Apa noastră, cea de toate zilele - partea a II-a

În cele ce urmează, continui epopeea crizei de apă care a lovit peste o sută de mii de oameni din judeţele Prahova şi Dâmboviţa, aşa cum am simţit-o eu - pe propria-mi piele.

Vineri, 05.12.2025, pe la 21.00, începe să urle telefonul a alertă: "Începând cu ora 23.00, se va relua distribuţia de apă - dar numai menajeră. Este interzis spălatul sau folosirea în alte scopuri, în afară de spălatul toaletei".

URAAAA!!!! AM ÎNFRÂNT!!!

Ce papuci de cal să fac cu apa menajeră? Am şi-n cisternă, în faţa porţii, dar nu am mai luat o picătură, de când nu mai este potabilă! 

No, dar şi-n condiţiile astea, Moş Nicolae tot a venit cu daruri multe. Aveam ghetele pline de noroi, că nu am mai avut timp şi nervi că le curăţ - chiar dacă de dimineaţă le ştersesem cu apă menajeră. Pentru că, da, îi găsisem o utilitate.   

Sâmbătă dimineaţă, la ora 9.00, a mai venit un Ro-Alert care ne informa că s-a reluat furnizarea cu apă, dar e apă menajeră. Apoi, sâmbătă la ora 13.00, fără vreun Ro-Alert, s-a oprit furnizarea apei menajere. 

Duminică pe la prânz, a mai venit un Ro-Alert - care ne informa că vineri, la ora 23.00 s-a reluat furnizarea cu apă menajeră. Iar la ora 13.00, s-a oprit furnizarea apei menajere, tot fără Ro-Alert.  

Mai de dimineaţă, am încercat să-mi spăl toaleta şi am turnat o cană de apă de menaj. Era maroniu-roşiatică. S-a murdărit vasul într-un hal fără hal... aşa că l-am spălat cu vreo doi litri de apă plată. D-asta mai am, că se dă zilnic de la primărie şi beau mai cu măsură, ca să am de igienă. Apă de ploaie încă mai am, că mai dă Dumnezeu câte o stropeală mică, pe timp de noapte... şi o strâng, că cine ştie când îmi trebuie?

Teoretic, nu prea ar fi fost nevoie, pentru că de luni, s-a promis că se reporneşte apa potabilă. Aveam  o mică impresie că nu se va întâmpla aşa ceva... şi speram la vremuri mai bune, pregătindu-mă de război.

Deja, maldărul de haine pentru spălat creştea ca-n poveşti: într-o zi, cât altul în trei ani. 

Şi-apoi, mă mai chinuia o întrebare: după ce, de vineri de la ora 23.00, pe conducte a curs porcăria aia de apă nepotabilă... de luni dimineaţa, când pe ACEEAŞI conductă va curge apă potabilă, CE AR TREBUI SĂ FAC CU EA?

Nu ştiu. Dar sper să fie bună măcar să îmi spăl hainele la maşina de spălat. Dacă nu... sun un prieten dintr-un oraş civilizat şi mă milogesc să le spăl acolo. Sau fac ca bogaţii: le arunc şi îmi cumpăr altele. 

Vorba aia: "S-a murdărit copilul! Îl spălăm sau facem altul"? Păi şi eu 'oi sta în nişte hanţe? Da, mi-s dragi...dar le arunc şi gata! Păi dacă nici eu nu mai stimulez consumerismul modern, atunci cine?

Oricum, mi-ar fi plăcut să fiu împuţit de bogat... că putea veni şi criza lu' mama crizei de apă! Lăsam pe noptieră un bileţel pe care scriam "Plecat în vacanţă! Să mă chemaţi când vin vremuri mai bune! Iar dacă eu nu 'oi mai fi, căutaţi-mi strănepoţii!" - apoi puneam coada pe spinare şi plecam în Caraibe.

Dar cum nu sunt decât împuţit, trebuie să stau p-aci. Aia e.

Măcar am apă de ploaie. Apă plată. Un lighean, două căni şi fel de fel de geluri de duş, şampoane şi săpunuri. 

Iar ce va fi de luni, vom vedea...

Şi am văzut.

Am venit de la lucru şi m-am repezit în baie, să încerc robinetul de la chiuvetă. Aveam o presimţire proastă, pentru că imediat de cum am intrat în oraş, mi-a bipăit un nou Ro-Alert - care mă informa că vineri seara, s-a dat drumul la apă menajeră şi nu poate fi folosită decât pentru toaletă. ŞTIAM DEJA!!

