joi, 31 ianuarie 2019

Drumeţind pe cărările istoriei

Nu ştiu ce-am visat acum câteva săptămâni, că m-am trezit într-o dimineaţă cu un ditamai dorul de ducă. Nu ştiam precis unde, dar parcă aveam mâncărici în tălpi şi nu stăteam într-un loc, nici cât ai fierbe un ou!
Azi aşa, mâine aşa...am tot sperat că depăşesc pornirea asta de a umbla teleleu prin ţară, că-i ditamai iarna afară! Da' de unde?! În loc să scadă, pofta-mi creştea într-o zi cât altele-n zece...de ziceai că-i odraslă de împărat, nu un nemernic de capricipiu! Văzând că nu-i chip să scap basma curată, m-am băgat în şedinţă şi am decis: "Bine, fie! Mâine-s turist! E bine"?


Am hotărât să vizitez Buşteniul, că nu am mai ajuns pe acolo de când eram a V-a - când am fost în excursie cu clasa, să vedem pârtia de schi. No, acum nu mă mai tenta acest preaminunat obiectiv turistic, că am ditamai derdeluşul în faţa porţii...prin urmare, am zis să mă urc cu telecabina pân' la Babe, că nu le-am văzut şi e păcat de dânsele - că nu-s peste pământ.  
Problema e că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg: când, în sfârşit, am ajuns la destinaţie, am aflat, cu stupoare, că telecabina nu merge de vreo câteva luni! Nasol moment... 
Stăteam singur în ploaie, la 9 dimineaţa, pe-o uliţă din Buşteni, întrebându-mă cu ce-o să-mi ocup toată ziua. Nu de alta, dar Buşteni e un oraş urât. Dărăpănat, decrepit şi mizerabil. Deci, ce să fac, unde să mă plimb şi ce să vizitez?

Tot umblând, aşa, muncit de gânduri, nu ştiu cum am făcut, că tot la pârtie am ajuns! Aia e, voia Domnului! Beau un ceai fierbinte la o terasă, fac un selfie şi bifez că m-am dat şi eu cu schiurile şi gata!. Păi nu? Ăsta era planul...care s-a dus de râpă, din nou: zona era pustie! Nu era weekend, că nu-mi place aglomeraţia deloc. Dar nici măcar o ţipenie de om, pe nicăieri? Tot umblând de colo-colo, am găsit nişte patroni de terasă, care bârfeau ceva, la o ţigară; doar că nu îi interesa prezenţa mea - şi-am plecat! Dacă nu aveau nevoie de banii mei, ce era să le fac? Să le cânt ode de închinare? Să le spun o poezie? I-am lăsat în treaba lor...

Şi m-am îndreptat spre ultima destinaţie din program: Castelul Cantacuzinilor. Era pe la prânz, deja, dar mă şi vedeam acasă până la sfârşitul după-amiezii, bând o cană de ceai, cocoţat în vârful patului.
Serios, nu mă aşteptam la nimic fenomenal. Eram deja aproape fleaşcă de la atâta ploaie, bătusem oraşul prin toate părţile în ultimele 4 ore, deci ce minuăţii se mai puteau întâmpla? 
Din depărtare, nici măcar castelul ăsta nu părea mare lucru...o construcţie gri, de a cărei existenţă nici măcar nu aflasem, până nu a menţionat-o o prietenă, într-o discuţie.
Aşa că iar am luat-o la pas, asteptând să fiu uimit.  Şi nu am regretat: vizita asta m-a bucurat atât de mult, că nu a mai contat nimic din ce s-a întâmplat până la acel moment! 

Ca să fiu cinstit, castelul, în sine, nu e mare lucru. Pe dinafară arată impunător; curtea înconjurătoare e destul de oacheşă iar priveliştea de pe terasă cică îţi taie respiraţia. Mie nu mi-a tăiat nimic, că era un nor şi-o ceaţă, de-ţi băgai deştele-n ochi, dacă nu erai atent ce faci cu ele.
Iar interiorul...ce să zic? Minuant! La vremea lui, adică... Pentru că acum erau doar nişte camere goale, cu pereţii văruiţi într-un verde spitalicesc. Practic, de admirat erau vitraliile de la ferestre, parchetul, câteva picturi originale din sala cea mare şi modelul bizantin pictat pe grinzi. Neinteresant!

...şi totuşi, fenomenal! Datorită ghizilor, care, prin cuvinte,  au reuşit să readucă la viaţă istoria acelor locuri. Fără ei, terminam turul în 5 minute - cu tot cu vizita la toaletă...dar aşa, am zăbovit pe acolo vreo 3 ore. M-au prins în poveste, ce să zic? Ascultam şi dacă închideam ochii, parcă eram transpus în timp: construcţia castelui...bogăţia prinţului...chefurile vremii...venirea comuniştilor la putere...confiscarea averilor, intrarea cu forţa în castel, furăciunea care a urmat şi ura cu care s-au acoperit picturile de pe pereţi cu nenumărate straturi de vopsea.
Locul mustea a ură! A fost prădat şi jupuit de orice valoare, n-am pomenit aşa ceva! 
De fapt, pe undeva înţeleg nevoia asta umană de a lua o amintire, când ajungi într-un loc deosebit. Şi eu fac d-astea: cum mă duc la vreo pădure, cum scrijelesc cu cuţitul pe copaci "G + R, U, G, O, A, S, M, N, P, C şi iarăşi R = LOVE" (da, da, ştiu că-s multe iniţiale, dar dacă am o inimă mare, iubesc şi mult - ca să o umplu); mă duc la Sfinx...pac! Smulg o pietricică d-acolo...cred că şi la Notre Dames de aş ajunge, nu mă las până nu răzui într-o sticluţă  niţică vopsea de pe pereţi, ca să am amintire pentru camera trofeelor de acasă!

...dar comuniştii au făcut-o în bătaie de joc! Au distrus şi au călcat în picioare trecutul, mânaţi de orgoliu şi de pretenţia că aduc ceva nou, mai bun şi mai echitabil. Problema e că nu tot ce e nou, e şi bun; şi nu tot ce e vechi, e prost.
Oricum, nu este nimic nou sub soare...până la urmă, cam la atât se reduce şi politica de azi: luptă, bătălie şi dezastru, pentru a înlocui vechiul cu noul.


Etajul castelului găzduieşte o galerie de artă. Pictură, grafică...eu am prin sculptură simbolistă.  Pietre, bolovani, blocuri de lemn, rădăcini şi fiare. Atât vedeam, dacă nu era domniţa ghid. Ghiguşa, mai pe scurt.
Ascultând povestea fiecărei sculpturi, treceam din diverse emoţii: imitam zâmbetul perfect al statuetelor greceşti, visam, îmi dădeau lacrimile... apoi deschideam ochii şi iar ascultam. La final am constatat că am păţit ca baba aceea care vine bucuroasă de la slujbă şi când este întrebată ce a spus preotul de este aşa încântată, răspunde simplu: "Nu mai ştiu, maică...dar a vorbit tare frumos"!
Aşa şi eu: nu îmi mai amintesc prea multe de la galerie, dar ghiduşa vorbea aşa de frumos, că nici nu mă mai interesau cuvintele! Şi-aşa uit de la mână, pân' la gură...iar arta simbolistă are mereu nevoie de o traducere. Adică poţi să faci un turn de hîrtie igienică folosită şi să-i spui că este o metaforă pentru prăbuşirea Turnurilor Gemene - murdăria reprezentând odioşenia acelor zile - că nu te poate contrazice nimeni. Iar cine nu ştie despre ce e vorba, tot hârtie folosită va vedea -  că asta e, până la urmă! Asta visez, asta pictez! - vorba artistului!

Una peste alta, am înţeles că istoria, ca şi arta, nu este o sumă de date ce trebuie reţinute mecanic - ci o trăire pe care trebuie să o simţi, dacă vrei să o înţelegi şi să nu îi repeţi greşelile. 
Aşa că fiecare cruce dintr-un cimitir este o părticică de istorie. Fiecare nume, fiecare fotografie a trăit, a iubit, a suferit, a învăţat,  a luptat şi a transformat. Fiecare mormânt este o poveste, un roman. Sau un film de Oscar. 
Spre ruşinea mea, m-am obişnuit atât de mult cu împrejurimile, încât nici nu mai realizez că prezentul se sprijină pe numele celor ce au fost. Numele de pe monumente, numele de pe cruci sau numele pe care fiecare le poartă în propria inimă.

În timp, am uitat şi istoria noastră. Noroc cu un prieten care mi-a arătat un filmuleţ aniversar, fix despre acest subiect. Are 50 de minute şi iniţial m-am codit...parcă nu aveam chef să pierd o oră din viaţă, degeaba. Aşa suntem noi: în epoca vitezei, vrem totul de-a gata - d-aia au apărut şi articolele clickbait, cu 3 sferturi de ştire în titlu. E importantă hăhăiala, nu informaţia.
Totuşi, m-am ambiţionat şi l-am urmărit până la capăt...     



...iar acum ştiu cum s-a născut poporul nostru: romanii şi-au pus mustaţă de dac şi s-au transformat în români!

Să bem pentru asta! 
Fac cinste! Am un vin dulce şi bun... Cabaret Şovinion original -  producţie proprie, de la crâşma  de peste drum!



[Fleurie - Turns you into stone]

joi, 24 ianuarie 2019

...şi să dăm mână cu mână!

Mai ieri am serbat Ziua Internaţională a scrisului de mână.
"Perfect!" - îmi zic...şi imediat m-am gândit să o marchez şi eu, scriind o nouă postare. La tastatura, că doar nu-s nebun să o scriu de mână! Nu mai trăim în comunism, când toceam creioane şi tocam caiete întregi, scriind în oracol după dictarea gândurilor!
Acum ne-am modernizat şi suntem mult mai green; mâncăm sănătos, uniţi salvăm şi apărăm copacii, totul este eco şi scriem la tastatură - că d-aia suntem deştepţi şi am inventat-o! Ba, de la o vreme, este chiar şi virtuală - ceea ce înseamnă că nu mai suntem nevoiţi să apăsăm  butoane ca ghiolbanii, ci le pipăim. 

No, şi cum spuneam, m-am apucat de scris. Nu de alta, dar oricum nu am altceva ce face, pe viforniţa de afară - unde ninge...ninge ca-n poveşti! Bine...ajungând în acest punct, întrebarea logică ar fi: "În care poveşti ninge, dom'le, că eu nu am citit pe nicăieri despre aşa ceva"...dar, în fine! Important e că ninge şi sunt foarte fericit!
Nu-mi place iarna şi gerul, dar ador ninsoarea. Scurt! Mă inundă o fericire de neimaginat când ies afară şi am încălţările curate PE TALPĂ, după o jumătate de oră de umblat aiurea! De obicei, oricât mi-aş cremui pantofii şi oricât ar sclipi, la 5 secunde după ce am trecut pragul casei arată de parcă vin de la săpat şanţuri. Dar nu şi pe zăpadă...când nu mai există praf, bălţi, nămol sau târmoceală, ci doar o întindere fără margini de cer şi pământ, mai albă ca laptele - ceea ce mă trimite în al nouălea cer!

