Merita Ion Iliescu funeralii de stat?

 Pe 5 august 2025, a murit Ion Iliescu. Fostul preşedinte al României avea 95 de ani.
Ieri, 7 august 2025, a fost înmormântat cu onoruri militare şi a fost declarat doliul naţional.

Şi-apoi să te ţii mare fierbere şi rumoare-n ţărişoara noastră dragă: unii că hâr, alţii că mâr! Unii cu nemulţumiri şi reproşuri, alţii cu văicăreli şi ăuăleli! 

Ce mai la deal, la vale? Circăreală ca la uşa cortului, că aşa ne şade nouă bine!

Întrebarea este: merita Ion Iliescu funeralii de stat şi doliu naţional? 

Toţi postacii şi internauţii şi-au dat cu părerea; unii au fost pro, alţii contra. Unii au invocat morala creştină, alţii au marşat pe nebunia de la mineriade. Iar alţii, mai dezinvolţi, şi-au băgat p şi c şi m şi l, până s-au plictisit. 

Vorba marelui nostru scriitor: "După buget, coane Fănică"! 

Eu am căutat să mă feresc de subiecte din astea, zis "controversate". La alegeri, de exemplu, am reuşit să fac asta. În jurul meu, toţi se bălăcăreau, toţi discutau, se certau, se înjurau, se acuzau şi se excomunicau reciproc, iar pe mine mă mânca limba de numa-numa să zic ceva; dar am tăcut eroic şi mi-am văzut de viaţă. Pentru ce să mă complic? Doar ca să am senzaţia că am valoare socială? :)) 

Problema e că-n ultima vreme, lumea ia foc de la toate banalităţile şi renunţând azi, renunţând mâine, va veni o zi în care voi constata că nu voi mai putea spune nimic... pentru că orice subiect va fi controversat. 

De aceea, astăzi nu mai tac.

La revoluţie, abia împlinisem 6 ani - motiv pentru care am amintiri foarte vagi şi secvenţiale, referitoare la acele vremuri. La mineriade, nu eram mai breaz şi clocotul de atunci l-am perceput ca pe nişte simple poveşti. Pe mine mă interesau desenele animate, joaca printre oi, şotronul şi alte lucruri ale copilăriei... nu jurnalul de ştiri, care nu pricepeam de ce se difuzează de câteva ori pe zi, iar "Tom şi Jerry" se dădeau doar în weekend.

De aceea, mă întreb şi vă întreb: ce pot spune eu despre revoluţie? Păreri şi vorbe goale? Mi-e ruşine să fac asta. 

Şi nici nu mă pot uita în gura tuturor influenkerilor virtuali, care cred că le ştiu pe toate, doar pentru că sunt cetăţeni europeni şi au drepturi. De fapt, singurele persoane la care aş pleca urechea când vine vorba despre ce s-a întâmplat în anii de început ai democraţiei, sunt cele care au cel puţin 50 de ani - care erau  măcar (aproape) majore şi înţelegeau, oarecum, frământările şi contextul vieţii de atunci. Dar chiar şi-aşa, opiniile lor diferă foarte mult, pentru că aveai nişte experienţe ca simplu muncitor şi vedeai cu totul altfel viaţa, dacă aveai noroc să fii nabab sau fiu de nabab post-revoluţionar.

Până la urmă: unde e adevărul? Habar n-am. 

Şi nici măcar nu mă hazardez să emit vreo judecată de valoare, pentru că ştim cu toţii cât sunt de mari şansele ca informaţiile care ajung la noi să fie trunchiate, modificate, răstălmăcite, interpretate după interesul de moment sau mincinoase pe de-a-ntregul.

Aşa că nu mă aventurez şi spun doar atât:

Pentru mine, personal, Ion Iliescu este un nume. Şi o grilă de radiator... dacă vă mai amintiţi Daciile cu "zâmbetul lui Iliescu". În rest, Ion Iliescu nu m-a prea afectat personal, chiar dacă a fost preşedinte al României, ales de foarte mult popor şi în mai multe rânduri. 

Unii spun că a fost cel mai bun om politic al vremii. Alţii spun că a fost un simplu criminal, vinovat moral pentru morţii din revoluţie şi mineriade. Probabil că da, posibil că nu. Nu ştiu.

Cert este că a condus România în anii de după comunism şi a făcut primii paşi spre ceea ce trăim acum. 

Dacă e să fiu sincer, după discuţiile ultimelor zile despre viaţa lui, eu am ajuns să îl văd cu alţi ochi pe Iliescu. Ca om. Şi ştiţi de ce?

A fost căsătorit aproape 80 de ani cu aceeaşi femeie - ceea ce este o realizare greu de imaginat, mai ales în ziua de azi... când iubirea şi viaţa de familie sunt un simplu capriciu de moment. O  beţie de cuvinte fără rost şi minciuni care lasă în urmă o mahmureală ce mutilează inimi. 

Apoi, a mai făcut ceva important: nu a avut copii, dar a crescut unul din străini. A avut un copil de suflet. Nu a investit timp şi energie într-un pudel, pisică, acvariu cu peşti, case, maşini, avioane sau alte mofturi, ci a crescut un om.

Chiar şi numai pentru atâta lucru, eu cred că merită măcar un dram de respect.        

    

Dar până la urmă, merita funeralii de stat şi zi de doliu? 

Ca să fim mai catolici decât papa, mă gândesc că poate ar fi trebuit să îl punem pe Iliescu într-o vitrină frigorifică şi să organizăm un referendum naţional, cu participare obligatorie, ca să întrebăm TOT poporul cu drept de vot, ce să facem. Şi spun "obligatoriu", ca să nu avem vorbe la proces - că au venit la vot doar activiştii de partid, haştagiştii, tinerii, asistaţii sociali sau bătrânii. 

Iar după ce vedem ce hotătăşte poporul, acţionăm în consecinţă. Ce ziceţi?

 

Până una alta, răspunsul meu la întrebarea de mai sus este DA. Merită... pentru că a fost preşedintele României. Iar funeraliile de stat nu sunt un semn de respect faţa de omul Ion Iliescu (care era ateu, adică îl doare-n vârful cotului de orice formă de slujbă de îngropăciune sau doliu), ci un respect faţă de instituţia prezidenţială. Faţă de propria ţară şi de opinia locuitorilor ei.

Până la urmă, vorba bunicii mele: "Nu ai să vezi mort pe gard; cum, necum, tot te îngroapă cineva". Iar după ce mori, nu te mai interesează ce se întâmplă cu trupul. Că-i aruncat într-un şanţ, ars în sobă sau plimbat prin oraş cu mare pompă, cred că e fix egal, pentru cel care a murit. 

Însă, obiceiurile acestea contează foarte mult pentru cei care rămân. Sunt o dovadă de educaţie şi respect faţă de sine, până la urmă...tot aşa cum, atunci când saluţi pe cineva, de fapt, te saluţi pe tine. Şi te preţuieşti pe tine.

Respect. Despre asta a fost vorba în ultimele zile, în opinia mea.

Un capitol pe care fostul preşedinte Klaus Iohannis nu l-a parcurs. Şi nu din vina lui, ci din vina celor care nu au fost în stare să introducă această lecţie în manualul de fizică. Problema e că nu au adăugat-o nici în manualul de matematică... altfel nu-mi explic cum preşedintele în funcţie a rămas repetent pe partea de respect. 

Dar aia e, atât s-a putut. 

Totuşi, sunt sigur că data viitoare va fi mai bine. C-apoi, nu degeaba Nicuşor Dan a fost olimpic la matematică! Are gândire critică şi învaţă din greşeli.   

Deşi...când va muri Traian Băsescu (că va muri la un moment dat, doar n-o fi nemuritor), presupun că şi atunci îşi va găsi de treabă prin birou. Vorba aia: Băsescu a fost colaborator dovedit al Securităţii, nu mai sunt doar păreri şi simple acuzaţii. Deci... #stăcasă. Şi pe viitor, învaţă din greşeli, că nu a fost degeaba olimpic la matematică.

Apoi, mai este un aspect pe care nu îl luăm în seamă: de ce ne concentrăm atât de mult pe justiţia umană, când de judecata divină nu scapă nimeni? Iar când vom ajunge acolo, indiferent că la înmormântare s-a ţinut doliu naţional sau nu, indiferent că s-au tras salve de tun sau salve cu praştia după porumbei, că s-a cântat imnul de stat sau "Lambada", cu toţii ne primim răsplata - şi pentru ce am făcut şi pentru ce nu am făcut. Pentru suferinţe şi bucurii, pentru tot ce suntem şi am fi putut să fim.  

Da'...mă rog. Orele sunt destul de înaintate pentru asemenea discuţii. 

În plus, până la preşedinţi, adevărurile de după cortină şi motivaţiile politice, vin peste noi provocările zilei de mâine.  Că na, aşa-i viaţa: "dacă stai, îţi stă norocul".

Să bem pentru asta!

Şi-un cântec vesel să cântăm. Unul de inimă albastră, că nu se cuvine să dăm un ditamai bairam, doar pentru atâta lucru.  

[Ellyn Storm - Jenny of Oldstones cover/ Game of Thrones]

Elefantul din creier (partea a II-a)

Ştiţi, cumva, ce este acela un "gâr"? Că vreau şi eu - chiar dacă nu am idee ce este! 

Cineva mărturisea că gâru' i-a schimbat viaţa. Foarte tare, vreau schimbare!!!! 

Altcineva spunea că gârul este ceva atât de profund şi de inspirator, încât este singurul motiv pentru care mai trăieşte! Hmmmm... tentant! Înseamnă că e ceva de bine. VREAU!  

Şi dacă tot suntem aici, mai am o întrebare: Ce-i aia o "sistără"?

Ieri, când eram pe la cumpărături, am trecut pe lângă o doamnă (să zicem), care vorbea la telefon pe difuzor şi video, cum se face în era civilizată. No... Şi nu mă interesa ce spunea, dar când am trecut pe lângă ea, m-a luat de urechi cum striga: "Da, da, stau la sistăra! Da, da...sistărămia"! 

Deci: ce-a vrut să zică duduia? 

Personal, am o mică impresie că sistăra asta ar trebui să fie soru-sa. Adică "sister", în engleză; v-aţi prins? 

Şi de ce nu o fi zis aşa? N-aveţi un răspuns?

Lasă, că ne spune "Elefantul din creier"... iar explicaţia este simplă:  ca să fim în trend şi să părem acei stimabili unşi cu toate alifiile şi uşor exotici. Ceea ce nu-i nou.

Dar de ce să pari că eşti, dacă nu eşti? Simplu: pentru că asta se caută! Pentru că în societate contează imaginea. Prestigiul. Ideea. Are importanţă ce arată iluzia optică, nu ce este dincolo de cortină, oglinzi şi perdeaua de fum.

"Elefantul din creier" despre asta este: despre minciunile pe care ni le spunem şi pe care ni le repetăm până le credem, pentru a-i putea fraieri şi pe alţii. E ca la teatru: dacă nu crezi în rolul pe care îl joci, se vede de la o poştă că te prefaci. Şi dă ca porcu'! 

Titlul cărţii, de fapt, parafrazează metafora elefantului din cameră: ceva ce ştim, dar ne prefacem că nu există. Şi uite aşa, pentru a funcţiona în societate, învăţăm să ne ascundem adevăratele motive şi să le îmbrobodim în ambalaje frumoase, pentru a le prezenta celorlalţi. 

Mai direct spus, învăţăm să apucăm rahatul de partea curată. 

Iar autorii îşi demonstrează logica, analizând multiple aspecte ale vieţii noastre de zi cu zi: 

- Credeţi că donăm din bunătatea inimii şi ca să ajutăm pe cei aflaţi în nevoi? Sigur, sigur...

Studiile sociale arată că oamenii donează mai uşor, atunci când motivul capătă o poveste. Adică, "mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte pomană". 

Astfel că, este puţin probabil să dăm bani unei asociaţii care se ocupă de ajutorarea copiilor cu cancer, spre exemplu. Dar dacă ni se povesteşte despre Dănuţ, care are 10 anişori, stă într-un bordei şi învaţă la lumina lumânării, este cel mai bun din clasă şi mai vedem şi poze emoţionante cu familia în lacrimi şi etc, curg banii către acest caz, ca la ţeava spartă fără robinet.

...pentru că nu donăm pe bază de raţiune, ci pe fond emoţional. 

De asemenea, cu cât sunt problemele mai apropiate, cu atât donăm mai uşor. Şi dăm bani cerşetorului de la colţul străzii, dar ignorăm copiii care mor de foame în Africa - până când trebuie să îl mânăm pe cel mic să pape tot din farfurie, fiindcă "el face nazuri şi copiii din Africa mor de foame".

