Recenzii "Capra cu trei iezi" - filmul

 Pe 27 martie 2023 a fost Ziua Mondială a Teatrului. La mulţi ani!

...iar eu am sărbătorit această frumoasă zi jucând teatru - c-apoi d-aia se spune că viaţa este o scenă şi toţi suntem actori ei...ca să ne dăm în spectacol!  

Şi când am terminat cu trebuşoara asta, m-am uitat la un film. Dar nu orice film, ci unul românesc: "Capra cu trei iezi" - o ecranizare a poveştii cu acelaşi nume, scrisă de unicul şi inegalabilul, marele scriitor pe care îl cunoaştem cu toţii şi nu mai are nevoie de nici o prezentare în prea multe cuvinte: John Branch! Zis şi Ion Creangă, p-aici-şa, pe la noi. 

Dar înainte de a vorbi despre film, vreau să fac câteva menţiuni: sunt cinefil şi îmi plac cam toate genurile de filme, în funcţie de starea psihică pe care o am - deşi evit cu neobrăzare, aş putea spune, dramele şi şiropoşeniile. I-ajunge zilei necazul de azi şi nu simt nevoia să trăiesc alte nefericiri, fie ele doar închipuite. Iar la linguşeli nu mă pricep şi nu îmi plac. 

Totuşi, ca linie generală, nu mă uit la filmele româneşti. Sunt şi excepţii, e adevărat... însă cât să confirme axioma: filmele româneşti sunt pierdere de vreme. Şi nu spun asta pentru că sunt vreun pui de xenofob... departe de mine astfel de gânduri. Dimpotrivă! Avem actori geniali şi foarte buni; şi cu toate astea, filmele, în ansamblul lor, ies de tot porcul! Ciudat este că cele făcute până-n revoluţie erau acceptabile şi unele dintre ele, chiar drăguţe. Însă din ce a ieşit după '90, nu-mi aduc aminte de ceva care să mă fi entuziasmat, oricâte premii ar fi avut în palmares.

În acest context, ajungem la "Capra cu trei iezi": un film care, măcar m-a făcut curios datorită faptului că cineva a avut curajul să adapteze varianta originală a poveştii; adică cea macabră, cu mult sânge şi capete tăiate... nu cea înflorită şi cenzurată, ca să fie pe placul copiilor din generaţia de hârtie.

Până la urmă, nu ştiu alţii cum sunt - dar eu m-am săturat de dat ochii peste cap şi de apucat rahatul de partea cea mai curată, ca să nu ne traumatizăm sensibilitatea mentală şi să visăm urât noaptea; că poate ne trezim c-am udat patul şi nu e frumos. Aşa că mă enervează lumea de azi, care se scandalizează din orice şi ţipă ca din gură de şarpe în faţa oricărui mizilic - în condiţiile în care înghite pe nerăsuflate tone de comportamente denaturate şi transformă viciile în virtuţi. 

Apropo de asta: chiar ieri citeam o ştire care spunea că un profesor din America a fost forţat să demisioneze după ce le-a arătat elevilor de clasa a şasea statuia lui David, de Michelangelo. O capodoperă renascentistă... care înfăţişează un bărbat nud. Iar părinţii s-au scandalizat, deoarece profesorul prezintă copiilor acte pornografice şi îi şochează iremediabil. 

Totuşi, ce să facem dacă artiştii trecutului nu au fost în stare să sculpteze statui cu chiloţi pe ele? 

Aveau şi ei standardele lor de artă...aşa cum şi noi ne uităm la un tablou ce înfăţişează un vas de wc plin cu hârtie igienică folosită şi îl considerăm capodoperă!

Aia e!

Revenind la film: este... un milimetru mai sus de limita banalului. Nu mi-am făcut mari speranţa nici din trailer, însă nu ştiam cum vor reuşi să transforme povestea cu animale antropomorfizate într-o poveste cu oameni reduşi la instinctele animalice. Au trecut cinci zile de când am văzut filmul şi tot nu am înţeles asta. M-am gândit că poate-s eu mai greu de cap - aşa că am cerut lămuriri în stânga şi-n dreapta, pe la prietenii care l-au văzut. Culmea, nici ei nu au înţeles!

