Wc-ul din grădină şi asistaţii social

Bună ziulica şi mine v-am găsit! 

Astăzi, dragii mei, vreau să vă vorbesc despre mituri...pentru că DA!!! Sunt perfect liniştit în privinţa coronavirusului. Dacă are nevoie de mine, mă găseşte el, pe sistem "Nu mă suna, te sun eu"!

În rest...mă spăl pe mâini de mic, distanţat social sunt de când mă ştiu, masca o port - deci ce pot face mai mult? Fie ce o fi şi cu Dumnezeu înainte! Dacă mă perpelesc la focul cel mic al marilor griji, ce rezolv? 

Prin urmare, zic să abordăm şi lucruri mai importante, precum miturile noastre de zi cu zi, care ne modelează conştiinţa. Eu nu am aşa ceva, că închisese la alimentară când m-am dus să-mi cumpăr - şi nu am ce modela. Dar pe alţii care au fost mai vrednici şi au conştiinţă d-asta din belşug, cred că i-ar interesa tematica...

"ŞOC ŞI GROAZĂ! O să rămâi uimit când o să afli asta!"

Nu ştiu cum şi prin ce mecanism social, wc-ul din fundul grădinii a devenit sinonim cu îngălarea şi prostia; un semn al înapoierii, o lipsă de civilizaţie şi o sărăcie cruntă, aduse doar de analfabetismul voluntar şi nevolnicia precoce. Ceea ce, vă spun cu mâna pe inimă, este o imensă prostie. Asemenea idei au putut lua naştere doar în mintea orăşeanului crescut în buricul târgului şi cu toate cele de trebuinţă la mall - motiv pentru care nu ştie că laptele de vacă este dat de vacă, iar corcoduşul este un pom. Altfel, nu-mi explic de unde atâta inocenţă.

Mamaie avea o vorbă: "Ţine minte câte zile 'oi avea -  wc-ul din curte e cel mai de trebuinţă la casa unui om"! Şi avea dreptate. Când nu locuieşti într-un vârf de bloc, ci stai la casă şi ai şi câţiva metri pătraţi de curticică, realizezi că poţi să ai vilă cu 15 băi...dar dacă nu ai o căcăstoare şi în curte, eşti cel mai sărac! De ce spun asta? Din experienţă! 

Să ne imaginăm următorul scenariu: pui arpagic. Soarele străluceşte  pe cer, iarba se leagănă leneş în vânt, păsărelele cântă, te bucuri de aer curat şi de linişte. Şi-apoi...PPPPPRRRRRRRR!!!!  Încep să se fugărească prin stomac halba de bere şi cana de lapte bătut de la micul dejun...c-apoi na, oameni suntem! Ce faci? Fuga la closet, normal! Plin de noroi şi ciucure de ţărână? N-ai timp de duş, n-ai timp să te schimbi şi parcă nici n-ai da buzna la baie, ca apoi să iei jumătate de casă la şmotruit - că doar nu te teleportezi şi nici nu mergi în limbă până ajungi la locul izbăvirii. Deci: CE FACI?? 

E! Uite aici intervine wc-ul din fundu' grădinii! (AA-AAA-AAAAA!!!! Cor angelic pe fundal)

Alt caz: cumperi teren pentru viitoarea locuinţă. Împrejmuieşti frumos arealul, chemi nişte preteni şi v-apucaţi de betoane - că nici fundaţia nu se toarnă singură. SAU angajezi firmă de construcţii şi te uiţi la alţii cum muncesc, în timp ce-ţi bei cafeaua. Doar că şi ăia sunt oameni...beau-mănâncă-mestecă-orbit  şi la un moment dat, mai aud şi chemarea naturii. Unde se duc? În viitoarea baie de la etaj? Mult succes cu asta! 

Totuşi, hai să nu fiu atât de prăpăstios. Poate casa-i gata şi chemi aceeaşi echipă să-ţi construiască o dependinţă. Un garaj pentru bolid, de exemplu - că d-aia nu mai stai la bloc, ca să ai loc de parcare. Buuunnn...dar şi oamenii ăştia sunt oameni şi poate-i mai taie nevoia din când în când. Fac potecă spre baie, până-n mijlocul casii? Că doar nu pui baia la intrare... 