Păi na, ce să facem? Mă bucur şi eu cum pot; măcar la bocanci să fiu curat, că la inimă...Dumnezeu cu mila...Sunt mai negru ca un negru-n întuneric! Serios, atâta răutate n-am mai văzut la nimeni - deşi, dacă mă uit în jur, se vede din avion că se fac eforturi clare să fiu detronat de la conducere.
Mă gândeam la asta şi azi: tot poporul era cu unirea-n gură, aplaudând diverşi guvernaţi ce rosteau discursuri sforăitor de înălţătoare, despre strămoşii care au luptat cu abnegaţie, viziune şi spirit de jertfă pentru realizarea năzuinţelor populare - nu ca penalii de astăzi, care fac, dreg şi răstoarnă abuz.
Ceea ce, pe undeva cam aşa este...în trecut, oamenii erau mai uniţi. Uniţi în foame, în necazuri, sau la cozi...dar se respectau unii pe alţii. Inamici dacă erau, tot aveau o onoare şi o demnitate.
Prin urmare, despre ce unire mai vorbim, când fiecare vrea să fie mai buricul pieţii decât celălalt? Chiar şi conducătorii ţării, care cică-s socotiţi ca exemplu pentru naţiune, s-au dus unii hăis, la Iaşi, alţii cea - pe la Focşani - sau oriunde au nimerit mai mulţi adepţi, ca să evite huiduielile. Nu s-au putut uni nici măcar de ochii lumii, să dea bine la poză - oricât de falsă ar fi fost ea.

Concluzia: 
În plan general, etapa cu "iubeşte-ţi apropele" e o iluzie, iar  îndemnul "Ce ţie nu îţi place, altuia nu face" s-a transformat într-o simplă înşiruire de cuvinte. Păi când ieşi pe stradă şi dai cu scuipat în cine crezi tu că merită, cam ce părere-ţi faci? Cineva care se voia şugubăţ a sugerat că o fi fost vorba despre un scuipat anti-deochi...da' mă gândesc şi eu, ca prostu': acum e cu politica şi toată lumea se pricepe la ea, deci o poate comenta - inclusiv eu :D. Dar dacă vreun contribuabil se simte nedreptăţit de  totalul de plată pentru factura de lumină şi după ce decide în cap la el cine e vinovat, trage nişte scuipaţi în capul fătucii de la ghişeul de plată şi-i mai spoieşte cu noroi şi maşina proprietate personală?
Se poate întâmpla? Normal! Nu aşa se susţine justiţia şi se luptă cu nedreptatea?

Când vandalizezi sedii de instituţii, hărţuieşti oamenii pe stradă sau îndemni la genocid şi călcat în picioare - cum au făcut berleuzii ăia de deputat PSD şi protestatari rezistenţi, cam la ce armonie te mai aştepţi? La ce sărbătoare? Condamnăm crimele odioase ale trecutului, care de obicei au fost justificate prin voia Domnului, civilizare sau eliberare, în timp ce noi ne lovim cu pumnii în piept că suntem şmecheri, democraţi sau umanişti şi de-am fi trăit atunci, nu am fi luat parte la vărsarea de sânge nevinovat.  Doar că şi acum avem aceleaşi instincte şi facem fix la fel, sau mai rău.
Şi-apoi sărbătorim unire? Mică sau mare...pentru ce?

M-am detaşat de foarte multe lucruri în ultima vreme şi refuz să mă mai implic în acţiuni cu caracter general, pentru că ţin la liniştea mea şi am o incapacitate nativa de a dezvolta partizanate d-astea prea înfocate. Aşa că stau, privesc şi mă mir cât de mult decădem ca societate, luptând în slujba unor idealuri care nici măcar nu ne aparţin, ci doar le preluăm schematic, de pe unde apucăm.

Uite aşa a trecut Centenarul, a trecut şi Mica Unire şi iar nu am realizat nimic. Manifestăm, aplaudăm, dansăm, huiduim, lăcrimăm şi cinstim cu gura, înjurând cu inima -  apoi ne întoarcem exact unde eram şi înainte.
Dar cu ce ne-am ales după toate aceste momente festive? Cu mai nimic...

Pe plan personal, însă, eu am realizat că sunt patriot şi am decis să-mi servesc patria.
Iniţial mă gândeam să o invit la masă şi să o servesc cu o conservă de fasole de la Scandia, asezonată cu niscavai cârnaţi de Pleşcoi, garnisiţi cu cartofi prăjiţi de la Mac - cumpăraţi cu mâna mea. Atât că mi-e teamă de refuz, că nu ştiu să mă descurc nici cu o domniţă, d-apoi cu o patrie întreagă! 
Aşa că m-am hotărât să ţintesc oleacă mai sus...



...şi să-mi surprind prietenii: Îmi voi alege o carieră militară! BAM!!

Oricum, de mic voiam să mă fac puşcaş marin! Dar nu chiar puşcaş, că-mi plăcea mitraliera...şi nu chiar marin, că nu mă cheamă aşa!
Mamă, ce mişto...parcă mă şi văd echipat în uniformă, cum ies , mândru, la salut:
"Mitralior Zgăbearţă Iftode, să trăiţi"!



No, ia spuneţi: V-am surprins? V-am dat pe spate?

Eu chiar am planuri mari! Vreau să fiu cel mai bun! Cel mai bun dintre cei mai buni, chiar...şi dacă-s serios, poate 'oi umbla şi prin lume, cu diverse delegaţii. Mai ştii? Pe cuvânt de nu fac cerere la direcţiune să apăr şi ţărmurile Japonie, să-mi trăiesc şi eu fantezia. Mai trag o salvă, mă mai dau şi cu câte o geisha...viaţă, frate! Dacă-mi surâde norocul, poate mă întorc acasă şi cu o japoneză mică, brunetă şi drăguţă, să o prezint părinţilor. Ce-ar fi?

Nu-i vorbă, că japoneze am găsit şi pe la noi. Şi mici şi mari, după gusturi:



Doar că-s cam ieftine şi mi-e să nu fie piratate, sau făcute în China. Dacă nu-s de calitate, te pomeneşti că alea mă lasă cu ochii-n soare, când mi-o fi lumea mai dragă!
Aşa că, dacă tot o să am ocazia, nu-i mai bine să le iau direct d-acolo, de la mama lor? Eu aşa zic...

În cinstea momentelor de fericire care mă aşteaptă în viitorul lucrului bine făcut şi special pentru ziua din această zi, propun un toast din suflet: Să trăim BINE!!
...şi să sărbătorim, apoi să înfăptuim! Doar că cu flegme, mui (bien) şi sticle incendiare, ca golanii de pe marginea şanţului, ci cu onoare şi o neclintire mai durabilă decât cea a războinicilor de teracotă.



[Drum Bun - din Filmul "Pentru Patrie"]

sâmbătă, 12 ianuarie 2019

Să ne urnim!

Mulţi ani trăiacă, mulţi ani trăiască, la mulţi ani! La mulţi ani ziua de azi şi bine ne-am găsit în 2019. 

...prilej de mare bucurie şi fericire, desigur! C-apoi, de ce nu ar fi? Avem şansa de a da startul unui nou capitol al vieţii, de la capăt de rând şi cu aliniat.  Aşa că, dacă tot suntem la început de an, propun să ne facem planuri de mărire-ntru viitorime.

Eu, spre exemplu, am decis să mă schimb. De şosete, mai ales...că s-au găurit, săracele, de la atâta purtare. Mă doare inima şi-mi pare rău de dânsele, că mi-erau tare dragi! Unde mai pui că, de la o vreme, ţineau loc şi de bocanci...aşa erau de ţepene! Tablă zincată, nene! Mergeam prin zăpadă şi prin zloată, fluierând! Ziceai că-s încălţat cu amfibii, aşa erau de etanşe! 
E-he! Amintiri...

Dar nu contează...viaţa e frumoasă, în continuare! Încep un nou drum şi mi-oi găsi eu, din nou, perechea potrivită! Mă tot gândesc să-mi înnoiesc ciorapii cu Star Wars, că îi am de vreun an la vitrină şi n-am îndrăznit să-mi bag picioarele-n ei. Toate ca toate, dar nu-mi pot bate joc de un simbol mondial, când am eu chef... Mai întâi trebuie să apară o ocazie foarte specială pentru a-i purta - şi-am uitat să-i iau la revelion. Poate la Paşte?

În fine, vedem! Momentan, însă, cred că este mai important să mă ţin de nişte principii morale mai sănătoase, că nu-i în regulă. Un prieten mi-a şi dat secretul pe tavă:  adevăr, compasiune şi toleranţă. 



[Fă-te om - B.D. în alertă]

Încerc să le urmez, ce să zic? Serios, altfel nu mai merge treaba...pe zi ce trece, observ că lumea e din ce în ce mai rea şi mi-e să nu se ia şi la mine, dacă nu am nişte idei fixe-n cap. 
Uite, spre exemplu dăunăzi: umblam şi eu, frumos-elegant prin oraş şi ce-mi văd ochii: ditamai afişul A3, într-o vitrină:



Mi-a stat inima-n loc! Aşa de tare ne-am înnegrit la suflet, că lichidăm bluze şi cămăşi, acum? Trist, foarte trist! Asasinilor de bumbace şi fibre nenaturale, ce suntem!
Lichidezi un câine...am înţeles; poate te-a muşcat. Lichidezi o muscă...te bâzâie. Ok. Lichidezi un om...nu-i frumos, normal! Hai să zic, mai treacă, meargă...poate a fost o autoapărare. Da' cămaşa ce ţi-a mai făcut? Că nici măcar nu are gură, săraca, să te înjure când nu o speli! 
În aşa hal am ajuns de haini, că lichidăm şi necuvântătoarele? Păi în ritmul ăsta vom distruge tot ce ne înconjoară: azi lichidăm o cămaşă, mâine un costum, poimâine o garderobă întreagă...de-o să ajungem să umblăm goi pe stradă, că nu vom mai avea cu ce ne îmbrăca. 
Tulai, vai!!! Şi o să dispară şi moda! Aoleu!!! Păi moare de foame Botezatu, că nu mai are pentru cine să creeze chiloţi! Dispare CaMaiou-ul, Puta Madre, Zarea, Calvin Kelvin, LaCoaste...toate îmbrăcăturile astea nobile, care ne populează mintea! Apoi, fără cumpărători, intră economia-n colaps şi pac! După câţiva ani de criză, dispărem ca specie! 

Da, aţi citit bine. Apocalipsa poate începe de la o cămaşă. 
Aşa că d-aia zic: compasiunea e secretul! Compasiune pentru tot aproapele, indiferent dacă mişcă sau nu. În definitiv, ce rău faci, dacă eşti mai milos decat prevede legea? Mai catolic decât papa?