Iar partea amuzantă este că nu ne mai interesează ce se întâmplă cu banii noştri, după ce i-am dat. Studiile arată că cele mai eficiente cheltuieli le-a făcut o asociaţie obscură, care se ocupă cu protecţia împotriva ţânţarilor care transmit malarie sau ceva. Restul ONG-urilor, indiferent de misiunea lor, distribuie mare parte din fonduri către publicitate şi imagine - pentru că faima aduce bani şi avem tendinţa de a dona pentru ceea ce este în vogă, nu pentru nea' Gheorghe din colţ pe dreapta, pe care nu-l ştie nici Tata Mare! Chiar dacă este extrem de nevoiaş.

Şi-n plus, una e să spui că ai donat bani pentru Roşia Montană, spre exemplu - o problemă cunoscută la nivel naţional şi care îţi creşte stima socială, pentru că pari un om interesat de problemele arzătoare ale comunităţii - şi alta e să donezi pentru Asociaţia Pescarilor Amatori din Cuca Măcăii - chiar dacă ei susţin economia locală. 

   

No...şi de ce facem asta? Simplu: pentru a ne creşte stima din cadrul grupului. De aceea se fac donaţii la vedere. Sau anonime, care-s răsplătite cu diverse insigne, brăţări şi tot felul de însemne menite să îţi semnalizeze bunătatea inimii. Şi valoarea pe piaţă. Şi puterea financiară. Sau orice altă calitate care îţi va aduce respect, faimă, iubiri, ani, bani şi duşmani. D-astea. 

Şi iată elefantul...  

- Credeaţi că arta este o expresie a sensibilităţii şi puterii creatoare a omului? Terminaţi cu prostiile...

Masculii păsărilor grădinar-satinat construiesc umbrare impozante, sub formă de arcade, mari de până la un metru. Apoi călătoresc zeci de kilometri pentru a căuta tot felul de obiecte albastre, care să le decoreze cuibul. De ce? Pentru că femelele reacţionează la această culoare şi cu cât adăpostul este mai oacheş, cu atât reflectă mai bine puterea, rezistenţa şi determinarea acelui mascul. Adică are genă care promite şi este o partidă bună, ce mai la deal, la vale? O genă care merită transmisă mai departe. C-apoi, un păsăroi sfrijit, chior şi fără o aripă, pentru ce să se înmulţească?

Aşa şi la oameni: artiştii sunt apreciaţi, da. Dar nu toţi...ci doar cei care devin celebri, care aduc bani în casă, sunt faimoşi, adulaţi şi respectaţi în societate. Cei care dau dovadă de gene bune şi care asigură mediul confortabil pentru creşterea şi dezvoltarea urmaşilor.

În plus, tot studiile arată că pentru noi nu contează arta în sine, ci omul din spatele operei de artă şi faimai pe care o are. De aceea vom aprecia mai mult trei pete de culoare aruncate pe o pânză de Grigorescu, când era beat; şi vom trece cu vederea un tablou minunat, dar făcut de Ixulescu de pe dreapta. 

În altă ordine de idei, se preferă un tablou imperfect, dar pictat de un om în carne şi oase, în detrimentul unui tablou perfect, dar conceput de inteligenţa artificială. 

Tot aşa, avem tendinţa de a aprecia originalitatea imperfectă şi nu perfecţiunea unei copii.

Dar asta nu e bătut în cuie.

Până-n revoluţia industrială, erau apreciaţi artiştii. Apoi au fost inventate maşinile şi fiind mai moderne, se căuta perfecţiunea obţinută prin mijloace tehnologice - până când aceasta s-a ieftinit şi a devenit accesibilă tuturor. Abia atunci artistul uman şi-a recăpătat locul pe podium.

Dar cine hotărăşte ce trebuie lăudat? Cine stabileşte moda? Cu siguranţă nu omul obişnuit... deoarece noi vom aprecia, mai mereu, ceea ce ni se spune că trebuie apreciat. Şi astfel s-au inventat criticii de artă, care se presupune că îşi bazează opiniile pe o înţelegere mai adâncă a profunzimii artistice. Iar dacă expertul spune că cerul e verde, cine sunt eu să îl combat? Are el nişte expertize pe care se bazează, nu e simplu ca mine: dă cu ochiul şi emite părerea. 

De aceea şi mergem cu turma: din dorinţa de a aparţine bunului gust acceptat la un moment dat. De a fi văzuţi într-o lumină mai bună şi de a fi apreciaţi. De a fi primiţi în grup, oricare ar fi el.

