Pe de-a-ntregul

Acum vreo doisprezece ani, m-am înscris la un curs de Artă Fotografică, organizat de domnul Mihai Vasile. Iniţial, eu l-am cunoscut ca artist fotograf; iar timp de şase luni, cât a durat cursul respectiv, am aflat că este un artist în toată puterea cuvântului: era şi regizor, scriitor, scenograf, actor şi fondator al Teatrului Equinox. Super-tare omul, mi-a plăcut maxim de el!

Şi în plus, aducea cu sine o energie boemă, de  parcă era desprins dintr-o poveste. Eu, cel puţin, ori de câte ori îl vedeam, îmi aduceam aminte de Gandalf, din "Stăpânul Inelelor". 

Tot prin prisma acestui curs de fotografie am aflat şi de Festivalul de Arte Vizuale "Nichita la Echinocţiu". La vremea aceea, evenimentul nu avea cine ştie ce expunere şi mi se părea un fel de festivitate şcolară, apreciată de câţiva cunoscători şi cam atât. Totuşi, organizarea implica foarte multă pasiune, care, în scurt timp, s-a lipit şi de mine. Cred că de atunci am şi început să citesc, mai serios, poezii de Nichita Stănescu. Pe unele dintre ele le-am şi recitat, cu diverse ocazii şi mai ales când îmi mai pica câte o dragoste pe cap.

No, dar aventura artelor vizuale s-a terminat şi a urmat restul vieţii mele, cu toate meandrele sale concrete. Am continuat să fac fotografii, am continuat să citesc poeziile lui Nichita. Totuşi, nu le mai recit nimănui, chiar dacă,  pe câteva dintre ele, le iubesc cu tot sufletul. 

Iar de festivalul "Nichita la Echinocţiu"...ce să mai zic? Deşi nu am mai auzit nimic despre subiect,  îmi amintesc de el în fiecare an, ori de câte ori vine Echinocţiul de primăvară. La un moment dat, chiar mă întrebam dacă se mai ţine şi... da, să ştiţi că se ţine. Anul acesta este ediţia a XX-a.  

Apropo de asta: 

La mulţi ani! La triplu mulţi ani, că e zi de foarte multe sărbători: Echinocţiul de primăvară, data de la care începe primăvara astronomică. Ziua Internaţională a Teatrului pentru Copii şi Tineret. Dar şi Ziua Internaţională a Fericirii.  

Atunci, fericire şi noroc! Să fim fericiţi, cu suflet de copil, poftă de viaţă şi visuri renăscute! C-apoi... dacă dă soarele niţel, parcă şi viaţa pare mai acceptabilă! Nu-i aşa? 

Ciudat este că, în sinea noastră, cu toţii ne simţim trişti şi neînţeleşi. Neîmpliniţi şi cu un gol în suflet. Un gol ascuns, pe care îl regăsim doar în intimitatea propriei singurătăţi. Un gol care nu poate fi umplut pe de-a-ntregul şi care ne face să ne dăm seama cât de singuri suntem. Oriunde am fi, orice am avea, cun oricine am fi. 

Ştiu că mă veţi contrazice, dar nu contează asta... pentru că oamenii nu se cunosc după ce spun, ci după reacţiile pe care le au când sunt sub presiune. Sau beţi. Adică, exact în momentele în care ne eliberăm de orice inhibiţie şi constrângere socială. 

Abia atunci căpătăm curajul de a nu ne mai ascunde şi de a fi noi înşine; abia atunci dăm glas celor mai adânci temeri, scoatem la lumină cele mai ascunse secrete şi ne comportăm exact aşa cum ne dorim... pentru că realizăm că, în cele din urmă, nimic nu contează. 

Totuşi, nu cred că este necesar să transpunem în fapte orice idioţenie de gând care ne trece prin minte - pentru că, până la urmă, nu toate muştele fac miere şi nu tot ce zboară se mănâncă. Aşa că... beţia e câh!

De-a lungul timpului, am avut numeroase ocazii să îmi testez teoria nefericirii - şi până acum, nu prea a dat greş. Chiar recent, în timp ce dădeam scroll-scroll pe diverse pagini de internet, ca să-mi mai treacă de plictiseală, am găsit o imagine care mi-a reamintit ceea ce ştiam deja: 

Buuuunnnn...dar ce este în neregulă, aici? Răspuns: nimic.