Scurt pe doi, să nu o mai lungim: wc-ul, closetul, toaleta din fundul grădinii este un must, o necesitate de maximă importanţă - iar asta ţine de viziune de ansamblu. Nu trebuie să ai doctorat în inginerie subatomică şi nici să fii cogeamite futurolog, ca să iei în calcul şi posibilitatea că o asemenea locaţie îţi va fi de trebuinţă la un moment dat, când ai treabă pe afară. 

Totuşi, reputaţia proastă a wc-ului din curte cred că nu ţine de civilizaţie, ci de parvenitism şi lipsă de cultură. Dacă e să întrebi pe cineva cum arată un closet în curte, îţi va spune, probabil, că e format dintr-o gaură în pământ şi un retevei alături - ca să ai cu ce da după câini, dacă nu te lasă să te depui liniştit.

...ceea este complet fals! În ziua de azi, îţi faci un wc în fundu' grădinii de stă mâţa-n coadă! Îl racordezi la canalizare, apă şi curent electric, pui gresie, marmură, foiţă de aur, aer condiţionat, tv smart LED 4k 3D, mileu pe dulăpioare şi covor persan pe jos, dacă doreşti - ca să te descalţi la intrare, ca atunci când intri în moschee!

Important e altceva: când lucri în grădină, în caz de nevoie, trebuie să fie cât mai aproape şi să se cureţe uşor. Pentru că, repet: de pe ogor nu te întorci la 4 ace şi proaspăt parfumat - şi e mai uşor de întreţinut un spaţiu de 2 metri pătraţi decât jumătate de casă. 

Alt mit care ne mănâncă zilele este cel al asistaţilor sociali - o realitate pe care o cunoaştem doar din propagandă şi pe care o considerăm sursa tuturor problemelor cotidiene. Cum a fost ideea de DRACNEA, cum e ideea de PSD, sau convingerea că pensionarii trebuie să dispară pentru că doar consumă resursele ţării şi colac peste pupăză, mai pun la conducerea ţării şi hoţi comunişti criminali tirani şi tot felul de dihănii. 

Exact pe acest calapod este croită şi manipularea asistaţilor sociali - care este permanent alipită  de imagini cu rromi care plesnesc de sănătate şi virilitate, dar sug avutul ţării pentru că sunt oameni răi şi fără suflet. Asistaţi. HUOOOO!!!!!

Doar că nu e aşa... deloc!

Asistatul social este acea persoană care primeşte o indemnizaţie de la stat. Adică nişte bani, foarte puţini, dacă e să mă întrebaţi, care o ajută să trăiască. Teoretic, mi se pare o ceva ce ţine de umanitate: dai o mână de ajutor cuiva care are nevoie. Practic...desigur că au apărut o grămadă de smecheri şi profitori, c-aşa-i omul! Şi de legi se profită din gros; deci trebuie scoase în afara legii? 

Dincolo de asta, viaţa de asistat social nu-i chiar ca pe roze, aşa cum ni se spune la televizor. 

Să ne imaginăm următoarea situaţie: un om are diabet zaharat de tip I şi e dependent de insulină. Cum arată viaţa lui? Pe scurt, foarte naşpa. 

Acum ceva timp am fost delegat (ca reprezentat al asociaţiei în care activez ca voluntar) să iau parte la nişte pompoşenii de discuţii din alea cu iz european: "Strategii comunitare de încadrare a persoanelor cu handicap pe piaţa muncii". Ce să mai, îţi stătea mintea-n loc şi făceai fractură la limbă, dacă te apucai să te exprimi în termenii "de specialitate". Paranteză: pentru cine nu ştie, diabetul zaharat de tip I este încadrat ca handicap (uşor, mediu, accentuat sau grav, în funcţie de sechelele bolii) - adică, persoanele cu diabet sunt asistate social.

