Modernist până la moarte şi dincolo de ea

După îndelungi răzgândeli, am decis să plec într-o scurtă vacanţă ce va dura vreo două săptămâni şi nu mă pot ocupa deloc de întocmirea bagajului, pentru că aş vrea să scriu ceva. Dar ce subiect să aleg?

În ultima vreme s-au întâmplat numai nenorociri: crima de la Saturn; apoi nu s-au liniştit bine apele, că s-a întâmplat accidentul dintre Vama Veche şi 2 Mai. Nu i-a îngropat bine pe copiii aceia care au murit, că hodoronc-tronc, o femeie gravidă s-a chinuit şapte ore pe holul spitalului fără a fi luată în seamă şi a murit, în cele din urmă. Altă femeie şi-a aruncat copiii de la balcon, pentru că se certase cu bărbati-su, sau ceva. Alcineva s-a dus la spital pentru a fi operată de hernie şi medicii s-au trezit că a născut. Pe la mare se bat turiştii cu salvamarii şi poliţia pentru că nu sunt lăsaţi să înoate şi să moare în valuri.

Tragedii peste tot... parcă s-a descreierat toată lumea, pe cuvânt! Aşa că: despre ce să scriu? M-am cam săturat comentat drame şi alte tâmpenii de can-can; aş scrie şi eu despre ceva frumos sau amuzant, că până la urmă, în viaţă mai sunt şi clipe frumoase. Mici, rare şi trecute cu vederea - este adevărat. Dar sunt.

Noroc că un prieten mi-a sărit în ajutor (fără să vrea), când mi-a trimis pe WhatsApp o problemă interesantă. Adică aceasta:

Eşti în autobuz, iar toate locurile sunt ocupate. Lângă tine sunt câteva persoane care stau în picioare: o tânără cu un bebe în braţe (care, din imagine, pare a fi din nou însărcinată); o măicuţă bătrână cu brâul de lână şi baston; un bărbat cu piciorul în gips şi un zombie. 

Cui cedezi locul şi de ce? 

Nu ştiu alţii cum sunt, dar din punctul meu de vedere, această problemă are două răspunsuri posibile - în funcţie de stilul de gândire pe care îl alegi pentru a aborda situaţia. Prin urmare:

1. Dacă ar fi să gândesc pe filieră modernă şi să fiu feminist convins, plus adept al curentului woke, aş lăsa femeia cu bebe în braţe să stea în picioare. De ce? Simplu: 

Conform acestor modele de gândire, "masculinitatea e toxică, îndatoririle determinate de gen sunt toxice, tot ce poate face un bărbat, poate face şi o femeie, femeile au putere şi sunt mult mai egale cu bărbaţii - pentru că-s mai puternice, mai frumoase, mai inteligente, mai descurcăreţe, mai mult decât orice ar putea fi un bărbat vreodată şi pe scurt: GIRL POWER"!! Desigur, un înţelept antic, probabil Confucius, spunea că feminismul încetează atunci când maşina face pană. Dar nu ne mai luăm cu detalii şi ne concentrăm doar pe problema noastră.

Iar dacă un bărbat poate să stea în picioare, poate să facă asta şi o femeie - chiar mult mai bine decât bărbatul. Bătrâna nu poate sta nici ea pe scaun, pentru că e femeie şi se aplică regula de mai sus. Bărbatul rănit... hmmm... e bărbat. Poate el ar merita, oleacă, că e cel mai firav dintre toţi. Nu e în stare de nimic şi e vai de capul lui: gândeşte greşit, acţionează greşit şi pe scurt, e pulbere cu terci. Dar...NU!! Nu i-aş ceda locul nici măcar lui. 

Dacă aş fi modern, m-aş iubi în primul rând pe mine şi aş pune pe primul loc propria bunăstare... aşa că nu aş ceda locul nimănui. Sau... l-aş invita pe zombie să stea jos, de teamă să nu se enerveze şi să mă mănânce. C-apoi, nu ţin cu dinţii de viaţă, dar nici nu vreau să mor prosteşte. Şi-n plus, dacă mă mănâncă pe mine, i se deschide apetitul şi mănâncă şi femeia cu bebe, băbuţa şi ologul. 

Răspuns final şi corect: AŞ CEDA LOCUL ZOMBIE-ULUI, PENTRU CĂ ÎMI IUBESC APROAPELE ŞI NU VREAU SĂ FIE MÂNCAŢI DE ZOMBIE. 

2. Nenorocirea vieţii mele este că nu sunt modern, dezabrob prostiile astea care frământă viaţa socială actuală şi sunt cantitate neglijabilă prin majoritatea cercurilor prin care mă mai duce soarta. Ce să fac, dacă nu am ieşit din peşteră şi încă mă mai iluzionez cu tâmpeniile desprinse din curentul romantic târziu, aşa cum m-a educat şi mama? Ba m-a mai şi traumazat pe viaţă, când mi-a dat să citesc "Codul bunelor maniere" - pe care l-am parcurs pe sărite, dar rămâne secretul nostru! Oricum, pot să spun că am devenit gentleman-ul perfect şi, de exemplu, ajut orice bătrân să coboare din tren - chiar şi când el nu-şi doreşte asta. Ce să fac? Politeţea e politeţe şi regulile sunt reguli!

Prin urmare: zombie-ul oricum e mort (de oboseală), deci iese din discuţie. Aşadar, dacă ar fi după mine, aş ceda locul tuturor, că toţi sunt în nevoie. Eventual organizez un orar de stat jos şi ţin socoteala cu un cronometru, ca să dau aceeaşi şansă tuturor. Dar asta e deja utopie...

De aceea: bărbatul cu piciorul în gips ar putea primi locul - dar, cel mai probabil, stă mai mult prin pat şi nu i-ar strica să mai stea şi în capul oaselor. Bătrânica în baston ar merita şi ea... doar că am impresia că bătrânii sunt mult mai vânjoşi decât tinerii de acum. Traversând timpuri dificile, sunt obişnuiţi cu greul şi corpul le este mai rezistent. Adică, mă uit la mine: nu mai am douăzeci de ani, dar nici nu m-a lovit senectutea - însă sunt mai plin de dureri decât un nonagenar! Iar prin autobuze văd şcolari care abia s-au urcat şi caută disperaţi un loc liber pe care să se aşeze, că le tremură ulubele de parcă ar fi trestii în vânt, în timp ce bătrânii stau în picioare de la un capăt la celălat al întregului traseu.

Cred, totuşi, că cea mai vulnerabilă persoană este, doamna (gravidă), cu bebe în braţe. După sarcină deja organismul este obosit, plus că şi alăptează, doarme pe sponci (că aşa e când ai copil mic) şi mănâncă pe apucate. 

RĂSPUNS FINAL ŞI CORECT: AŞ CEDA LOCUL DOAMNEI CU COPILUL ÎN BRAŢE, PENTRU CĂ AM FOST EDUCAT SĂ PUN BINELE ALTORA ÎNAINTEA BINELUI MEU. 

Dar aşa sunt eu.

Voi ce aţi face, dacă aţi fi în situaţia din imagine?

Până la răspuns, totuşi, zic să bem! Să ne distrăm şi să cinstim un păhărel pentru vara care e pe trecute. Şi pentru vremurile pe care le trăim!

Să vină... megahitul HIT! HIT şi primul loc în tendinţele nu-ştiu-cui, pentru că are ritm catchy, iar rimele melodiei spun lucruri foarte educative: iubeşti necondiţionat, cu condiţia de a te iubi întâi pe tine. Superb!

[Bibi - Înainte de a fi a ta]

P.S.: data viitoare ascultăm Gheboasă, ca să vedem ce ne mai învaţă şi rimele lui. HIT! HIT! Desigur...

P.S. 2: Cine erau "câinii roşii"? Ştiu expresia aia "câine până la moarte şi dincolo de ea", dar la cât de fan fotbal sunt... nu mai ştiu la cine se referă! Help!!! :))

Capricii de mare artă

Astăzi, este Ziua Internaţională a îngheţatei pe băţ - o ocazie perfectă pentru a vorbi despre statuete şi alte capodopere de artă. 

E drept că se potrivesc subiectele ca nuca-n perete...dar nu mai contează. Am ales să fiu un artist post-modernist şi să promovez cultura haosului. Vorba aceea: "Dacă vreau, pot să ud şi canapeaua, mama nu se supără. De ce oare"?? 

Răspuns: pentru că sunt cetăţean european şi am drepturi! D-aia!

Prin urmare, astăzi scriu despre artă. Vreţi despre Gheboasă? Haideţi măi... că subiectul acesta tot a aprins toată suflarea ipocrită a României! 

După ce am cercetat problema, am înţeles şi eu care este marea tevatură: un cântăreţ faimos despre care nici nu ştiam că există, şi-a cântat mega-hiturile la Untold; tinerii doritori de distracţii au fredonat versurile vulgare şi au aplaudat frenetic, apoi alţii au râs de ei că se bucură la toate prostiile şi uite aşa a ajuns Gheboasă principalul subiect monden al ţărişoarei noastre. De ce s-a întâmplat asta, nu înţeleg, că doar nu-i nimic nou sub soare: melodii cu înjurături se fac de zeci de ani  şi nu s-a atacat nimeni până acum - de aceea, parcă încep să mă întreb: când se redescoperă a miliarda oară câte o evidenţă şi o tratăm ca o o noutate, nu cumva se oferă nutreţ societăţii pentru a se abate atenţia de la evenimente care ne vor afecta viaţa şi care nu trebuie să fie discutate public?  

Posibil. Cert e că trepăreala care a pornit polemica publică, şi anume  "Dă-i ţiganca", nu mi se pare nici jignitoare şi nici  discriminantă. Nici nu prea spune mare lucru, deşi când se vorbeşte despre ea, se blurează "ţigancă" şi "găo**ă". Dar cu ceva timp în urmă, când preşedintele preşedintele Băsescu l-a făcut pe unul "gă*zar", nu s-a mai supărat nimeni...ba, din contră! Am râs şi ne-am distrat cu toţii. Când preşedintele Iohannis a transformat plăcuţa suedeză (m*ia) în atitudine politică, iar am aplaudat. Iar acum 20 de ani, când Villy & Paco 10 Grei rupeau boxele cu "Prietena ta e o târfă" care "îşi ia omor dacă o dă nasol" şi versurile erau pline de cuvinte cu m, cu p, cu f sau c, tot nu a deranjat pe nimeni. 

Până mai ieri, nu s-a supărat nimeni nici când Gheboasă a devenit vedetă şi îşi cânta rimele deocheate peste tot. Nu s-a protestat nici când a făcut milioane de vizualizări pe Youtube, cu aceleaşi produse artistice. Şi deodată... SPUF!!! Vine vedeta să dea poporului exact ceea ce-i place şi ia uite cum am descoperit gaura de la covrig! Na-ţi-o frântă, că ţi-am dres-o! Păi ce treabă-i asta?

Nu ţin cu Gheboasă, că nu mă atrage activitatea lui - ci doar încerc să înţeleg fenomenul şi să-mi stabilesc şi eu nişte repere, nişte reguli după care funcţionează întregul. Cum altfel să mai departajăm valorile de non-valori? Deşi, într-o societate în care se folosesc duble, triple şi alte zeci şi sute de măsuri, ce să mai înţelegi? Cum mai defineşti binele şi răul, când trăim printre lucruri bune făcute prost şi lucruri proaste, dar bine făcute?

 

Întreb şi eu...pentru că este foarte interesant să stau pe o bancă şi să observ ce se întâmplă prin jur. Şi fără să vreau, mintea începe să funcţioneze şi să îşi pună întrebări: de ce e aşa şi nu e altfel, de ce azi e bine să faci ceva şi mâine nu mai este, de ce aia e frumoasă şi aia e urâtă? 

 

Spre exemplu: am şi eu o mică obsesie cu plimbatul. Şi într-o bună zi, prin peregrinările mele, m-am închinat cu toate mâinile când am văzut abominaţia care a apărut pe peronul Gării de Sud a Ploieştiului. O oribilitate gigantică, sub forma unei statui a domnului Goe. Îl ştiţi... Copilul năzdrăvan şi cam prost-crescut, care-şi pierde pălăria cu biletele...da? No, bun. Cică aceasta va reprezenta oraşul lui Nenea Iancu, de aici înainte.

...ceea ce, treaba lui, să reprezinte ce o vrea. Bine că nu stau în Ploieşti, pentru că mie nu îmi place şi mi se pare o urâţenie de mare clasă, ce-mi aduce aminte de Omul Bezea din "Vânătorii de Fantome". Îl văd şi nu ştiu dacă să râd, să plâng sau să am coşmaruri noaptea. 

Nu ştiu cine a fost chinuit de talent şi de ce a făcut aşa ceva, însă această capodoperă nu se încadrează deloc în peisaj - care  nu este vreunul foarte fericit, dar totuşi! Ar aduce ceva a perioadă interbelică şi n-ai cum să vii cu un guguloi de gume de mestecat lipite între ele şi să spui că ai adus arta în oraş!

În primul rând, sculptura este mult prea înaltă pentru locul în care a fost înghesuită - şi mie, cel puţin, îmi dă o senzaţie de claustrofobie când o văd cum sprijună bolta peronului cu pălăria de mariner. E ilar total si nu crează deloc senzaţia de bun-gust şi frumos, ci de apăsare, strâmtorare şi orgoliu - pe sistem: "Nu merge? Staţi că vă arăt eu că încape"! Dacă artistul, în avântul său creator, va vrea să reproducă scena gării pe de-a întregul, adică să le aducă pe peron şi pe mamiţica, mam-mare şi Tanti Miţa, e clar că trebuie să dărâme clădirea cu totul - că nu au unde să mai încapă şi ele. 

Apoi: nu văd pălăria de paie a domnului Goe! Caragiale îl descrie clar: "Tânărul Goe poartă un frumos costum de marinar, pălărie de paie, cu inscripţia pe pamblică: le Formidable, şi sub pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti Miţa, că aşa ţin bărbaţii biletul". Perfect! Unde-i pălăria cu biletul în pamblică?? 

De fapt, unde-s toate hainele frumoase despre care se vorbeşte în acest moment şi schiţ? Că nu văd decât o varză de culori şi obiecte vestimentare care nu au o legătură cu ce ar trebui să fie. Sau, cine ştie? Adidaşii or fi fost la modă şi pe la 1900, c-apoi na! Ce puteau să poarte oamenii pe atunci? Şlapi de plajă?

Noroc că personajul face semnul inimii cu degeţelele, ca să ne arate că ne iubeşte! A văzut pe WhatsApp, mânca-l-ar mamiţele de grăgălaş şi avangardist ce este el! Are şi tatuaje pe mâini, gât şi picioare, ca să arate faptul că e open-minded şi nu are prejudecăţi... nici nu se putea ceva mai extraordinar!! Deşi, dacă nu vorbeşte şi la telefonul mobil sau nu se joacă "Pokemon Go" pe tabletă, tot degeaba! 

Bine, totuşi, că nu are şi căşti bluetooth în urechi, să asculte trapul lui Gheboasă - c-apoi n-ai cum să fii tânăr în tendinţe şi să nu-i adori hiturile. Nu poartă nici smartwatch pe mână, ca să ştie cât e ceasul şi să nu mai întrebe cât mai e până vine trenul...şi până la urmă, cel mai mult mă bucur că tânărul Goe nu este negru transgender şi cu cine ştie ce preferinţe intime! C-apoi...în ziua de azi, te aştepţi la orice. Nu m-ar fi mirat nici dacă viziunea artistică ni-l prezenta pe Goe cu ţigara-n colţul gurii, blugi mulaţi pe gambă, pantofi cu toc cui, maiou de plasă, frizură bros, unghii date cu gel şi poşetă la subsuori.  

Să bem pentru asta! 

Şi să mâncăm o îngheţată pe băţ, ca să marcăm sărbătoarea de azi! Eu am îngheţată fără băţ, dar se rezolvă...înfig un capăt de nuia într-nsa şi mă achit de respectarea tradiţiei!  

Iar în cinstea regulilor antidiscriminare, propun să ascultăm şi o melodie cu ţigani, până nu se interzice şi asta. Nu are nimic obscen în ea, dar când cantautorul pronunţă "ţigancă" cu neruşinare şi fără nici o perdea, mai ştii cine se supără şi o anulează? Nu de alta, dar abia mi-a sugerat-o Youtube-ul şi e păcat să dispară în neant, că îmi place mult!