De fapt, imaginea este cea care ne obligă să luăm anumite poziţii şi să adoptăm anumite comportamente, nu opţiunile personale.

- Mecanismul acesta se aplică şi în cazul religiei: dacă afirmi că eşti credincios, trebuie să dai bani la biserică. Sau să te spovedeşti, să mergi la slujbe, să mergi în pelerinaje, să faci donaţii, să ajuţi comunitatea şi să respecţi cât mai multe reguli stabilite în interiorul grupului... altfel, eşti marginalizat sau chiar excomunicat. Şi nimeni nu vrea asta, mai ales că, la un moment dat, nici nu mai contează ce crezi cu adevărat. Important este să faci ce trebuie să faci şi să pară că eşti ce trebuie.

Desigur, studiile arată că cei credincioşi au o calitate a vieţii mai bună decât cei care se declară atei... deoarece colaborează între ei şi s-au organizat în grupuri care respectă aceleaşi reguli. Deci ştii că dacă plantezi un măr, vei culege mere - şi nu gheparzi de grădină, furnici sau bolizi de curse, cum ar fi în cazul celor care îşi trăiesc viaţa după capriciul de moment, care nu au mamă şi nici tată, iar întreaga lor existenţă este o competiţie continuă cu cei din jur. 

- Despre politică, ce să mai zic? Toţi suntem experţi în acest domeniu... dar câţi suntem conduşi de propriul cap şi câţi suntem duşi de valul grupului în care sălăşluim? Câţi cerem sfaturi pentru a şti ce să facem, deoarece suntem liberi şi facem ce vrem noi?

Uite, au fost alegeri. Câţi am votam raţional, după o analiză SWOT întocmită cu simţ de răspundere şi câţi am votat pe fond emoţional, conduşi de frică, speranţă sau orice altceva? Câţi dintre noi am picat în plasa invizibilă a manipulării candidatului preferat, dar am râs de cei manipulaţi de plasa de manipulare strigătoare la cer, a candidatului nepreferat?

Nu ştiu şi nu mă interesează. Deşi...ar cam trebui.

Un studiu efectuat prin 2010 a arătat că oamenii îşi caută parteneri de viaţă cu aceleaşi vederi politice, iar alt studiu a arătat că opţiunea politică are importanţă nu doar pentru alegerea, şi pentru  obţinerea unui post în domeniul educaţiei. De asemenea, politica afectează chiar şi bunul mers al relaţiilor sociale.

C-apoi...câte prietenii nu s-au rupt, câte familii nu s-au destrămat, din cauza votului de la noi? La câtă înverşunare a fost, nu mai dura mult şi ne şi omoram unii pe alţii. 

- În privinţa educaţiei, lucrurile sunt mai simple: şcoala nu ne dezvoltă capacităţile, ci ne uniformizează aptitudinile. Este, doar, un fel de pat al lui Procust, care ne garantează viitorul succes de sclav în slujba patriei.

Astfel, tot studiile arată că, spus pe şleau şi citat din preşedintele României, "şcoala scoate tâmpiţi"... deoarece ea nu are rolul de a face să strălucim individual, ci de a ne modela comportamentul, atenţia şi capacitatea a primi şi a rezolva cu succes, într-un anumit termen, diverse sarcini. De aceea se şi studiază diverse materii chiar şi în facultate, unde se presupune că te specializezi.

Dar ce treabă are "Rezistenţa materialelor" cu "Psihologia", spre exemplu? Nici măcar una. Dar lucrurile astea se studiază la facultatea de chimie alimentară, pentru că angajatorii nu se aşteaptă să ieşi specialist din facultate. Ci docil şi capabil să te achiţi (cu brio) de diverse sarcini. D-aia se uită la note, d-aia îi interesează cât ai luat la sport, arte plastice şi tehnici de programare, chiar dacă termini facultatea de istorie.

- Iar în cazul relaţiilor, este şi mai simplu: "ai money, love story; n-ai money, i'm sorry". Şi e normal să fie aşa... deoarece nu putem pune un nou născut ca director de multinaţională şi nici nu putem deţine Ferrari, fără a avea capacitatea de a-l întreţine. Ca orice lucru din viaţă, pentru a-l avea, trebuiesc parcurse nişte etape...altfel, cum putem alerga, dacă nu ştim să mergem?

Iar banii sunt putere condensată.

Cam urât spus, e adevărat...pentru că nu se rezumă totul asta. Însă capacitatea de a-i obţine, a-i avea şi a-i înmulţi este o garanţie a educaţiei, rezilienţei, capacităţii de supravieţuire şi avansare pe scara socială.   

În acord cu cele afirmate mai sus, studiile arată că bărbatul care nu aduce/nu are potenţialul de a aduce un context favorabil într-o posibilă relaţie, nu există pentru acea relaţie. De aceea, conform altor studii, bărbaţii mai neatractivi fizic dar cu venit mare, au fost preferaţi bărbaţilor atractivi, dar cu venit mic. Iar când lucrurile s-au modificat, bărbaţii frumoşi şi bogaţi au fost preferaţi celor urâţi şi săraci.

Pentru femei, însă, lucrurile stau diferit.. deoarece indiferent de starea materială, au fost preferate femeile frumoase - deoarece suntem oameni şi ne place frumosul. Acesta este motivul pentru care persoanele aspectuoase au succes în viaţă. Şi de aceea s-au şi inventat filtrele de înfrumuseţare şi toate căile de cosmetizare a realităţii. 

O veche zicală spune că femeile se îndrăgostesc de ceea ce aud, iar bărbaţii de ceea ce văd. De aceea, femeile se machiază şi bărbaţii mint. 

...ceea ce, desigur că nu-i adevărat, chiar dacă studiile sociale confirmă această idee.

Până la urmă, dragostea este cea care contează. Şi care trece repede, în principiu. Şi nu o spun eu, ci realitatea: de câte ori nu ne-am îndrăgostit orbeşte de zeiţe şi zei, pentru ca, în momentele de claritate, să experimentăm căderea în infern şi să realizăm că acele persoane nu numai că nu erau ceea ce credeam, ci din contră: erau exact opusul a ceea ce ne doream. 

Dar dacă a fost proiecţia potrivită şi ne-a pălit dragostea-n vintre... ghinion de neşansă! O dragoste care, din punct de vedere evoluţionist, nu este decât o scurtă descărcare de chimicale în creier, care să ne ajute să perpetuăm specia. 

O specie de animale (oarecum) superioare.

O specie care crează cu o mână şi distruge cu cealaltă. O specie care, în numele păcii, porneşte războiul. O specie care, în spiritul cooperării, stimulează concurenţa. Care în numele siguranţei, întăreşte opresiunea... Şi care militează pentru reducerea consumului, dar stimulează consumerismul.

Noi suntem oameni. Şi acesta este elefantul din creier.

Să bem pentru asta şi-un cântec vesel să cântăm... acela cu gâr, ca să ne profunzim şi să ne schimbăm viaţa în bine:

 [Fantomel x Kate Linn - Dame un grrr]

Elefantul din creier (partea I)

Aţi auzit de melodia aceea, cu refrenul "Aaaa-Pa-Ţ, A-Pa.Ţ, ahaaaaa, aha, aha"? Sau... poate cunoaşteţi varianta românească: "Ce-oi pă-ţi, 'oi păţi! Ce-oi pă-ţi, 'oi păţi! Ahaaaaaa, aha, aha"!

Nuuu? Nimic?

Dar pe Bombardino Crododilo îl ştiţi? Sau pe Tralalero Tralala...  

Nu?  Tot nimic??? Hai măi... cum aşa ceva?

Uite, vă mai dau o şansă: pe Tung Tung Tung Sahore, sigur îl cunoaşteţi! Sau...Staţi aşa! Cum adică "NU"?! Pfffff.... ce lume, ce lume! Ni se duc tradiţiile de râpă! 

Şi te pomeneşti că nu o ştiţi nici pe Balerina Capucina Mi-Mi-Mi-Miiiiii! 

Mda, trist - deşi nu pot spune că nu era de aşteptat.

Da' nu vă faceţi griji, că nici eu nu am auzit de chestiile astea - deşi, cică ele sunt în trend de câţiva ani. De fapt, aproape că s-au şi învechit. Numai că, dacă viaţa mea nu-i la modă, ce să fac? Aia e! Ghinion şi mult succes, data viitoare!