Pe seară, am aflat pe surse, că apa de la robinet nu ar fi chiar menajeră. Adică poate fi folosită la spălat, dar nu şi la băut. Atunci m-am hotărât să iau taurul de coarne şi am strigat: "SUNT BĂRBAT! DACĂ VREAU SĂ PARCHEZ ÎNTRE DOUĂ CAMIOANE, EU MĂ-NFIG ÎNTRE DOUĂ CAMIOANE"! 

Apoi, plin de energie războinică, am făcut ceea ce ar face orice bărbat în situaţia mea: am băgat haine la maşina de spălat şi m-am îmbăiat printre atâtea spume şi clăbuci parfumaţi, că aproape trecuse o oră şi nu mă mai înduram să ies din cadă! 

Pentru câteva secunde, m-a trecut un fior de gând care m-a cutremurat: "Dacă sursele vor fi greşit şi mă trezesc cu te miri ce carcalaci pe mine"? Dar tot singur m-am liniştit: "Aia e. Am făcut ce trebuia făcut. Şi-n plus, de va fi să mor în câmp de mohor... să spuneţi curat, că m-am însurat c-o dalbă domniţă, mândră garofiţă". Parcă aşa era. No! Şi până la urmă, mor o dată, nu de zece ori.

Marţi mă simţeam alt om. E bună baia cu cana, e bună apa cu raţia, dar o baie fierbinte, ca să-ţi pună sângele-n mişcare, nu se compară cu nimic! Practic, e în "top trei - cele mai mari fericiri din lume".

În plus, aveam şi un alt motiv de fericeală: găsisem un articol pe internet, care mă informa că Apele Române reacţionează la ştirile care sugerau că barajul Paltinu are probleme. De fapt, lucrurile stau exact invers: totul este bine, barajul funcţionează, apa este la parametri de calitate excelentă, turbiditatea este în grafic...totul decurge conform programului. E adevărat, lacul de acumulare are mai puţină apă, dar este normal să fie aşa pe timpul iernii.

Îmi venea să râd, dar eram prin tramvai sau ceva şi nu voiam să par scăpat de la băieţii veseli - deşi, în ziua de azi, orice om e cu normalitatea lui. Deci nu ar fi trebuit să fie o problemă...

Însă, la un moment dat, nu m-am mai putut abţine şi am chicotit de câteva ori, că simţeam că explodez! "Bine, frate, e perfect normal!Trăim pe roze şi habar n-am...ceea ce, aşa va fi! Poate trăim mai bine decât peste şase luni... mai ştii ce ni se pregăteşte"? 

În plus, adevărul e că în fiecare iarnă se opreşte apa câte o săptămână sau două...dar eu nu am aflat, pentru că m-am dus să ud buretele, pe planeta vecină! 

Desigur că pe la orele prânzului de marţi, iar a venit un mesaj Ro-Alert, cu binecunoscutul mesaj: "Vineri, 05.12.2025, începând cu ora 23.00, se va relua distribuţia....."...ŞTIU!!! 

Pe seară, iar a sunat Ro-Alertul, cu acelaşi mesaj - pe care nici nu-l mai citeam, când zăream "Vineri...".

Însă, pe Ro-Alert nu îl deranja şi a venit cu regularitate şi miercuri dimineaţa. Apoi, de două ori în jurul prânzului. Şi încă o dată, pe seară. 

Deja mă umfla râsul când îi auzeam piuiturile. Şi mă gândeam: "Mai ştiţi când se zgâriau plăcile de pick-up, şi dacă ascultai respectivul disc, iar acul dădea de zgârietură, se rula, în buclă, aceeaşi porţiune? Sus, în deal, e-o casă şi acolo-i... şi acolo-i... şi acolo-i... şi acolo-i... şi acolo-i... dar nu mai aflai "ce-i acolo", în vecii-vecilor-amin?

No... Ăstora li s-o zgâriat Ro-Alertul, e clar"! 

...pentru că, da! DA, DA, DA!! Joi dimineaţă, drăguţul de Ro-Alert a revenit cu acelaşi mesaj: "Vineri, 05.12..." ...ŞTIU!!! Ştiu că vineri, 05.12.2025, începând cu orele 23.00, s-a reluat alimentarea cu apă menajeră! Altceva nu mai ai de spus?

