După multă trudă şi stăruinţă, după ce cartea am dat-o gata acum vreo 16 ani, am reuşit să văd şi ecranizarea poveştii. Cea poloneză, din 2001.
Când am citit, povestea m-a impresionat. Poate doar amănuntele şocante ce au impresionat o minte tânără: scenele sângeroase, arenele cu lei şi luptele de gladiatori. Ca să spun drept, uitasem povestea. Îmi aminteam doar descrierea mirosului greţos de carne arsă ale creştinilor ţintuiţi pe cruce, arderea Romei şi un ditamai taur cu o fecioară dezbrăcată, ţintuită între coarnele lui - graţie ilustraţiei destul de elocvente de pe coperta cărţii.
Apoi, îmi mai aminteam pasajul final:
- Quo vadis Domine?
- Romam vado iterum crucifigi.
Şi cam atât.
Deci practic, tot demesul meu artistic a fost ca şi cum aş fi redescoperit America: o noutate, chiar dacă mă mai intersectasem cu el.
Însă acum am înţeles totul la un alt nivel. Dincolo de desfăşurarea acţiunii, am remarcat atmosfera. Costumele. Expresiile de pe feţele actorilor. Şi tot timpul cât a durat filmul, nu m-am putut abţine ca într-un colţ al minţii să nu compar atmosfera din Roma lui Nero cu cea a Romei din timpul lui Spartacus:
Mai mult sânge, mai multe scene explicite de sex şi nuditate, dar aceeaşi atmosferă de decădere morală îndreptată doar spre satisfacerea nevoilor instinctive: mâncare, femei şi violenţă extremă.
Iar în spatele acestor aspecte, stă o poveste de viaţă.
În legătură cu cărţile, cineva mi-a spus odată că rezistă în timp doar cele ale căror poveşti sunt mereu actuale. Făcînd abstracţie de decor, oamenii sunt neschimbaţi de la apariţie şi până în prezent. Iar oprele care vorbesc despre oameni sunt mereu actuale, tocmai pentru că şi noi suntem neschimbaţi.
Aşa este şi Quo Vadis-ul lui Henrik Sienkiewicz: o poveste despre oameni. Pe fundalul persecutării istorice a creştinilor, povestea este una despre iubire. O iubire, la prima vedere imposibilă: Marcus Vinicius, un patrician roman se îndrăgosteşte de prinţesa unui trib barbar, care mai este şi prizonieră a Romei.
În ultima vreme remarc atât de multe poveşti de iubire imposibilă...cei 2 se iubesc, DAR: au religii diferite, au poziţii sociale diferite, au vârste diferite, au etnii diferite, naţionalităţi diferite. Părinţi împotrivă, bani puţini pentru a susţine o relaţie, societate împotrivă: CE-O SĂ ZICĂ LUMEA? Gata, aici s-a pus capac: Ce-o să zică lumea? Da mi se rupe de lume!! Trăiesc în lume, dar nu cu lumea...plus că e o vorbă veche din bătrîni: "Câte bordeie atâtea obiceiuri". Este? Ce treabă are lumea? Deci..."Băi, ia gata că m-am enervat! ALINIEREA!! Şi acum să iasă în faţă care nu are loc de mine... Tu? Dă cu paf de mers, n-am nevoie! Pariu că se învârte planeta şi fără să ştiu părea ta! A...şi tu? Marş după ălalalt, că vă fugăr pe amândoi de vă ies plămânii pe urechi!!" - cam aşa tratez problemele cu lumea.
Dar iubirile imposibile sunt...şi mereu găsim vinovaţi. Societatea, Dumnezeu...care dacă aş stă să judec puţin, cred că se sparge de răs când ne vede că ne rupem capetele pentru că unii se închină cu 3 degete şi unii fac mătănii pe covoraş - şi în cele din urmă totul. Că nu-i maşină, că-i casa prea strâmtă pentru târla de puradei proiectaţi, că nu-i barbă, că prea mare, că-i prea lată, că-i laie, că-i bălaie.
