duminică, 17 noiembrie 2024

Alegeri cu cântec

Lume, lume!!!! Mai avem puţin şi vin alegerile peste noi! Din nou! 

V-aţi hotărât cu cine votaţi? Nu de alta, dar moda e ca influncerii să vă spună ce trebuie să faceţi - iar după aproape şaisprezece ani de blog, mă simt şi eu un pui de influncer. Aşadar, ascultaţi la mine ce vă spui, că ştiu exact ce sfat să vă dau. 
Repede, repede, atingeţi ecranul cu degetuţele, ca să luaţi lumină şi să vă influensăresc! Gata? Fiţi atenţi: votaţi exact cu cine doriţi! Iar dacă omu' acela nu apare pe buletinul de vot, îi faceţi chenar şi-l ştampilaţi! Vreţi ca Ronaldo să ne fie preşedinte? Nimic mai simplu!! Chenarul, ştampila, noroc bun!
 
Nu vă îndemn, nici măcar, să ieşiţi la vot! Ce-i prostia asta? În primul rând, "intri la vot"...  că urna nu e în mijloc de stradă, ca să poţi ieşi să votezi - ci este într-o clădire; un stabiliment, ceva, în care poţi, doar, să intri.  Că nu ai cum să ieşi înăuntru şi să intri afară.
În concluzie, influensăreala mea e scurtă şi la obiect: "nu vă lăsaţi manipulaţi decât de propria dumneavoastră conştiinţă"! Vrei să mergeţi la vot? Bine! Nu vreţi să votaţi? La fel de bine... Oricum va fi bine şi iese cine trebuie să iasă! Dacă Pompiliu Popescu trebuie să ne conducă ţara şi nu se duce absolut nimeni la vot, sigur se descoperă vreun eschimos cu rădăcini româneşti, care trăieşte în izolare la Polul Nord şi vrea, neapărat, să voteze cu nea' Pompiliu ăsta - care va câştiga cu 3 la 0. 
Bravo lui, să-i trăiască! Cu cântec, înainte...marş! 


Şi-acum, că am terminat cu prostiile, haideţi să ne apucăm şi de lucruri serioase... cum ar fi alte subiecte din viaţa de zi cu zi. Subiecte care, nu prea mai există...pentru că trăim şi respirăm doar pentru votare. Dar pentru că deja am epuizat acest capitol, propun să mai analizăm nişte muzică în vogă. 
Nu de alta, dar conform mitologiei lui Tolkien, viaţa a apărut din iubire şi cântec. Iar dragostea şi muzica, până la urmă, reflectă societatea în care trăim. 

Aşadar, fără alte întreruperi, haideţi să începem!
Astăzi mi-a intrat în atenţie o melodie lansată de Mira, cu puţin timp în urmă. Adică, aceasta: 


 [Mira x Florianus - Încă ne iubim]

Frumos cântecul, aşa-i?
Te împinge, oleacă, spre trecut şi îţi dă o stare de apatie tristăcioasă, plină de nostalgii. 
"Ce-am avut noi"...hm! Nimic din ce nu au avut şi alţii...dar na! Când iubim, credem că nimeni nu a mai trăit atât de intens ca noi şi este ceva atât de unic, încât nu s-a mai văzut în univers o asemenea iubire. Ştiu cum e, că am mai trecut şi eu pe acolo. 
Iar dacă "AM AVUT", înseamnă că s-a terminat şi nu mai avem. Deci dacă nu mai este, nu poţi să mai spui că "nu o să moară" - pentru că a murit deja. Gata, s-a dus. A zburat puiul cu aţa. C'est fini la comédie. The end. Konets fil'm.  Alecus bulecus! 
Dincolo de asta, melodia îmi place. Dacă pici în capcana romanticelilor şi începi să-ţi aminteşti de toate iubirile care au murit, dar "nu o să moară"... cred că începe să curgă chiar şi o lacrimă din colţul ochiului.

Iar videoclipul este foarte frumos! Serios, chiar îmi place mult! Oricând ai pune "stop cadru", imaginea aceea o poţi înrăma şi te poţi prezenta cu ea, liniştit,  la orice concurs de artă fotografică. 
Mira este... jos pălăria! Ce poţi să îî spui? 
Decorul, imaginea, culorile construiesc o atmosferă decupată din "La vita e bella"! Minunat!
Băi, dar scenariul e de noaptea minţii! Aproape că nu mai pot asculta melodia din cauza poveştii din videoclip, care dă cu mine de toţi pereţii! Cine o fi gândit-o, nu ştiu... dar rău a gândit!   

În clip este vorba despre EA - care iese dimineaţa, ca o garofiţă pe străzi, se dă cu bicla la vale şi cântă "Ce-am avut noi, nu o să moară...Suntem blocaţi la prima seară... Acelaşi sărut şi aceeaşi scară, încă ne iubim...Noi încă ne iubim". No, şi domnişoara cumpără floricioace, le mai miroase, mai priveşte în zare, se mai îmbrăţişează singură şi iar mai cântă oleacă...
Într-o cameră, lângă un pian, stă EL...şi ba suceşte o foaie, mai scrie ceva, mai clăpăceşte clapele pianului, mai priveşte în zare şi cântă acelaşi refren: "Ce-am avut noi, nu o să moară...Suntem blocaţi la prima seară".
Iar la final, EA se întoarce de la piaţă, ajunge în faţa unei uşi, ciocăne, iar EL se ridică nerăbdător, cântântând în duet, cu patimă, binecunoscutul refren.  EA ciocăne, EL trage zăvorul, deschide uşa şi....ŞIIIII... CÂND COLO, CE SĂ VEZI? ĂLA NEGRU DE RESPIRA GREU... ERA TAC-SU, BĂ!

Scuze...mi-a sărit ideea pe altă linie. 

Cum spuneam: EL deschide uşa şi în prag e o banală ea. Drăguţă, e drept, dar nu-i EA. Pentru că EA ciocăne, iar când i se deschide uşa, în prag e un banal el. Bărbat bine, e drept, dar nu-i EL.
Iar EI cântă în duet "Încă ne iubim, noi încă ne iubim". 

Frumos?  
Poate... Doar că mie nu-mi mai place şi nu pot pricepe de ce în povestea vizuală a melodiei, EI se întâlnesc, se iubesc, apoi se despart. 
Dar tot se iubesc şi despărţiţi... motiv pentru care, LOGIC, îşi fac noi relaţii: EA + el şi EL + ea - că doar nu vor rămâne singuri şi fără sentiment! Problema e că EI încă se iubesc şi îşi cântă dragostea nemuritoare pe care şi-o poartă, în timp ce se întreţin cu el şi ea. 

Ce e în neregulă aici? TOTUL, după părerea mea! Pentru că mă întreb: dacă EI se iubesc, de ce se despart? Bine, o fi ca-n telenovelă: se pun de-a curmezişul familia, prietenii, rangul social, culoarea pielii, me-too, discirminarea, ofensarea... din astea de modă nouă. Ok, se întâmplă. 
Dar nu-i puţin cam urât să recunoşti că încă iubeşti pe cineva din trecut şi să accepţi să intri într-o relaţie cu altcineva care, probabil, te iubeşte? Adică, nu ştiu...mie mi se pare definiţia relaţiei toxice. Aia cu poezia singurătăţii-n doi, copilul interior traumatizat, neînţelegeri...şi, în principiu, calea sigură spre nefericire. 
Deci: de ce ai face aşa ceva şi mai ales, de ce ai promova aşa ceva? 

E adevărat că într-o viaţă de om, acumulezi nişte dureri în suflet. Neîmpliniri, traume, doruri... care nu prea se vindecă. Indiferent ce ai face, e posibil să mai rămână un ghimpe pe-acolo, în funcţie de cât de intensă a fost experienţa respectivă. Iar dacă prezentul e mai gol, pe undeva e normal să te atragă trecutul. 
Dar când ai zis "Gata, până aici! Haideţi să haidem!" - şi găseşti fericirea... îţi bagi picioarele în ce a fost şi te concentrezi pe ce ai. Nu mai dai vrabia din mână pe cea de pe gard, că le pierzi pe ambele. 

Înţeleg emoţiile şi lipsa de raţiune pe care o aduce intensitatea acestora. Doar că iubirea nu învinge totul, iar "sentimentul fără raţiune e doar sentimentalism", aşa cum spune un prieten. Şi are dreptate: dacă nu abordezi situaţia şi logic, o dai în jelanii infantile, care nu numai că nu ajută pe nimeni, dar provoacă şi mult rău.