Ştiu de mult că o anumită secţiune a vieţii virtuale este dedicată sentimentalismelor şi sensibiloşeniilor. În plus, toate religiile lumii şi toate înţelepciunile populare spun acest lucru: "semeni vânt, culegi furtună"; "cine scoate sabia, de sabie va pieri"; "legea cauză-efect" a karmei şi câte şi mai câte.

Ştim cu toţii treburile astea şi au devenit mai banale decât respiratul. 

Însă, în momentul în care simţim nevoia să le spunem, încărcăm această idee cu resemnare. Ne predăm armele şi sperăm la o echilibrare a balanţei vieţii cândva, într-un viitor nedeterminat. Pentru că, în sinea noastră, mereu suntem cei care cred prea mult, iubesc prea mult, se sacrifică prea mult, înţeleg prea mult, fac prea mult, tac prea mult, ajută prea mult. Iar suferinţa este provocată de "alţii", care "vor primi ce merită". Şi care, în sinea lor, cred prea mult, iubesc prea mult, se sacrifică prea mult, înţeleg prea mult, fac prea mult, tac prea mult, ajută prea mult. Iar suferinţa este provocată de "alţii", care "vor primi ce merită".  Şi care, în sinea lor....

Şi atunci, am o întrebare: de unde vine suferinţa?

Eu, de exemplu, ca orice om, mi-am luat doza mea de suferinţă şi vestea bună este că nu cred că s-a terminat, pentru că mai am multe de învăţat. Asta aşa, ca să nu mai menţionez şi restanţele de la examenele trecute. :))

Totuşi, din toate câte s-a întâmplat, o singură dată aş fi putut evita deznodământul dureros. În rest, din clipa în care se declanşa evenimentul T0, indiferent ce aş fi făcut, toate drumurile duceau la Roma. Finalul era acelaşi - şi nu din vina cuiva sau pentru că ceilalţi sunt genii ai răului, care trăiesc doar pentru a(-mi) provoca durere. Nu... ci pentru că oamenii, noi, facem tot ceea ce facem, ca să fie bine. Suntem, însă, diferiţi; avem educaţie diferită, vedem viaţa diferit, avem valori diferite şi interese diferite. Iar ca linie directoare, cel mai important e să NE fie bine. În relaţii, la muncă şi în orice altă activitate socială. 

Pentru că...dacă nu ne e bine şi lucrurile nu se aşează aşa cum ne dorim, nu suntem fericiţi. Iar dacă nu suntem fericiţi... pentru ce ne agităm?

Până la urmă, toată viaţa noastră se rezumă la o singură întrebare: ce este fericirea?  Şi nu fericeala aceea care ne inundă după ce ne îndeplinim o dorinţă şi se evaporă când apare altă dorinţă la orizont...ci fericirea aceea care ne dă energie să fim convinşi că indiferent cum ar arăta prezentul şi ce ne-ar mai aduce viitorul, clipa de ACUM este cea mai frumoasă din lume. 

Suntem capabili de asemenea simţăminte?

În concluzie, astăzi ce sărbătorim? Fericirea sau fericeala?

Habar nu am, însă e zi cu distracţie. Cu surle şi trâmbiţe, cu aplauze şi dorinţe îndeplinite. Adică...nu ştiu cum să vă zic şi nu vreau să mă laud, nici nu vreau să vă-nspăimânt  - dar începând de azi, am nişte căşti noi. URAAAAA!!!! 

Să bem pentru asta şi o poezie să mai citim. Nu de alta, dar mâine e şi Ziua Mondială a Poeziei. Aşadar şi prin urmare, grecii navigau pe mare. Prin urmare şi-aşa deci, este vorba despre greci... iar nişte versuri nu strică. 

Vreţi Nichita Stănescu, să fim şi noi în trend? Muahahahahaaaaa... ghinion, pentru că eu vreau altceva - şi anume, o poezie de-a doamnei Aurelia Panait. Dar pentru că iar nu mă pot hotărâ pe care să o aleg, voi deschide cartea...şi ce pică, aia e!

Ţineţi-mi pumnii, ca să nu mai fie tot cea de data trecută! :)) :)) :)) :)) 

Şi...GATA!!! Poezia se numeşte "Pe de-a-ntregul".

Când mă iubeşti, să mă iubeşti întreagă,

Cu bune şi cu rele, roz şi gri, 

Nu-mi spune, dovedeşte-mi că-âi sunt dragă,

Nu despica iubirea în fâşii!

Când mă iubeşti, să mă iubeşti deplin, 

Cu tot ce-am fost, ce sunt, cu tot ce am:

Cu părţi de întuneric şi senin, 

Cu rană pentru suflet şi balsam.

Îmbrăţişează-mi zâmbetul, tristeţea, 

Greşelile, căldura, răzvrătirea

Şi urâciunea, tot ca frumuseţea!...

Când mă iubeşti, iubeşte-mi toată firea!

Iar de nu poţi să mă iubeşti astfel, 

Acordă-ţi timp să mă cunoşti mai bine,

Nu-mi dărui săruturi şi inel,

Păstreză-mă cum sunt în întregime!

[Aurelia Panait - Pe de-a-ntregul/ vol. "Cireşul albastru"]

Puterea de a alege

Fraţilor! Carpaţilor! Dragilor! Românaşilor! 

V-aţi trezit, măi, în conştiinţă? Întreb şi eu...că na! Mă simt stingher, aşa... 

De trezit, mă trezesc...nu-i vorbă. Dar mă trezesc în pat, de obicei. Uneori, chiar şi pe vreun scaun; m-am trezit şi-n maxi taxi...m-am trezit şi-n tren sau în autobuz... dar în cunoştinţă d-asta, nu m-am trezit niciodată. Şi mă întreb cum o fi.  

D-aia zic: care s-a trezit în cunoştinţă, ca să-mi povestească şi mie? Serios, sunt atât de curios, încât nici nu ştiu ce o să mănânc la cină! 

Adică, no! 

Era nenea acela, preşedinte wannabe (scuzaţi romgleza, dar am creţi pe cap de la atâta deşteptăciune şi trebuie să-i mai dau o evacuare, că mi se acumulează prea multă în cap şi nu vreau să-mi explodeze mintea)...cum îl cheamă? Călin Florinescu! George Călinescu? Florin Georgescu? Ăăăăăăă... 

No, nu-mi vine acum, dar ştiţi de cine zic! 

Aşa...şi era nenea ăsta, care a fost înlăturat din lista de candidaţi. Problema e că i-au rămas admiratorii cu ochii în soare şi nu mai ştiu ce să facă, săracii, de atâta alean şi dor. Chiar acu' juma' de oră, am văzut la ştiri cum se căina unu' şi-l ruga pe domnu' Georgescu...stai! Mi-am adus aminte: CĂLIN GEORGESCU! De el era vorba! 

Deci: un admirator îl ruga pe domnu' Georgescu să iasă cinci minute în public! Sau măcar un minut sau chiar şi câteva secunde... numa' "să ne spună dânsul pe cine să susţinem". 

Eu mâncam pe vremea aceea - că mi-am creat un obicei prost şi ronţăi, mai tot timpul, câte ceva. Şi ca să nu mă plictisesc cât timp bag la ghiozdan, ascult ştirile la televizor. Iar când am auzit doleanţa săracului om, mi-a rămas lingura-n aer de uimire.. Şi-am început să râd aşa de tare, că m-am stropit cu ciorbă din cap, până-n picioare! 

Stai, stai...adică ce să ne facă domnu' Georgescu? Să ne spună pe cine să susţinem?? Bine, măi...c-o fi Mafalda şi eu n-am aflat! :))))

Iar dacă se umflă tărâţa-n el şi "nu ne spune", ce faci? Mori? Ia, hai să vedem! 

Să-mi trag pălmi!!!

Acuma, oricâţi creţi mi-ar creşte-n cap, tot nu-s vreo lumină de inteliget. Daco-get, desigur, că-s suveranist - conform constituţiei! Sau cum spunea poetul: "Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul. Căci iubirea de moşie e un zid care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid"! Adică zidul de la baie... ca să ştim despre ce vorbim.

