Nuanţa dragostei

Curcubeul are trebui să fie portocaliu; cerul ar trebui să fie portocaliu, iarba ar trebui să fie portocalie, oameni ar trebui să fie portocalii - mă rog, nu numai pe dinauntru. Portocaliul este culoarea supremă. Doar ea ne ridică la Cer, ne apropie de lumea tremurîndă a conducătorilor iubiţi, ne îmbrăţişează ca o mamă iubitoare; la şcoli, pe biserici, pe panouri, pe drapel, pe bănci în parc, culoarea asta îţi sparge virginitatea retinei cu o voluptate demnă de cei mai bărbaţi iluştri ai poporului, pe care îi reprezintă.

Însă, eu mai decât un singur dor în liniştea ogrăzii şi profit de context pentru a mi-l enunţa: aş vrea, foarte, foarte mult mi-ar plăcea, dacă s-ar putea să se vopsească şi toate budele (publice sau mai puţin publice) în portocaliu. Aşa, ori de câte ori mă plimb de chiaun prin colbul naţional şi mă apucă cheful de votare, să nu-l mai ţin în mine la dospit, fix ca un dobitoc de geniu, ci să-l depun (ceremonios) acolo unde trebuie. Cu surle şi trâmbiţe, vreau şi eu să-mi exercit dreptul de cetăţean atunci când simt că mă ia din călcâie; vreau să îmi exprim preţuirea pentru clasa conducătoare de mai multe ori pe zi, nu doar o dată la 4 ani. Vreau să particip activ la construirea viitorului luminos al acestei ţări, vreau să ctitoresc baza materială pentru generaţiile care vor pleca peste hotare, într-un orizont de timp nu foarte îndepărtat.
Cer prea mult de la viaţă?