Deci: de ce ai face aşa ceva şi mai ales, de ce ai promova aşa ceva? 

Nu ştiu...dar noroc că avem şi alte alternative.  
De curând, Elena Gheorghe a scos şi ea o melodie nouă. Se numeşte "Colţ de Pământ" şi, din multe puncte de vedere, face parte din aceeaşi categorie cu ceea ce cântă Mira. Este despre iubire, dor, dragoste din tinereţe şi vremuri de mult apuse. Ce să zic? Odată cu venirea toamnei, ne-a pălit pe toţi asteania şi navigăm nesăţioşi cu barba pe valurile trecutului grandios.
 
Ca şi în cazul melodiei de mai sus, şi această piesă are videoclip la superlativ: actorii, decorul, imaginile, culorile...totul este atent ales, pentru a se crea o poveste plină de melancolie. Şi o înşiruire de fotografii de artă în mişcare.  
Chiar şi scenariul videoclipului este asemănător: EI se întâlnesc, se iubesc, apoi se despart. 

Diferenţa este, însă, că peste ani, cei doi îndrăgostiţi îşi aduc aminte de clipele fericite şi vizitează locurile dragi, retrăind amintirile frumoase. 
Numai că EA este o bătrânică singură, care se aşează pe banca LOR, lăcrimează şi citeşte vechile scrisori de amor. Iar EL, este un bătrânel singur, care retrăieşte aceleaşi amintiri şi revede aceleaşi locuri dragi - dar în alt moment temporal.
... ceea ce este uman.

Este normal să te cuprindă nostalgia, uneori... chiar şi când te duce, mereu, spre aceeaşi persoană. 

Să bem pentru asta!
Şi un cântec să mai cântăm, ca să alunece vinişorul pe şoseaua gâtului. 
Hai mai sus, paharul sus, trăiască cine l-o pus!


[Elena Gheorghe - Colţ de pământ]

P.S.: Apropo: care melodie vă place mai mult? Cea a Mirei sau cea a Elenei? 
Eu votez cu Elena.

joi, 31 octombrie 2024

Muzică de groază

V-aţi întrebat, vreodată, unde începe şi unde se termină arta?
Nu de alta, dar de-a lungul timpului, arta a căpătat cele mai... hai să zicem "ciudate" forme. Însă, întreb: ciudatul acesta, are vreo limită? 
Pare că nu, dacă mă uit la produsele artistice actuale - ceea ce înseamnă că între un rahat aşezat pe-o margine de bideu şi Capela Sixtină nu mai este nici o diferenţă. E artisticăraie, dom'le!
Dar, oare, aşa să fie?

Apoi, vin cu altă întrebare:
Vă mai amintiţi de "tânăra Erika Isac, o tânără de numai 24 de ani care a cântat o melodie compusă de tânăra Erika Isak, o tânără de numai 24 de ani"? Era ceva de un feminism atroce, despre fete inocente, care nu sunt libere să facă orice vor din cauza masculinităţii toxice - care le înspăimântă şi le obligă să-şi pornească locaţia de la telefon când frecventează diverse cercuri dubioase. 
No, bun...aţi fixat personajul? Atunci, meritaţi aplauze!

Eu uitasem că există o asemenea "cântăreaţă manifest". Am scris despre ea acum ceva timp şi mai mult din întâmplare; m-a dezgustat şi nu am stat să îi cercetez activitatea prodigioasă, pentru că am şi lucruri mai importante de făcut în viaţa asta. Plus că, dacă vreau să mă relaxez, ascult şi eu o muzică bună, care să îmi dea o stare plăcută -  nu toate tâmpeniile.
D-aia am uitat de dânsa....până mi-am reamintit. 

Acum câteva zile, dragul nostru Youtube îmi sugerează noul hit-hot-mega-single al Deliei, în colaborare cu sus-numita artistă. Pe Delia o ştiţi, aşa-i? Delia, de la N&D; "Haide vino înapoi-poi, să fim iar amândoi-doi...vino la mine! Vreau să fiu iar cu tiiiiiiiinneeeeeeeee...". No, aceea; şi cântă de vreo două decenii - adică e un nume cu greutate pentru industria muzicală de la noi, chiar dacă, din când în când se mai şi prosteşte. Cam des, în ultima vreme, dar asta e altă discuţie. 

Revenind la oile noastre: când am văzut clipul sugerat, îmi zic: "Iaaaaa...a scos Delia clip nou...ia să văd"! Era în colaborare cu Erika Isak, un nume care-mi suna cunoscut şi nu ştiam de unde. Dar am deschis clipul... şi-ncepe minunăţia:
Un domn în costum, cu zâmbetul pe buze, o mimă afectată şi plin de emfază politicoasă, ne întâmpină galant: "Dragi oaspeţi, bine aţi venit în studiourile noastre... interferenţe..purici-bâzzz-bâzzz... la cea de-a doua colaborare a doamnelor muzicii româneşti"...
Şi-apare Delia - mergând unduit, îmbrăcată cu o rochie de seară şi pe cap cu o coafură de anii '30, care aruncă o privire languroasă spre privitor (eu, în cazul acesta) şi începe să glăsuiască pe ritm sacadat:
"Da’ nu vrei tu să te duci dracu' 
Cu tot cu mă-ta și cu tac-tu
Că ne-ai făcut pe toți cu capu’
Nu știu de ce m-am complicat
Știi și tu că ești ratat".

CUUUUUMM????
Stai, că nu se poate aşa ceva! Ce-a zis duduia?? Mă face ratat? Da' cu ce i-am greşit? Că-i dau vizualizări şi-i bag bani în portofel? 

Am rămas perplex!
Iar după prima strofă de hit, am închis Youtube-ul şi mi-am băgat toate picioarele, fără a mai aştepta să înceapă cântăceala şi diva colaboratoare numărul doi. Este oribil ce-am ascultat şi nu simt nevoia de mai mult!



De fapt, abia acum, când scriu, am citit versificaţia cu pricina - ca să verific dacă nu cumva am înţeles greşit şi judec la prima impresie o operă de artă. Doar că, vorba aceea: "La prima vedere, mi-ai părut prost; la a doua vedere, m-am convins". Aşa şi eu: am constatat, fără stupoare, că am avut dreptate şi hitul este o mizerie.  Sau artă de mare cşlasă, dacă e să folosesc cuvinte moderne. Practic, avem de-a face cu o invocaţie manifest a unei domniţe furioase, care a fost fermecată de unu' cu ceva aparte. Un ceva misterios, care-i dădea fetii cu atracţie fatală - până nu a mai ascultat-o sau şi asta îl împroaşcă de respect, că are tot dreptul.
Pe cale de consecinţă logică, înţelegem că rătăţeala lu' gagic era quelque chose-ul care îi dădea cu atracţie fatală domniţei? Cam da.
Păi atunci, ce să mai zic? "Put your hands up for Detroit, a lovely city" - ca să citez dintr-un alt hit mai vechi. :))   

Da' ce idiot a compus porcăria asta? În primul rând că nu are logică şi...în al dolilea rând, nu am auzit în viaţa mea, un cântăreţ care să te înjure şi pe tine şi pe părinţii tăi, din primul vers. Şi nici din următoarele, de fapt. Până şi Gheţoasă...cum îl chema? Ăla cu "dă ţigancă", ce făcuse vâlvă pe la nu ştiu ce festival, că promovează discriminarea prin hiturile sale de succes, era cuminte pe lângă ce au lansat divele duamne ale muzicii româneşti!

Stai... GHEBOASĂ, măi, aşa-l chema! No, el! Avea o cântare în care repeta obsedant "Dă-i, ţigancă, o ce ţigancă frumoasă, când dă din" sprâncene, desigur! Şi asta era toată sforţarea artistică ce provoca ovaţii şi un sentiment înălţător de apropiere cu Sferele Înalte - până şi-au dat seama oamenii de cultură că "ţigancă" e un cuvânt ofensator. Şi mi ţi l-au încins pe  "domnul muzicii româneşti", de i-au mers fulgii! C-apoi dacă fetele alea de te trimit în vizită la Nichipercea sunt doamne ale muzicii, băiatul ăsta cu ţiganca lui... de ce să nu fie domn al muzicii?
Mai ales că nu a făcut nici un rău! Din contră...omul era animat de îndrăgosteală şi i-a făcut dedicaţie  inimii lui. E drept că nu a ştiut să o zică galant, precum Dem Rădulescu: "Eşti frumoasă ca un trandafir cu fir bătut, numai bună de sărut"! - c-apoi, na! Îţi trebuie niţică fineţe şi cultură, ca să umbli cu asemenea subtilităţi. 
...dar asta nu e o crimă! Mai ales că sunt fete, precum cele din povestea cântată a Deliei, care apreciază bărbatul hotărât, neaoş şi care ştie să provoace atracţii fatale - adică senzaţii instinctive, nu emoţionale. 
Până la urmă, pare că şi-o iau şi ele, dar nu contează! Totul e permis în dragoste şi război.
Nu aşa se spune?

Dar Delia, frate...a sărit rău de tot calul!
Dacă mă duc şi eu la un concert de-al ei... Bine, nu mă duc! Prefer să merg în reluare, la Elena Gheorghe. Dar să zicem că mă duc la Delia! Şi apare diva pe scenă; casc gura la ea, să nu cumva să-i pierd vreo vocaliză şi începe: "Da nu vrei tu, să te duci..."
Ce mai zici la faza asta? Da, mamă, eşti beată! Te-am pupat pe portofel, ne vedem când ne întâlnim, adio şi n-am cuvinte. 
Păi cu ce drept mă insulţi degeaba? 

Cel puţin, nu aşa se înţelege?! Vine artistul, se uită în ochii tăi şi te-njură de părinţi. 
Şi sunt sigur că acesta atitudine va prinde la public. Nu-i normal? Când eşti prinţesă dulce şi suavă ca o garifiţă, iubeşti cu sinceritate şi dai peste un nenorocit care îţi face inima franjuri, nu-ţi vine să-i trimiţi tot neamul pe apa Sâmbetei? Ba da!  

Sau nu. Adică, eu nu sunt aşa! 
Am suferit din cauza îndrăgostelii, de mi-a ieşit pe nas! Eram ca-n cântecul acela, de la Anton Pann: "Inima mi-e plină de a ta fiinţă şi-ncotro m-oi duce, eu te întâlnesc. Iar tu fugi de mine, nu ai umilinţă... Mă laşi ca să sufăr şi să pătimesc". 
Dar niciodată nu mi-a dat prin cap să blestem săraca domniţă, că nu avea ea nici o vină că nu am corespuns eu cu dorinţa ei de îndrăgosteală. În cel mai rău caz, eu eram vinovatul, că visez la cai verzi, pe pereţi. Aşa că mi-am dus crucea, ce să fac? Vorba lui Iohannis: ghinion şi mult noroc în viaţa viitoare! 
De ce să porcăi în stânga şi-n dreapta? Iubirea parcă nu era cu scatoalce şi blesteme, ci cu dăruire, empatie, sacrificiu de sine... d-astea de bine. 
De altfel, eu nici nu drăcui, nici nu înjur. Oi fi prea sensibil, mai ştii? Poate de aceea mă zgârie pe creieri când aud asemenea exprimări - pe care le asociez cu o sărăcie mentală, dar mai ales spirituală.
Aşa că încerc să mă delimitez de astfel de medii sau forme de artă care promovează inestetica urâtului. Nu e mai bine să ascult altceva? Că avem şi alţi cântăreţi talentaţi în România... şi vreo trei cunosc personal.

No, gata cu pălăvrăgeala -  că ne întindem prea mult şi nu e cazul!
Haideţi, mai bine,  să ascultăm ceva frumos, ca să ne distrăm şi pe ziua de azi!
Bem şi ceva bun? Am Sheridan's, cremă de whiskey, Amaretto, vin liturgic, Grasă de Cotnari şi ciocolată albă cu alune caramelizate. Răsfăţ, nu jucărie!
Hai, că fac cinste! La mulţi ani, ziua de azi!... iar dacă nu dau în diabet, mai fac cinste şi data viitoare!

Să bem pentru asta!!!!!!!



   [Anton Pann - Inima mi-e plină]

Şi încă o melodie, ca să-mi sterg din memoria auditivă prosteala celor două duamne ale muzicii româneşti. 


[Dryante & Ellyn Storm - Hunt or Be Hunted/ Witcher 3]

miercuri, 16 octombrie 2024

Despre muzică şi ceva sănătate mintală

A fost 10 octombrie? Că eu nu mai ştiu...
Timpul se topeşte din ce în ce mai repede, în ultima vreme şi nu mai sunt conştient de datele din calendar. Ba e miercuri, ba e duminică, ba e joi; ba suntem în întâi ale lunii, ba-n 30... E un adevărat haos la mine în cap! 