Oricum, asta e utopie, deja...un vis frumos! Noi nu ne mai înţelegem om cu persoană şi visez să compătimim necuvântătoarele?! Ha!
Păi uite, colea, cine suntem:


Eu vreau, în principiu. Trăiesc pe picior mare şi nu mă mai ajung cu banii, deci un job ar fi mană cerească. Adevărul e că nu ştiu să coafez sau să frizerez, da' învăţ, că-s băiat deştept! Vorba aia, am terminat o facultate întreagă...cât de greu poate fi să tai nişte păr nedorit?  
Problema e alta: cum mă angajez în procent de 40%? Eu vreau să lucrez întreg, nu pe bucăţi! Altfel...îmi trimit la lucru mâinile şi capul, na! După socoteala mea, cam atât ar reprezenta 40% din frizerul ce voi fi. Bun... şi cu restul ce fac, mai ales când restul ăsta-i ataşat de partea care lucrează, nu un bagaj pentru remorcă! Că nu-s de lego, să mă demontez, nici pizza - să mă porţionez. Şi până la urmă, de ce nu sunt tolerat într-o singură bucată de 100%? De ce? 
Vreau să mi se dea o explicaţie şi aştept ca vinovatul să îşi dea demisia! Sunt cetăţean european şi am drepturi! Am zis!!  

Gata, închei aici...că nu vreau să mă enervez chiar aşa, de la prima scriere! Plus că e sărbătoare!!!
Deci: închin un pahar, în sănătatea noastră! În cinstea ta. 
Şi mai beau un pahar, pentru că trebuie să fim, nu să avem! Să trăim, nu să vieţuim! 
Hip hip, URA!! 



[Lindsey Stirling ft. Andrew McMahon - Something Wild]

luni, 31 decembrie 2018

Bilanţ pe final de an

Ia uite cum a trecut şi anul ăsta! Ptiu, bătu-l-ar norocul, că iute a mai fost de picior şi iar nu am avut timp să-mi rezolv planul meu pentru la anu'!



D-aia nu-mi mai fac nici un plan şi nici un "to do list"!
De obicei, până mă trezesc eu din beţi... EUFORIA! petrecerii de revelion, se face final de aprilie şi dacă plouă, nu ies din casă. Vara stau la umbră, ca să mă bucur de soare...şi până apuc să mă desmeticesc bine, s-a făcut de jumătatea lu' septembrie. Nasol moment, că se începe şcoala şi să te ţii îmbulzeală şi frecuş pe străzi. Tocmai când mă apucă şi pe mine cheful să-mi caut de treabă, Mama Natură mi se pune de-a curmezişul! Ştie că nu suport agitaţia şi mă ia cu ameţeală când văd aglomeraţia, dar îşi râde de zilele şi de necazul meu, de-mi dă oportunităţi să mă dezvolt, fix când nu-mi convine mie! 
Să-mi trag pălmi, că numai de neajunsuri mă lovesc în viaţa asta! 

Bine, asta nu ar fi ceva nou...
De când mă ştiu am avut probleme existenţiale. Aristotel zicea că cine se îndoieşte, caută; şi cel care caută, află Adevărul. În principiu, eu nu mă prea îndoi...că mi-s mai credul. Dar, plin de întrebări, sunt. 
Spre exemplu, în toţi anii mei de şcoală, am avut o mare dilemă: CE DATĂ SĂ PUN LA TEMĂ?
Am făcut sondaj de opinie prin şcoală tot nu m-am dumirit: unii profi ziceau că indiferent când îţi scrii, trebuie să pui data zilei PENTRU CARE SCRII. Şi mă tâmpea chestia asta, zău aşa! Scriam sâmbăta, la mate, pentru ora de joi; prin urmare, un ochi îl aveam pe orar şi unul pe calendar, să văd unde se intersectează data cu ziua. Dar nu aveam calendar şi pierdeam la vreme până găseam, de mă plictiseam încă dinainte de-a începe să scriu...aşa că o lăsam baltă  de temă şi  plecam la ore, fluierând. Ce-o da târgul, aia să fie! Eu am vrut, mi-am făcut partea!
Alţi profi, mai omenoşi, îmi ziceau direct: "Scrie o dată, acolo, că nu contează"! Ceea ce-mi plăcea...atât că aveau alte păsărele la cap: tema o voiau cu stiloul, iar la clasă trebuia să scriu cu creionul. De obicei aveam caiete separate, în funcţie de destinaţie... şi o mai scoteam la liman. Dar uneori mi se mai cerea un singur caiet şi când vedeam atâta tărcătură de culori - când stilou, când pix, când creion, iar îmi băgam toate picioarele şi iar renunţam!
(Nu ştiu dacă se observă, dar eu sunt foarte ordonat! D-aia nu suport nici zarva.)

O altă mare problemă a tinereţii mele au fost culorile televizorului alb-negru. Băi frate, mi-a mâncat zilele chestia asta...mai aveam niţel şi umblam şi eu seara pe străzi, mormăind silabisit "...vi-ce-versa, vi-ce-ver-sa...", ca-n opera cu acelaşi nume, a lui Caragiale. Aşa de rău îmi sărise axul!
Problema era simplă: când mă mai pălea inspiraţia, desenam ce vedeam şi eu pe la desene: roboţii din "Transformers", apărătorii dreptăţii din "Şerifii galactici", leii spaţiali din "Voltron"...d-astea. De desenat, desenam eu...problema era la colorat, că aveam un televizor alb-negru, pe care l-am şi răsturnat, când eram mai mic - de-a trebuit să-l repare mama şi a făcut-o atât de bine, că i-a mai rămas şi un pumn de piese nefolosite! Vor fi fost de rezervă, ceva... şi, oricum nu contează! Ideea e că mergea, dar culori, tot nu dădea! 
Aşa că îmi făcusem eu, cu propriul cap, un sistem de conversie: negrul era negru, negrul mai deschis era roşu, negru mai închis puţin decât cel deschis era albastru, albul mai închis era galben...şi tot aşa. De obicei, le gineam şi ieşea treaba. Dar când l-am desenat pe Zorro din "Kaiketsu Zorro", am pus-o...jumătate de an m-am chinuit să-i nimeresc paleta de culori! Îmi înnebunisem cu întrebările toţi colegii care aveau tv color şi tot nu o scosesem la capăt; cert e că toată clasa se uita la desenelea alea, numai să scape de gura mea! 
Una peste alta, după multe zbateri m-am hotărât să aplic schema cromatică furnizată de o vecină...şi a ieşit o mândreţe de Zorro, mov din cap până-n picioare, de ziceai că-i "Zorro - The Gay Blade", o brânduşă încinsă c-un brâu mai roşu ca focul!


În apărarea mea, ţin să menţionez că era prima dată în viaţă când am auzit de Zorro...de unde puii mei era să ştiu că-i negru ca smoala? 

No, revenind în prezent:
Lovindu-mă de mic, problemele m-au călit. Şi acum trec prin ele, ca gâsca prin apă...nu le mai pun suflet. Aşa că-mi pare rău că nu mi-am realizat planurile pe anul acesta, să am şi eu o postare laudativă, în care să mă mângâi singur şi să mă pup pe creştet, de deştept ce-am fost. Voiam să aud şi eu, ca tot omul: "Bine, slugă bună şi credincioasă; peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune". Pe mine, însă, nu mă pune nimeni niciunde, că nu am fost slugă bună; deci...dezavantaj eu, c-aşa-i în tenis. 

Dar, la anul, dăm milităria jos din pod şi schimb placa! Pe cuvânt de cercetaş! 
Vreau să am X şi să fiu Y+Z - ca să recuperez! Mai ales că astrele-mi sunt favorabile şi la chinezi e anul porcului - anul meu! Na, mai zi ceva! Am succes garantat, e scris în stele! Hu-iu-iu-iu-iu, să vină gagicile şi să rupă mesili! Băutură şi femei, pentru toţi băieţii mei! Mintenaş se-ntâmplă!

Până-una, alta, lista cu cele de făcut! 
Of, of, of...păi, zic că nu ar trebui să mă arunc prea departe cu planurile şi să o iau pas cu pas, ca Iohannis. Gândind din această perspectivă, esenţial pentru mine, cred că ar fi să fac pace cu limba noastră...că nu o mai înţeleg deloc şi e păcat, că-i an centenar! Dacă nu acum, atunci când?
Prin urmare, îmi lansez public, întrebările:

1. Ce înseamnă cuvântul "corect"? 
Nu mai vreau să plec urechea la nimeni, că am şi eu cap să judec şi suntem în era informaţiei...deci, o iau logic: "co" are înţeles de "alături", ca în "co-proprietar". Iar "rect"...mă rog, mi-e ruşine să-i zic, că-i o prostie. Da' o pieptăn niţel: e "fund", dom'le! Rectul este fundul!!
Prin urmare "corect" înseamnă "alături de fund", sau "împreună cu fundul"? Că mie aşa-mi dă...şi nu este nimeni în stare să mă contrazică!!

2. De ce "profund" şi "procur" nu sunt sinonime? 
Legea bunului simţ asta spune: "fund" şi "cur" sunt fix acelaşi lucru, iar "pro-ul" este identic! Aşadar, ambele înseamnă "pentru fund" - că iar mi-e ruşine să zic cuvântul cu C.

3. Ar trebui să nu mai folosim cuvântul "Lichior", pentru că e o discriminare de cea mai joasă speţă! Da' ce, mai suntem în Evul Întunecat, să arătăm cu degetul pe cei diferiţi? Sărmanul Li este şi el un chinez cu o problemă de vedere. Cine n-are aşa ceva? Cine nu are, să-şi cumpere...na! Dar să nu mai persifleze bietul om, că-i nepoliticos! Ca să nu mai zic că o dăm şi în sadisme ieftine! Auzi, auzi: "Vreau un Li chior"! Dar un Li ştirb nu vrei? Sau un Li ciung...şi dacă vrei, de ce vrei? Ce ţi-a făcut Li, de-l vrei chior? 
Ia să aplicăm, noi, Legea Talionului: Ochi - pentru ochi! 
Hai, cine mai vrea un Li chior? 

4. Cum a apărut numele ăsta de "Daniel"?
Raţiunea mea pură îmi dă două teorii, la fel de valabile: ori Daniel e frate cu Kal-El şi fiul lui Jor-El, deci se scrie Dani-El şi e frate cu Superman. Ori...într-o familie au existat mai mulţi Dani şi ca să-i deosebească, au luat-o băbeşte: Dani-eu, Dani-tu, Dani-el...şi tot aşa. Păi nu?
Atâta că un singur răspuns trebuie să fie cel bun şi mă întreb care-i ăla. Sper să aflu până la revelionul următor.

5. Rămânem în departamentul de nomenclaturi şi întreb direct: "Bianca" nu-i acelaşi lucru cu "Anca Anca"?
Eu mi-am făcut un film în cap la mine: într-o familie se naşte o fetiţă şi părinţii o denumesc Anca. Când să o înmatriculeze cu certificatul aferent, tatăl, răpus de emoţie, se bâlbâie. "Cum se cheamă copilul"? "Anca, Anca"! Şi întregistratorul s-a gândit oleacă şi a strigat: "BIANCA să fie, dacă aşa vreţi"!
Ceea ce este perfect! În cazul în care tatăl respectiv ar fi fost prea emoţionat şi ar fi spus "Anca" din nou, ieşea TRIANCA...ceea ce suna ca o figură geometrică şi era urât.
No, ce ziceţi...merge explicaţia?
Merge, merge, dacă-i pun roţi. Că picioare, sigur nu-i cresc!