PROŞTILOR!! Doar noi ne facem iubirile imposibile. "Cu mânuţele astea două, am creat o problemă nouă"...vorba lu' Nea' Călinescu. Nimeni altcineva! Doar noi...cu temerile noastre, fricile noastre, laşităţile noastre. Angoasele noastre, nehotărârile noastre. Nu trecutul, nu prezentul, nu viitorul...doar noi!
Mai intru câteodată pe siteuri de socializare şi mă apucă groaza, apoi sila, apoi scârba fizică. Văd atât de multe imagini atent făurite, perfecte, că-mi vine să dau şi să fug! De la mediul ambiant - mereu în tendinţe, fie că vorbim despre locuri exotice, baruri megafrecventate sau banala baie cu capacul wc-ului ridicat - machiaj, haine şi accesorii, până la atitudine, poziţie şi comentarii...mereu inteligente, mereu adânci şi cu sensuri absconse privirii. Băi profunjilor, voi aveţi vreun habar ce spuneţi acolo? Vă spun eu: NU! Pentru că dacă aţi avea măca o moleculă de idee, fiecare generaţie următoare ar fi mai luminată, nu mai degenerată decât precedenta!
De aceea societatea decade. De aceea viaţa devine insuportabilă. de aceea apar iubirile imposibile. Din cauza noastră. A slăbiciunilor noastre şi egoismului. A comodităţii noastre. A obişnuinţei...a doua natură a omului. O prostie. Natura omului rămâne neclintită, însă comportamentul omului se schimbă; nu există obişnuinţă. Du un vegetarian la polişi garantat că în 2 săptămâni înghite canistra de grăsime de balenă pe nerăsuflate. Apoi lasă-l singur în deşert şi va trăi o viaţă cu insecte, salcâm, tamarix şi cactus. Nu, obişnuinţa nu este un motiv.
Citeam recent un
articol: Au crescut salariile faţă de anul trecut şi românii sunt mai optimişti. PROŞTILOR!
Optimismul este o stare abstractă a spiritului şi nu se bazează neapărat pe aspectele concrete ale vieţii. Realismul la fel, pesimismul la fel. Câţi oameni cu salarii de mii de lei se vaită, mai opăriţi ca cei ce-şi duc traiul cu câteva sute de lei pe lună? Am întâlnit oameni care-şi fac vacanţele în străinătate şi oameni ce nu-şi permit să meargă până la băltoaca noastră de mare. Ghici cine se vaită? Toţi!!
Prin urmare, optimismul este o stare superioară, cumva ieşită din canoanele realului....
Era odată o poveste cu un rege care se îmbolnăveşte şi vraciul împărăţiei îi găseşte ca antidot doar purtatul cămăşii unui om fericit. Trec toţi vizirii, conţii, boierii, puii mei de feţe aristocrate pe la el şi toţi se declară nefericiţi. Pornesc soli în tot regatul, toţi oamenii se declarau nefericiţi. Şi-apoi, un pierde-vară la marginea drumului spune: "DA, SUNT fERICIT!" "Păi atunci dă-ne cămaşa, să o ia regele pe el şi să se facă bine...tu îţi iei răsplată...jumate din împărăţie şi fata de soţie, alea -alea...mişto de tine"
Iar vagabondul răspunde senin: "V-aş da-o cu dragă inimă, dar nu am!"
Da, o poveste proastă! Puerilă, chiar tâmpită. Dar reală. Acela e optimismul. Când găseşti o bucurie atât de mare, încât totul se estompează în jurul ei, indiferent de aspectele înconjurătoare.
...la fel ca iubirea. Iar atunci în ireal, în sufletul tău, nimic nu e imposibil.
Dincolo de persecuţii, de frumuseţea cotropitoare a Lygiei, de crucificări şi religie, acesta este Quo vadis.
Unde mergi? Încotro te îndrepţi? Fugi şi te ascunzi, sau rămâi şi dai din coate?