Problema în discuţie: când eşti bolnav, NU TE ANGAJEAZĂ NIMENI!! Legi, beneficii, drepturi, toate sunt pistol cu apă. Himere şi vorbe goale. Dacă te naşti cu o boală, sau o capeţi de-a lungul vieţii, practic NU EXIŞTI pentru angajatori; dacă mai ai şi drept de muncă doar cu jumătate de normă...ghionion total şi soartă necruţătoare!  

În primul rând, nimeni nu îşi doreşte să se lege la cap cu angajaţi care nu pot da randament peste maxim; asta-i lumea....nu dai performanţă, eşti înlăturat. Prin urmare, ascunderea bolii nu îţi oferă posibilitatea unui job, ci doar a unei angajări. Restul...nu faci faţă, pleci. Şi de obicei, nu faci faţă - serviciu fără stres, cu ambianţă plăcută şi pauze de odihnă nu prea există. Iar o boală ca asta te limitează - deci pleci.

Perfect! Dar din ce trăieşti? Apelezi la stat...care îţi dă 60 de lei, dacă ai handicap mediu. Dar, să gândim pozitiv: poate ai noroc şi eşti bolnav mai grav, deci primeşti 375 de lei pentru handicap accentuat sau 500 de lei pentru cel grav. Minunat, ce să zic? Te lăfăi cu banii ăştia numai prin vacanţe exotice! 

Sau...nu?

Cum trăieşti, ce faci? Hai că poate omul are handicap mai accentuat şi primeşte 375 de lei. O adevărată avere, ce să zic! În ziua de azi? 375 de lei pe lună? Hahahahahahaha!!! "Din ce întreţii familia - dacă ai aşa ceva? Bine ar fi să n-ai...şi nici nu vei avea vreodată! La ce ţi-ar trebui? Mulţi au şi-şi bat joc de ea...deci ce atâta pagubă"?

"Asta e tortură, nu viaţă". Cam aşa se plângeau reprezentanţii asociaţiei diabeticilor. 

Dar hei!! Asistaţii sociali, să moară!! La muncă, nu la întins mâna şi trăit pe spinarea statului! Hâţ Gionule!!! 

Tot asistaţi sociali sunt şi cei care s-au născut săraci. Sau sunt crescuţi de bunici, pentru că părinţii i-au părăsit. Iar bunicii nu-s toţi parlamentari...mai sunt şi din ăia cu pensii de 800 de lei - adică venitul minim garantat. HUUUOOO!!! Să moară pensionarii!!!! 

Şi totuşi, cum arată copilăria în care nu vezi părinţii, mănânci te miri ce şi orizontul de visuri se întinde până la hamburger-ul de la McDonald's? 

Splendoare-n iarbă, cum să arate? Cel mai adesea, sărăcia duce la incultură, care duce la lipsă de opţiuni şi anturaje nepotrivite. Iar astea strică viaţa mai repede decât cerneala care penetra creta din prima reclamă la Colgate.

Frumos, aşa-i? De ce să te zbaţi având un serviciu, când poţi să trăieşti ca-n sânul lui Avram, fiind asistat social? 

Chiar, de ce?? 

Hai, mai bine să închei cu frumuşenii şi gânduri de faimă, ca să nu mă prindă Universul că mă adâncesc în probleme şi-mi ocup mintea cu suferinţe...pentru că aia voi primi, conform legii universale care spune că ce gândeşti aia primeşti.

Aşa că...să vină deliciile! Dau party la viitorul penthouse din Chicago şi vă invit pe toţi! O să curgă mâncarea apetisantă, băutura fină o să fie stivă, iar băutura naşă va fi la apogeu! Apoi MUZICĂ!!!!

  

[Lia Tăburcean - Undeva la Bucureşti]

Vrem epidemie! De iubire...

Ui' mă, că se face luna de când nu am mai scris. Voi fi avut vreun blocaj inspiraţional? Hmmm..."să zicem că da, să sperăm că nu"... cum e citatul acela faimos, din cel mai clasic în viaţă? 