No...deci ce zi este azi? Staţi oleacă, să-mi verific ceasul inteligent - că-mi spune dânsul! Nu d-aia mi l-am luat, ca să mă ajute când sunt ca oaia capie?
Aşadar, conform inteligenţei artificiale, azi cică este...NUUUU!!! NU. SE. POATE. AŞA. CEVA!!! Azi este miercuri, 16 octombrie 2024? Păi unde a zburat şi luna asta, că mintenaş trece! De fapt, unde a zburat vara? Ultima dată când m-am uitat în calendar, parcă era iunie!!! Apoi am fost câteva zile la mare, m-am dat niţel în spectacol, pe ici - pe colo... şi gata octombrie??? 
NUUUUUUUU...N-ARE CUM!! S-A PROSTIT INTELIGENŢA ARTIFICIALĂ, E CLAR!!

...deşi, am văzut la ştiri că era coadă la moaştele Sfintei Parascheva. Păi asta e sărbătoare din 14 octombrie!
Băăăiii...să ştiţi că aşa este! Azi e chiar 16 octombrie. Să-mi trag pălmi! Păi mai e oleacă şi cântăm "Hristos se naşte, Domnul coboară"! Mâncăm cozonac, ciocnim nişte ouă şi luăm vacanţa de final de an şcolar! Mno, măcar atât...că şi-aşa abia aştept să vină vara! 

Asta înseamnă că a trecut 10 octombrie? Nasol!
Da' ştiţi de ce tot zic de ziua asta? Pe 10 octombrie se sărbătoreşte - mă rog, S-A SĂRBĂTORIT - Ziua Mondială a Sănătăţii Mintale. 
În trecut, nu prea am băgat în seamă această zi. Mă durea-n vârful cotului de sănătatea mea mintală - şi asta pentru că mă ştiam sănătos şi toată lumea mă lăuda pentru asta. Ba unii îmi mai spuneau: "Când ţi-o făta mintea nişte pui, să ne dai şi nouă"! - semn că eram o lumină cum rar se mai întâlneşte într-o viaţă de om.  
Dar, de la o vreme, la cum merg treburile pe aici... se pare că trebuie să-mi revizuiesc atitudinea, că nu ştiu cât mai am creierii întregi. Adică, na! Cercetătorii (englezi) spun că pierderea noţiunii timpului e primul semn de degradare cognitivă - iar eu am cam trecut pragul acesta. Bine, de fapt, creierul cică începe să se prostească de la 25 de ani şi după 40 de ani, neuronii încept să moară în ritm accelerat. Ceea ce, Doamne ajută! Vorba 'ceea: "Prost să fii, noroc să ai"! De prima parte, se pare că mă achit cu succes; de-acum aştept să-mi zâmbească şi astrele! 
Neti, unde eşti? Ia de bagă la astre 10 lei în buzunar, să tragă o ocheadă şi pe strada mea!!
 
Totuşi, dacă sănătatea mintală ar fi o banalitate, e clar că nu ne-am mai simţi obligaţi să o sărbătorim. De unde reiese că trebuie să ne des-sănătoşim la cap, ca să supravieţuim şi să apucăm ziua de mâine. 
Nu de alta, dar în ultima vreme, societatea pare că e plecată cu pluta pe Nil. IAR ASTA NU E UN LUCRU RĂU, să ne-nţelegem!!! Vizităm şi noi Cairo, templele din Luxor şi Karnak, Valea Regilor, Valea Reginelor, Templul faraoancei Hatshepsut... chestii din astea, care au legătură cu istoria neamului omenesc.

Problema mea personală e că nu sunt atât de evoluat încât să mă urc pe acea plută destinată celor cu capul limpede. Aşa că îmi serbez bruma de sănătate mintală aşa cum pot şi eu: o ciocolăţică la kil, o muzichie, o bericioaică sub formă de ladă, multă coca cola (că nu mi-am propus să mor sănătos) şi în principiu, tot felul de chestii care mă fac să rânjesc fasolea.
De exemplu... fix pe 10 octombrie, am fost la un concert Elena Gheorghe. Şi cum mi-a plăcut de ea de când o ştiu, ce mi-am zis: "Hai să o văd şi pe real, că n-o fi foc"!
Şi într-adevăr, nu a fost. Adică, na...a fost focul inimii, dar ăsta nu se pune, că-i de bine.

