Gata! Nu mă mai pot ascunde! M-am minţit pe mine şi v-am minţit pe voi...sunt un fariseu care propovăduieşte lumina şi lucrează în întuneric. Sunt un mormânt văruit; un gard vopsit, ce ascunde leopardul. Şi un mişel + ticălos + un Iuda mai mic.
Dar azi am decis să mă eliberez! Am hotărât să spun adevărul şi să suport orice consecinţă, cu demnitatea unui bărbat integru şi modest care sunt! Astăzi pun piciorul în prag şi de mâine vreau să mă privesc în oglindă cu mândrie, pentru că în sfârşit am mărturisit! Adevărul trebuie să iasă la suprafaţă ca untdelemnul, lumina nu mai poate sta ascunsă sub obroc. Conştiinţa mă apasă, sufletul îmi zvâcneşte de durere...Lacrima îmi curge, inimioara-mi frânge. Nopţile-s zvârcolituri, zilele-mi sunt zbârcituri.
Aşa că DA! Trebuie să scap de povara vinei grele care mă apasă şi să recunosc, deschis, că.... DA! SUNT OFIŢER ACOPERIT! Adică nu...iar umblu cu fofârlica şi o iau prin învăluire. Crunta realitate este că...pfiu! ce emoţii am... din când în când, mă vizitează şi pe mine perioada aceea a lunii.
În general sunt om normal, fain şi frumos... apoi, BUF!!! De niciunde, mă păleşte musafira nepoftită: plină de iritare, dezolare, plângeri de milă şi filosofări fără sens, fără cap şi fără coadă.
Atunci, în clipele cele mai întrebăcioase şi pline de amar, îmi dau seama că-s monument de prostie. Că trece viaţa pe lângă mine fără să pricep o iotă dintr-ânsa şi cu un ochi râd de ea...că trece nebună, ca acceleratul prin haltă şi nu lasă nimic în urma ei; iar cu celălalt plâng...că trece nebună, ca acceleratul prin haltă şi nu lasă nimic în urma ei.
Stupefiat de această revelaţie, iau distanţă de mine şi observ cu obiectivitate situaţia deplorabilă în care mă aflu...deci mintenaş îmi trag o pereche de palme, să-mi revin din letargie. Şi, minune! Nu-mi revin.
Dar nu renunţ şi adopt altă strategie: îmi mut atenţia de la pustietatea care mă pustieşte şi mă chinui să-mi concentrez energia pentru a aduce lumină în negura închipuirilor care mă bântuie. "Bu-hu-huuuu!!! Bu-hu-huuuu"! - uite aşa îmi fac gândurili astea prin cap, cât e ziulica de lungă! (cred că au auzit că e Halloween sau ceva, altfel nu-mi explic de unde atâta agitaţie pe ele).
Mno. Problema e că, aşa cum spuneam mai sus, sunt îngrămădit şi nu ştiu multe lucruri...iar pe cele care s-au lipit de mine, le fac bine şi ies pe dos. Ghinion!
Totuşi în rarele momente de luciditate care-mi beculesc prin ceaţa roşie a deşertăciunii, realizez că am nevoie de ajutor... aşa că îl cer de la alţii mai experţi ca mine într-ale problemelor existenţiale: HELP, HELP, ajutaţi un aproape aflat la ananghie, să-şi deschidă capul către inteligenţa de grup şi să răspundă unor probleme despre viaţă, pur şi simplu:
1. Aţi văzut jurământul lui Clotilde. Marie. Brigitte. Armand?
Eu nu îl văzusem până azi... şi am râs de-am căzut de pe scaun! De rău şi hain la inimă ce sunt, desigur.
Într-o asemenea solemnitate de moment istoric, e normal să mai dai nişte bâlbe. Sau să vorbeşti mai R A R şi mai apăsat decât un neştiutor de carte ce scrie la tastatură după dictare. Şi nu e asta o problemă.
Însă am o întrebare: dacă nu a jurat cu mâna pe Biblie, cum e obiceiul, de ce şi-a încheiat jurământul cu expresia "Aşa să-mi ajute Dumnezeu", cum e obiceiul?
Se dezice de Dumnezeu şi nu vrea să se atingă de Biblie? Foarte bine, treaba ei! E liberă să creadă ce doreşte...însă, dacă tot a schimbat protocolul din cauza propriilor convingeri religioase, de ce nu şi-a încheiat jurământul cu o formulă mai modernă, gen "Aşa să-mi ajute Universul"? Sau "Aşa să-mi ajute Matricea Mamă"? Quetzacoatl? Unicornul cu trei coarne?! Pălămida Vrăjită...nu ştiu! Covrigul Fără Gaură... ceva, orice în afară de Dumnezeu! Cum să invoci ajutorul cuiva în care nu crezi?
Sau, uite idee genială: de ce nu a zis "Aşa să-mi ajute Arborele De Cafea"?! Presupun că bea cafea...şi am auzit că licoarea asta te ajută să treci prin tot felul de probleme! "Cafeaua de dimineaţă te-ajută să scapi de greaţă" - nu aşa era cântecul?
[Doru Stănculescu - Cafeaua de dimineaţă]
No, bun. De ce nu a cerut oblăduirea Cafelei? Nu-i cu supărare...în ziua de azi nu mă mai miră nimic. Deci care ar fi fost problema? Răspuns: Nici una!
Însă, când umbli cu jumătăţi de măsură, ce mai înţelegi? De ce refuzi pe cineva, apoi îi ceri ajutorul? Ce-i asta..."Du-te-n colo, hai încoace, pupă-mă, lasă-mă-mi place"? Păi ori suntem golani, ori nu mai suntem? Ori schimbăm, ori lăsăm aşa! Să modificăm şi să nu schimbăm, nu se poate. Şi totuşi...nu d-aia suntem ţara lui Caragiale?
