Florian Pitiş, Ion Dolănescu, Marga Barbu, Tatiana Stepa. Acum şi Florin Bogardo….
Doar câţiva mari artişti naţionali care s-au stins din viaţă, în ultima vreme. Unii m-au încântat de mic, am crescut înconjurat de măiestria lor; pe alţii i-am cunoscut abia târziu, foarte puţin....şi doar întâmplător. Indiferent dacă eu, în necunoaşterea mea tardivă am auzit de ei sau i-am îndrăgit cu adevărat, ei au dispărut dintre noi; au plecat într-o lume sigur-sigur mai bună decât aceasta.
Astăzi a avut loc înălţarea la cer a unei alte stele: Florin Bogardo. Un compozitor talentat, o vedetă adevărată, mult prea puţin mediatizată în lumea asta acaparată de cântăcioase siliconate care se freacă pe ici-pe colo (prin părţile esenţiale), manelişti de rahat şi faimoşi copy-D.j.. Lumea muzicală a fost în doliu...dar eu am ascultat prea puţină muzică a acestui domn, ca să mă pot numi fan; de aceea aş fi ipocrit să plâng cu lacrimi de crocodil şi să spun că sufăr enorm...pentru că nu l-am cunoscut - Horia Moculescu spunea că îl ştie pe Florin Bogado de la 12 ani. Dar eu nu pot spune asta; nici acum şi, de obicei, cam niciodată. Pentru că eu, până acum, nu am am fost prieten cu astfel de personalităţi; pe majoritatea le-am cunoscut doar prin intermediul televizorului...Şi datorită moştenirii lor, ei vor trăi atâta timp cât şi eu voi mai hălădui pe acest pământ. Unii au trecut în nefiinţă, s-au înălţat mult prea sus să îi mai vedem, dar parcă toate asta s-au întâmplat în altă lume; pentru mine, ei sunt doar la un click distanţă, la o uşoară apăsare de buton. Şi atunci...cum pot spune că sufăr? (cam acesta este motivul pentru care nu le suport pe femeile care plângeau în hohote la moartea lui Dolănescu, sau chiar pe microbiştii care dărîmă tot ce le iese în cale, doar pentru că echipa favorită a mâncat bătaie; nu pot să pricep cum poţi fi atât de făţarnic, cum poţi fi atât de ipocrit, când nu ai participat cu nimic la succesul acelelei persoane - echipe. Verşi o lacrimă, eşti acaparat de solemnitatea momentului, dar nu exagerezi - dar asta este deja altă poveste, despre prostie şi imbecilitate, care nu merită dezvoltată acum).
Deşi nu pot plânge cu adevărat, mă emoţionează întotdeauna dispariţia unui om care a lăsat ceva în urma lui. Ceva de valoare, prin care rămâne în amintirea celor mulţi, ceva pentru care a muncit toată viaţa...O moştenire simplă şi eternă.
Este trist când ne dispare o valoare...Este o fericire că ea rămâne pentru totdeauna printre noi. Filmele cu Aniţa Hangiţa sau cu coana artistă Agatha Slătineanu încă mă mai fac să visez...pe mine şi pe multe generaţii de acum încolo; copacii fără pădure ne învăluie, ne înfioară şi acum în tristeţea lor singuratică...Iubirea de lut va arde încă, ilogica serenadă va fi fredonată în noapte; nu putem uita niciodată să iubim trandafirii, pentru că ei reprezintă exteriorizarea celor mai frumoase simţăminte care le purtăm în suflet.
Asta consider eu viaţă. O viaţă de geniu, a adevăraţilor oameni, neirosită pe căcacuri de bâţâieli pe boambe siliconate sau fâţâieli pe canapeaua de piele a vreunui bolid de fitze. Şi deşi sunt invidios pe aceia care şi-au găsit calea lor în viaţă, sunt şi fericit pentru că uneori, o groapă de rahat mai poate naşte şi perle dătătoare de speranţă.