Cât despre concert, a fost minunat! A cântat domniţa, de a rupt scena în două! Nu-i cunosc chiar tot repertoriul, că nu sunt mega-fan înrăit. Melodiile mai vechi, cel puţin, au cam trecut pe lângă mie...  dar nu conta! Era sus, pe scenă... îşi făcea treaba, eu mă bucuram, mai fredonam câte un vers din amintiri...frumos! Şi când a început să cânte pe aromână, să te ţii explozie de bucurie! 



Nu povestesc prea mult despre asta, că nu ai cum să redai muzica prin cuvinte. Menţionez, totuşi, câteva momente care mi-au rămas în minte:
În primul rând, spectacolul s-a ţinut într-o sală - şi a fost ceva inedit, oarecum. La toate concertele la care am fost, am stat numai în picioare - şi oricât mi-ar fi plăcut ce auzeam, la un moment dat tot mă apuca durerea de picioare şi-n timp devenea atât de rea, încât nu mai puteam fi atent la ce este în jur. 
Dar acum, boierie, frate! Eram pe jilţ, ca jupânu'!

Aveam locul pe partea stângă a sălii...şi nu ştiu cum m-am nimenit, că partea stângă era a bătrânilor. Bine, nici eu nu-s vreun june cu "mustăcioara lui, pana corbului", dar nu am intrat nici la vârsta a treia. No, şi fiind printre pensionari, ne bucuram ca ardelenii, mai mult pe interior. 
Însă, în  partea dreaptă a sălii, limita de vârstă era de maxim 25 de ani - şi era o frenezie şi o fierbere pe acolo, de ziceai că eşti la bâlci! Ei fredonau, ei cântau, ei urlau, erau toţi în picioare şi dansau pe loc sau în hore ad-hoc...na, cum se face le petreceri! 
Iar Elena, săraca a cântat şi ea, mai mult spre partea stângă. Ceea ce e normal, dacă de acolo primea cel mai elocvent răspuns. Iar pe la vreun refren cunoscut, mai zicea: "Acum voi! EEEEE...eeee..." - şi partea din dreapta "EEEEE-EEEEEEEE", din toţi bojocii!!!!!!! Apoi, iar zicea: "EEEE...eeee! Acum voi"!!! Iar din dreapta sălii răspundea câte un glas pierdut în depărtări: "ee"... "e"....

Eu recunosc că tăceam. Adică no...nu-mi plac chestiile astea de dresaj, oricât de fan aş fi. De fapt, sunt fan, pentru că nu m-am mai bucurat aşa de mult, de ceva vreme. Multă vreme. Vorba poetului: "Codrule, codruţule, ce mai faci, drăguţule? Că de când nu ne-am văzut, MULTĂ VREME a trecut"!
Dar mai aveam un motiv pentru care tăceam: nu mă puteam bestializa, că nu voiam să deranjez oamenii din jurul meu. Dacă am fi fost cu toţii în picioare, urlând şi dansând, era altceva. Dar aşa? Desigur că nu mă lega nimeni de scaun, dar când libertatea mea invada libertatea celor din jur şi le limita participarea la actul artistic, prin poluarea fonică şi vizuală pe care o răspândeam, nu eram nesimţit? Eu cred că da, de aceea... m-am bucurat cu limite.
Apoi, mă gândesc şi la altceva: de eram vreun domn... la costum, cravată, limuzină, top-model pe partea dreaptă... chestii din astea. Se cădea, oare, să sar ca apucatu' din scaun, de parcă mă înţepa un cui în dos? Să urlu şi să arunc toate mâinile în cine ştie ce direcţii? Dacă-l împungeam pe vreun vecin în nas sau îi băgam deştu'-n ochi, pe unde mai scoteam cămaşa?
În plus, dacă eu eram cel liniştit şi-l găsea strechea pe unu' din faţa mea, iar în loc de scenă şi artist vedeam doar fundul ăluia care se zbânţuia printre scaune, nu mă apucau toţi nervii? BA DA!  