De fapt, ca să fiu sincer, "tăcerea" mea nu a fost cauzată de nici un blocaj, ci mai degrabă de o lipsă de motivaţie. Pur şi simplu, mintea mea a devenit atât de obişnuită cu breaking news-ul, încât mai toate ştirile despre viaţă pur şi simplu mi se par derizorii şi de tot râsul. Chiar şi romgleza pe care o folosim din ce în ce mai des...pentru că, da! Am început să duc dorul noutăţilor cutremurătoare, înspăinântătoare şi incendiare. Dar dacă nici măcar izolarea nu mai e izolare, ci lockdown...ce să mai comentezi? 
Stau şi mă întreb ce mai înţeleg din viaţa înconjurătoare cei care nu ştiu engleză. Cei care au prins vremurile în care la şcoală se studia rusa. Sau cei care nu sunt atraşi de engleză; se întâmplă şi asta. Eu, de exemplu, am avut ocazia să învăţ germană şi nu am vrut; nu îmi place, nu mă interesează...aşa că, nu ştiu nici măcar să ronţăi seminţe în nemţeşte. Şi mă simt perfect, nu am nici o problemă! 

Mă rog...poate pe la cap să am ceva...dacă mă duc să mă investighez. Dar asta-i altă poveste. :D

Până una alta, de engleză te cam împiedici la fiecare pas. Adică...mergi pe stradă, ţi se face foame şi-ţi iei doi covrigi (că poate-i zi de post şi o shaorma ar da cu virgulă). No, şi-n faţa duduii care vinde, se iţeşte ţanţoş, borcanul de TIPS. Un om cu rădăcini geto-dacice sadea s-ar scărpina după ureche şi s-ar întreba: "Ce mama ciorilor e ăla TIPS"? 
În limba noastră mult prea dulce, frumoasă şi foarte armonioasă nu există aşa ceva... şi cel mai probabil, dacă întrebi domniţa de după tejghea, nici ea nu va şti să-ţi spună - pentru că aşa a pomenit. TIPS-ul e borcanul în care pui banii de TIPs. "Simplu". Cuvântul mai neaoş, adică "bacşiş", a dispărut de mult...plus că-i cam lung şi în epoca vitezei nu dă bine să deschizi gura de prea multe ori. Pierzi timpul...iar TIMPUL, după cum ştim cu toţii, COSTĂ BANI. Aşa că, nu-i mai elegant să alegem cea mai scurtă variantă? Chiar şi Darwin a zis că viaţa evoluează de la complex la simplu...

[Iulian Universalu' şi Stivăn Quasaru' - Maneaua lu Greta]

...iar noi, fiind într-o continuă evoluţie, nu e normal să ne simplificăm viaţa? Plus că, cine sunt eu să îl contrazic pe MARELE Charles Darwin?

Pe  scurt: e borcan de TIPs. S-a-nţeles?

Bine, dacă e s-o iei p-aia dreaptă, cel mai probabil, nici vorbitorii de limba engleză nu vor şti ce e e TIPs-ul. Nici eu nu ştiam - până când mi-a dat prin gând să caut, că mă simt un prost în era informaţiei şi mă enervează asta. 
Aşa am găsit că termenul "TIP" vine din Epoca Victoriană, când în cârciumile din Anglia, pentru a avea întâietate la servire, puneai bani într-un borcan pe care scria "TO INSURE PROMPTITUDE / PENTRU ASIGURAREA PROMPTITUDINII ". TIP, pe scurt - cu "-s" de rigoare, pentru plural. Deci, nu-i nimic complicat; vorba românului: "Dai un ban, da' stai în faţă!". No, acuma aş vrea să văd cine scrie asta pe borcan, în loc de TIPS!  :))

Nu-i amuzantă viaţa?

Nu e...că-i pandemia pe noi! DAAAAARR...ce frumos ar fi dacă, în loc de boală, ne-ar păli o pandemie de iubire - cum oftează, nostalgic, sentimentalii pe Facebook: 

Să ne vindecăm de răutate şi egoism! Vai şi vai, ce minunat ar fi! Leul să pască alături de miel...ţânţarul să-l ia în braţe pe om... bogatul să mănânce pâine uscată, alături de sărac...iar invidia, ura şi nepăsarea să fie doar o amintire. Ca bacşişul.  