Da', în fine, nu ne proptim în detalii! Atâta că eu credeam că votul este o expresie a libertăţii propriei gândiri. Şi dacă-ţi place de unu' dintre canditaţi, p-ăla pui ştampila. E simplu!

Iar alegerea asta nu trebuie să fie nici măcar logică! Ori că te-a sedus un candidat pentru că are o viziune de viitor luminos pe care i-o împărtăşeşti, ori că-ţi place de el pentru că îi stă părul mişto sau poartă pantofi cu toc, nu contează! E opţiunea ta, valabilă şi indiscutabilă.

Eu aşa gândesc. Şi nu mă interesează care cu cine votează sau de ce. Poa' să voteze cu Obama, Gheorghiu Dej sau Piticul Porno... treaba lui, problema lui! De ce să-mi încarc viaţa cu părerile altora sau de ce să le impun părerile mele?

Dacă unu' îşi face vacanţele numai în Maldive, mă apuc să-i bat obrazul pentru că nu se plimbă la Mamaia? Dacă altu' bea bere neagră, îl porcăi pentru că nu se dedulceşte şi la cea blondă? Dacă se îmbracă-n verde, îl înjur pentru că nu poartă albastru? 

Poate veţi spune că "da, dar votul unuia ne afectează pe toţi". E adevărat... DAR orice ce facem, fiecare în parte, tot ne afectăm unii pe alţii. Dacă fumezi lângă mine, mă afectezi - că-s alergic şi poate tuşesc, mă înec şi mor. Dacă te îmbraci cu ceva roşu, iar mă afectezi...că poate eu am asociat roşul cu o întâmplare tragică - pe care mi-ai reamintit-o. Mă supăr, fac infract şi iară mor. Ai maşină?? A-ha! Faci încălzire globală şi...mai rău,  murim cu toţii! :))

Aia e, aşa e societatea: ne afectăm unii pe alţii, chiar numai cu prezenţa. Şi mai ales, absenţa.

Dar ne asumăm asta, ce să facem? Altfel, ne retragem în pustnicie şi stăm neafectaţi...deşi, încălzirea globală provocată de noxele maşinii lu' cutare şi cutare tot mă afectează, deci iară mor din cauza altora.       

Dar când vii şi spui "Ooo, Gurule! Arată-ne calea şi spune-ne cu cine să votăm"!, îmi aduc aminte de versurile melodiei "Noi cu cine votăm?", de la Taxi: 

"Nu uitaţi că sunteţi liberi! Nu vă lăsaţi manipulaţi decât de conştiinţa dumneavoastră"

Şi noi am zis...

"Ce să facă? Să ne manipuleze conştiinţa? Pă noi?... He-he! Păi da pe noi nu ne manipulează nimeni, domnu'... Deci, noi suntem un popor liber, care nu ne spune nouă nimeni ce să facem. Noi facem ce vrem noi. Da' nu ştim ce"! 

...şi râd. C-apoi, ce poţi să mai faci în asemenea situaţii?

Aş mai putea să plâng, de exemplu... deoarece, dacă aş privi cu seriozitate, situaţia ar fi foarte tragică.

Când nici măcar nu ştii ce vrei, este o problemă foarte mare şi e infinit de periculos să delegi altcuiva libertatea şi puterea ta de a alege. Practic, îţi anulezi umanitatea...şi atunci, care mai este diferenţa dintre sclavii Romei, care erau priviţi ca nişte "unelte vorbitoare" şi oamenii din contemporaneitate? 

Iar starea asta de...nu ştiu cum să-i zic. Plutire? Inocenţă? Asta aşa, ca să fiu băiat finuţ...

Starea asta, deci, oricum s-ar numi, nu-i totuna cu indiferenţa. 

Indiferenţa presupune asumare, nu acţiune. Vorba poeziei: "privitor ca la teatru, tu în lume să te-nchipui". Asta-i filosofia secretă pe care au descoperit-o marii înţelepţi ai lumii - de la călugării hinduşi, până la convorbirea cu diavolul a lui Minulescu şi "Glossa" lui Eminescu. De ce? Simplu...

