Ştiţi, cumva, ce este acela un "gâr"? Că vreau şi eu - chiar dacă nu am idee ce este!
Cineva mărturisea că gâru' i-a schimbat viaţa. Foarte tare, vreau schimbare!!!!
Altcineva spunea că gârul este ceva atât de profund şi de inspirator, încât este singurul motiv pentru care mai trăieşte! Hmmmm... tentant! Înseamnă că e ceva de bine. VREAU!
Şi dacă tot suntem aici, mai am o întrebare: Ce-i aia o "sistără"?
Ieri, când eram pe la cumpărături, am trecut pe lângă o doamnă (să zicem), care vorbea la telefon pe difuzor şi video, cum se face în era civilizată. No... Şi nu mă interesa ce spunea, dar când am trecut pe lângă ea, m-a luat de urechi cum striga: "Da, da, stau la sistăra! Da, da...sistărămia"!
Deci: ce-a vrut să zică duduia?
Personal, am o mică impresie că sistăra asta ar trebui să fie soru-sa. Adică "sister", în engleză; v-aţi prins?
Şi de ce nu o fi zis aşa? N-aveţi un răspuns?
Lasă, că ne spune "Elefantul din creier"... iar explicaţia este simplă: ca să fim în trend şi să părem acei stimabili unşi cu toate alifiile şi uşor exotici. Ceea ce nu-i nou.
Dar de ce să pari că eşti, dacă nu eşti? Simplu: pentru că asta se caută! Pentru că în societate contează imaginea. Prestigiul. Ideea. Are importanţă ce arată iluzia optică, nu ce este dincolo de cortină, oglinzi şi perdeaua de fum.
"Elefantul din creier" despre asta este: despre minciunile pe care ni le spunem şi pe care ni le repetăm până le credem, pentru a-i putea fraieri şi pe alţii. E ca la teatru: dacă nu crezi în rolul pe care îl joci, se vede de la o poştă că te prefaci. Şi dă ca porcu'!
Titlul cărţii, de fapt, parafrazează metafora elefantului din cameră: ceva ce ştim, dar ne prefacem că nu există. Şi uite aşa, pentru a funcţiona în societate, învăţăm să ne ascundem adevăratele motive şi să le îmbrobodim în ambalaje frumoase, pentru a le prezenta celorlalţi.
Mai direct spus, învăţăm să apucăm rahatul de partea curată.
Iar autorii îşi demonstrează logica, analizând multiple aspecte ale vieţii noastre de zi cu zi:
- Credeţi că donăm din bunătatea inimii şi ca să ajutăm pe cei aflaţi în nevoi? Sigur, sigur...
Studiile sociale arată că oamenii donează mai uşor, atunci când motivul capătă o poveste. Adică, "mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte pomană".
Astfel că, este puţin probabil să dăm bani unei asociaţii care se ocupă de ajutorarea copiilor cu cancer, spre exemplu. Dar dacă ni se povesteşte despre Dănuţ, care are 10 anişori, stă într-un bordei şi învaţă la lumina lumânării, este cel mai bun din clasă şi mai vedem şi poze emoţionante cu familia în lacrimi şi etc, curg banii către acest caz, ca la ţeava spartă fără robinet.
...pentru că nu donăm pe bază de raţiune, ci pe fond emoţional.
De asemenea, cu cât sunt problemele mai apropiate, cu atât donăm mai uşor. Şi dăm bani cerşetorului de la colţul străzii, dar ignorăm copiii care mor de foame în Africa - până când trebuie să îl mânăm pe cel mic să pape tot din farfurie, fiindcă "el face nazuri şi copiii din Africa mor de foame".
Iar partea amuzantă este că nu ne mai interesează ce se întâmplă cu banii noştri, după ce i-am dat. Studiile arată că cele mai eficiente cheltuieli le-a făcut o asociaţie obscură, care se ocupă cu protecţia împotriva ţânţarilor care transmit malarie sau ceva. Restul ONG-urilor, indiferent de misiunea lor, distribuie mare parte din fonduri către publicitate şi imagine - pentru că faima aduce bani şi avem tendinţa de a dona pentru ceea ce este în vogă, nu pentru nea' Gheorghe din colţ pe dreapta, pe care nu-l ştie nici Tata Mare! Chiar dacă este extrem de nevoiaş.
Şi-n plus, una e să spui că ai donat bani pentru Roşia Montană, spre exemplu - o problemă cunoscută la nivel naţional şi care îţi creşte stima socială, pentru că pari un om interesat de problemele arzătoare ale comunităţii - şi alta e să donezi pentru Asociaţia Pescarilor Amatori din Cuca Măcăii - chiar dacă ei susţin economia locală.
No...şi de ce facem asta? Simplu: pentru a ne creşte stima din cadrul grupului. De aceea se fac donaţii la vedere. Sau anonime, care-s răsplătite cu diverse insigne, brăţări şi tot felul de însemne menite să îţi semnalizeze bunătatea inimii. Şi valoarea pe piaţă. Şi puterea financiară. Sau orice altă calitate care îţi va aduce respect, faimă, iubiri, ani, bani şi duşmani. D-astea.
Şi iată elefantul...
- Credeaţi că arta este o expresie a sensibilităţii şi puterii creatoare a omului? Terminaţi cu prostiile...
Masculii păsărilor grădinar-satinat construiesc umbrare impozante, sub formă de arcade, mari de până la un metru. Apoi călătoresc zeci de kilometri pentru a căuta tot felul de obiecte albastre, care să le decoreze cuibul. De ce? Pentru că femelele reacţionează la această culoare şi cu cât adăpostul este mai oacheş, cu atât reflectă mai bine puterea, rezistenţa şi determinarea acelui mascul. Adică are genă care promite şi este o partidă bună, ce mai la deal, la vale? O genă care merită transmisă mai departe. C-apoi, un păsăroi sfrijit, chior şi fără o aripă, pentru ce să se înmulţească?
Aşa şi la oameni: artiştii sunt apreciaţi, da. Dar nu toţi...ci doar cei care devin celebri, care aduc bani în casă, sunt faimoşi, adulaţi şi respectaţi în societate. Cei care dau dovadă de gene bune şi care asigură mediul confortabil pentru creşterea şi dezvoltarea urmaşilor.
În plus, tot studiile arată că pentru noi nu contează arta în sine, ci omul din spatele operei de artă şi faimai pe care o are. De aceea vom aprecia mai mult trei pete de culoare aruncate pe o pânză de Grigorescu, când era beat; şi vom trece cu vederea un tablou minunat, dar făcut de Ixulescu de pe dreapta.
În altă ordine de idei, se preferă un tablou imperfect, dar pictat de un om în carne şi oase, în detrimentul unui tablou perfect, dar conceput de inteligenţa artificială.
Tot aşa, avem tendinţa de a aprecia originalitatea imperfectă şi nu perfecţiunea unei copii.
Dar asta nu e bătut în cuie.
Până-n revoluţia industrială, erau apreciaţi artiştii. Apoi au fost inventate maşinile şi fiind mai moderne, se căuta perfecţiunea obţinută prin mijloace tehnologice - până când aceasta s-a ieftinit şi a devenit accesibilă tuturor. Abia atunci artistul uman şi-a recăpătat locul pe podium.
Dar cine hotărăşte ce trebuie lăudat? Cine stabileşte moda? Cu siguranţă nu omul obişnuit... deoarece noi vom aprecia, mai mereu, ceea ce ni se spune că trebuie apreciat. Şi astfel s-au inventat criticii de artă, care se presupune că îşi bazează opiniile pe o înţelegere mai adâncă a profunzimii artistice. Iar dacă expertul spune că cerul e verde, cine sunt eu să îl combat? Are el nişte expertize pe care se bazează, nu e simplu ca mine: dă cu ochiul şi emite părerea.
De aceea şi mergem cu turma: din dorinţa de a aparţine bunului gust acceptat la un moment dat. De a fi văzuţi într-o lumină mai bună şi de a fi apreciaţi. De a fi primiţi în grup, oricare ar fi el.
De fapt, imaginea este cea care ne obligă să luăm anumite poziţii şi să adoptăm anumite comportamente, nu opţiunile personale.
- Mecanismul acesta se aplică şi în cazul religiei: dacă afirmi că eşti credincios, trebuie să dai bani la biserică. Sau să te spovedeşti, să mergi la slujbe, să mergi în pelerinaje, să faci donaţii, să ajuţi comunitatea şi să respecţi cât mai multe reguli stabilite în interiorul grupului... altfel, eşti marginalizat sau chiar excomunicat. Şi nimeni nu vrea asta, mai ales că, la un moment dat, nici nu mai contează ce crezi cu adevărat. Important este să faci ce trebuie să faci şi să pară că eşti ce trebuie.
Desigur, studiile arată că cei credincioşi au o calitate a vieţii mai bună decât cei care se declară atei... deoarece colaborează între ei şi s-au organizat în grupuri care respectă aceleaşi reguli. Deci ştii că dacă plantezi un măr, vei culege mere - şi nu gheparzi de grădină, furnici sau bolizi de curse, cum ar fi în cazul celor care îşi trăiesc viaţa după capriciul de moment, care nu au mamă şi nici tată, iar întreaga lor existenţă este o competiţie continuă cu cei din jur.
- Despre politică, ce să mai zic? Toţi suntem experţi în acest domeniu... dar câţi suntem conduşi de propriul cap şi câţi suntem duşi de valul grupului în care sălăşluim? Câţi cerem sfaturi pentru a şti ce să facem, deoarece suntem liberi şi facem ce vrem noi?
Uite, au fost alegeri. Câţi am votam raţional, după o analiză SWOT întocmită cu simţ de răspundere şi câţi am votat pe fond emoţional, conduşi de frică, speranţă sau orice altceva? Câţi dintre noi am picat în plasa invizibilă a manipulării candidatului preferat, dar am râs de cei manipulaţi de plasa de manipulare strigătoare la cer, a candidatului nepreferat?