Cum spuneam, actorii îţi fac treaba. Maia Morgenstern joacă magistral; rar am mai văzut pe cineva care să redea atât de bine durerea femeii care îşi pierde copiii. Marius Bodochi, Lupul, este în regulă - iar scena în care mănâncă lacom sarmalele de la pomana copiilor iezi mi-a amintit de o scenă din "Stăpânul Inelelor": cea în care Denethor mănâncă precum psihopaţii, în timp ce Pippin cântă de dor şi jale, iar Faramir se sacrifică pe câmpul de bătălie.

[Pippin's song - Edge of night]

Dincolo de jocul actoricesc, filmul este atât de lent, încât trebuie să depui eforturi majore ca să nu te ia somnul după zece minute. Ştiu că regula de bază în cinematografie este să arăţi, nu să spui... că doar d-aia dispui de format video. De aceea, înţeleg rolul scenelor în care nu se vorbeşte, ci doar asistăm la corvoada pe care o îndură o femeie văduvă care trebuie să întreţină gospodăria de una singură şi mai are de educat şi copii. La un moment dat, însă, devine plictisitor - chiar dacă lipsa luminii, liniştea apăsătoare, culorile terne sau muzica doinită de pe fundal ajută la crearea atmosferei închise şi întunecate, uneori chiar claustrofobe.

Mi-aş fi dorit, totuşi, să se mai umble la personaje. În poveste, fiind vorba de nişte animale, motivaţiile sunt simple: iezii sunt năzdrăvani, pentru că sunt copii; capra are grijă de casă, pentru că este singurul adult de prin preajmă şi nu se inventase încă filosofia schimbării rolurilor sociale; iar lupul mănâncă, pentru că-i este foame. În film, însă, personajele sunt umane. Capra devine o mamă singură, necăjită şi muncită peste poate - bun; iezii sunt copii neastâmpăraţi - că doar copil cuminte şi babă frumoasă nu prea există. Ba, ca să aibă o tentă actuală (care se lipeşte în context ca nuca în perete), fraţii mai mari îl şi bulesc pe ăl' mic! Aş fi zis că "îl necăjesc"...dar totul este "bullying" acum; nu mai folosim alte cuvinte  care să exprime atitudinea aceasta mai răutăcioasă a copiilor.Şi m-a mai enervat faptul că, în film,  "năzdrăvan" a devenit sinonim cu "bulitor". Ceea ce nu e aşa... că doar şi Nică era năzdrăvan, dar nu se lua la harţă cu nimeni!

Lupul, însă, este personajul cel mai trecut cu vederea. Nu mai este un animal rău şi condus de foame, ci om. De ce trebuie să îţi dea fiori apariţia lui, nu ştiu. La un moment dat se sugerează ideea că e singur şi cam obsedat sexual - de aceea tot dă târcoale pe la căsuţa femeii... Însă de ce pândeşte pe la fereastră când mama pleacă după de-ale gurii, de ce se întoarce când ştie că-s copiii singuri, de ce îi omoară pe fraţii cei mari care nu se ascund cum trebuieşi de ce îi hăcuieşte, de ce stropeşte pereţii cu sânge, de ce le pune capetele la pervaz şi de ce pleacă în pădure cu trupurile copiilor pe umeri...nu pricep! Nu se dă de înţeles pe nicăieri că ar fi canibal şi nici criminal în serie. Deci...Habar nu am! Aşa cere scenariul... şi dacă-i musai, cu plăcere!

După ce am bifat şi vizionarea asta, am găsit pe "o reţea de socializare" (FACEBOOK) o discuţie pe marginea filmului. Avusesem o zi mai proastă, aşa că mi-am propus să citesc comentariile postării, ca să mă înveselesc. Şi nu am fost dezamagit... Ştiţi vorba aceea "a tunat şi i-a adunat"? No, ăsta-i Facebook-ul! Un loc cu fel de fel de adunături umane, care mai de care mai colorate. Desigur că am sărit peste linguşelile obligatorii...că şi timpul meu este preţios! Criticile, însă, erau stele pe un cer înnorat... şi după cum puneau problema, mi-am dat seama că sunt scrise de nişte oameni moderni şi cu scaun la cap, aliniaţi la toate politicile care ni se bagă pe sub nas în ultima vreme:

 - cineva se indigna de faptul că filmul e prea tradiţional şi neoriginal. Şi-ar fi dorit o răsturnare de situaţie, un twist... adică la final să constatăm că lupul este nevinovat şi adevăratul criminal este iedul cel mic, pentru că-i un "villain" care avea ataşament nesănătos faţă de maică-sa şi se simţea ameninţat de Lupul îndrăgostit de Capră. Şi de fraţii săi, care furau din iubirea maternă. 