Una peste alta, cam aşa arată lista mea cu planuri pentru 2019: cinci întrebări, mari şi late. 
În rest, ce va fi să vină...aici mă găseste, chiar dacă n-are progamare. 

Hai, să fie un an nou mai bun pentru toţi, să trăim şi să-nflorim, sănătoşi să ne găsim! La mulţi ani...cu cântec, voie bună şi putere să o găsim, dacă o rătăcim!



[Lumină lină - Plecat-or, plecat-or] 

miercuri, 12 decembrie 2018

Solidaritate totală

Marţi seară a avut loc un atentat terorist la Strasbourg, soldat cu 3 morţi şi 13 răniţi.
Miercuri dimineaţă, Crin Antonescu (fost preşedinte PNL) comentează subiectul: Bla...bla...bla..."deja aceste atentate devin obişnuite"...bla...bla. Scuze, dar nu mă interesa ce spunea -  televizorul mergea în fundal pe ştiri, iar eu îmi vedeam de treaba mea; şi cu toate aceste, mi-a sărit în urechi preaminunata bucăţică de discurs...

...care, la început, mi s-a părut ciudată. Dar...Hei! Omul are dreptate! Deşi aceste acte de nebunie sunt tragice, devin atât de dese încât, în curând, vor intra într-o altă normalitate şi nu ne vom mai întreba "Tu ce faci de Crăciunul acesta"? ci "Tu ce faci de atentatul acesta"? Va fi ca porcu', e adevărat...dar trebuie să ne adaptăm vremurilor în care trăim.
Aşa că stau şi mă întreb: pe când apare rama foto by Facebook, care să ne arate solidaritatea pentru Strasbourg? Păi de ce să fim cu toţi, doar Charlie? Ţineţi minte ce s-a întâmplat atunci: una, două, era un must să spui "Je suis Charlie". Mâncai sau nu, umblai rupt în fund sau cu cele mai scumpe blănuri pe tine - nu avea importanţă, dacă erai Charlie. Şi totuşi, ce au făcut ei de meritau atâta mărire?
Dacă tot vrem să fim noi ăia sensibilii, păi atunci...hai să fim pentru toată lumea, fără discriminare! Nu pentru unii mumă şi pentru alţii ciumă! Aşa mi s-ar părea frumos şi corect!
Eu, spre exemplu abia aştept să-mi arăt susţinerea pentru victimele atentatului de marţi, printr-un mesaj simplu, dar profund: ""JE SUIS STRASBOURG"! Serios, chiar mi se rupe inima de grija lor! Azi-noapte abia am dormit, frământându-mă cum să le arăt bieţilor oameni că îmi pasă de ei... Pentru că rama foto de profil se tot lasă aşteptată!

Aşa că m-am decis, după câteva ore de chin spiritual şi zbatere emoţională, să iau problema în propriile mâini şi să o rezolv....Aşa că, sunt mândru să strig în faţa lumii: "JE SUIS STRASBOURG!!!!"



Şi...cum am o inimă mare, plină de iubire nedăruită, mai fac un pas înainte! Păi de ce să se aleagă praful de ea? Ia să fiu eu tatăl şi mamăl alinătorilor de necazuri, Marian Terezu' al suferinţelor omeneşti! Nu de alta, dar...ştie cineva câţi oameni nevinovaţi au murit de-a lungul istoriei şi nu şi-i aminteşte nimeni? Nu i-a sprijinit nimeni? Bieţii de ei...iar mi se rupe sufletul! Cum s-or fi descurcat printre atâtea amărăciuni neostoite??
De ce doar generaţia actuală este susţinută şi plânsă de milă? Doar pentru că acum avem internet? Nu, nu, nu...nu se poate aşa ceva! În spiritul celor mai pure idealuri comunitare, trebuie să subliniez că vii sau răposaţi, cu toţii suntem egali şi avem aceleaşi drepturi! Cu toţii suntem de-o mamă, de-o făptură şi de-o seamă! Aşa mi se pare etic...

Prin urmare, mi-am propus să fiu alături de toate victimele diverselor dezastre din istorie, prin intermediul unor rame foto "made by me" - pentru că am înţeles că aceasta este dovada supremă de empatie şi pentru că trebuie să luăm atitudine în faţa atâtor nedreptăţi! Uniţi, schimbăm - chiar dacă, momentan, m-am unit doar eu cu mine!

Da. Aşa este.
Fără alte comentarii, să lăsăm fotografiile să vorbească în locul meu şi să ascultăm strigătul unui suflet către univers:

- "Eu sunt Berlin" - pentru că deşi atentatul de anul trecut, de la Berlin, a avut loc în era modernă, nimănui nu i-a trecut prin cap să îi dedice o ramă specială, care să denote coeziunea mondială în faţa terorii teroriştilor terorizatori.



- "Eu sunt World Trade Center" - în memoria atentatului din 9 septembrie 2001, de la World Trade Center.



- "Eu sunt Hiroshima" - pentru că nimeni nu i-a făcut un live pe Facebook exploziei atomice de la Hiroshima, din 6 august 1945. Aşadar, nu am avut ocazia să vărsăm lacrimi în direct, pentru cei dispăruţi. Trist, foarte trist.



- "Eu sunt Titanic" - pentru că toţi am umezit mii de şerveţele când Leo Di Caprio se sacrifica pentru a-şi salva preaiubita Rose, dar nimeni nu a împărţit buchete virtuale de flori pentru cele 1514 persoane care au murit de-adevăratelea în cumplitul naufragiu.



- "Eu sunt Pompeii" - pentru că erupţia Vezuviului din anul 79, care a distrus complet oraşul Pompeii, a fost surprinsă în zeci de filme de Oscar, dar oamenii de atunci nu au putut lăsa mesaje de adio pe mobil, pentru familie şi prieteni.
Dacă nu i-a dus capul să-şi inventeze (mobil, nu familii sau mesaje)...ghinion! Aţi văzut în familia Flintstone: oamenii s-au adaptat şi şi-au confecţionat maşină de scris dintr-un pterodactil dresat!
Totuşi, revenind: moartea este moarte...deci: R.I.P., R.I.P., R.I.P. Pompeii.



- Şi, desigur,  "Eu sunt întreaga planetă" - pentru că nu pot să trec cu vederea cea mai mare catastrofă a umanităţii, potopul lui Noe...care s-a soldat cu dispariţia aproape în totalitate a întregii omeniri. Ce de selfiuri şi-ar fi făcut ăia de atunci, dacă era deştepţi o secundă şi inventau smartfonu'?! Aveau ocazia să trăiască în eternitate, nu să moară ca proştii, neştiuţi de nimeni! Întocmai ca iarba câmpului: azi o vezi şi mâine dispare ca şi cum n-ar fi existat!
Uite, tocmai de aceea îi susţin! R.I.P. din nou! Up! (nu ştiu ce mai înseamnă şi "Up", sau care-i rostul lui, dar am văzut eu, cu ochii mei, că aşa se spune/scrie)



...şi pe lângă asta, dacă îmi permiteţi încă o confidenţă: aş vrea să fiu DJ de muzică religioasă. Am auzit că se câştigă bine şi nu pot să mint: mi-ar fi de ajutor nişte căruţe de bani, mai ales că suntem în prag de sărbători.
Ce-i drept, nu am experienţă în DJ-ială din asta...dar cât de greu poate fi? Uite...practică! Pun un colind, că tot e de sezon! Se pune?



[Potirul - Legănelul lui Iisus]

marți, 4 decembrie 2018

Centenar

A trecut şi centenarul Marii Uniri de la 1918...prilej de mare sărbătoare şi multă bucurie!



...iar eu am realizat cât de mult mi-ar fi plăcut să mă fac jandarm. Poate, nu neapărat să-mi aleg această meserie, ci, măcar să am spiritul unui asemenea om. Mi-aş fi dorit, enorm, să am tăria de caracter necesară pentru a zâmbi în faţa vicistitudinilor şi de a merge mai departe, concentrat pe ceea ce trebuie să fac eu - nu pe ceea ce spun alţii despre mine. 
De fapt, mi-am dat seama că asta trebuie să faci când întorci şi celălalt obraz: #rezişti. Pur şi simplu, refuzi de ripostezi şi zâmbeşti... chiar dacă eşti înjurat. Sau scuipat. Sau fluierat. Sau ameninţat.

Am fost prezent la parada militară de la Bucureşti. Iniţial, îmi propusesem să ajung la Alba Iulia - doar că urăsc aglomeraţia şi ştiam că acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Era şi mai complicat, cu drumul şi cazarea...aşa că, m-am decis pentru Bucureşti. Oricum, este primul an în care am reuşit să mă urnesc la un asemenea eveniment, deci am aplicat politica paşilor mărunţi: aici, loco, e mai bine. Şi mai simplu.
Ca să fiu sincer, nici nu mă interesa prea mult demonstraţia în sine...sunt destul de trecut prin viaţă ca să nu mă mai încânte nişte uniforme sau tehnica militară - care este scoasă din depozite, lustruită şi dusă la paradă, apoi băgată înapoi, la garaj...că de! Se deschiolează de la (prea multă) folosire şi nu mai avem ce vedea la anul!
Nu mă dau în vânt nici după selfiuri cu diverse celebrităţi politice, sau fotografiile alături de soldaţi călare pe tancuri. Deşi nu pot să nu menţionez că mi-au plăcut steagurile pe care şi le-au desenat pe obraz studentele de la Academia Militară...şi nu m-aş fi dat îndărăt de la o amintire cu dânsele, în timp ce sărutam drapelul.

Doar că nu mă dusesem pentru asta, ci pentru atmosferă.
De ceva timp, au început să mă fascineze oamenii - şi m-am săturat să iau parte la viaţă prin intermediul televizorului. Nu pot nega că este mult mai comod aşa (cel puţin, în acest caz), ca să nu mai zic că aş fi văzut şi mai bine ce se întâmpla pe acolo. În schimb, la faţa locului, am cam tremurat oleacă. Nu am avut ochi de vultur, să le dau zoom când era ceva interesant în depărtare şi nici nu ocupam un loc central, ca să văd totul perfect. De aceea nici nu m-am omorât cu fotografiatul...mi-aş fi bătut joc de timpul meu şi ca să încadrez o fotografie cât de cât decentă, trebuia să fac slalom printre mâini, căciuli, fulare, steaguri şi alte zeci de aparate, ridicate de tot atâtea mâini înmănuşate.
Îmi iau de pe net instantanee, dacă voi avea nevoie, vreodată - prin urmare, am decis să privesc. Şi să ascult vocea mulţimii. Reacţiile ei. Aplauzele, glumele, micile certuri pe locurile mai bune şi vocile rugătoare ale copiilor care se plângeau că sunt prea în spate şi nu văd nimic.
Pot spune că am avut norocsă fiu înconjurat de "colegi" de treabă...pentru că, imediat ce deschideau gura, ăia mici primeau loc la gard. La vreo doi metri în stânga mea, însă, o mămică se porcăia cu o "duamnă", care nu ceda nici un milimetru de trotuar, deşi plângeau vreo 2 puradei pe lângă ea, că trec tancurile şi nu văd nimic. "Haideţi, doamnă...chiar şi de Ziua Unirii suntem nesimţiţi"?