Da. Şi a spus joi seară, când iar a alertat telefonul cu un mesaj:  "Azi 11.12.2025 ora 15.00 s-a reluat alimentarea cu apă potabilă".

URA! URA! URA! AM ÎNFRÂNT IAR!

În concluzie, ce am învătat din toate astea?

Probabil nimic nou... însă eu am înţeles ceva foarte important: trebuie să fiu cât mai independent de resursele comunitare. Iar dintre toate, alimentarea cu apă este "cea mai principală prioritate a supravieţuirii", ca să zic aşa.  

Mă aştept să se taie gazele. Aia e!

Mă aştept să se taie curentul. Aia e, mă voi descurca. Dar fără apă, e cel mai dificil.

Amuzant este că în zona în care locuiesc, sunt locuri în care pânza freatică este la un metru adâncime. În trecut, în împrejurimi erau trei fântâni cu apă potabilă. Şi nu mai sunt... dar nu pentru că au secat, ci pentru că nu le-a mai îngrijit nimeni.  

C-apoi, de ce ar face-o? "Mai suntem în Evul Mediu, să bem apă din fântână"? Ghinion... uite că suntem. Şi dacă nu suntem, putem ajunge oricând acolo.

Apoi, mai rămâne o întrebare: CINE VA PLĂTI PENTRU TOT POCINOGUL ĂSTA?

Ministrul Apelor - sub oblăduirea căruia s-au întâmplat toate probleme acestea?? Directoarea aceea cu origini de coafeză? Specaliştii şi experţii care au dat-o de gard? Agenturili străine?? 

Nu ştiu. De fapt, chiar de aş şti, tot nu mi s-ar schimba viaţa cu ceva. 

Cu toate astea, am o certitudine: decât să-mi pun speranţele în politicienii nostri, mai repede cred cu tărie că în câteva luni se va inventa călătoria în timp şi mă voi vizita eu pe mine însumi, ca să-mi zic:

"Salut! Eu sunt tu din viitor. Uite ce e...voiam să îţi mulţumesc că ai spălat rufele în seara de sâmbătă, de dinantea crizei de apă. Şi te pup pe creştet că ai făcut şi-o baie ca omul civilizat. A! Şi ai grijă, că vine o ditamai criză de apă! Pune-ţi deoparte, să ai de consum! Nu fi idiot şi nu-ţi mai goli bazinul, că nu-ţi îngheaţă nimic... şi strânge cât de multă apă albă, pentru zile negre"!  

Să bem pentru asta! 

Şi-un cântec vesel să cântăm, că e cazul:

 

 [Michael Jackson - They don't really care about us]     

Apa noastră, cea de toate zilele (partea I)

Mă trezesc, fain frumos, duminica trecută şi dau fuga la baie, să mă toaletez de dimineaţă - conform poeziei: "mă spălam, mă pieptănam, fundă roşie-mi puneam".

No...şi mă pieptăn. Dar când să dau drumul la apă, ca să mă spăl... văd că abia mai curgea un firicel de apă cât aţa de papiotă de gros. Şi-mi zic: "Ete, na! Opresc ăştia apa! O fi vreo conductă spartă p-aici, că se mai întâmplă...dar bine că am mai prins ultimile picături, ca să mă spăl şi eu"! 

Zis şi făcut: înşfac periuţa, o umezesc puţin, pun pastă pe dânsa şi mă apuc să-mi frec dintele cu nădejde... timp de două minute, cât scrie în regulament. Apoi, pornesc iar apa - că nu-s zălud, ca să o las să curgă pe conductă aiurea, cât eu nu o folosesc! 

Aşadar, pornesc apa şi încep să mă uit la picătura care se chinuia să alunece de pe ţeavă. Stau vreun minut, cu răsuflarea tăiată, o încurajez, dar aia să pice... pace! "Deci e clar, s-a oprit de tot"!...şi mă apuc să caut, în gând, o altă sursă de apă. C-apoi de! Aveam gura plină de spumă de pastă şi nu puteam rămâne aşa. Mă simţeam ca acela care se săpuneşte la duş şi i se opreşte apa chiar când vrea să se limpezească... de rămâne omul perplex şi plin de clăbuc, neştiind ce să facă. 