Doar câţiva mari artişti naţionali care s-au stins din viaţă, în ultima vreme. Unii m-au încântat de mic, am crescut înconjurat de măiestria lor; pe alţii i-am cunoscut abia târziu, foarte puţin....şi doar întâmplător. Indiferent dacă eu, în necunoaşterea mea tardivă am auzit de ei sau i-am îndrăgit cu adevărat, ei au dispărut dintre noi; au plecat într-o lume sigur-sigur mai bună decât aceasta.
Astăzi a avut loc înălţarea la cer a unei alte stele: Florin Bogardo. Un compozitor talentat, o vedetă adevărată, mult prea puţin mediatizată în lumea asta acaparată de cântăcioase siliconate care se freacă pe ici-pe colo (prin părţile esenţiale), manelişti de rahat şi faimoşi copy-D.j.. Lumea muzicală a fost în doliu...dar eu am ascultat prea puţină muzică a acestui domn, ca să mă pot numi fan; de aceea aş fi ipocrit să plâng cu lacrimi de crocodil şi să spun că sufăr enorm...pentru că nu l-am cunoscut - Horia Moculescu spunea că îl ştie pe Florin Bogado de la 12 ani. Dar eu nu pot spune asta; nici acum şi, de obicei, cam niciodată. Pentru că eu, până acum, nu am am fost prieten cu astfel de personalităţi; pe majoritatea le-am cunoscut doar prin intermediul televizorului...Şi datorită moştenirii lor, ei vor trăi atâta timp cât şi eu voi mai hălădui pe acest pământ. Unii au trecut în nefiinţă, s-au înălţat mult prea sus să îi mai vedem, dar parcă toate asta s-au întâmplat în altă lume; pentru mine, ei sunt doar la un click distanţă, la o uşoară apăsare de buton. Şi atunci...cum pot spune că sufăr? (cam acesta este motivul pentru care nu le suport pe femeile care plângeau în hohote la moartea lui Dolănescu, sau chiar pe microbiştii care dărîmă tot ce le iese în cale, doar pentru că echipa favorită a mâncat bătaie; nu pot să pricep cum poţi fi atât de făţarnic, cum poţi fi atât de ipocrit, când nu ai participat cu nimic la succesul acelelei persoane - echipe. Verşi o lacrimă, eşti acaparat de solemnitatea momentului, dar nu exagerezi - dar asta este deja altă poveste, despre prostie şi imbecilitate, care nu merită dezvoltată acum).
Deşi nu pot plânge cu adevărat, mă emoţionează întotdeauna dispariţia unui om care a lăsat ceva în urma lui. Ceva de valoare, prin care rămâne în amintirea celor mulţi, ceva pentru care a muncit toată viaţa...O moştenire simplă şi eternă.
Este trist când ne dispare o valoare...Este o fericire că ea rămâne pentru totdeauna printre noi. Filmele cu Aniţa Hangiţa sau cu coana artistă Agatha Slătineanu încă mă mai fac să visez...pe mine şi pe multe generaţii de acum încolo; copacii fără pădure ne învăluie, ne înfioară şi acum în tristeţea lor singuratică...Iubirea de lut va arde încă, ilogica serenadă va fi fredonată în noapte; nu putem uita niciodată să iubim trandafirii, pentru că ei reprezintă exteriorizarea celor mai frumoase simţăminte care le purtăm în suflet.
Asta consider eu viaţă. O viaţă de geniu, a adevăraţilor oameni, neirosită pe căcacuri de bâţâieli pe boambe siliconate sau fâţâieli pe canapeaua de piele a vreunui bolid de fitze. Şi deşi sunt invidios pe aceia care şi-au găsit calea lor în viaţă, sunt şi fericit pentru că uneori, o groapă de rahat mai poate naşte şi perle dătătoare de speranţă.
Tatiana Stepa - Copacii fara padure
Asculta mai multe audio Muzica
Florin Bogardo - Sa nu uitam trandafirii
Asculta mai multe audio Muzica
P.S.: ştiu că eu sunt prea ignorant să le elogiez viaţa, dar prin lucrurile pe care le-am scris nu am vrut decât să le aduc un umil omagiu. Şi cred că lucrul acesta îl pot face cel mai bine decât prin propria lor artă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu