De ceva timp, scriu rar. Uneori, din ce în ce mai rar.
Mi-am schimbat stilul. M-am schimbat eu. Nu mai critic, nu mai vreau să schimb lumea vorbind despre ceea ce ar putea să fie şi nu este. Într-un fel, nu mă mai avânt orbeşte în luptă şi nu mai vreau să învăţ pe nimeni să facă nimic. Acum câteva luni (să tot fie jumătate de an?) mi-am propus să scriu despre lumina din noi şi nu despre întuneric.
Constatasem că s-a umplut lumea de teoreticieni. Toţi acuzăm, toţi arătăm cu degetul, cu toţii suntem nemulţumiţi. În goana după audienţă, mass-media de astăzi are singura misiune de a şoca: "cutremurător, exploziv, incendiar, înfiorător! O să înnebuneşti când o să vezi asta...o să-ţi smulgi părul din cap după ce dai click aici". Si dai...dau...dăm...pentru că suntem curioşi.
Problema este că viaţa a devenit atât de complexă, iar noi alergăm atât de mult după senzaţional, că am uitat ce înseamnă bucuria simplităţii. Ne-am de-sensibilizat. În stresul de zi cu zi, am pierdut câte puţin din propriul suflet. Şi din ce în ce mai mulţi prieteni îmi spun că ar evada, s-ar retrage într-un colţ de sălbăticie. Nu ştiu ce caută, dar aleargă către ceva deşi nu găsesc ce îşi doresc. Mai presus de toate, simt nevoia să se regăsească pe sine. Tot mai mulţi îmi spun că societatea actuală se va duce de râpă...cât de curând. Îi cred, pentru că şi eu am acelaşi sentiment.
De aceea, am renunţat să mă mai implic în nebunia cotidiană şi m-am detaşat de micile scandaluri care ne condimentează viaţa.
Scriu, însă, despre stări de a fi, despre momente de pierdere şi despre regăsire.
Nu simt nevoia de a fi şmecher, de a participa la training-uri de leadership şi nici de a-mi achiziţiona un antrenor pentru succes - însă, am redescoperit poezia. Fotografia. Cinematografia. Muzica. Spiritualitatea din spatele materiei.
Cred că arta este singura care ne mai poate salva de la pieire, pentru că este cea mai înaltă expresie a umanităţii.
...Şi aşa am recitit "Luceafărul" - nu pentru că îl am ca materie obligatorie pentru Bac, au trecut de mult timpurile acelea. Ci pentru că, abia acum încep să îi înţeleg geniul. Dincolo de analize pe text, de poveşti de iubire fantastică, de figuri de stil şi de critica literară care mai de care mai linguşitoare, poezia eminesciană aparţine unui prezent continuu, ce se naşte din fiecare clipă care trece peste noi.
Fiecare vers, fiecare stofă are un un corespondent într-o fărâmă de realitate - char şi călătoria Luceafărului către marginile universului:
Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Cum izvorau lumine;
Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul...
El zboară, gând purtat de dor,
Pân' piere totul, totul;
Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.
Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.
Da, este o secvenţă cu o valoare poetică enormă. Dar nu este nimic abstract în ea...eu am regăsit-o şi am trăit-o la câţiva paşi de casă.
...undeva, cândva, într-o clipă desprinsă din vis; acolo unde se năştea nemărginirea orizontului.
Închei cu un gând bun, o melodie pe care o mai ascult uneori:
