbătorim o zi în care trebuie să ne cultivăm. Să ne culturalizăm. Să ne învăţăm şi să ne educăm. Să ne preparăm şi să ne instruim...pentru că azi şi numai azi, sărbătorim Ziua Naţională a Culturii!
Da, da, ştiu...probabil sunteţi tentaţi să întrebaţi "Care cultură?", dar răspunsul nici nu contează! Important este că suntem oameni culturnici şi foarte culţi în cap, plus sensibili, spirituali, educaţi, învăţaţi, evoluaţi şi foarte iluştri.
De aceea, cu ocazia momentului dedicat culturii, nu voi vorbi prea mult... ci voi transcrie o prea minunată poezie, în opinia mea. Se numeşte "De vorbă cu diavolul", este scrisă de Ion Minulescu şi abordează cea mai de esenţă metodă de dezvoltare personală:
Azi-noapte, Diavolul din mine ―
Un diavol ce pretinde-a fi profet ―
M-a luat cu vorba-ncet... încet...
Şi m-a băgat în tainele divine,
Pe care eu ― spun drept ― mi-e frică
Să nu care cumva să le-nţeleg,
Fiindcă sunt taine care ― când se strică ―
Nu se mai dreg...
De-aceea nici nu sunt prea lămurit
Asupra celor ce mi-a povestit...
Dar cum azi-noapte Diavolul din mine
Vorbea ca un profet adevărat,
Să nu-l ascult deloc mi-a fost ruşine,
Şi curios, ca orice om, i-am suportat
Năzbâtia cu care m-a-ngrozit
De la-nceput şi până la sfârşit...
Mi-a spus că-n viaţă trebuie să ştii
Ce nu ştiu decât morţii
Când pleacă dintre vii,
Să ştii că dacă-ntâmplător vei fi flămând,
Să nu te-arăţi bogaţilor aşa cum eşti,
Să nu te-audă prietenii plângând,
Să nu-ntinzi mâna dreaptă să cerşeşti
Femeilor ce ţi-au păpat avutul,
Să nu-ţi compari prezentul cu trecutul,
Să nu blestemi... şi să nu faci
Nimic mai mult decât ce face mutul:
Să taci, să taci, să taci...
Şi iar să taci...
Iar când vei amuţi complect,
Ca orice-autohton fără defect,
Tăcerea, care-i aur controlat,
Te va-ndrepta spre lozul cu noroc,
Iar tu ― un simplu sâmbure de-alună ―
Te vei schimba-ntr-un sâmbure de foc...
Şi Diavolul din mine sfârşi cu...
„Noapte bună!”…
Sincer, mi se pare o poezie interesantă, motiv pentru care am şi postat-o.
Acuma...dacă era după mine, aş fi postat o poezie mai în ton cu starea mea interioară - doar că astea le cam ştiţi, că-s câteva şi le-am tot pus pe aici...chiar de mai multe ori şi cu mai multe ocazii. Aşa că am zis să mai fac şi ceva diferit - mai ales că poezia asta m-a ajutat să mă feresc de multe probleme pe care nu le aveam şi pe care le puteam dobândi, dacă mă apucam să discut subiecte aşa zis "fierbinţi".
Noroc că, de cele mai multe ori, mie îmi şi place liniştea.
Tot astazi este şi Ziua Eminescu, motiv pentru care, în cele ce urmează, voi reda încă o poezie...însă una scrisă de poetul nostru naţional şi care se numeşte "Freamăt de codru":
Tresărind scânteie lacul
Și se leagănă sub soare;
Eu, privindu-l din pădure,
Las aleanul să mă fure
Și ascult de la răcoare
Pitpalacul.
Din izvoare și din gârle
Apa sună somnoroasă;
Unde soarele pătrunde
Printre ramuri a ei unde,
Ea în valuri sperioase
Se azvârle.
Cucul cântă, mierle, presuri -
Cine știe să le-asculte?
Ale păsărilor neamuri
Ciripesc pitite-n ramuri
Și vorbesc cu-atât de multe
Înțelesuri.
Cucu-ntreabă: - Unde-i sora
Viselor noastre de vară?
Mlădioasă și iubită,
Cu privirea ostenită,
Ca o zână să răsară
Tuturora.
Teiul vechi un ram întins-a,
Ea să poată să-l îndoaie,
Ramul tânăr vânt să-și deie
Și de brațe-n sus s-o ieie,
Iară florile să ploaie
Peste dânsa.
Se întreabă trist izvorul:
- Unde mi-i crăiasa oare?
Părul moale despletindu-și,
Fața-n apa mea privindu-și
Să m-atingă visătoare
Cu piciorul?
Am răspuns: - Pădure dragă,
Ea nu vine, nu mai vine!
Singuri, voi, stejari, rămâneți
De visați la ochii vineți,
Ce luciră pentru mine
Vara-ntreagă.
Ce frumos era în crânguri,
Când cu ea m-am prins tovarăș!
O poveste încântată
Care azi e-ntunecată...
De-unde ești revino iarăși,
Să fim singuri!
Acum, presupun că ştiţi: Mihai Eminescu a fost lovit foarte rău în amor, iar poemele lui de dragoste sunt, de fapt, poezii de dor, chemare, nostalgie şi resemnare - sentimente care nu mă atrag, în mod deosebit.
Însă am ales această poezie fiindcă mă duce cu gândul la Geralt of Rivia - Witcher-ul lui Andrzej Sapkowski, care este îndrăgostit până peste urechi de Yennefer of Vengerberg, o minunată domniţă cu ochii violeţi (sau "vineţi", dacă este să citez din versurile de mai sus) şi învăluită în parfum de liliac şi agrişe.
Apropo: citiţi aceste cărţi, deoarece sunt doar nouă volume şi chiar dacă acţiunea este fantastică, ele vorbesc despre oameni şi despre ceea ce suntem sau putem fi.
No, atât pentru moment.
Ziua de azi, la mulţi ani! Culturalizare plăcută, mult succes în viitor şi-un cântec vesel să cântăm!
[Altenosfera - Flori de mai ]