[Bosquito - Întuneric în culori]

Vamaiot de ocazie - şi alte identificări de sezon

Acum vreo trei ani, cred, m-a pălit şi pe mine nevoia de a-mi face un cont pe Instagram. Îmi doream să devin mai vizibil, să fiu mai în rând cu lumea. În timp, m-am convins că nu-i cine ştie ce mare scofală - chiar dacă se întâmplă să mai aflu şi lucruri interesante, din când în când. 

De exemplu, tot văd pe la diverse vedete că-şi trec la descriere "she/her" şi nu am înteles, din prima, ce rost are chestia asta. Mă gândeam că-i vreo prosteală în tendinţe, care susţine cine ştie ce idee la modă - pe sistem "Je suis Charlie", lipitul curcubeului în geam, pentru că "Totul va fi bine" sau ataşarea steagului diverselor ţări la poza de profil. 

Astăzi, însă, m-am montat şi am căutat pe Google însemnătatea acestui comportament. C-apoi, dacă nici de la internet nu mai putem lua lumină, apoi chiar că ne paşte extincţia! Noroc că nu a fost cazul de aşa grozăvie şi pot mărturisi, cu mâna pe inimă, că sunt cu 1,73 decimetri mai destept -  deoarece am aflat că adăugirea acestei sintagme la un oarecare profil ajută căutătorul să-şi dea seama cum se identifică persoana din imaginea căutată. E un fel de ecuson pe care-l poartă angajaţii într-o firmă şi te ajută să îi spui omului pe nume, dacă ai uitat cum îl cheamă. Şi e foarte util pentru vremurile noastre, când ceea ce vezi nu mai e ceea ce crezi. 

Rândul lumii îmi cere să mă conformez şi eu - doar că nu voi face aşa ceva, pentru că nu-mi place să-mi complic viaţa. Din punctul meu de vedere, lucrurile sunt simple: te naşti cu ciucurel? Genul masculin! Te naşti fără ciucurel? Genul feminin. Şi punct. Genul ambigen, eterogen, omogen, schimbător de gen, intergen, fără gen sau orice alte asemenea complicăţenii... nu mă pasionează.

În plus, pentru o lume care se opune cu înverşunare etichetărilor şi îşi doreşte cu ardoare dărâmarea oricăror bariere, nu vi se pare că etichetele sociale au devenit din ce în ce mai nuanţate, mai diversificate şi mai necesare? 

Şi da, îmi este simplu să gândesc aşa, pentru că sunt mai singuratic, de fel. Nu mi-am dorit asta, dar dacă aşa mi s-a aranjat viaţa... ce pot să mai fac? "Aia e! Aia e, aia e-e-eeee..." - vorba cantautorului cu acelaşi nume. Iar partea bună din toată situaţia asta este că nu sunt constrâns de nimeni să fac nimic. E ca la fotbal: vrei să joci? Porţi culorile echipei pe care o reprezinţi - altfel, stai pe bară. No...eu nu am echipă, nu am echipament şi nu-mi interzice nimeni să intru pe teren.

Eu sunt mai simplu. Şi mai complicat. Gol de sentimente şi plin de etichete - când e musai să mi le pun.

Îmi place rock-ul şi pe undeva sunt rocker. Dar mai diversific cu Vijelie şi Salam - deci, pe altundeva, sunt manelist. Tatonez şi muzica de tirişti - aia cu Vlăduţa Lupău, Georgiana Lobonţ şi taraful nu mai ştiu care; sunt... lăutarist sau tot manelist? Apoi pun câte-un Mozart - sunt sinfonic. De mă plictisesc şi de asta, ascult Eminem şi BUG Mafia - pentru că sunt rapperist şi hip-hoperist. Deseori ascult Mircea Baniciu şi alte zdrăngăneli de munte, pentru că sunt folkist muntenist. Sau popularist, pentru că îmi place Irina Loghin, Benone şi Dolănescu. Sunt chiar şi tradiţionalist internaţionalist, când ascult muzică aromână, arabă, chineză, japoneză sau irlandeză. Mai sunt şaizecist, şaptezecist, optzecist, nouăzecist şi douămiist - când ascult muzica acelor ani. Iar dacă încep cu Celtic Woman sau Medieval Baebes, este clar: sunt medievalist.