După câteva clipe de reflecţie, constat că nu aveam nici măcar o lingură de apă, pe ncăieri - dar când să mă las păgubaş, să scuip spuma din gură şi să-mi văd de viaţă, mi-aduc aminte că mai era puţină apă pe un fund de cană. Apă pe care o folosisem ziua trecută la flori şi pe care uitasem să o arunc. "No, las că-i bună! Şi cu aia m-am clătit" - apoi am plecat la treaba mea.

Pe la prânz, am aflat că nu curge apa în tot oraşul, că s-a defectat ceva pe la Paltinu şi până pe miercuri, nu se poate rezolva nimic - moment în care am făcut ce face orice om cu scaun la cap: m-am panicat! "HAOLEO!!!! CE MĂ FAC!! CUM SĂ STAU NESPĂLAT ATÂTEA ZILE?? Şi mai ales, DE UNDE IAU APĂ"?

Aveam un bazin de 1 metru cub, plin cu apă de ploaie - dar îl golisem cu o zi înainte, ca să nu îngheţe peste noapte şi să se spargă ventilul. De ştiam eu că nemernicii ăştia opresc apa, o mai aruncam pe şanţ? Ptiu!!! Ce prost fusei"!

Şi pe cuvânt, de nu-mi venea să mă bat singur... dar parcă-mi venea să mă şi pup, că mi-a dat Dumnezeu mintea cea de pe urmă şi am băgat haine la spălat, exact noaptea trecută. Îmi trebuia ceva pe luni, iar duminică nu puteam spăla...aşa că, iaca! Sâmbătă seară/noapte fu ziua taman potrivită.

Dar tot rămânea o problemă: cu ce apă spăl vasele? Cu ce apă mă spăl pe mâini? Cu ce apă mă spăl pe dinţi şi cu ce apă fac baie? 

Am dat fuga la rezervor şi l-am închis, sperând să mai plouă şi să mai strâng ceva. Apoi am plecat să-mi iau apă, că n-aveam nici de băut. Mergeam pe stradă şi înjuram, în gând, toate autorităţile care au permis să se întâmple o aşa prostie. 

Am început să dau telefoane, tuturor cunoscuţilor. O doamnă în vârstă era singură în apartament, fără pic de apă. Se panicase, că trebuia să îşi ia pastilele şi nu avea cu ce. Iar dacă nu şi le ia, intră în comă diabetică... prin urmare, s-a apucat să îmi dea instrucţiuni despre ce şi cum să fac, în caz că nu mai răspunde la telefon. 

În zece secunde eram îmbrăcat şi mi-am pus în rucsac o sticlă de apă, să i-o duc femeii. Nu mai ştiu de unde o aveam, dar era acolo. Când să ies, mă sună doamna şi-mi spune  să stau liniştit, că tocmai a sosit la ea o vecină şi i-a adus două sticle cu apă. Avea şi pentru mâine, dar ce se face cu toaleta? Nu am ştiut ce să îi spun.   

Între timp, pe internet apare un comunicat de la primărie, care ne informează că este o avarie la barajul Paltinu şi va fi apa oprită până joi. Îşi cer scuze de disconfortul creat, pentru că nici ei nu au ştiut. Nu se ştie cine este de vină, dar asta e situaţia.

A doua zi, pe 1 decembrie, începe să se împartă apă prin oraş, în nişte cisterne aduse de pompieri. Preotul fiecărei parohii din oraş, împreună cu câţiva credincioşi se strâng pe la troiţe, să cinstească eroii neamului. Este aşteptat primarul, ca să depună coroane cu flori, după obicei. 

Acesta nu apare, însă este înlocuit de un membru al Poliţiei Locale. Primarul este în mijlocul oamenilor, prin piaţă, împărţind apă. Apar primele scandaluri, îmbrânceli şi înjurături. Oamenii se strâng în cozi uriaşe, ca la urs... însoţiţi de stive de găleţi, cazane, sticle goale, bidoane, căni şi orice recipient care poate ţine apă. Pompierii vâjâie în toate părţile, cu maşinile pline cu apă sau goale. 

Este 1 decembrie şi trebuie să ne iubim ţara. "Care ţară, dom'le? Ia uite ce-şi bate nenorociţii ăştia joc de noi! Mânca-i-ar boalili alea rele"!

Pe seară, primesc o găleată cu apă de ploaie de la vecini şi fac o baie, că a doua zi aveam treabă şi nu-mi permiteam să plec puturos. Nespălatul de om fără apă nu miroase mai frumos decât nespălatul de om silnic, care nu dă o ceapă degerată pe igienă. Deci, din pământ, din iarbă verde, trebuie să mă descurc, cumva. Plec şi eu între domniţe şi oameni serioşi, nu mă pot duce răpănos!