Totu-i trecător şi oamenii sunt ciudaţi; aci se pupă, aci se scuipă, aci  se ceartă, se calcă-n picioare şi se ridică-n slăvi - de multe ori, de la o secundă la alta. Poate vă întrebaţi de ce fac asta. Iar răspunsul pe care l-am găsit este "din capriciu; sau din egoism".

O fi aşa, nu o fi aşa... până la urmă, ce importanţă are? Viaţa e un teatru şi noi suntem actorii ei. 

Dar când vrei să acţionezi şi trebuie să ţi se spună ce sau cum să faci, e nasol. Şi  comod - pentru că nu mai consumi energie, ca să analizezi şi să judeci. Dacă îţi sunt asigurate nevoile de bază, ce mai contează restul? C-apoi, până la urmă, ce vrea poporul? Răspuns: Pâine şi circ! Şi o viaţă cât mai comodă! 

Doar că avem, totuşi, atribute divine: voinţă, raţiune şi sentimente. Nu suntem păpuşi, ca să ne manevreze alţii - ceea ce, oricum se întâmplă, că d-aia s-au inventat relaţiile publice pe planetă. Dar chiar şi aşa, tot avem posibilitatea de a alege să cedăm (sau nu) în faţa diverşilor stimuli.

E adevărat că, de obicei, cedăm... altfel, unde ar mai fi distracţia? Însă, dacă renunţăm şi la libertatea de a alege... ce ne mai rămâne?

Nu ştiu sigur, dar bem pentru asta. Ce ziceţi de-o apă plată cu lămâie, precum fotomodelele? Sau o ciocolată caldă, ca să crească dopamina? Râdem, glumim, plătim...   

Şi-un cântec vesel să dansăm, ca să fie treaba oablă:

 [Zdob şi Zdub feat. Irina Rimes - Dragobete] 

Acum sunt șaisprezece dragobeți

"Poţi mai mult".

Aşa mi-a spus un prieten, după ce a citit postarea de data trecută. Şi are drepate: pot mai mult, iar culmea e că ştiu şi eu asta. O simt în adâncul sufletului, ca pe o boare care trebuie, doar, materializată. 

Pot scrie, liniştit, despre trivialităţi şi multe idioţenii. Pot râde şi pot glumi oricând şi despre orice, chiar şi atunci când nu este cazul. Dar pot scrie şi despre lucruri profunde şi sensibile. Despre iubirea ca ideal desprins din versurile poeţilor  sau despre iubirea cotidiană şi trecătoare. Pot scrie despre bucurie şi sentimente înălţătoare, dar şi despre traume şi suferinţă - mai ales despre suferinţa din iubire, autoamăgire, speranţe deşarte şi aşteptare. Din câte am observat de-a lungul timpului, postările din această categorie sunt cele mai citite...pentru că toţi am suferit, cândva. Sau... poate suferim chiar acum, în prezent?

Da, presupun că ar fi o idee bună să abordez asemenea subiecte. Dar nu o fac, de teamă să nu cad în sentimentalisme fără substrat. Şi până la urmă, nici nu vreau să încarc cititorul, oricine ar fi el, cu emoţii negative. Pentru asta, este suficientă viaţa, cu ale ei meandre ale concretului. De ce să mai pun şi eu umărul la tristeţea lumii?

Şi-apoi, mai este un motiv pentru care mă autocenzurez:

În marea ei majoritate, lumea este condusă de capriciu şi egoism, iar ceea ce declară astăzi nu e musai să fie valabil şi mâine. 

Am învăţat asta greu şi târziu, pe când eram îndrăgostit şi-mi declaram, cu ardoare, sentimentele. Iar domniţa se uita la mine cu milă şi-mi zicea: "Da, mă iubeşti azi. Dar mâine"? - nebăgând de seamă că pentru mine, fiecare "mâine" era un "azi". Până la urmă, i-a trecut ei. Iar eu nu am mai udat floarea iubirii şi am aşteptat să se ofilească şi să moară - ceea ce s-a şi întâmplat. 

Aia e. C-apoi, dragostea e făcută să fie dăruită - iar dacă pe destinatar nu îl interesează aspectul, ce rămâne de făcut? "Return to sender"... vorba lu' nea' Elvis. Şi-apoi o doseşti prin şifonier, să nu te împiedici de ea  prin casă. Mai ales când orbecăi noaptea, după o cană cu apă.   