Pe bune? Dacă îţi baţi joc de opera cuiva şi o hăcuieşti cât de mult poţi, ca să o înghesui în limitările standardelor moderne, mai poate purta titlul şi egida autorului? Eu cred că nu! Deşi... aşa au făcut "Cenuşăreasa" modernă,  în care zâna cea bună e un negru travestit, Cenuşăreasa e croitoreasă neîmplinită şi fără succes la public, iar Prinţul este un bărbat efeminat care nu vrea să se căsătorească, pentru a nu-şi încadra iubirea în convenţiile sociale tradiţionale.

- altcineva se plângea de atitudinea nepotrivită a mamei, care tot certa şi jignea săracii copii. Ba îi mai şi ameninţa cu fel de fel de chinuri! Iar asta nu se face...ce exemplu dăm copiilor? HUUUOOOO!!!! Nu aşa se comportă o mamă!  E clar, filmul are un vibe vechi şi nu e bun, mai ales că în vorbire se folosesc expresii care nu mai sunt la modă! Adică arhaisme de neînţeles - care nici măcar nu se pot traduce în romgleză.

- altcineva, mai sensibil, se declară total indignat: cum să te uiţi la un film în care sunt măcelăriţi nişte copii? 

Răspuns: Iete aşa! Nu este primul film în care mor copii... Într-un episod din "Urzeala Tronurilor" o fetiţă este arsă pe rug, de exemplu. Iar scena este foarte descriptivă... dar nu s-a oripilat nimeni! Ba, din contră! 

În plus, poveştile sunt îngrozitoare prin natura lor: mica sirenă moare, nu trăieşte fericită alături de prinţ; surorile Cenuşăresei îşi taie ba deştul de la picior, ba călcâiul, ca să poată încălţa condurul de sticlă şi să devină prinţese. Prinţul lui Rapunzel cade din turn şi îşi scoate ochii în nişte mărăcini, rămânând orb. Scufiţa Albă moare îngheţată pe câmp, pentru că nu a ascultat-o pe maică-sa când i-a spus să nu se îndepărteze de casă când viscolea afară. Scufiţa Verde moare înecată tot pe motiv de neascultare. Scufiţa Roşie e hăpăită de lup, pentru că se abate din drumul către căsuţa bunicuţei. Mai vreţi? Că sunt poveşti şi mai grozave de atât! Sau trecem la "Legendele Olimpului", lectura obligatorie pentru copii? Hai măi, că Herakles moare frumos! În principiu, ars de viu şi în chinuri, după ce primeşte cadou de la nevastă-sa o cămaşă înmuiată în sângele otrăvit al lui centaurului Nessus. Promoteu, cel care a adus oamenilor focul, este înlănţuit de o stâncă şi vizitat zilnic de un vultur care îi ciugule ficatul. Superb!

Una peste alta, frumuseţea este în ochii privitorului - de aceea, părerile vor fi diverse, întotdeauna. Aşa că: cine vrea să se uite la film, să o facă. Cine nu, nu. E simplu. 

Oricum, este greu să lucrezi într-un domeniu în care munca îţi este supusă, constant, judecăţii publice. Şi de aceea, cel mai bine este să spui ce ai de spus şi să faci ce ai de făcut, fără a mai pleca urechea la ce spune lumea... pentru că arta se naşte din realitatea subiectivă şi are un caracter personal; aşadar, scopul ei final nu este faima, ci doar eliberarea ei în realitatea obiectivă. Atât şi nimic mai mult.  

Cu aceste gânduri, propun să încheiem apoteotic...închinând un pahar de vin în cinstea zilei de azi, că e mare sărbătoare!  :)

[Elena Gheorghe - Pirifana]   

Despre viaţă şi film

Ieri am văzut, în sfârşit, "Top Gun: Maverick".