Aşa că am pus apă la fiet şi m-am spălat cu cana, la lighean. Nu e prima dată când fac asta, deci nu m-a deranjat. Ba, acum era lux, pe undeva... că am pus ligheanul în cadă şi nu aveam grijă că voi stropi - cum era în trecut, când îmi ţâţâia inima de câte ori aruncam apă pe mine, ca nu cumva să depăşesc limita copăii şi să ud covoarele din jur. 

Însă anii de confort m-au făcut să îmi pierd exerciţiul şi nu mai nimeream proporţiile de apă caldă/apă rece...aşa că ba mă opăream, ba dădeam cu apă sloi pe mine şi-mi clânţăneau toate măruntaiele. 

Dar m-am îmbăiat şi a fost bine.

Marţi după prânz, deja se înmulţiseră cisternele cu apă de pe raza oraşului. 

Încep să aud dezbateri la televizor despre criza de apă din Prahova şi Dâmboviţa. Pe internet apar postări ce deplâng soarta bătrânilor singuri în apartamente, care mor de sete şi nu îşi pot asigura apa noastră, cea de toate zilele. Fotografiile lacrimogene se înmulţesc, iar articolele care surprind nevoinţele oamenilor şi cozile infernale de la apă împânzesc mass-media. Dezbaterile cresc în intensitate si se caută vinovaţi, dar toată lumea şi-a făcut treaba perfect şi nu e nimeni de vină. 

Mai în glumă, mai în serios, pe ici - pe colo, se zice că ruşii ne-au atacat hibrid. Oamenii suduie din rărunchi şi se stropşesc pe oricine nimeresc.

Seara, îmi perfecţionez tehnica de spălat la lighean, cu apă de ploaie. Încă e bine.

De miercuri, parcă, cisternele se alimentează cu apă menajeră şi eu încep să îmi fac griji. Nu ştiam ce pot face cu apa asta, în afară de aruncat la toaletă. În zilele următoate, pe cisterne se lipesc anunţuri care ne spun că "apa nu poate fi folosită la spălat rufe, spălat pe corp, pe dinţi sau gătit. Este bună doar pentru aruncat la toaletă". 

Mă doare-n cot! Stau la curte şi nu am dărâmat wc-ul din fundul grădinii. Pe alţii care stăteau la bloc şi nu aveau luxul meu, cu siguranţă îi ajuta apa menajeră. Însă, problema mea era alta: CU CE MĂ SPĂL?????  

Apa de ploaie era pe terminate; mai strânsesem şi eu de-o cană, în bazin - însă era puţină. 

Între timp, mi-am modificat viaţa: mi-am restrâns activităţile la minimum; mâncam mai puţin, ca să nu consum vase multe (care trebuiau spălate) şi eram la limita deshidratării. În mod normal, beau aproape trei litri de apă pe zi; acum abia beam jumătate de litru, ca să nu fie nevoie să merg des la toaletă şi apoi SĂ MĂ SPĂL PE MÂINI!

Pe la prânz, aflu că se împarte apă plată, prin diverse locuri din oraş. Dau fuga acolo, îmi iau câţiva litri, pun o sticlă să am de băut şi restul o duc la baie. E cam naşpa să mă săpunesc cu o mână şi să-mi torn apă cu cealaltă, dar decât deloc... e bine şi aşa. Mi-ar fi plăcut, totuşi, ca Dumnezeu să ne creeze cu trei mâini, ca să avem de rezervă, pentru vremuri de restrişte.

Între timp, alerg pe ici, pe colo, mai duc apă pe la cine are nevoie. Mai cerşesc apă de ploaie şi mă bărbieresc, apoi mai fac o baie şi mă limpezesc cu apă plată. Uite aşa, de nervi!

Apoi mă pufneşte râsul...un râs sacadat şi nebunesc: dacă pun şi lămâie în apa cea plată, zici că-s o măslină într-un lighean cu cocktail. 

Cu câteva sute de ani în urmă, într-o operă de-a lui Jean Jacques Rousseau, s-a lansat celebrul îndemn: "Nu au pâine? Să mănânce cozonac"! Noi nu avem apă. Foarte bine...mă spăl cu lapte de popircheliţă! Şi mă vedeam un Cleopatru mai mic, răsfrânt pe marginea unei căzi pline cu lapte! 