Problema e că, teoretic, iubirea sună bine şi ne-o dorim. Practic...mi se pare mie că fugim de ea mai ceva ca necuratul de tămâie. Pentru că iubirea e frumoasă, dar e grea. E jug, nu plimbare în parc. 

Când iubeşti şi nu ţi se răspunde, e tortură şi iad. Nu e simplu să ţi se smulgă inima din piept, în fiecare secundă. Să o vezi în faţa ochilor, în bucăţi însângerate şi nefolositoare, pentru ca apoi să-i dai un scuipinol de speranţă şi s-o pui la loc - încrezător. Şi să o iei de la cap...ceas de ceas, zi de zi...pentru că iubirea nu cere nimic în schimb. Nu iubeşti ca să fii iubit, ci iubeşti pentru că iubeşti...chiar dacă nu contează pentru nimeni.
Iar fericirea aia despre care vorbeşte toată lumea pare atât de iluzorie, de te-ntrebi dacă mai  eşti în toate minţile, sau ai început să zburzi pe câmpii. De dor. Şi jale. 

Totuşi, e mai bine să iubeşti şi să pierzi, decât să nu iubeşti deloc. (Ce idiot o fi spus asta? Cred că orice om îl poate contrazice... nu cred să fi fost cineva ferit de asemenea simţăminte).  

Eee...dar când iubeşti şi eşti iubit, e altă mâncare de peşte! Zâmbete şi fericire; moţonei, pupicei, floricele, inimioare, priviri scurgătoare - na, cum se face. 

În timp apare comoditatea, apoi obişnuinţa, iar la final, monotonia. Şi-ncepe viaţa trăită prin celălalt. Tot iubire, dar sub altă formă, mai profundă. Mai muncită, mai ne-egoistă şi cu bucurii mai subtile - dar mai de durată. Începe dăruirea încrederii şi lupta mai asiduă cu tentaţiile - care parcă încep să apară din ce în ce în des. Şi din ce în ce mai ispititoare.

Întrebarea e: câţi ajungem până la acest punct? Când divorţul e la modă şi relaţiile durează cât valurile care se sparg de ţărm (asta în cazul în care ele apucă să se formeze), cam ce epidemie de iubire ne dorim? Sau...poate nu ştim ce cerem?

Aaaa...stai niţel...că e iubirea de aproape! Ce tăntălău sunt... mă duc, repede, cu gândul la femei! Ptiu, piei gând rău!

Iubirea de aproape e altceva. E foarte simplă: "ce ţie nu-ţi place, altuia nu face". 

Şi totuşi, e mai dificil - pentru că iubirea asta nu se rezumă la datul unui leu celor care cerşesc sau donatul de haine şi jucării când se fac campanii de sărbători, pentru nevoiaşi. Nu, nu, nu...iubirea asta poate e cea mai grea - pentru că impune o datorie faţă de toţi oamenii, nu doar faţă de o singură fiinţă. Renunţi în fiecare secundă la orgoliu...şi nu pentru persoana care te face să zâmbeşti doar când îi auzi numele, ci pentru orice străin, pe care e posibil să nu îl mai vezi niciodată. 

Nu sună prea tentant, aşa-i?

...deşi ne dorim! "Iubire" e un cuvânt aşa de frumos...love, LOVE! Cât de foarte wonderful!! - adică minunat, să ne-nţelegem! Mai ales în teorie...

Dar...HEI! VREM EPIDEMIE CE IUBIRE!

Ce frumos...să pupe tata pe ei de guguştucei drăgălăşei!

Şi apoi să cântăm un cântec vesel - de preferat la o terasă, până nu se închid şi astea şi rămânem cu buza umflată:

 [Lia Tăburcean - Când eu iubesc]   

Bucurie şi suferinţă

...pentru că bicicleta este una dintre cele mai mari bucurii ale mele. Bucurie...nu fericire.