Când merg la mare, vara, mă duc la Mamaia - pentru că sunt mamaiot. Merg şi la Eforie, deci sunt eforiot. Cel mai mult îmi place în Mangalia şi sunt mangaliot. Dar tocmai am fost şi-n Vama Veche, iar acum sunt şi vamaiot. Ura!!!! Trăiască, trăiască, trăiască şi-nflorească!  

Da, am fost şi eu în Vama Veche. Nu-i vorbă, că mai fusesem de vreo două ori până acum, însă doar în trecere. Şi mi s-a părut o staţiune urâtă, mizerabilă şi dărăpănată. Are un aer colorat şi plin de excese hippie, spre care nu mă trage aţa. Aşa că nu am fost impresionat şi nu am înţeles motivul pentru care Vama este socotită centrul distracţiei.

Anul acesta, însă, soarta a aranjat lucrurile în aşa fel încât concediul maritim să mi-l petrec în Vamă. Şi am avut timp să analizez lucrurile mai în amănunt. 

Prin urmare: ca linie generală, nu am văzut în viaţa mea atâta poliţie şi jandermerie câtă era în Vamă. În plus, plajele sunt urâte, iar marea este oribilă şi agitată (din cauza curenţilor locali?). Ca să nu mai spun că se adânceşte brusc, foarte aproape de mal... unde mai şi calci pe nişte cataroaie ascuţite, pietre de toate mărimile, sticle sparte şi fel de fel de gunoaie. Câh, caca!

Totdeauna m-am întrebat care este rolul hotelurilor de pe malul mării dotate cu piscină. Adică... cine ar putea folosi piscina, când ai ditamai marea la doi paşi? E! Anul acesta i-am mulţumit lui Dumnezeu că viluca mea a avut piscină...pentru că în mare nu a fost chip să intru în mare! Apa a fost prea rece pentru gustul meu şi după ce era să-mi luxez glezna când mi-am prins piciorul între doi bolovani pitiţi pe fundul apei, la un metru de ţărm (unde apa îmi ajungea până aproape de piept), am renunţat la asemenea aventuri.

Însă, am căutat să experimentez viaţa de noapte a Vămii. Cluburile nu prea erau deschise; în mijlocul săptămânii nu sunt cine ştie ce clienţi şi ar fi funcţionat în gol. Însă, într-o noapte, am dat peste o petrecere pe plajă: o cârciumă stil coteţ scosese boxele pe geam şi duduia muzica în ele de-ţi săreau creierii. Încet, încet, veneau şi pâlcuri de tineri doritori de distracţii... iar aerul s-a umplut de un fum dulceag şi înţepător. Cică se fuma iarbă. Mă rog. 

Se fuma, se bea bere amestecată cu apă, muzica rupea boxele şi încet, încet, siluete umane au început să se ridice de la mese şi să se legene în vânt. Întâi uşor, agale, ca bătrânii nesiguri pe proprii genunchi; apoi, pe măsură ce timpul trecea şi substanţele începeau să-şi facă efectul, din ce în ce mai frenetic şi mai curajos. Grupurile despărţite de bariera apăsătoare a genului şi a apartenenţei sociale au început să se omogenizeze, iar chiuiturile erau din ce în ce mai dese. 

Am încercat să mă alătur şi eu petrecerii, dar nu am putut. Mă simţeam ca într-un joc de calculator, parte a unei lumi iluzorii, populate de NPC-uri (Non-Player Character, adică personaje create de joc) care îşi rulau programul înscris în celulele lor abstracte, fără a fi influenţate din exterior. Nu era nimic concret, ceva real de care să mă agăţ... până a început să mă apese chemarea naturii.

Nu m-am dus pe plajă nici mort! Şi nici pe malul apei, în întuneric; cine ştie în ce călcam sau peste ce dădeam pe acolo? Dacă mă mânca vreun Bau-Bau şi acum, în loc să citiţi ce am experimentat, îmi recitaţi "La nunta ta, a căzut o stea"?

Desigur, mai exista posibilitatea coteţului cu umbreluţă... dar dacă mergeam acolo să întreb de o toaletă, cred că se închinau barmanii cu toate mâinile. Aşa că am îndurat cât am putut, iar când nu a mai fost chip să mă abţin, am pornit, cocoşat de durere, spre locul de cazare - care a fost situat la nici un milimetru mai departe decât a fost nevoie.  