Alt aspect care mi-a plăcut a fost acela că având vizibilitate mai multă spre latura stângă a scenei, vedeam şi culoarul ce duce în culise. Reţineţi acest detaliu.
Elena cânta, dansa, făcea show. Şi cam la două - trei melodii, schimba ţinuţa. Chiar mă întrebam cum poate dansa atât, fără să se încingă... mai ales că mă ştiu pe mine: sar de câteva ori şi mi se fac fleaşcă hainele pe mine. Zici că-s câine plouat, nu alta! 
Unde rămăsesem? A, da! Elena cânta, dansa, făcea show. Şi-apoi o vedeam cum se duce spre culise. Frumos, elegant, cât de cât - ca o doamnă ce se află! Şi-apoi, cum trecea de colţul cortinei şi socotea că nu se mai vedea din sală, accelera ca din praştie şi o rupea la fugă! Toc...toc...toc...toc-toc-toc-toc-toc!!!! Mărunţel, că era pe tocuri de 15  - însă, avea o ducă vecină cu atleţii olimpici.
Bineînţeles, că la întoarcere apărea ca regina, calmă şi somptuoasă. Dar după vreo zece minute, iar pleca la schimbat, în acelaşi mod; şi nu m-am putut abţine să nu zâmbesc. Mi s-a părut cel mai tare moment din tot concertul! 

Melodiile i le cam ştiam. Dansurile le ştiam, videoclipurile i le-am tocit de la atâtea vizionări... dar e o experienţă nouă să arunci o privire şi dincolo de strălucirea faţadei. 
Mai ales că ştiu cum e şi au fost cazuri când a trebuit să mă schimb şi eu la foc automat. Din cauza vitezei, mi-am băgat picioarele pe acelaşi crac de pantaloni, mi-am mai pârâit mânecile de la haină, mi-am luat tricoul pe dos... dar cel mai adesea, după ce mă schimbam, îmi ajungea limba la genunchi de-atâta grabă şi oboseală. 
Aia e! Dacă aş fi făcut armata, învăţam să mă schimb la băţul de chibrit. N-am făcut-o...ghinion!

Încă ceva: mi-a plăcut mult comportamentul smerit al Elenei Gheorghe. Deşi e un artist important în ţara noastră, nici măcar o secundă, nu a vrut să arate cât de tare este ea şi ce mişto e să fie vedetă. Din contră: a vorbit despre importanţa familiei şi a tradiţiilor în dezvoltarea ei ca om, a mulţumit lui Dumnezeu pentru talentul pe care i l-a împrumutat şi a mulţumit publicului care a venit să o asculte. Nu doar cu vorbe, ci prin atitudine. Prin gesturi şi chiar prin emoţiile pe care se vedea că le are - şi care au creat o atmosferă de linişte, nu de agitaţie şi încrâncenare.
Pentru câteva minute, m-am simţit special. Şi a fost bine.  

Una peste alta, de Ziua Sănătăţii Mintale, am căutat oleacă de bunăstare psihică. 
De fapt, fac asta din ce în ce mai des;  de aceea în ultima perioadă, încep cu "La mulţi ani, ziua de azi"! Nu că-i vreo mare sărbătoare, indiferent ce idioţenii am mai sărbători la nivel mondial - ci pentru că străduiesc să caut, ca nebunu', picătura aia bucurie din marea de nebunie.
Problema e că nu ştiu dacă fac bine, pentru că în atâtea normalităţi, ce mai înseamnă să fii sănătos la cap? 
De fapt, sănătatea asta mintală, nu cumva este o construcţie semantică segregaţionistă, discriminatorie şi profund jignitoare, menită să ne eticheteze şi să ne izoleze în peştera mentalităţilor de mult apuse? De ce să împărţim societatea în "sănătoşi la cap" şi "nesănătoşi la cap", când putem trăi toţi  laolaltă, ca fraţii? Fiecare în pătrăţica lui, cu normalitatea lui, cu viaţa lui, cu fericirea lui - după normele moderne.  :)) :)) :)) 

Aşadar, să ne unim la un păhărel, că uite acuş vine cântecelul vesel!
De le Elena, desigur, ca să marcăm momentul! 



[Elena Gheorghe - Gura ta]

Şi pentru că habar nu am cum să mai definesc sănătatea mintală fără a ofensa pe cineva, dar m-aţi prins într-o perioadă mai bună şi simt nevoia să ne bucurăm împreună, vă mai ofer ceva deosebit: încă un cântecel, pe care l-am descoperit de curând:


[Ellyn Storm - A Story You won't Believe]