RomâniaDA, sau BA? (partea a II-a)

Da, vreau o ţară de afară. Oricare.
Nu mă leagă absolut nimic de ţara asta. Nu am nimic, în văgăuna asta.
Trebuie să plec. Ştiu că cel mai probabil, nicăieri nu îmi va fi mai bine, că nu există câini cu covrigi în coadă niciunde. Ştiu că cel mai probabil, dacă voi spăla vase la McDonald's pe colţ, ar trebui să fiu fericit (oricum, mai bine la ei, decât la noi). Ştiu că va trebui să renunţ la prieteni (ăia doi-trei care-i mai am), să renunţ la eventuale planuri de viitor (oricum irealizabile), să renunţ chiar şi la o simplă carte, tradusă în limba natală. Acolo, oriunde, voi avea de depăşit bariere etnice şi lingvistice, chiar interpersonale. Va fi greu, dacă nu imposibil. Cum spunea Răzvan (şi Dani, desigur): "Eu lucrez cu gura şi cu limba" (cu pana, în cazul meu) "şi sunt atehnic; dacă bat un cui, îmi rup degetele". Probabil nu aş fi potrivit pentru multe joburi, dar sunt dispus să risc. În cel mai rău caz, nu am ce pierde.

Da. Cum o dau, viitorul este sumbru. Însă aici sunt forţat să mă retrag într-o lume imaginară atât de des, încât frecvenţa mă înspăimântă. Aici sunt chinuit de un frig continuu. Vara, la 42 grade Celsius, stau în plin soare ca să mă opresc din tremurat; iarna, agonizez cu succes. Aici nu sunt dorit. Aici sunt doar un apendice de înlăturat.
Oriunde aş merge va fi greu..însă, cel puţin voi fi mândru de mine, că am întreprins ceva, că am încercat să mă lupt pentru ceva, că trăiesc într-o comunitate care-şi elogiază trecutul, îşi respectă prezentul şi priveşte cu încredere spre viitor. Cel puţin voi avea mulţumirea că vieţuiesc într-o comunitate "în ştirea lui Dumnezeu" (cum ar zice bunica), chiar păgână fiind (din punctul nostru de vedere). Cel puţin voi putea simţi respectul pentru viaţă, în toate formele ei.

Am mai spus-o, dar mă repet: România e o haită de câini turbaţi, un cancer dezlânat şi apatic care roade neîncetat în umanitatea individului. Aici nu mai eşti om, devii, încet şi sigur, doar o bestie preocupată de supravieţuire. Materialul ne omoară cu zile, uităm sau ne renegăm conştiinţa şi esenţa sufletului. Omul devine pradă, prada devine om. Inteligenţa, talentul, pasiunea, geniul, nu mai coontează pentru nimeni. Respectul, onoarea, recunoştinţa, sunt doar nişte simple cuvinte prăfuite, îngropate într-un trecut ambiguu. Avem o viaţă întreagă la dispoziţie, dar uităm să trăim. Şi de ce am trăi? În majoritatea timpului suntem năvăliţi de frustrările cauzate de lipsa unei existenţe decente, aşa că este mai bună alternativa uitării, a cufundării în vise şi iluzii. Alternativa fenomenului de insularizare, care devine din ce în ce mai acut.
A fi român întreg cu creierii înseamnă a fi drogat, a avea nervii şi neuronii chisăliţă, pentru a nu putea reacţiona la toate nedreptăţile care ne împresoară, neînduplecate şi avide ca un şarpe flămând şi setos de sânge proaspăt.

Pe oricine ai întreba, crede despre sine că este un geniu pustiu, care se zbate în mrejele sensibilităţii atroce. Prefăcătoria şi ipocrizia au devenit atât de obişnuite, încât ne este uşor să trecem cu vederea peste Adevăraţii Oameni...
(Şi totuşi, am întâlnit persoane pe care ţi-e milă să le atingi chiar şi cu o floare, de teamă să nu le pătezi gingăşia şi frumuseţea.)
...Sau, pur şi simplu, ne lepădăm de ei.



Dr. House există. Dr. Gregory House se numeşte Acad. Prof. Dr. Alexandru Pesamosca.
Dr. Gregory House nu s-a blestemat niciodată pentru binele uriaş ce l-a făcut.
Dacă un asemenea colos este aruncat la lada de gunoi, ce aş putea eu, un biet Gogâie Cu Crăci, să mai sper? Nu sunt un geniu cu acte, uneori am impresia că nu sunt deloc.

Prea pesimist? Octavian Paler spunea că ţara asta are nevoie de pesimişti în număr cât mai mare, pentru că numai ei pot stopa valul de gândire pozitivă tălâmbă, care ne macină rădăcinile.
Adică...nu mă înţelegeţi greşit! E bine şi cu asta, dar hai cu egalarea, măi băieţi! Doar gândind, nu se rezolvă nimic! Înţeleg aia cu neamul intelectual, dar dacă nu avem şi ceva puteri telekinetice, e cam degeaba.

- VA URMA -