Iar râd de unul singur, ca un nebun... 

Joi, aflu că cel mai devreme, apa va reveni pe 8 decembrie. Însă, la radio, când eram prin maxi taxi, un director de pe nu ştiu unde afirmă, cu bucurie, că totul este bine: în Câmpina, spital este închis. Dar oamenii se descurcă, internările au fost mutate la Ploieşti şi totul merge conform planului. Restaurantele se închid, dar oamenii se descurcă, totul e bine. Autorităţile împart apă plată, la colţ de stradă. Iar de mâine, se va relua alimentarea cu apă, conform programului. E drept că va fi doar apă menajeră, dar oamenii vor avea cu ce să îşi spele toaletele şi totul e bine. 

Mă uit în jur şi lumea din jurul meu se închină, deşi nu am trecut pe lângă vreo biserică - iar şoferul dă din mână, a lehamite. 

 

Oftez şi mă hotărăsc să îmi recapăt normalitatea...aşa că mă îndop cu apă, mănânc prin oraş tot ce-mi pofteşte inima - mai ales cartofi la cuptor cu mămăligă caldă, iar seara car apă plată şi mă îmbiez cu cana. 

Mai târziu îmi aduc aminte de o întâmplare de acum câţiva ani: eram la toaletă, la un McDonald's şi cât mă uscam eu pe mâini, intră un nene în toaletă, care îşi scoate aparatul de ras dintr-un buzunar, spuma de ras din celălalt şi începe să se ferchezuiască.

Atunci, mi s-a părut amuzant. Acum... parcă şi eu aş face fix la fel! 

Dar am apă de ploaie şi apă plată. Mănânc în farfurii de unică folosinţă, cu tacâmuri de unică folosinţă. Beau în pahare de unică folosinţă.  Şi spăl vase din când în când, tot cu apă plată. 

Aia e...

Dar haideţi să cântăm un cântec vesel. Măcar atât.

[Loredana feat. Cabron - Apa]

Patriotism şi iubire (de neam)

Ziua de azi, la mulţi ani! 

La mulţi ani, România! La mulţi ani, români! Să fim, să avem, să ne împlinim şi să înflorim ca merii, ca perii, în mijlocul primăverii! Aho-aho, copii şi fraţi! Staţi oleacă, nu mânaţi! 

Gata... se pune că m-am achitat de patriotismul necesar pentru Ziua Naţională?

Că dacă nu, pot să continui cu urări de bine până la (aproape) miezul nopţii - iar la 11:59:59 mă opresc, că apoi trece moda iubirii de ţară şi nu vreau să mă acuze lumea de suveranism-georgism-simionism-legionarism-putinism-şi alt ism. Bine, în principiu, nu mă prea dau o ceapă degerată pe vocea lumii - însă nici nu-mi place să mă leg la cap, dacă nu mă doare.

Dar gata cu prostiile, că am o întrebare serioasă: cum staţi cu patriotismul?

Eu stau exact aşa cum stă şi el cu mine: adică bine. Cam ca toţi românii, de altfel. 

Problema mea e că nu mai cred în cuvinte de nişte ani buni şi caut să analizez oamenii după fapte. Tocmai de aceea, revin cu o altă întrebare: cum ar trebui să ne comportăm, ca să se vadă că ne iubim ţara?

Sincer, nu prea ştiu!

Însă, curios din fire, am încercat să găsesc răspuns la o întrebare asemănătoare, dar oleacă mai simplă: cum ar trebui să ne comportăm, ca să se vadă că iubim pe cineva? Sau mai pe scurt: cum ne arătăm iubirea? Ce presupune ea?

De exemplu, pentru mine, iubirea înseamnă... în primul rând, acceptare. Adică "Te iubesc aşa cum eşti", nu "Te iubesc dacă devii aşa cum aş vrea eu să fii / te iubesc pentru că te pot transforma eu în cine vreau să fii" - deoarece iubirea este în fiecare clipă a prezentului; nu se naşte în viitor şi după ce se îndeplinesc anumite condiţii. Pentru că, dacă ar fi aşa...atunci nu mai vorbim de iubire, ci de un contract care leagă cererea de ofertă.