Deci, ce rost ar avea dacă aş aborda subiecte care vibrează în inimile multora dintre noi, dar sunt doar atât: o clipă de empatie nostalgică, ce va trece la fel ce repede cum a sosit. Obţin vizualizări mai multe? :)) 

Da, bine. Scriu de ani de zile şi nu am câştigat din blog nici măcar o scamă de ban. Iniţial, iluzia câştigului m-a împins aici... dar când am înţeles cum stă treaba, am renunţat la acest gând. Iar acum scriu, pentru că aşa simt nevoia.  

Apoi, nu caut laude - deşi mă simt bine să mă ştiu apreciat. E uman aşa ceva. Când eşti undeva unde pari inexistent, începi să te întrebi ce rol mai ai în acel context - mai ales dacă şi cu tine şi fără tine lucrurile sunt la fel.

Şi...până la urmă, nu sunt nici fanul teoriei atracţiei, care spune că îţi va fi viaţa ca o floare, dacă te apuci să vizualizezi, în propriul cap, câmpuri întregi cu flori. Nu cred că atragi ceea ce gândeşti, ci dimpotrivă: "de ce ţi-e frică, de aia nu scapi" - ceea ce seamănă, e adevărat. Dar nu prea răsare... pentru că lumea e cum e şi ca dânsa suntem noi. Iar eu nu-mi propun nici să fiu căinat, nici judecat şi nici măcar trecut ca exemplu în vreun ghid de bune practici. 

De fapt, asta e una dintre problemele mele: nu prea mai vreau nimic cu ardoare, după ce am realizat că obiectele nu au însemnătate, iar mulţi oameni sunt schimbători ca frunza în vânt. 

Până la urmă, totul trece. Iar în economia vieţii, de exemplu, peste nişte ani, nu va mai conta o călătorie în plus sau în minus; sau o petrecere în plus - pentru că dorinţele vin cu un miraj de schimbare a vieţii, iar după ce sunt îndeplinite, se transformă în nişte banalităţi atât de ordinare, încât te şi întrebi la ce ţi-o fi fost capul de ţi-ai consumat atâta energie pentru nimic.

Este exact ca-n reclama aceea la nu ştiu ce becuri, când soţia declara, extaziată, că "soţul meu se bucură ca un copil, când vede grădina luminată"! Iar eu eram perplex: "Las-o, frate...da' ce-ţi face lumina aia? Găteşte şi cartofi prăjiţi cu şniţele de pui (crescuţi la curte)? De ce-i musai să-ţi pui în grădină becuri de firmă, care te vor costa o căruţă de bani? Alea mai ieftine fac lumină cu miros de sărăcie - sau cum"?

Dar bucuria soţului "care se bucură ca un copil", te îmbie la retrăirea emoţiilor inocente şi... faci achiziţia. Iar viaţa nu se schimbă, pentru că nu ai tigaia minune, care găteşte, în câteva minute, trei feluri de mâncare plus desertul aferent. Şi nu ai nici pantofii confecţionaţi din materiale revoluţionare, care îţi masează tălpile în timpul mersului. Iar când îi ai, tot îţi mai trebuie niscavai aragaz, şurubelniţă, farfurie, covor, unghieră sau cine ştie ce ace sau brice - care îţi vor schimba, din nou, viaţa.    

Da, pot mai mult decât să mă hlizesc cu fel şi fel de ocazii, unele mai amuzante decât altele. Şi ce dacă?

Când e să râdem, mi se aprinde beculeţul inspiraţiei din senin şi de multe ori, mă ia pe nepregătite. Aşa că scriu pe telefon, pe-un şerveţel sau pe orice apuc. Însă, când abordez subiecte serioase, mă cufund în analize şi situaţii pe care le descriu cu de-amănuntul şi apoi renunţ la ele. Ca acum, de exemplu, când se face săptămâna de când mă tot gândesc cum ar trebui să abordez acest articol; o săptămână în care am tăiat şi-am scris şi-am şters din nou, de mi-au mers fulgii. 