2. A înţeles careva rostul măsurilor anti-pandemie? Că eu nu. Mi se pare că regulile astea sunt doar o manea cântată după ureche şi cam atât.
Recomandările alea 3 au devenit tradiţie...cred că şi dacă mă mă iei fără veste din somn, le recit ca pe poezie: "POARTĂ MASCĂ! SPALĂ-TE PE MÂINI! DISTANŢEAZĂ-TE"! - atât sunt de îndoctrinat. Mai am niţel şi-mi pun o mască în ramă, să mă închin la ea şi să-i cer ajutorul împotriva acestei boli criminale care ne torturează existenţa. (CHIAR!! De ce nu a zis Clotilde "Aşa să-mi ajute Sfânta Mască"? Mergea în vremuri de pandemie...plus că îndemna şi la responsabilizare"!).
Şi este perfect ilar...facem un P.R. spălatului pe mâini cu atâta patos, de zici că abia acum l-am descoperit! Mă buşeşte râsul şi când îi aud pe cei din restaurante, cum se laudă cu seriozitate: "Spălăm pe jos, dezinfectăm mesele după fiecare client, servirea se face cu mănuşi de protecţie, la bucătărie purtăm bonete pe cap - e siguranţa perfectă"! Buunnn...şi trebuia să vină covidu' lu' peşte, ca să îţi acoperi capul când faci mâncare, să nu-ţi pice păr în oală? Trebuia să vină pandemia universală, ca să fie curăţate mesele după fiecare utilizare? Trebuia să ne ameninţe virusul, ca să mi se dea covrigul cu mâna înmănuşată? Astea-s noile mari măsuri de protecţie care protejează clientul de carcalac?? Vai!!
Atunci nu am curaj să mai întreb ce măsuri de asigurarea calităţii şi siguranţei alimentare se aplicau în era pre-pandemie...
Totuşi, masca trebuie purtată. Era un semn de civilizaţie şi în timpurile mai normale ale trecutului, o puneai chiar şi în cazul unei banale răceli - ca să nu împarţi mucii în stânga şi în dreapta. Aşa se face în Japonia, de când hăi! Bine, la noi se uita lumea la tine ca la ciumaţi, dacă umblai cu masca pe stradă... deci nu se purta.
Însă am o întrebare: mai exact...cum acţionează coronavirusul acesta? Întreb, pentru că e foarte ciudat: intru în mall, port mască - pentru că e covid. Mă duc la zona de restaurante, port mască - pentru că e covid. Comand cu masca la gură; e covid... (De obicei repet comanda de câteva ori, că nu se aude ce spun prin mască, hărmălaie şi muzică). Merg lângă masă cu masca...e covid. Mă aşez pe scaun, dau jos masca...trebuie să mănânc. Şi covidul? Iese în pauză de ţigară, cât sunt eu fără mască? Nu mă atacă, să nu-mi strice tihna procesului de hrănire? Acţionează doar de la un metru şi jumătate în sus? Păi atunci hai să mergem pe cu toţii pe vine şi nu ne mai facem griji, că ne tărâm pe sub virus!
Serios acum! De ce ne ia boala de cap când ne plimbăm printr-un interior, dar nu ne ia de cap dacă mâncăm în acelaşi interior? Stăm la masă relaxaţi şi fără mască, apoi ne ridicăm şi ne trec transpiraţiile că-i pandemie. Ne-atinge cineva, sau trece la mai puţin de un metru de noi şi ne apucă indignarea. Cum vine asta?
3. Tot pe caz de pandemie, că e în tendinţe şi nu mă pot abţine.
Îşi mai aminteşte cineva câte sute de mii de infectări zilnice erau prin martie? Că nu mai ştiu... eu îmi aduc aminte doar de armata de pe străzi. Patrulau militarii pe T.A.B.-uri, cu arma la piept, de ziceai că ne atacă vreo hoardă de zombie, nu alta! Şi nu am uitat nici de poliţia care punea imnul la difuzoare, de două ori pe zi...că de! La asemenea vremuri de restrişte, când toţi stăteam în case, se murea pe capete şi pericolul era la fiecare centimetru de pas, se cereau cele mai grozave măsuri de precauţie! Nebunia aia cu curcubeele desenate şi lipite pe geam, menite să ne încurajeze (pentru că TOTUL VA FI BINE) le mai ştiţi? Ce vremuri!
Păi acum e fericire şi noroc! Câte infectări avem? Şase mii jumate pe zi? Mizilic! Nu tu curcubee pe hârtie, umblăm unde vrem, e deschis peste tot... suntem liberi să facem ce vrem, dar cu masca la gură. Perfect!
Dacă era ceva grav, cum se spune la tv, nu ieşeau iar tancurile pe străzi? Nu se intona imnul de stat din orice maşină de poliţie, ca să ne dea curaj? Nu ne-am fi baricadat în case, cu toporişca lângă prag, să avem cu ce ne auto-apăra de virus?
Normal că da.
Dar nu (re)trăim aşa ceva, deci... e bine. Deocamdată. Trist este că situaţia se înrăutăţeşte rapid.
Şi totuşi, trebuie să trăim clipa prezentă şi să o cinstim aşa cum se cuvine. Nu de alta, dar fericirea niciodată nu stă prea mult şi există sansa să regretăm ceea ce am avut şi nu mai este.
Aşa că...să fie muzică şi voie bună!
[Tatiana Stepa şi Adrian Păunescu - Şi totuşi vine toamna....]