Ceea ce suntem...de ce nu am fi? Suntem cetăţeni europeni şi avem drepturi...care se exercită atunci când ne trece nevoia, nu când (nu) vor alţii!
Aşa s-a îmtâmplat când au trecut jandarmii. De la loja anunţătoare şi până la mine era un decalaj de câteva minute şi nu am fost la curent cu ordinea de defilare a trupelor. Dar am ştiut că se apropie contingentul de jandarmi, pentru că mulţimea a început să fluiere. Şi să huiduie.
Am zis "mulţimea"? Mă scuzaţi...voiam să spun, de fapt, câţiva maimuţoi cocoţaţi prin copacii de pe marginea drumului, care îşi agitau pumnii şi urlau din toţi bojocii, ce le venea la gură. Altul, de prin spatele meu, ţipa cu obidă: "Unde vă sunt gazele, bă nenorociţilor? Huo, Jandarmeria, trădători de ţară şi de neam"! 
Am pufnit în râs. Ce s-ar fi întâmplat dacă jandarmii îi dădeau omului ce a cerut? Chiar dacă erau nişte gaze de fasole, tot ar fi ieşit ditamai tărăboiul...dar e bine să fii belicos, când ştii că eşti în siguranţă. Ăsta-i omul.

...mulţimea, însă, aplauda. Cu cât strigau aceia mai tare, cu atât aplaudau ceilalţi, mai frenetic. Pentru că aşa era firesc să se întâmple. Era o zi de sărbătoare... Sau, poate, doar cele 12 zile de răgaz ale războiului troian, în care ne conncentram şi pe dimensiunea spirituală a luptelor, nu doar pe datul la gioale.



Mă rog...asta cred că ar fi trebuit să se întâmple. Realitatea a fost alta.

Ieri am văzut pe facebook un filmuleţ "triumfător", cu alţi "luptători pentru libertate" - care, cu mâinile ridicate, s-au întors cu spatele şi huiduiau/înjurau defilarea jandarmilor, în semn de dispreţ. Sau ură. Sau...mama lor, că nu am înţeles ce doreau. Probabil...să protesteze?
Mda...terfelind în noroi un eveniment festiv şi acuzând, probabil, nişte oameni nevinovaţi... Pentru că există şansa ca nu ei să fi fost prezenţi în Piaţa Victoriei, pe 10 august - caz în care, nu meritau umiliţi.
Protestatarii s-au supărat ca văcarul pe sat...şi conform normelor europene de toleranţă, au etichetat, generalizat şi jignit nişte oameni care au muncit până la epuizare să avem şi noi cu ce ne mândri, în zi de centenar. HUO!!! Gazele, gazele, unde sunt gazelele?!
Este ca şi când ai detona o bombă în şcoală pentru că un profesor ţi-a pus un 2...sau ai mitralia o redacţie de ziar, pentru că unu' a fost atât de inteligent încât a aprobat publicarea unor caricaturi idioate. Totul, în numele luptei pentru dreptate! Scopul scuză mijloacele...şi dacă nici acesta nu mai e patriotism, atunci despre ce mai vorbim? 

Apropo: ce mai este patriotismul, în ziua de astăzi? Cum se mai traduce el în fapte? Este de ajuns să te numeşti patriot dacă, o dată într-un an, compui vorbe înăltătoare pentru patria mamă şi scremi o lacrimă din colţul ochilor, când se cântă imnul??
În 1961, Kennedy tuna în microfoane: "Nu întreba ce poate face ţara pentru tine, ci întreabă ce poţi face TU pentru ea". Pe atunci, aceste cuvinte poate erau o mare şpârlă, pentru că erau alte vremuri, alte meleaguri şi, mai ales,  alte mentalităţi. Totuşi, cum am răspunde noi, cei din România anului 2018, la această întrebare? 
Placa luptei anticorupţie e veche, stricată şi ştirbă. Iar cetăţeanul de rând...scuze, dar nu răstoarnă nici un imperiu - cel mult luptă cu apropele. În rest, protestele şi manifestaţiile sunt doar piese de teatru menite să ne mai dezbine niţel...jocurile adevărate se fac la un nivel inaccesibil nouă. Şi dacă nu e ordin "de sus", nu pică nimeni. Indiferent că inamicul public se numeşte Dragnea, Băsescu, Iliescu sau Ceauşeşcu - personaje odiose născute din iad, fără de care ţara asta ar străluci pe culmile gloriei mondiale. Da, da, aşa e...nu râdeţi!

În fine. Revin: cum suntem patrioţi? Sau, mai corect spus: mai suntem patrioţi? 
Sincer, eu habar nu am dacă mă pot numi aşa. Până la urmă, nici măcar nu-s mândru că m-am născut în România. E naşpa ţara asta...deşi, dacă mă uit prin lume, nu cred că mai există vreun loc ne-naşpa, ci doar zone cu diferite grade de nasoleală. Până la urmă, încep să fiu recunoscător şi cu ţărişoara asta, aşa dificilă, cum e ea. Cel puţin m-am obişnuit aici şi nu mă mai trage aţa să mă afund în mizeriile altora.
E ca la urinoterapie: când foloseşti materialul din dotare, e ok - cu posibilitatea de a fi benefic. Dar dacă mai iei şi de pe la alţii, în principiu, există riscul să dea boala-n tine.



Nu mai contează...e bine şi aşa!
Plus că, Centenarul de abia acum începe! 
Să bem pentru asta! C-apoi, vorba 'ceea: decât să ronţăim seminţe şi să ne scuipăm, mai bine bem ţuică şi ne pupăm!

Votez "Pentru"!



[Petrică Mîţu Stoian - Mi-o lăsat mosu cănuţa]

miercuri, 21 noiembrie 2018

Cum să ai un "orgasm cerebral"

Încă de la început, ţin să precizez că materialul următor nu este interzis minorilor...ci, din contră! Este destinat tuturor persoanelor care vor să iasă din menghina grijilor cotidiene şi caută măcar o secundă de relaxare. O secundă de evadare şi de linişte, în care totul să fie într-o armonie metafizică perfectă.



Nu mă credeţi, nu? Poate este din cauză că am folosit cuvântul cu iz pornografic? Hai mă...să fim serioşi! Conform dexonline.ro, termenul "orgasm" se mai traduce şi printr-o stare de agitaţie sau frenezie - chiar dacă acesta este un înţeles secundar. 
Prin urmare, orgasmul cerebral ce ar putea însemna? Păi, să luăm băbeşte, ca la ceaiuri: ceaiul de curăţare a colonului îţi curăţă colonul; ceaiul de detoxifiere a organismului îţi detoxifică organismul; ceaiul pentru purificarea sângelui îţi purifică sângele; ceaiul pentru circulaţie cerebrală face să îţi circule cerebelul...sau ceva. 
Deci, orgasmul ăsta din cap este o stare de plăcere supremă a creierului. Sau, aşa ar trebui. 

Ce-i drept, şi eu am rămas puţin contrariat când am descoperit preaminunata expresie -  dar apoi am realizat că nu îmi era străină acestă stare. Am experimentat-o de multe ori şi, de fapt, sunt sigur că o cunoaştem cu toţii - chiar dacă nu o descriem prin aceste cuvinte. Este vorba despre furnicăturile acelea plăcute pe care le simţim, uneori,  pe pielea capului sau prin păr, când ne place ceva, în mod special. Eu trăiesc asta la tuns, spre exemplu. În principiu nu îmi place părul tuns prea scurt, dar în acele momente, pe cuvânt de nu mi-aş dori să am frează lungă de 7 metri şi să mă tundă frizeriţa la 1 centimetru sub piele...să stau cât mai mult pe acel scaun, de unde nu mă dau dus decât la insistenţele următorilor clienţi - care aproape că sar la bătaie...că mai are omu' treabă, nu stă nimeni după mine!

Alţii, însă,  intră în această stare când citesc ceva captivant. Sau, când aud un anumit zgomot, simt un anumit miros, ori ascultă o melodie deosebită. De fapt, senzaţia minune este menţionată şi în Biblie, când sfinţii apostoli "cădeau în extaz" în timpul rugăciunii.
Pe scurt, nu este nimic nou sub soare...în cel mai rău caz, aceeaşi Mărie, cu altă pălărie. Pentru că, da, ştiinţa modernă a definit preaminunata stare printr-o alăturare de cuvinte extrem de pompoase: ASMR -  Autonomous Sensory Meridian Response. Sau, mai pe româneşte, Răspuns Senzorial Meridian Atuonom.  Simplu ca bună ziua!

Mă rog...eu nu am fantezii de intelectual şi o iau mai pe de-a dreptul: Băi frate, orgasmul cerebral, ASMR-ul ăsta cu iz filosofic apare atunci când te trece o stare plăcută. Vorba 'ceea: "Bine-i, Doamne, când strănuţi; când mănânci şi când te cânţi". :) 

Tot citind şi documentându-mă pe subiect, impulsionat de faptul că urăsc să mă lovesc de nişte termeni pe care să nu îi înţeleg, am descoperit că printre factorii declanşatori care determină starea asta superb de foarte minunată este masajul capilar. Bifat!!!! Să fie masaj!!!
Apoi, ar mai fi tap tap*-ul...ăăăă....tapotamentul cu unghiile pe diverse suprafeţe; ţăcănitul, în puii mei! Bătutul darabanei - că mă disperă atâtea suciri de limbă şi cuvine preţioase care trebuie să împopoţoneze ordinarul cu o poleială de deşteptăciune! 
...sau şoptitul; unii simt furnicături de plăcere la scrijelitul băţului de chibrit în momentul aprinderii; alţii freamătă la sunetul scos de pensulă pe pânză; fâşâitul de frunze, şipotul apelor curgătoare, sau mototolitul hârtiei. Există şi persoane care cad într-o nefirească beatitudine când aud sunetul de mestecare a unor diverse alimente, hârjâitul produs de o gumă de şers pe foaie, sau atunci când ating un microfon. Mă rog..."câte berdee, atâtea obicee".

Pe youtube, cel puţin, este mare nebunie cu acest subiect. Sunt vlogger-ii înnebuniţi, iar publicul este în extaz tantric. Ceea ce este de înţeles... Într-o lumea atât de haotică, este şi normal să ne dorim să ne relaxăm. 
Am găsit şi eu un filmuleţ, pe care îl redau mai jos şi  pe care îl recomand cu litere înroşite, îngroşate, încercuite şi subliniate:


[ASMR 100 Triggers To Help You Sleep ♥ (4 HOURS)]

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, despre mine, aveam senzaţia că-s mai impotent emoţional; aşa...ca un câmp din acela arat grosolan, cu buldozerul; total nedelicat şi insensibil. Dar, să-mi trag pălmi, mi-a plăcut absolut tot ce mi-a făcut fata asta! De la cap şi până la coadă, am fost o tot într-o euforie!
Şi nu m-ar fi deranjat să mai filmeze încă 4 ore jumătate - măcar să lucreze şi ea o normă întreagă, că-i bună de muncă. 