Iar asta nu s-a întâmplat pentru că scriam greşit, ci fiindcă alunecam pe panta sensibiloşeniei şi uneori, chiar părea că strig după vreun ajutor. Ceea ce nu fac. Oricât de tentantă ar fi povestea aceea în care ne punem sufletul pe tavă şi, din neant, se materializează minunea care ne salvează, ea nu este decât o iluzie.  

Aşa că propun să ne dăm cu reveneală şi să mergem înainte... "că înainte era mai bine", vorba unui clasic în viaţă. 

Apropo: facem un sondaj? Bun...

Atunci vă întreb ce v-ar plăcea să mai citiţi p-aici. Ne-amuzăm, ne prostim sau discutăm filosofeli, cu mâna la falcă?  Nu vom fi chiar Patapievici sau vreun Pleşu mai mic, dar... mai ştii de unde sare iepurele?  

Şi încă ceva: deranjează lungimea articolelor? Înţeleg că ar putea fi o problemă din acest punct de vedere, dar nici nu ştiu cum să mă limitez. Îmi pare rău că nu fac clipuri de câteva secunde, cum e moda acum - şi-s mai pe model vechi, cu scrisul. Totuşi, întreb şi eu... că na! Poate se rezolvă! 

Şi-apoi, astăzi e zi de cadouri; mi se împlinesc... şaisprezece? Da, că anul trecut erau cinşpe!

No, deci dragilor: lume, lume, soro lume, am onoarea de a vă anunţa că astăzi împlinesc 16 ani de blog! Şaisprezece ani, bătuţi pe muchie...în cifre, litere, caractere bolduite, subliniate şi înclinate, cu steluţe şi alte brizbrizuri de efect!

La mulţi ani, ce să-mi zic? Mă bat pe umăr cu încurajări, mă pup pe frunte şi pornim, din nou, la drum. Pas cu pas, pe model prezidenţial. Un pas mic pentru om... dar un pas mare pentru acelaşi om, dacă alături de mic, sosesc muştarul şi berea aferentă. 

O să scriu mai rar, mai des, vom vedea! Credeţi-mă că nu-mi mai face plăcere să îmi mai ocup vremea cu toate porcărioarele astea care ni se întâmplă în viaţa de zi cu zi şi caut să evadez cât mai mult, pe oriunde. Cel mai adesea în filme, jocuri şi cărţi... sau orice fel de poveşti care filtrează agitaţia din jur.

Să bem pentru asta! 

Mai ales că fac cinste; am o Lacrimă de Ovidiu, de te lingi pe deşte! Ciocolata s-o gătat, să nu-mi mai cereţi; deşi... pot lua alta! M-anunţaţi ce preferinţe aveţi, că dacă nu, tot cu nuci şi alune iau!

Apropo: nu am glumit cu subiectele de scris. Aştept idei, dacă aveţi doleanţe; numai să luaţi în calcul că nu ştiu să scriu elogii. Vorba aia: sunt la teatru de cinci ani, dar cred că am scris o singură dată despre asta... şi nu ca reclamă, ci mai mult ca experienţă personală. 

Gata, haideţi la cinsteală! 

Şi un cântec vesel să cântăm, cu iubire şi toate cele, ca la zi de sărbătoare. Dublă sărbătoare, că-i şi Dragobete's Day. 

Doamne, bine că trece, c-apoi iubirea după fapte se cunoaşte, nu după vorbe. Iar la fapte... a fost Valentine's Day şi acum e Dragobete's Day! Ce ne putem dori mai mult? 

Răspuns: o poezie, că muzică tot ascultăm! 

Ştiţi "Îmbrăţişarea" lui Nichita Stănescu? Poate voi vorbi, vreodată, despre ea... şi vă voi povesti cum am ajuns să o iubesc. Dar, deocamdată, haideţi să o recitim:

Când ne-am zărit, aerul dintre noi

şi-a aruncat dintr-o dată

imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,

pe care-o lasă să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,

unul spre celălalt, şi-atât de iute,

că timpul se turti-ntre piepturile noastre,

şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe

aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,

cu morţile-i nerepetate.

Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.

[Nichita Stănescu - Îmbrăţişarea]