În altă zi, m-a pălit curiozitatea de a vedea frontiera. Era prima dată când eram atât de aproape de vreo graniţă (cam un kilometru, conform Google Maps) şi voiam să văd ce se întâmplă pe acolo. 

Aşa că am pornit-o pe plajă, spre sud. Mereu spre sud... după un ciot de trunchi de copac, după următorul perete stâcos, după celălalt colţ de terasă, după următorul mal de nisip. Mai culegeam o scoică, mai făceam o fotografie... până am văzut un golfuleţ unde se adunaseră cormorani şi pescăruşi. Mi s-a părut interesant peisajul şi cu privirea în  jos (ca să mă uit pe unde calc), am pornit-o într-acolo. După doi paşi, undeva sus, pe faleză, am auzit un lătrat de câine furios. M-am uitat într-acolo şi era şi un om lângă el, care tot flutura din braţe şi-mi striga să mă întorc. M-am uitat în jur; încă oleacă şi depăşeam o ţeavă pe care era agăţat un semn decolorat de interzis. "Aha...deci aici e graniţa". Şi am făcut cale întoarsă. 

Mi-am luat un rucsac, actele (să le am la mine, dacă m-o întreba cineva de sănătate) şi am pornit spre aceeaşi direcţie, dar pe faleză. Vila cazatoare era aproape de marginea civilizaţiei; după ea mai urma altă vilă, o terasă ce părea părăsită şi o sută de metri mai departe începeau niste terenuri virane. Am dat, apoi, peste un semn pe care scria în engleză: "Zonă de graniţă, camparea interzisă" şi am continuat să merg spre sud - pe aleea cu dale, printre zeci de rulote şi corturi de campare. După alte câteva sute de metri, au dispărut şi acestea şi stâlpii de iluminat şi pavajul...iar drumul de ţărână ieşea în câmp şi cotea spre stânga, după un tufiş. Am dat şi eu curba, cu gândul de a continua drumeţia. Dar puţin mai în faţă era un cortuleţ jerpelit şi o maşină a Poliţiei de Frontieră. "Aha...deci asta e graniţa". 

Interesant. 

Una peste alta, Vama Veche este ca orice altă staţiune de pe litoral. Poate puţin mai colorată, cu oameni mai amabili, mai fără ţigani şi cu muzică mult mai bună. Dar cu aceeaşi ţigănie.

Mi-a plăcut în Vamă, nu mă mai duc altădată. Poate, doar, într-o trecere rapidă... ca să mănânc la restaurantul cel libanez şi să mai las bacşiş minuscul pentru tânăra domniţă dulce şi suavă ca o garofiţă. Şi-apoi să beau o cola pe canapele şi să-l întreb pe patron de unde a cumpărat tricourile de uniformă - că mi-au plăcut mult. La momentul oportun mi-a fost ruşine să aduc vorba despre aşa ceva...deşi un portocaliu neon atât de frumos nu am văzut până acum şi mi s-a lipit de suflet. 

Închei cu meditaţia a unui alt vamaiot, pe care l-am întâlnit întâmplător. Voia să îşi arunce pachetul de ţigări şi a exclamat ofuscat: "Na, că nu pot! Trebuie să-l duc la coş... în România nu e libertate, ca să-l arunc pe jos"! I-am deplâns lipsa libertăţii, dar apreciat, în gând, efortul.  

Să bem pentru asta! Un pahar de apă cu gust de bere, ca să ne amintim de petrecerile nebune ale Vămii. Ieeeeeeeeeee!!!!!!!!!! ESTE MĂĂĂĂ!!!!! DISTRACŢIE!!!!!! 

CUŢIT, CUŢIT, CUŢIT, MĂI! DE TREI ORI TE-AM ASCUŢIT! LA TOCILĂ, DE PIETROI, SĂ TAI CAPUL LA CIOCOI!!!! - desigur, după ce primim încuviinţarea scrisă a acestora, ca să nu le încălcăm drepturile de cetăţeni europeni cu drepturi.

[Viţa de vie - Sunetul mai tare]