Oricum, periodic, îi reiau prezentarea. Mărturisesc, cu mâna pe suflet, că atunci când face gropiţele în obrăjei, mânca-le-ar tata pe ele, poa' să mă bocăne cu unghiile pe unde o vrea dânsa, că nu mă supăr!

Aşadar, propun să marcăm acest moment de plăcere sublimă cu o muzichie la fel de metanoică, cu referiri la "muy besos", Nagasaki, Kawasaki şi Anunnaki:


[DJ Snake - Taki Taki ft. Selena Gomez, Ozuna, Cardi B]

* termen de "specialitate", românizat din eng. tapping  (lovirea uşoară şi repetată cu unghiile sau degetele)

vineri, 9 noiembrie 2018

Viaţă cu cântec

La mulţi ani ziua de ieri, la mulţi ani ziua de azi şi la mulţi ani ziua de mâine! 
La mulţi ani, să trăim cu toţii şi să ne veselim! Să fie de la naşu' pentru finu' şi pentru toţi fanii lui!! 

Serios, hai să ne petrecem...că o viaţă avem! Aşa că, fiecare zi ar trebui să fie o sărbătoare! Ceea ce şi este; de exemplu, pe 2 noiembrie marcarăm Ziua Internaţională a cinei gătite de bărbat, ieri am serbat Ziua Internaţională a Radiologiei, iar azi este Ziua Internaţională de Luptă împotriva Fascismului. Bine...astăzi am mai cinsti şi nişte sfinţi din calendar, dar mai interesează pe cineva şi amănunte din astea, mai ales după rezultatele noilor alegeri?  
Hai, mai bine, să sărim peste detaliile problemei, direct la concluzie: PARTY!! Aşa că luaţi-vă drăguţele sau drăguţii şi la dans cu toţii! Fac cinste, vin cu muzica! E şi cu "Good Lord", deci merge şi pentru credincioşi:



[Sean Paul, David Guetta - Mad Love ft. Becky G]

Aaaaaa...apropo de drăguţi şi drăguţe! Vă mai amintiţi versurile acelea "Am plecat la Vama Veche, ca să îmi găsesc pereche"?
No, vă anunţ că nu mai este nevoie să batem atâta drum până la Cuca Măcăii, în colţ pe dreapta...deoarece am descoperit un magazin minunat, care se întrebuinţează fix cu acelaşi lucru: găsirea perechii (potrivite)!



Din cale afară de fericit, am dat vestea mai departe...că-i multă lume amărâtă din cauza asta! 
Se zice că dragostea e supremul fericirii, dar pe câţi arde la suflet...să-mi trag pălmi, ar trebui interzisă prin lege! Totuşi, am zis să-mi rămână şi mie numele în "analul istoriei" (singularul pentru "analele istoriei", adică), aşa că am pus pe share minunata descoperire - că na! Suntem noi şmecheri, autozvoltaţi şi carierişti, dar singurătatea face ravagii şi găsirea perechii a devenit scopul nostru de căpătâi. Aşa că, fraţilor, daţi năvală la perechi, cât e deschis...că în economia asta de piaţă, mai ştii cum nu dă magazinul faliment şi iar rămânem neîmpliniţi?!
Problema e că nu au trecut nici 10 minute şi forţele oculte au început să mă atace prin oameni răi, care mi-au zis de la obraz: "Bă, fraiere, eşti ca salata-n sandwich! Arăţi bine, dar nu foloseşti nimănui! Păi tu nu vezi că acolo vând pantofi? Uite, sunt desenaţi şi pe firmă - să vadă tot prostu'! Ce vrei mai mult de atât"? Dar nu mă las dus de nas aşa uşor...ştiu mai bine ce-i cale pe vale! Şi îi întrebam la rândul meu: "Bine, mă, inteli-geţilor...iar la toalete, dacă pun pe uşă pălărie cu baston şi mănuşi cu poşetă, înseamnă că acolo vând pălării, poşete, bastoane şi mănuşi? Hai mă...că nu m-am născut ieri! E logic: pantoful cu toc este simbolul domniţelor, pantoful bărbătesc este simbolul bărbatului"!
Singura problemă pe care o identific eu este că nu sunt desenaţi pantofi hibrizi pentru intergenderi...deci pe undeva, e un market care încalcă drepturile omului la liberă exprimare şi discriminează grav legile Uniunii - şi ar trebui închisă această odioşenie, care stă ca o balegă pe pajiştea toleranţei. Dar în rest, cred că au marfă pentru toate gusturile şi ar fi un magazin perfect ok! 

Eu am fost p-acolo, vă daţi seama! Şi când să intru, m-a pălit o sete soră cu moartea, de-am zis că poa' să stea perechile stivă pe mine...dar dacă nu beau un strop de apă în acel moment, mă deşir ca aţa de pe mosor! Deci am fugit fuga să-mi caut ceva lichid, că se strânsese tot deşertul Sahara taman la mine în gură! Aşa eram de arid! 

Da' pân' să găsesc, îmi vine salvarea de pe facebook, printr-un amic care îmi trimite o sticluţă de apă sub formă virtuală:


"Regina apelor minerale" am înţeles - nu e o problemă asta. Plus că în materie de ape minerale, avem la regi, regine şi prinţese de parcă suntem într-o şatră de ţigani.. că numai p-acolo ai şansa să vezi atâta sânge albastru concentrat într-un singur cort.
Dar..."a babei ce"? Hai, dă-te-n zulufi!  Cum să pui aşa nume la o apă şi apoi să ieşi pe piaţă cu ea?? Tocmai acum, când suntem toţi nişte pudibonzi civilizaţi, care se şterg cu şerveţelul la guriţă după ce au servit la măsuţă o ciorbiţă de văcuţă, tocăniţă de cartofei şi o bucăţică de prăjiturică? Apoi, după ce am fost monumente de galanterie, ni se face setică şi pocnim, elegant, din degeţele: "Garçon, o Pi**ă, la băeatu"! - că ştiţi cum e...dacă-i denumirea lungă, când te grăbeşti nu o mai zici pe toată...bagi şi tu varianta scurtă! Că nici la "Coca Cola" nu-i spui aşa, ci "Cola", ca tot omu'!
Iar garçon-ul să răspundă: "Sir, aici găsiţi doar mâncărică! Pentru alte servicii, vă sugerăm să căutaţi în altă parte"!

Sincer vă spun, iniţial am crezut că-i o făcătură de photoshop - ceea ce nu ar fi cu mirare...la câtă tehnică avem acum, pot să-mi scot poză când dau mâna cu Gengis Khan, mă pup cu Ornella Mutti în anii ei de glorie, când era tânără domniţă, sau îmi fac clip video când înfig steagul românesc în solul lunar. Deci, ce mare şmecherie ar fi să compui o etichetă?
Totuşi, la 23 august 2016, adevărul.ro titra o ştire cutremurătoare: "Război interjudeţean pentru Pizda Babei" , cel mai erotic izvor din ţară, care atrage legiuni de turişti.  Deci e real. Ceea ce, mă rog...până la urmă, nu mă miră. Mai avem o sumedenie de toponime d-astea obscene, interzise sub 18 ani - cum ar fi localităţile Târgu cu Floci, Spermezeu (Bistriţa Năsăud), Mădulari (Vâlcea) sau vestitul Băicoi, din Prahova. Există, prin ţară, chiar şi un pârâu Pizdidel...dar chiar de izvorul "Pizda Babei" nu ştiam!
Şi după ce că pare denumit în bătaie de joc, mai scoţi firma şi pe piaţă, fix cu acelaşi nume?!

Dacă vine un străin şi nu ştie româneşte, cum cere? "A Grandma's Pussy, please!"?
Sau altceva: să presupunem că stau la curte şi gard în gard cu mine e cârciuma satului, de unde-mi iau d-ale gurii. No, bun. Eu sunt în grădină, pun arpagic şi mi se face sete de regina apelor minerale. Chem puradelul de 3 ani, ca să nu mai ies eu, îngălat, dintre brazde: "Ştrumfu' tatii, mergi până la vecinu' şi cere-i să-ţi dea..."...ce? Că-i mic copilul şi nu vreau să-l învăţ cuvinte urâte! Prin urmare, cum îi zic? "Păsărica lu' mamaie"?  Şi dacă mă-ntreabă::"Tatiiii...de ce e păsăica lu mamae la nenea? A săit gadu"? Ce răspund? 
Băi, atenţie la mine, că tot e la modă întrebarea asta...CE-I SPUN COPILULUI CÂND M-O ÎNTREBA ce caută păsărica lu' mă-sa mare, sus pe raft, la vecinu-n cârciumă?

În fine, las-aşa, cum a picat!
Plus că munca e de vină! Dacă aş fi în grădină, dacă mi s-ar face sete şi dacă aş avea puradel de 3 ani, din cauza muncii ajung să-mi fac asemenea probleme... Dacă nu munceam, mă duceam singur să-mi iau ce-mi trebuie şi nu îmi mai traumatizam copilul nenăscut!
Tocmai de aceea, m-am decis că orice lucru bun trebuie să înceapă cu o pauză - pe care mi-o iau, că e dreptul meu. Iar când îmi vine chef de treabă, îmi amintesc că munca se începe cu o pauză de odihnă. Până la urmă, oamenii au murit din cauza muncii; dar de la odihnă nu a murit nimeni...

 Dacă până şi magazinele au ajuns să îşi ia concediu, cum am văzut eu un anunţ prin vară, la un centru IT...



...noi, ca oameni, de ce nu am merita o vacanţă mai lungă? 

Hai că m-am luat cu vorba şi am uitat că e zi de sărbătoare. 
Aşa că propun să fie bairam!!! Party la toată lumea! Cine nu sare, cine nu sare, nu vrea schimbare!



[Jax Jones - Breathe ft. Ina Wroldsen]

sâmbătă, 13 octombrie 2018

Am ales, pân-am cules...

A trecut şi mult cântatul referendum pentru redefinirea familiei; cu bune şi cu rele, cu discuţii şi comentarii, acuze, amintiri traumatizante ale trecutului odios şi mii de întrebări retorice, totul face parte din istorie, acum....iar poporul a decis: a primit modificarea, fără să schimbe nimic. Nu (şi) d-aia suntem neamul lui Caragiale?



Se pune, însă, întrebarea: cu ce ne-am ales după toată această agitaţie?
În principiu, cu nimic bun. Desigur, păreri sunt şi vor fi, care mai de care mai diverse. LGBT-eii pluşi şi moderniştii au jubilat; tradiţionalii şi credincioşii s-au ofticat, iar jurnaliştii au comentat - din punct de vedere politic, social, religios, istoric, economic, matematic, chimic, fizic, sau fiecare în funcţie de pregătirea profesională ori după cum l-a dus capul (sau conştiinţa).