Apoi, iubirea înseamnă suport, protecţie şi ajutor. Dar nu pentru a desconsidera capacităţile celuilalt sau pentru a-l umili. Iubirea nu înjoseşte, ci presupune împărţirea responsabilităţilor şi purtarea poverii sau a atribuţiilor persoanei iubite - chiar dacă asta înseamnă deschisul unei uşi sau doar oferirea unei haine din cuier. Iar logica este simplă: dacă nu putem face lucrurile mici, cum vom putea face lucrurile mai mari? Sau...dacă nu putem face lucrurile mari, măcar pe cele mici să le facem - altfel, cum ne mai dovedim iubirea? Doar prin vorbe în vânt?

Cineva îmi spunea, mai demult: "Fugi d-aici cu teoriile tale, că te porţi de parcă ai fi descoperit apa caldă! Lucrurile astea se ştiu de mult, cam de când s-au incropit codurile de bune maniere"! Ceea ce, aşa şi este... însă eu cred că şi manierele astea "bune" au fost inventate din iubirea pentru aproapele nostru şi în special pentru protecţia femeilor, bătrânilor şi a copiilor. De ce? Pentru că femeia este creuzetul vieţii. Bătrânii au construit prezentul, chiar dacă acum sunt mai neputincioşi; iar copiii sunt mlădiţele viitorului.  

O altă caracteristică a iubirii este empatia... adică puterea de a încerca să vezi lumea prin ochii celuilat. Şi formulez aşa, folosind un oarecare condiţional, pentru că, de fapt, nimeni nu poate vedea lumea aşa cum o vedem noi. Experienţele fiecăruia sunt unice, iar înţelegerea lor este la fel de unică. Chiar si dacă altcineva ar fi trăit exact aceleaşi experienţe ca ale noastre, tot nu ar putea înţelege pe de-a întregul ceea ce simţim, pentru că puntea dintre lumea interioară şi cea exterioară este construită de personalitate, care este proprie fiecărui om în parte. Asemănătoare, ce-i drept, dar niciodată identică până la suprapunere.

Poate de aceea, de-a lungul istoriei, au fost voci care au spus că ne naştem singuri, trăim singuri şi murim în mijlocul aceleiaşi singurătăţi. Într-un fel, chiar au dreptate...însă, depinde şi cum te raportezi la ceea ce eşti şi la ceea ce te înconjoară din stânga, din dreapta, de jos şi mai ales, de sus.

Iubirea mai este şi raţiune. 

Ştiu, pare ciudat... însă emoţiile pot fi înşelătoare, la un moment dat şi mai presus de asta, se transformă foarte repede în capricii. Iar impulsul de moment nu este bun la om... aşa că, atunci când sentimentele încep să pălească în faţa vicistitudinilor vieţii, intervine raţiunea. De aici izvorăşte puterea deciziei şi hotărârea de a continua chiar şi în clipele în care sufletul îşi doreşte o pauză. 

E ca atunci când te prinde noaptea pe câmp, în mijlocul viscolului din toiul iernii: sub povara oboselii, emoţiile îţi spun să te opreşti, să te aşezi "numai puţin" şi să te odihneşti. Dar asta înseamnă moarte sigură şi din asemenea impas doar raţiunea ne poate scoate. Ea ne împinge să continuăm, să ne forţăm limitele şi să înaintăm până dincolo de orizont. 

...dar este şi demnitate...

Cred, cu tărie, că dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte şi toate le rabdă. Dar de aici şi până a fi luat de prost este o limită foarte fină... aşa că iubirea şi iertarea vin natural pe fondul iubirii, dar numai în contextul potrivit. Iar dacă acesta nu se schimbă deloc, darurile devin mărgăritare aruncate porcilor. Iar atunci nu mai vorbim de reciprocitate în iubire sau de o relaţie de egalitate, ci doar de prefăcătorie, minciună, egoism şi speculă.

Din acest punct, trebuie să intervină demnitatea... pentru că nimeni nu este preşul nimănui. Chiar şi în iubire...mai ales în iubire.

Aşadar, cu toată părerea de rău, trebuie să spunem stop.

...şi încă ceva: TOTUL. Indescriptibil în cuvinte, însă uşor de recunoscut atunci când îţi iese în cale. O stare permanentă de extaz interior, care te face să crezi că orice este posibil, atâta timp cât două inimi bat la unison. 

Ştiu că în psihologia modernă, iubirea este considerată a fi o intoxicare chimică a creierului, iar relaţiile sunt definite ca nişte simple contracte sociale care îndeamnă persoane necunoscute să perpetueze specia. 