Nu am mai fost singur în sală, cum mi se întâmplă de obicei, când îmi trăiesc fantezia de nabab cu cinematograf privat; şi beau, mânânc, fâşâi pungi de chipsuri, râd şi aplaud nestingherit, fără să deranjez pe cineva. :) 

De data aceasta, însă, la vreo două rânduri de scaune mai jos de mine, mai era o persoană. Dar nu a fost nici o problemă, aşa că tot am trăit filmul la cote maxime!

Apropo, îl recomand oricând şi oricui. Este, pur şi simplu, superb! Nu stau să îl povestesc şi nici nu-i fac vreo recenzie. Geme planeta de asemenea specialişti care se cred influenţători de mase populare şi formatori de gusturi - aşa că prefer să nu mă bag şi eu în troaca respectivă. 

De aceea, vreau, doar, să povestesc cum l-am simţit eu... şi într-un cuvânt, a fost o încântare. O gură de aer proaspăt. O poartă stelară către o galaxie îndepărtată sau poate, o vizuină de iepure spre o altă dimensiune.

... şi nu de puţine ori mi-am dorit să opresc filmul şi să reiau câteva scene, doar din plăcerea de a le revedea şi a le analiza în cele mai mici detalii.

"Top Gun: Maverick" este un film simplu, logic, construit pe sistem vechi. Este filmat cu cadre largi şi lungi, pentru a avea timp să procesezi ceea ce se întâmplă. Iar pe mine, mai ales, mă ajută enorm acest aspect, că mă prind mai greu de ceea ce mi se întâmplă. 

În plus, nu mi-a scos ochii cu vreun mesaj, nu mi-a îndesat pe gât ideologii sociale, nu mi-a pus întrebări despre propria identitate. Nu a făcut referiri la progresism, nici la viaţa năpăstuită a oamenilor ne-albi şi nici nu a luptat pentru vreo emancipare a nu ştiu cărei preferinţe intime care nu este slăvită aşa cum ar trebui. 

Este un film normal, despre bucuria de a trăi. Un film cu piloţi foarte buni la ceea ce fac şi cu avioane de luptă. Cu acţiune şi muzică bună. Un film nostalgic şi pe alocuri, filosofic. Este o poveste cu oameni care se comportă natural şi potrivit pentru situaţia dată. Apare şi o femeie pilot (foarte relevantă în desfăşurarea acţiunii), dar nu intră forţat în subiect şi nu ţine morală despre cât de minunată este ea, în comparaţie cu primitivismul masculin.  Apar şi negri, dar nici lor nu le pupă nimeni picioarele. Pur şi simplu, fiecare îşi face treaba pe care o are de făcut, cu pasiune şi mai ales, fără a evidenţia anumite aspecte ale vieţii care nu ţin de contextul în care se află.

Această a doua parte din seria "Top Gun" livrează exact ceea ce promite în trailer. Şi îmi era tare dor de asta. 

Îmi era dor să plec din cinematograf  cu speranţa că viaţa poate fi şi altfel decât ceea ce este. Iar dacă nu va fi, nu are importanţă. Nu contează viitorul, ci prezentul. Ceea ce este...pentru că pe asta se construieşte ceea ce ar putea fi - chiar dacă este numai o stare mentală. 

De exemplu, mi-ar fi plăcut să fiu pilot. Dar nu-s idiot să cred că mai pot fi, pentru că nu am pregătirea necesară şi nici condiţia fizică necesară. Şi nici multe alte asemenea detalii insignifiante şi perfect necesare. Însă starea de bine pe care o simt în prezent, cine ştie ce ar putea aduce? Poate o şansă de a părea mai tentant pentru a fi răpit de extratereştri? Sau poate puterea de a zâmbi unui copil care plânge. Sau puterea de a nu slobozi o vorbă de năduf, atunci când, pentru câteva secunde de momâială, pierd autobuzul şi-mi dau programul peste cap. Dar nu e de ajuns?  

Prin comparaţie cu "Top Gun 2", să luăm un exemplu la întâmplare: "Star Trek"? Aveţi habar de el, s-a uitat cineva? Întreb, doar, ca să ştiu cum să pun problema.