Totuşi, revin la acelaşi laitmotiv: cu ce ne-am ales?
Păi...în primul şi în primul rând, cu bani cheltuiţi - abia acum, degeaba... deoarece, până la urmă, tot demersul nu a avut nici o finalitate. Masa a fost întinsă, dar cei poftiti au dat cu #boicot si nu au venit. E ca şi cum  îţi cere copilu' cartofi prăjiţi şi după ce-i cumperi, ţi-i aruncă-n ochi -  că nu-i mai vrea. Ai cheltuit degeaba? Da.
Deşi s-a vehiculat altceva, iniţial, tot demersul a fost cerut şi a avut rostul lui...şi anume limpezirea unei probleme destul de delicate, care ne va afecta societatea în viitorul foarte apropiat. Oricum, această modificare a Constituţiei tinea mai mult de principiu, pentru că realităţile sociale nu le hotărâm chiar noi. După cum arătam în trecut, noile manuale ale copiilor de şcoală, începând de la clasa a treia, deja pun problema diferenţelor de gen, descriu desfăşurarea relaţiilor sexuale sau prezintă familiile gay ca pe un model de urmat... iar legea parteneriatului civil oricum se adopta, indiferent de rezultatul votului.
Problema era cum ne situăm noi faţă de această realitate. E ca şi la telefoane: una e să ştii că oricum sunt ascultate, alta este să îţi dai acceptul pentru a fi ascultat.

Legal ştiu că şi boicotul este o formă de vot. Principial, însă, neprezentarea e apă de ploaie. Te tragi pe fese şi fugi o de asumarea unei responsabilităţi, minţindu-te că ai hotărât, neluând nici o hotărâre.
Dacă am fi fost un neam cu sânge în instalaţie, decideam. DA sau NU. Ieşea toată lumea la urne şi se rezolva castana. Mare schemă, ce dacă se valida?! Important era că 80% au decis pentru NU.  Iar cel mai important era că nu se cheltuiau nişte bani degeaba.  

Apoi, mai trebuie observat ceva: informaţia pentru naivi e ca un sextant pentru un copil de grădiniţă...degeaba are acces la el, dacă nu îi explică nimeni cum să îl folosească. Pur si simplu, asta este singura concluzie logică ce explică cauza pentru care suntem din ce în ce mai proşti, deşi orice informaţie este la un click distanţă. 
De fapt, e o ecuaţie simplă, pe care înaintaşii noştri o cunoşteau din experienţă: "nu tot ce zboară, se mănâncă". De aceea, orice doctor te sfătuieşte să nu te tratezi de pe Google, pentru că dacă îţi recunoşti nişte simptome nu eşti specialist, ci ipohondru; şi nici nu te faci criminalist de weekend, dacă te uiti toată ziua C.S.I. şi citeşti depre modalitatea de prelevare a amprentelor.

Revenind la oile noastre: mulţi oameni au prins din zbor această informaţie:


...apoi, plini de aroganţă, s-au bătut cu pumnii în piept că au pus coada la cireaşă şi s-au ridicat deasupra prostimii de rând. De fapt, adevărul era acesta:



Adică, praf în ochi...la fel cum şi Cernea a propus, la un moment dat, ca delfinii să aibă drept de vot - pentru că sunt mai inteligenţi decât oamenii (după unele estimări).

Una peste alta, rezultatul a ieşit aşa cum trebuia, iar "valorile europene" au triumfat. Deci e de bine. Putem dormi liniştiţi, iubirea e pe mâini bune şi nu ţine cont de vârstă; mai nou nici de gen...în curând  nici de specie! Şi cel mai important lucru: nu se votează!

Eu, oricum, sunt mulţumit. Mai pe scurt, "mă doare la bass" - cum zice o melodie...
Am făcut tot ce a ţinut de mine şi nu am nici un regret. Ba chiar cred că mă sucesc şi-mi vine să fiu foarte fericit: conform noului context, în sfârşit voi avea posibilitatea de a mă căsători cu iubirea vieţii mele - noua bicicletă!

Mi-a căzut cu tronc de când am zărit-o...practic, a fost dragoste la prima vedere, cu fluturi în stomac şi explozii de artificii! Îmi amintesc acele clipe de parcă ar fi fost ieri: (am alunecat pe-o pată de ulei şi) pământul mi-a fugit de sub picioare, inima mi-a săltat de bucurie, iar în urechi am auzit, ca prin vis: "Ştiu că fără ea, nu pot respira, viaţa e pustie, fără ea"... 
Împlinim 3 luni de relaţie şi sentimentele mele nu s-au răcit nici măcar un milimetru...o doresc la fel de mult ca-n prima zi! Conform specialiştilor, probabil încă suntem în luna de miere a relaţiei...ceea ce, aşa va fi! Cert e că mă gândesc la ea clipă de clipă, o visez noaptea şi nu sunt eu dacă nu-i trimit măcar o dată pe oră, un sms cu pupicei. Aaaa, da...i-am luat şi mobil, să putem fi împreună, prin satelit, chiar şi când nu îi sunt alături!
Pentru că, DA, în adâncul sufletului sunt sigur că nu trăiesc doar o pasiune de moment şi ea este aleasa! Soarta crudă ne-a despărţit aproape o săptămână, când a trebuit  s-o bag în service pentru o defecţiune la schimbătorul de viteze...dar când am regăsit-o şi am atins-o din nou, m-a cutremurat un fior din tălpi până-n călcâie, iar inima parcă mi s-a reîntregit! 
Am început, din nou, să mă gândesc la ea din sculare până-n culcare şi nu rezist să nu o încalec măcar o dată pe zi! Trebuie să mărturisesc că cel mai adesea, eu stau deasupra...deşi o dată pe lună, o mai apucă nebuneala şi pentru că se simte lipsită de drepturi, mă pune la pământ de nu mă văd! 
Cu toate acestea, nu mai mai pot imagina viaţa fără ca ea să-mi fie aproape! Prin urmare, am hotărât să o cer de nevastă! Cu mâna pe inimă, vă spun, că a acceptat chiar înainte de a apuca să înghenunchez! Serios, natura toată s-a bucurat de bucuria mea...iar când soarele a ieşit din nori, am văzut-o cum i-a sclipit un ochi de pisică!

Ce dovadă mai vreţi că suntem suflete pereche? Deja comunicăm din priviri...
În plus e frumoasă, inteligentă, mă acceptă aşa cum sunt şi nu mă lasă la greu: împreună am depăşit cele mai mari băltoci şi şanţuri pe care viaţa ni le-a scos în cale! Unde mai pui că sunt şi primul propritar din viaţa ei, aşa că nu trebuie să-mi fac grij pentru tratamentul neadecvat şi traumele pe care le-ar fi putut aduce în relaţie, cauzate de nemernicia proprietarilor anteriori. Iar de-o fi şi-o fi, e-n garanţie şi dacă-mi vin piticii pe creier, imediat o schimb cu una nouă! C-apoi ştiţi cum se zice: la un bărbat, prima dată îmbătrâneşte nevasta. Iar mie nu-mi place să stau cu băbăciunea la uşă...aşa că o rulez, periodic. Sau, cel puţin, aşa îmi propun.

Una peste alta, vă invit la nuntă! Am plănuit totul, în cel mai mic detaliu: ei o să-i iau o husă de mireasă, albă ca neaua. Drept verighetă - îi voi pune o piuliţă nouă la cric, iar pe ghidon o să-i agăţ o coroniţă de trandafiri roşii, proaspăt culeşi din grădină. Cumpăr baterii noi la faruri, ca să fie vizibilă  din depărtare, îi montez o sonerie d-aia cu vorbe de duh, gen "Forţa fie cu tine", "That's all, folks!", sau "Here's looking at you, kid.", apoi o mai lustruiesc niţel şi gata: ne putem îndrepta, liniştiţi, către biserică. Nici nu accept altă variantă... sunt creştin şi vreau o nuntă tradiţională! Şi mai am un vis: îmi doresc să mă cunune preotul care m-a şi botezat. 
Nu l-am anunţat, încă, dar nu ar avea de ce să refuze; dacă îi pun certificatul de parteneriere în faţă, ce-o să facă? Îl ignoră? Îl dau în judecată! Păi de ce să mă discrimineze, dacă sunt cetăţean european cu drepturi şi îndeplinesc toate legile în vigoare? Am până şi garanţi spirituali: naşi îmi vor fi Opelul Astra al părintelui duhovnic şi o dulce domnişoară pe care am ochit-o, odată, într-un mall...că, na, ce să-i faci? Ochii văd, inima cere! Mai ştii cum se aşază lucrurile şi-mi trăiesc fantezia de a-mi înşela soţia cu naşa? Nu ştiu de va fi chiar aşa...dar nu-s dator să-mi las măcar o portiţă de speranţă?

Totuşi, am o mică nedumerire/propunere: se va putea modifica şi ceremonialul cununiei? Adică, să nu mai zică preotul "...se cunună roaba lui Dumnezeu...", că drăguţa mea nu-i roabă! Chiar are şi-un nume de om! Atât de mult o iubesc!
Deci, în cazul de faţă, zic să înlocuim formularea dezgustătoare cu roaba şi să punem una mai nouă, adaptată situaţiei: "...se cunună BICICLETA lui Dumnezeu"....

...iar după ce se termină tot serviciul religios, abia aştept să aud invitaţii, cum strigă în aplauze: "SĂ SE PUPE MI-RIII, SĂ SE PU-PE MI-RIIII!!!"

Garaj de piatră şi să fie-ntr-un ceas bun!
Închin în cinstea noastră!



[Karmen, Lock my hips, Karmen feat. Krishane - Lock My Hips]

joi, 4 octombrie 2018

Misterul întrebării de la referendum

...şi alte nelămuri despre acest subiect

Deşi am cam obosit cu aceleaşi discuţii fără final, revin cu o nouă postare pe tema referendumului care naşte noi întrebări şi angoase în mintea şi în inimile noastre.
Sincer, nu înţeleg prea bine de ce se întâmplă asta, pentru că lucrurile sunt foarte simple şi clare. Am tot vorbit despre ele şi am tot discutat, însă cu fiecare minut care ne apropie de Ziua Z, apar noi şi noi perdele de fum, menite să ne abată atenţia de la subiect şi să #stăm acasă, sau să #boicot. S-au creat chiar şi rame foto pentru fericitul eveniment, pe  model "Je suis Charlie"!
Minunat! Urrraaaa!!! - în română, că în franceză nu ştiu cum se zice.