De fapt, staţi că mint! De "Aaaa-Pa-Ţ, A.Pa.Ţ." am auzit la un cunoscut, care fredona acest şlagăr în barbă, atunci când ne-am întâlnit. Apoi, zilele trecute, m-am lovit de sus-numitul hit când pierdeam vremea cu story-urile de facebook, în timp ce aşteptam să cobor din maxi taxi-ul care mă ducea din colo-ncoace. No...şi m-am gândit că-i vreun hit de tik-tok, adică un refren ce câteva zeci de secunde, care prinde la public, deşi nu are o anume importanţă artistică.

Nu mică mi-a fost mirarea când am aflat, după cercetări ulterioare, că refrenul tik-tokăresc este ditamai melodia de aproape patru minute, cântată de o fată cu nume de vin (Rose, adică) şi Bruno Mars - de care auzisem, că făcea ravagii cu "Just the way you are"... o melodie de super-îndrăgostiţi, pe care am ascultat-o şi eu pe vremea când raţiunea mea era foarte sentimentală. Sau... sentimentalistă?

Şi dacă stau să mă gândesc, cred că am auzit şi de Balerina Capucina. Ieri, ca să fiu mai exact, când urmăream o recenzie pentru "Ballerina", noul film din lumea "John Wick". Iar comentacii clipului erau dezamăgiţi că recenzia nu era pentru Balerina Capucina. Habar nu aveam cine e, aşa că am căutat-o şi am aflat-o. Vorba aceea: "cine caută, găseşte".

No. Iar această Balerinnă Capucina este un personaj absurd, inventat cu ajutorul inteligenţei artificiale, care este un produs al curentului "Brain Rot" - adică degradarea mentală şi idioţenizarea omenirii prin intermediul conţinutului online fără valoare, care oferă noi trenduri de urmat şi-ţi ocupă mintea cu tot felul de tâmpenii pe care să le apreciezi. Cam asta-i varianta scurtă.

...ceea ce, nu-i nimic nou şi nu pricep de ce s-a prins lumea tocmai acum de chestia asta. Mai ales că trendurile prosteşti au fost tot timpul...că doar nu putem spune că "provocarea găleţii cu gheaţă", îngenucheatul pe stadioane din timpurile mişcării Black Lives Matter sau curcubeiele lipite-n geam pe vremea carantinei, au avut vreo logică.

Desigur, "Ice Bucket Challenge" trebuia însoţită de nişte donaţii către asociaţiile care se ocupă de scleroza laterală amiotrofică, dar câţi au donat, după ce şi-au turnat apa în cap? Iar curcubeul din geam putea fi un semn al speranţei? Cred... deşi, dacă speri la tine-n propriul cap, ce are? De ce trebuie să arăţi? 

Stai...cum... "DE CE"? Ca să te vadă lumea că ţii cu moda sperării! Uite d-aia!

O explicaţie (aproximativ) asemănătoare o oferă şi cartea pe care am citit-o de curând. Vă tot ameninţ cu ea, deci cam bănuiţi despre ce este vorba: "Elefantul din creier - motivaţiile noastre ascunse din viaţa de zi cu zi ", scrisă de Kevin Simler şi Robin Hanson.

Bine, lucrarea aceasta nu mi-a dat sistemul de credinţe peste cap. Adică, după ce am parcurs-o, nu am descoperit "lumi noi şi ciudate", că nu sunt în Star Trek. Ci, din contră: mi-a arătat că nu-s nebun şi viaţa se desfăşoară după nişte reguli simple. Mai direct spus, avântul acestui studiu porneşte de la o vorbă de duh, spusă de nu ştiu ce psiholog faimos: "Omul este o primată egoistă" şi tot ceea ce face, vine din nevoia de a satisface câteva nevoi de bază: hrană, reproducere, apartenenţa la grup şi încă vreo câteva asemenea coordonate principale, de sorginte animală.

Sincer, nu mă porneam să citesc asemenea cărţi, că eu merg mai mult spre evadarea prin cărţi, nu spre înţelegerea lumii prin cărţi. Dar în urma unui pariu (pe care cred să sigur l-am pierdut), m-am hotărât să o citesc. Şi desigur că nu am cumpărat-o...ci am descărcat varianta pdf, de pe net. Era în engleză, dar na...ghinion. Dacă fusei unghie-n gât şi nu m-am învrednicit să mi-o cumpăr dintr-o librărie, ca tot omul, dă-i şi munceşte!