Eu am luat contact cu lumea trekiştilor pe vremea când mă uitam duminică seara la emisiunea lui Alexandru Mironov, "Ştiinţă şi imaginaţie"; când, după nişte minute de vorbărie care nu mă interesa, se difuza "Star Trek: Generaţia următoare". Mi-a plăcut...aşa că m-am uitat şi la "Star Trek: Deep Space 9"; apoi am auzit de căpitanul James. T. Kirk şi de "Star Trek" (seria originală), aşa că m-am uitat şi la aceast serial, de câte ori îl găseam la tv. "Star Trek: Voyager" l-am văzut de curând (deşi e făcut acum vreo 15 ani) şi mi-a plăcut cel mai mult. "Star Trek: Enterprise" nu am apucat să îl văd, însă recuperez cu serialele noi: "Star Trek: Picard" şi "Star Trek: Discovery" - care mi se par oribile şi  nişte mizerii abominabile. Tot sper să se îmbunătăţească, dar merg din rău în mai rău. 

...şi abia acum am înţeles de ce: vechiul "Star Trek"  imagina un viitor plin de optimism; o lume în care orice formă de conflict a dispărut definitiv, iar omul şi-a atins cele mai înalte aspiratii de pace, colaborare şi puritate a sufletului. Noul "Star Trek", însă, este nihilist şi pesimist. Este dramatic şi pe alocuri tragic. Nu imaginează nimic...ci pur şi simplu culege cele mai urâte aspecte ale prezentului şi le translatează 300 de ani în viitor. Vechiul "Star Trek" era aspiraţional, pe când noile seriale sunt pline de lupte pentru putere, ideologii de gen, trădări, violenţă şi traume de tot felul - care se rezolvă, ca prin minune, după o porţie bună de plâns şi discuţii interminabile despre sentimente. 

Şi uite aşa, dintr-o zvâcnire de pix a unui scenarist, tabloul unui viitor luminos a fost înlocuit de depresie, război şi dezbateri interminabile despre folosirea corectă a pronumelor personale, care trebuie să fie cât mai incluzive şi nespecifice - pentru a nu supăra pe nimeni. 

Pe scurt: arta este o oglindă a societăţii, iar filmele, indiferent de stilul abordat, reflectă mentalitatea oamenilor pentru care sunt produse. Până prin anii '80, poate '90, filmele erau amuzante şi pline de culoare, îndemnau la bună-dispoziţie. Acum au devenit nişte poveşti care aduc tulburare şi par scremute de cele mai obosite minţi. Sunt ferestre către o lume dezolantă şi tristă, în care comicul de situaţie se rezumă la folosirea unor înjurături mai colorate, ce abundă în diverse părţi anatomice, foarte clar conturate. 

Suntem din ce în ce mai trişti. Mai urâţi. Mai chinuiţi. Şi mai singuri. O lume în care expresia biblică "Nu am om care să mă arunce în scăldătoare" este mai actuală ca oricând - pentru că nu este vorba despre acel om care să ne facă vânt într-o baltă, ci este despre acela care să ne sprijine atunci când nu mai putem; să ne ajute să devenim o versiune mai bună a noastră.

Dincolo de metafore şi de cadrul social, oamenii moderni sunt singuri şi neînţeleşi din punct de vedere spiritual şi emoţional. Nu un întreg, un organism în care toate celulele conlucrează pentru a-l menţine viu; nu mai sunt nici măcar familii, celula de bază a societăţii. Sunt doar atomi înconjuraţi de gărduleţe, lângă alţi atomi înconjuraţi de gărduleţe, lângă alţi atomi înconjuraţi de gărduleţe. Şi atât. 

Aşa arată prezentul. Şi aşa va arăta şi viitorul, cel puţin cel imaginat de scenariştii şi producătorii din spatele filmelor actuale. Cu mici excepţii, desigur.

Până una-alta, mai apare şi câte o oază de linişte. La mulţi ani şi la mai multe, ce pot să zic?!

Iar acum, să toastăm! Un pahar să ridicăm şi-o muzică veselă să ascultăm: 

[Kenny Loggins - Danger Zone / Top Gun: Maverick Music Video]