Nu ştiu şi nu mă interesează. Deşi...ar cam trebui.
Un studiu efectuat prin 2010 a arătat că oamenii îşi caută parteneri de viaţă cu aceleaşi vederi politice, iar alt studiu a arătat că opţiunea politică are importanţă nu doar pentru alegerea, şi pentru obţinerea unui post în domeniul educaţiei. De asemenea, politica afectează chiar şi bunul mers al relaţiilor sociale.
C-apoi...câte prietenii nu s-au rupt, câte familii nu s-au destrămat, din cauza votului de la noi? La câtă înverşunare a fost, nu mai dura mult şi ne şi omoram unii pe alţii.
- În privinţa educaţiei, lucrurile sunt mai simple: şcoala nu ne dezvoltă capacităţile, ci ne uniformizează aptitudinile. Este, doar, un fel de pat al lui Procust, care ne garantează viitorul succes de sclav în slujba patriei.
Astfel, tot studiile arată că, spus pe şleau şi citat din preşedintele României, "şcoala scoate tâmpiţi"... deoarece ea nu are rolul de a face să strălucim individual, ci de a ne modela comportamentul, atenţia şi capacitatea a primi şi a rezolva cu succes, într-un anumit termen, diverse sarcini. De aceea se şi studiază diverse materii chiar şi în facultate, unde se presupune că te specializezi.
Dar ce treabă are "Rezistenţa materialelor" cu "Psihologia", spre exemplu? Nici măcar una. Dar lucrurile astea se studiază la facultatea de chimie alimentară, pentru că angajatorii nu se aşteaptă să ieşi specialist din facultate. Ci docil şi capabil să te achiţi (cu brio) de diverse sarcini. D-aia se uită la note, d-aia îi interesează cât ai luat la sport, arte plastice şi tehnici de programare, chiar dacă termini facultatea de istorie.
- Iar în cazul relaţiilor, este şi mai simplu: "ai money, love story; n-ai money, i'm sorry". Şi e normal să fie aşa... deoarece nu putem pune un nou născut ca director de multinaţională şi nici nu putem deţine Ferrari, fără a avea capacitatea de a-l întreţine. Ca orice lucru din viaţă, pentru a-l avea, trebuiesc parcurse nişte etape...altfel, cum putem alerga, dacă nu ştim să mergem?
Iar banii sunt putere condensată.
Cam urât spus, e adevărat...pentru că nu se rezumă totul asta. Însă capacitatea de a-i obţine, a-i avea şi a-i înmulţi este o garanţie a educaţiei, rezilienţei, capacităţii de supravieţuire şi avansare pe scara socială.
În acord cu cele afirmate mai sus, studiile arată că bărbatul care nu aduce/nu are potenţialul de a aduce un context favorabil într-o posibilă relaţie, nu există pentru acea relaţie. De aceea, conform altor studii, bărbaţii mai neatractivi fizic dar cu venit mare, au fost preferaţi bărbaţilor atractivi, dar cu venit mic. Iar când lucrurile s-au modificat, bărbaţii frumoşi şi bogaţi au fost preferaţi celor urâţi şi săraci.
Pentru femei, însă, lucrurile stau diferit.. deoarece indiferent de starea materială, au fost preferate femeile frumoase - deoarece suntem oameni şi ne place frumosul. Acesta este motivul pentru care persoanele aspectuoase au succes în viaţă. Şi de aceea s-au şi inventat filtrele de înfrumuseţare şi toate căile de cosmetizare a realităţii.
O veche zicală spune că femeile se îndrăgostesc de ceea ce aud, iar bărbaţii de ceea ce văd. De aceea, femeile se machiază şi bărbaţii mint.
...ceea ce, desigur că nu-i adevărat, chiar dacă studiile sociale confirmă această idee.
Până la urmă, dragostea este cea care contează. Şi care trece repede, în principiu. Şi nu o spun eu, ci realitatea: de câte ori nu ne-am îndrăgostit orbeşte de zeiţe şi zei, pentru ca, în momentele de claritate, să experimentăm căderea în infern şi să realizăm că acele persoane nu numai că nu erau ceea ce credeam, ci din contră: erau exact opusul a ceea ce ne doream.
Dar dacă a fost proiecţia potrivită şi ne-a pălit dragostea-n vintre... ghinion de neşansă! O dragoste care, din punct de vedere evoluţionist, nu este decât o scurtă descărcare de chimicale în creier, care să ne ajute să perpetuăm specia.
O specie de animale (oarecum) superioare.
O specie care crează cu o mână şi distruge cu cealaltă. O specie care, în numele păcii, porneşte războiul. O specie care, în spiritul cooperării, stimulează concurenţa. Care în numele siguranţei, întăreşte opresiunea... Şi care militează pentru reducerea consumului, dar stimulează consumerismul.
Noi suntem oameni. Şi acesta este elefantul din creier.
Să bem pentru asta şi-un cântec vesel să cântăm... acela cu gâr, ca să ne profunzim şi să ne schimbăm viaţa în bine:
[Fantomel x Kate Linn - Dame un grrr]