Deocamdată mă mir de înverşunarea efervescentă a unora care vor să demonstreze că "mă-ta" n-are cratimă şi doar, doar, or izbuti să răstoarne legile universului - care, spre nenorocirea noastră, au ajuns să fie supuse la vot. Din păcate.
Până la urmă, asta votăm, nu "familia tradiţională" - o expresie care nici nu prea are sens, dacă e să o analizezi. Sarmalele-s tradiţionale, 'n puii mei! Brâul este tradiţional, mămăliga, ţuica şi gogonelele murate sunt tradiţionale! Familia e familie şi atât.
Oricât ar fi societatea de homocentristă şi orice am inventa, sunt lucruri pe care nu le putem modifica după ideile unor "inovatori". Nu poţi veni să spui că trebuie schimbată gravitaţia la poli, pentru că-i mai mare ca cea de la Ecuator şi, prin urmare, eschimoşii sunt discriminaţi fiindcă trag mai greu la cântar...deci trebuie să uitam de gravitaţia tradiţională, ca să născocim una nouă, în acord cu drepturile omului. Hai măi...aşa am ajuns?

Se pare că da. 
Şi oricât aş vorbi despre normalitate, subiectul nu este epuizat. De fapt, nici nu am această pretenţie...nu-s nebun să cred că pun eu coada la cireaşă, când homosexualitatea se discută de cel puţin 2000 de ani. Acuma ne mai ajută internetul şi suntem mai vocali, dar atât. Nu e nimic nou... cu excepţia amplorii pe care a luat-o acest fenomen şi dorinţei acerbe de a impune nenaturalul ca fiind o altă formă de natural. 
Iar asta se face prin diverse tehnici, pe care le-am tot discutat în trecut. Deşi majoritatea sunt variaţiuni pe aceeaşi temă, au mai rămas destule...pe care le voi analiza, tocmai pentru a-mi verifica tăria argumentelor pe care mi se fundamentează propria alegere.

Spre exemplu:
Ştiţi fotografiile de vacanţă din categoria IOLA, executate cu măiestrie sub diverse indicatoare doveditoare? "Io la munte", "Io la mare", "Io la Sfinx", "Io la Peştera Muierii", "Io la aeroport", "Io la hotelul de 5 stele în care m-am cazat", "Io la mall", "Io la feribot"? No, fix aşa, este la modă printre distribuirile de pe facebook articole din categoria "Ce-i spun, eu, copilului când......?", pentru a demonstra inutilitatea referendumului:


Sunt două răspunsuri, aici, la fel de elementare:

1. Pur şi simplu, nu îi spui, pentru că nu e treaba lui. La fel cum nu îi explici nici Holocaustul, bombardamentul atomic din 1945, ororile din Noaptea Hughenoţilor, crimele lui Ivan cel Groaznic, moartea lui Cezar, sau fizica cuantică. Poate, el va întreba...că-i curios. Şi atunci, îi schiţezi o poveste generală, pe măsura capacităţilor sale de înţelegere şi într-o formă care să nu îl traumatizeze...că şi dacă întreabă "De ce e cerul albastru?", nu te apuci să îi citeşti legile de reflexie şi refracţie ale luminii prin moleculele de gaz.
Pe aceeaşi idee este construit şi sistemul de educaţie, d-aia nu faci integrale în clasa I şi nici nu calculezi sarcina critică de flambaj a unei bare metalice, de cum înveţi să faci adunări cu trecere peste ordin. Pur şi simplu, nu te interesează. "Dacă-i copil, să se joace; dacă-i popă, să citească!" - nu aşa zicea şi Creangă, acum 100 de ani? Caracterul copiilor nu s-a schimbat de atunci.

2. Îi explici prin joc, la fel cum i se explică şi homosexualitatea, sau orice alte deviaţii genetice de la normalitatea naturală, care vin să răstoarne aşa zisele comportamente "tradiţionale".



Dacă te apuci să îi povesteşti unui copil de 9 ani de ce e femeia femeie şi bărbatul bărbat - pornind de la nişte generalizări prosteşti şi etichetări fără rost (concepte împotriva cărora "oamenii noi" luptă cu îndârjire, zice-se), ori , în spiritul toleranţei, îl educi cum că e perfect frumos să ai 2 taţi sau 2 mame,  ce te mai agiţi întrebări retorice aşa de modeste?
Apoi, dacă tot suntem la acest capitol şi ţinând cont că primul model în viaţa copilului sunt părinţii săi, am o curiozitate: cum îi explică 2 taţi unui copil ce înseamnă feminitatea, respectul care i se cuvine unei femei sau, dacă acel copil creşte şi devine o fată în zorii adolescenţei, cum îi descrie menstruaţia. Sau, cum explică două mame unui alt copil ce înseamnă bărbăţia sau cavalerismul, de ce se spune(a) că bărbatul este stâlpul casei iar femeia, oglinda ei; sau cum trebuie să intre în vorbă cu fată pe care o place - că, doar, homosexualitatea nu este o boală care se ia...

Alt caz...faimoasa declaraţie atotştiutoare:



...care este o altă năzbâtie, credibilă doar pentru cei care aleg, deliberat, să vadă ceea ce doresc să vadă. În urma unei simple căutări pe internet se va observa că întrebarea de pe buletinele de vot este următoarea: ”Sunteți de acord cu Legea de revizuire a Constituției României în forma adoptată de Parlament?"
Desigur, apare următoarea nedumerire: De ce întrebarea referendumului nu conţine nici o referire la familie şi are această formă? Simplu: pentru că indiferent modificarea adusă Constituţiei, întrebarea are o formă standard, reglementată prin Legea 3/2000, care, la art. 7, alin. 1 prevede: "(1) Cetăţenii care participă la referendum au dreptul să se pronunţe prin „DA“ sau „NU“ la următoarea întrebare înscrisă pe buletinul de vot: Sunteţi de acord cu legea de revizuire a Constituţiei României în forma aprobată de Parlament?". La referendumul din 2009, (şi) despre reducerea numărului de parlamentari, întrebarea nu a fost aşa pentru că NU AVEA LEGE DE APLICARE votată de Parlament.
În plus, o cercetare ulterioară arată că Legea de revizuire a Constituţiei României este una singură şi face referire la modificarea art. 48 din Constituţie, cel despre familie. E deja publicată în Monitorul Oficial şi nu se mai poate modifica.
Până aici, totul este mai limpede ca "Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul"...dar, să presupunem că unii nu au disponibilitatea de a cerceta subiectul şi înghit pe nemestecate orice li se serveşte. Bravo lor, ce să zic?! Atât că am o altă nelămurire mică: "Pe buletinul de vot nu există nici o întrebare despre familie. Corect. DAR unde este întrebarea despre modificarea legilor justiţiei, că parcă nici asta nu scrie. Sau mă înşeală vederea"?
Una peste alta, am înţeles ideea: nu e aşa, e altfel. Buuunnn... Zi "zău" cu limba între dinţi şi pe ce te bazezi? C-apoi nutreţ există şi pe câmp, nu trebuie să intru pe facebook, ca să-l culeg...

Cred că mă opresc aici cu demonstraţia. Niciodată nu mi-am propus să mă lupt cu ideile altora, orcât de nefondate ar fi ele.
Oricum, toată nebunia asta pentru susţinerea mişcării LGBT+ (că aşa trebuie, "plusul" e obligatoriu, dacă vrei să fii corect gramatical. De când s-a observat că oamenii răsar cu mai multe identităţi decât literele alfabetului, au fost introduse, toate, în categoria "+") a pornit de la momentul în care s-a produs ruptura dintre morală, etică şi drepturile omului.
...şi uite aşa am ajuns să vorbim astăzi despre drepturi imorale sau care contravin eticii, dar perfect legale. Ceea ce înseamnă că atâta timp cât avem atenţie selectivă şi vedem doar ceea ce dorim să vedem, ne vom contrazice ca nişte chiori, ore...zile...luni...sau ani întregi, fără a ajunge la vreun rezultat. Pentru că nu mai vedem ansamblul şi nu acceptăm că aceste principii decurg unele din altele, ci le discutăm separat, ca şi cum s-ar contrazice între ele.
Iar asta nu este corect...mai ales că, la origini, orice sistem de valori a luat naştere din învăţămintele religioase. Dacă este să o luăm pe firul istoriei, religia este mama tuturor drepturilor iar respigerea ei duce la nebunia de astăzi, când închinăm ode frunzelor unui copac, renegându-i trunchiul.

De aceea ni se contrazic valorile...pentru că le anulăm izvorul şi am ajuns să vorbim despre imoral, dar legal. Spre exemplu, să-ţi înşeli soţia este perfect imoral şi incorect, dar, în acelaşi timp, perfect legal. Nu te iau mascaţii din pat când îţi iei ibovnică, deşi ai jurat credinţă altei femei; practic, nu interesează pe nimeni altcineva chestia asta, decât pe nevastă, care se va simţi trădată. Dar e legal? Sigur că da!!!
Asta înseamnă că, dacă s-ar face o dezbatere pe marginea acestui subiect şi s-ar forma 2 tabere, ambele ar putea avea dreptate: unii  vor apăra soţul şi vor veni cu legea în mână - care nu a fost încălcată; alţii vor susţine soţia, vorbind despre morală, care este inexistentă.

Aşa este discuţia cu homosexualii: unii îi apără, susţinându-le drepturile; alţii îi combat cu legile morale. Deşi, în acest caz, homosexualitatea este un subiect secundar, chiar o non-problemă - la fel cum a fost şi când s-a pus problema religiei în şcoală. Mai ţineţi minte ce zbucium a fost printre susţinătorii LGBT+ şi atunci, deşi nici măcar nu făceau parte din subiect?
...cum, de fapt, nu sunt nici acum. Acum, problema este simplă, evidentă: eşti de acord ca familia să fie formată din bărbat şi femeie? Da sau nu?
Nu se menţionează nicăieri şi nu se pune problema de drepturile homosexuualilor. Ei au aceleaşi drepturi cu ale oricărui alt cetăţean român -  cu excepţia căsătoriei - care nu poate fi încheiată între persoane de acelaşi sex, conform art. 277 din Noul Cod Civil. Unde-i lege, nu-i tocmeală! Nu aşa se punea problema? 
Sau acum nu mai e valabil şi ne certăm cum să încălcam legea mai bine - şi anume art. 258, alin. 4 şi art. 271 din acelaşi Cod Civil? 

Ca să închei:
Nu pot pricepe de ce stă atâta lume în cumpăna nehotărârii şi de ce se pleacă urechea la teorii conspiraţioniste care mai de care mai fanteziste, când este simplu: crezi că familia este şi trebuie să fie  alcătuită din bărbat şi femeie? DA. Atunci votezi DA, pentru eliminarea neclarităţii.
Ai vederi "moderne" şi susţii schimbarea conceptelor fundamentale ale vieţii? Foarte bine, e dreptul tău, alegerea ta - aşadar, ori boicotezi, ori votezi NU.

Asta este frumuseţea democraţiei: indiferent de fundamentul opiniei, indiferent de nivelul de educaţie, starea financiară, localitatea de reşedinţă, gen, orientare sexuală sau meserie, avem dreptul să ne manifestăm voinţa prin vot. Ce se întâmplă după aceea... 'om trăi şi 'om vedea.

Până una-alta, votăm ce dorim...iar efectele propriilor alegeri se vor vedea în timp. 

Deocamdată, ne relaxăm. Să vină....muzica!!!!



[The Phantoms - Get What I Came For]