Pe scurt, lucrurile ar sta cam aşa: posibilii iubiţi se tatonează la un prim "date", unde îşi analizează pretendentul şi îşi stabilesc listele de cerinţe şi oferta de care dispun. Iar după ce sunt bifate căsuţele potrivite, se înaintează contractul către hârtia de la primărie, hârtia de la biserică şi serbarea de după - care vor crea cadrul legal pentru împărţirea bunurilor şi serviciilor. Apoi relaţia trece prin perioada de conflict, când cei doi parteneri iubiţi îşi stabilesc poziţia de dominator şi submisiv - o etapă care duce, adesea, la divorţ. Sau continuarea relaţiei, dacă oamenii sunt prea comozi ca să mai caute altceva şi-şi acceptă situaţia, cu bune şi cu rele. 

Însă, chiar şi aşa, căsătoria se poate duce oricând de râpă, dacă cererea nu se mai pupă cu oferta şi tot ce era considerat calitate mai la înceăutul relaţiei, s-a transformat în defect, cu trecerea timpului. Deci, pentru a evita ruperea contractului şi ieşirea din zona de confort, trebuie muncă zilnică şi dedicare, că şi căsuţele alea nu se bifează singure! 

Cunosc punctul de vedere modern, iar când mă uit în jur şi văd că iubirea nu mai înseamnă "ce pot să dăruiesc?", ci se reduce la întrebarea "Dar eu ce primesc?" - nu prea pot să nu îi dau dreptate. De fapt, am constatat că dragostea şi relaţiile sunt aproape incompatibile, aşa cum sunt chemările spiritului şi ale materiei. 

Iar din cauza asta, dezamăgirea mea nu are limite. 

Dar sunt idiot (adică om cu multe idei)... Pentru că eu nu mă refer la definiţia reală a iubirii, ci la iubirea din capul meu. La modul în care cred eu că ar trebui să decurgă relaţiile, nu la cum arată ele, de fapt. Mintea îmi este plină de idealuri şi oricât aş încerca, nu mi-o pot racorda la realitate. 

Însă, recunoaşterea deschisă a acestui fapt nu mă împiedică să iubesc aşa cum cred eu că este bine - chiar dacă totul este doar o iluzie. O poveste de adormit copiii, care porneşte de la un sâmbure de adevăr ce capătă puritatea inefabilă a unei idei cu valoare de simbol, pe care doar eu o pot recunoaşte şi numai eu o pot trăi.    

Dar e bine. Până la urmă, însăşi viaţa este o iluzie. Şi-atunci, de ce să ne amărâm?  

Totuşi, ce este patriotismul? 

Poate fi iubirea aproapelui? Sau protejarea a tot ceea ce ne înconjoară? Sau respectul datorat istoriei care a făcut să fim aici şi acum? Sau datoria de a sfinţi aceste locuri cu prezenţa noastră, pentru a permite şi generaţiilor următoare să se bucure de ceea ce avem noi? Poate. 

Dar sunt sigur că iubirea de neam nu se rezumă la înţolitul cu o ie şi împrăştierea de gif-uri cu drapele, inimi bătânde sau urături de dragoste şi voie bună, pe fundal de muzică folclorică.

Patriotismul şi iubirea sunt mult mai subtile de atât şi este foarte posibil ca ele să nu se vadă decât în timp, pentru că sunt un mod de viaţă, nu o redută care trebuie cucerită şi apoi lăsată de izbelişte, pentru a atinge şi alte culmi mondene, care susţin imaginea potrivită pentru cei din jur.

Să bem pentru asta!

Şi un cântec... NU! Azi nu ascultăm cântece... ci vreau să reiau câteva versuri pe care le iubesc şi pe care le tot postez pe aici, ori de câte ori este cazul.

Iar acum este cazul. Ca în fiecare zi, de altfel.  

Părul tău e mai decolorat de soare,

regina mea de negru și de sare.

Țărmul s-a rupt de mare și te-a urmat

ca o umbră, ca un șarpe dezarmat.

Trec fantome-ale verii în declin,

corăbiile sufletului meu marin.

Și viața mea se iluminează,

sub ochiul tău verde la amiază,

cenușiu ca pământul la amurg.

Oho, alerg și salt și curg.

Mai lasă-mă un minut.

Mai lasă-mă o secundă.

Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.

Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

 

[Nichita Stănescu - Viaţa mea se iluminează]