Ar fi fost a doua carte pe care aş fi citit-o în engleză, dar cum pariul e pariu... curaj găină, că te tai! Mi-am luat inima-n dinţi şi m-am pus pe treabă! Cu emoţii, că am şi eu mici traume trecute. 

Prima carte în engleză pe care am citit-o... acum vreo zece ani (tot în urma unui pariu, nu vă impacientaţi), era un fel de proiect de cercetare al unuia care se  plimba cu barca pe coasta Americii Centrale, pentru a inventaria speciile de moluşte pe care le întâlnea. 

Şi a fost o nebunie! Lipsa de acţiune şi descrierile pe pagini întregi a peisajelor descoperite, mi-au scorojit neuronii, de la atâta plictiseală. Nu am rămas cu o amintire prea plăcută în urma acestei experienţe, aşa că alte proiecte de gen -  "Belgariada", cărţi din seria "Războiul Stelelor" sau povestiri scrise de H.P. Lovecraft - pe care tot în engleză le am, au fost amânate pe termen nedefinit spre niciodată. 

 

DAR pariul e pariu şi nu mă dau în lături de la nimic.

Nu-i vorbă, că engleză ştiu chiar bine - dar parcă nu-mi venea să mă stresez prea tare. Totuşi, am făcut-o... nu cu stres, ci cu atenţie şi încet, bătrâneşte, până i-am dat de cap şi cărţii cu elefanţi pe creieri. Că de! unii au pitici pe creier, alţii elefanţi. Se mai întâmplă..

Şi ce să vă spui? Primele 99 de procente din carte nu mi-au plăcut. Chiar m-au scandalizat, într-un fel, pentru că modelul de gândire propus de autori porneşte de la aceeaşi idee: "Suntem animale şi ne urmăm instinctele". 

Iar eu nu mă simt chiar animal. Adică...nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am visuri, dorinţe, porniri artistice, dureri, viaţă spirituală şi nu dau din codiţă la prima scăpărare de bec, că ştiu că trebuie să-mi vină recompensa. Plus că, în general, am avut libertatea de a mă durea în cot de modă şi ideea de "aşa se face".   

Apoi am terminat procentul rămas din carte şi eram tot picat pe gânduri, dar o ţâră mai indulgent. 

Iar la vreo săptămână după cucerirea crâncenei redute, deja îmi puneam întrebări. Nu-i vorbă, că începusem să zăresc în jur multe modele de comportament, însă nu mă simţeam parte din grup - pentru că am o viaţă care se îndradează cu greu, în majoritatea normelor şi în principiu, trăiesc în pierdere. Adică nu obţin mai nimic de pe urma lucrurilor pe care le fac şi care, uneori, dau ca nuca-n gard - din perspectivă obiectivă. 

Însă, dacă întorc privirea spre mine şi mă analizez la milimetru... chiar şi aceste comportamente ale mele se nasc din vicii, traume şi slăbiciuni. Nu trăiesc doar în modul de voluntariat şi din bunătatea mea sufletească, inefabilă. Şi nu-s vreun special, dimpotrivă: mă încadrez, liniştit, în rândul lumii. Ceea ce e minunat!

Şi-apoi, până la urmă, calităţile nu sunt doar vicii deghizate? Cel puţin, aşa spune alt psiholog mega-deştept, despre care trebuia să aflu, ca să-mi menţin imaginea de om cu scaun la cap.

Ei... exact acesta este metafora elefantului din creier: capacitatea umană de a masca un cusur cu perfecţiunea, lumina şi grandoarea necesare pentru a ne descurca în jungla socială de care aparţinem.

Apoi, autorii îşi demonstrează logica prin analizarea diverselor aspecte ale vieţii noastre: relaţii, artă, politică, religie, educaţie, caritate, medicină, consumerism, etc.

Parcurgând paginile, la început mă amuzam. Înţelesesem modelul egoistului de serviciu şi în funcţie de capitolul analizat, căutam să ajung la explicaţie şi să văd ce vrea să spună, de fapt...

Dar despre asta, în episodul următor.

Deocamdată, e târziu, iar eu sunt obosit, că am umblat brambura toată ziua. Mi-e sete, mi-e foame şi mi-e somn... Aşa că haideţi să închinăm un păhărel, să cântăm şi să dansăm, ca să ne sară surmeneala din călcâie!

Să bem pentru asta şi să vină hitul "Ce-oi păţi, oi păţi"!!! 

[Rose & Bruno Mars - APT]