Fericirea durează doar o clipă. Este ca o explozie de lumină şi culoare, care schimbă totul în jur preţ de câteva secunde, apoi dispare în uitare. Însă bucuria rămâne; se naşte brusc şi încremeneşte în veşnicie,  ca o privire zâmbitoare dintr-o amintire cu cârlionţi. Sau ca cerul înstelat. Uneori vin nori şi o mai acoperă, dar ea rămâne întotdeauna acolo - chiar dacă s-a ascuns vederii..

Bicicleta este libertate şi relaxare. Şi trânte şi buşeli; tăieturi, zgârieturi, julituri...dar libertate şi eliberare de tot şi de toate. 

Dojenindu-mă că elaborez prea mult unele idei, un prieten a descris această bucurie mult mai simplu, printr-o abordare inginerească: "Ajutor! Iubesc şi doare"! Iubesc, pentru că aşa sunt eu...mă las vrăjit de o clipă care declanşează uraganul. Şi doare, pentru că aşa e viaţa. Iubire fără suferinţă nu am trăit şi nu am văzut pe nicăieri în jur... sunt feţele aceleiaşi monede. Oricât ne-am dori, una fără cealaltă nu se poate, aşa cum nici  curcubeul nu poate lua naştere fără ploaie.

Bicicleta este ca o relaţie - trebuie să dăruieşti, ca să poţi trimi. Dăruieşti atenţie, răbdare, grijă, respect...şi primeşti linişte şi împlinire. Încredere. Uneori, chiar un rost, o direcţie - mai ales când nu ştii încotro să te îndrepţi. Când viaţa devine prea complicată, când te pierzi în dorinţe şi visuri neîmplinite, ea îţi arată calea. Iar calea este oriunde îndrepţi privirea: înainte, înapoi, în stânga sau în dreapta; chiar şi pe acolo pe unde nimeni nu a făcut o potecă, încă. 

...iar apoi, lucrurile sunt simple: priveşti în jur şi o iei din loc.  

Uneori cazi. Aia e, ghinion. Te ridici.

...dar asta deja a devenit un clişeu. Dacă ceri cuiva să continue propoziţia "Cazi şi...", în majoritatea cazurilor, răspunsul va fi "...te ridici" - pentru că ne place să credem despre noi înşine că suntem învingători. Dar nu este aşa. 

Cazi şi te ridici şi continui în aceeaşi direcţie doar când iubeşti şi pentru că iubeşti. Altfel...cazi şi rămâi jos, cu spiritul frânt - pentru că nu ai o motivaţie să faci altceva. Sau, dacă ai destulă încredere în tine,  cazi, te ridici şi pleci - pentru că nu ai nici o motivaţie pentru a continua. 

Cu bicicleta am căzut de câteva ori atât de rău, că mă mir că mai sunt complet. Şanţuri, asfalt, pietriş, borduri, maşini...Mi-am luat la cucuie şi julituri, de ziceai că-s pom de Crăciun cu beteală şi globuri pe dânsul, în anumite momente. Însă, aşa am aflat ce pot; ce situaţie mă avantajează, unde am probleme şi la ce trebuie să mai lucrez.

Spre exemplu, nu pot pedala cu ochelari de soare, pentru că îmi reduc vizibilitatea în zone umbroase. Şi nu pot asculta muzică la căşti. Nu fac asta nici când merg pe jos, d-apoi când stau în echilibru, pe două roţi - pentru că mi se pare oribil să mă deconectez de la mediul ambiant. Nu, nu şi nu! Trebuie să văd şi să aud: oameni, maşini, animale, gropi, pietre...orice are capacitatea de a deveni un obstacol în calea bucuriei pe care o trăiesc.

Exact ca într-o relaţie: fără atenţie la propriul comportament, fără să simţi energia din jur, fără să anticipezi obstacolele care pot periclita armonia cuplului, dai cu oiştea-n gard. Şi cazi.

Apoi vine clipa în care trebuie să alegi: Te retragi? Te ridici? Continui?

Depinde de cum şi cât iubeşti. 

Lovituri vor mai fi. Orice am face, nu avem cum să ne ascundem de furtuna suferinţei. Şi nici nu e nevoie...pentru că ea este îndulcită chiar şi de un singur strop de bucurie.

[Jackie Chan & Kim Hee Seon - Endless Love]