Despre oameni şi cărţi

Am înţeles că azi este Ziua Cărţii. La mulţi ani, ce să zic? 

O cheamă şi Gheorghea pe cartea asta? În fine, nu importă...La dublu mulţi ani, că e şi Sf. Gheorghe!

Pentru a marca momentul, declar (pe proprie răspundere) că sunt fan cărţi şi îmi place "Game of Thrones" - serialul, nu cărţile...că astea-s prea mari, mă plictisesc. Şi oricum, nu le am; dar şi le-a luat un prieten. Sunt ediţia 2017 -  ultima apărută, ca să fie mişto. Ce-i drept, în bibliotecă arată cel puţin superb, exact cum îmi place şi mie: copertă la set, ca să se vadă că e o colecţie; mărime potrivită, grafică decentă, hârtie de calitate. Într-un cuvânt: îţi creşte inima numai când le vezi şi te păleşte din senin pofta de a le citi.

No bun, s-o apucat amicul acesta al meu de dânsele... că d-aia a dat o căruţă de bani pe ele. Şi nu prea e mulţumit; zice că-s traduse cu picioarele şi în bătaie de joc. Cel mai probabil, Google translate ar fi făcut o treabă muuuuuult mai bună şi dacă mai greşea vreun acord, măcar avea o scuză: e un program de computer, la ce să te aştepţi?

Mă rog...toate astea sunt prostioare pe care le discutam la un pahar de vorbă.
Oricum au trecut pe lângă mine ca acceleratul prin haltă - pentru că, momentan,  nu mă lovesc de ele şi nu mă deranjează. Totuşi, mi le-am amintit astăzi, când m-am uitat pe site-ul unei librării online, căutând noua ediţie a cărţilor "Harry Potter". Vreau să le fac cadou şi, ce-i drept, ediţia precedentă, scoasă de editura Egmont, mi s-a părut hidoasă! N-aş ţine aşa ceva în bibliotecă, nici plătit - şi nici nu pot oferi cuiva un cadou care nu îmi place nici măcar mie.

Da, da, ştiu..."Nu judeca o carte după copertă"! Perfect adevărat; doar că, latura mea perfecţionistă nu mă lasă să cumpăr cărţi urâte, care nu se potrivesc cu nimic şi dau bibliotecii o înfăţişare de bazar de second hand!

Totuşi, de când "Harry Potter" a fost cumpărat de editura Arthur, situaţia s-a mai îmbunătăţit. Un pic, nu mult...dar se punea, totuşi, ca pas înainte. Şi m-am hotărât să mă apuc de cumpărături...până am văzut asta:

Stai, stai...Prinţul Semi Cum? Hai, dă-o-n şoşoni de treabă! "Prinţul Semisânge"? Da' ce-i ăla, Biftec? E prinţul lichidelor, jumate sânge şi jumate ţuică? I s-a scurs sângele într-o ceaşcă şi e semi-îmbălsămat?

Serios acum...Traducătorul acela vorbeşte limba română cu accent de marţian? Nu ştie bine termenii corespondenţi şi trânteşte pleaşca-n cozonac, sperând să priceapă interlocutorul ce vrea să spună? Chiar nu-l zgârie şi pe el la creieri cum se aude când spui titlul cu voce tare? Să-mi trag pălmi, zici că rostogoleşti pe scări o căruţă cu ligheane de tablă, pe cuvânt de vă mint!

În ciuda carenţelor de ordin estetic şi a calităţii proaste de editare, cei de la Egmont măcar au adaptat frumos termenul orginal "half-blood prince" şi i-au zis "prinţul semi-pur". Nu sună puţin mai armonios decât "semi-sânge"? Că nu facem grătar cu sângerete!
...şi până la urmă, orice cuvânt spus/scris pe planetă, în orice limbă, trebuie tradus ŞI ADAPTAT - iar textul trebuie înţeles nu numai în formă, ci şi în spirit. Dar ce să ne mai împiedicăm de amănunte d-astea în ziua de azi? În secolul vitezei nu mai contează detaliile!
De aceea, abia aştept să apară "Wuthering Heights" tradus ca "Înălţimi vântoase", "Pride and Prejudice" românizat în "Mândrie şi prejudiciu", sau "Gone with the wind" reeditat ca "Dus cu vântul". Ce, nu e posibil aşa ceva? În ziua de azi mă aştept la orice!

Plus că suntem aşa de deştepţi, că ne concentrăm doar pe formă, nu şi pe substrat. Iar asta este o tendinţă generală în orice artă...d-aia şi filmele abundă de efecte speciale care-ţi zăpăcesc neuronii, deşi nu mai spun absolut nimic şi sunt din ce în ce mai proaste. D-aia ştim să utilizăm smartphone-ul din burta mamei şi ajungem să dăm admitere la doctorat, deşi nu mai ştim să citim ceasurile cu limbi , sau nu mai ştim ordinea operaţiilor la matematică şi isterizăm internetul, întrebând în stânga şi-n dreapta cât face 9 + 9 : 9 - 9. 

Şi, în cele din urmă, de aceea ne şi tâmpim pe zi ce trece. Importantă este doar forma, nu şi fondul.

Aşa am rămas pe gânduri săptămânile trecute, când am aflat că în urma unor studii, s-a constatat că 1 român din 5 nu a citit nici măcar o carte în viaţa lui. Mi-e milă de săracul om, habar nu are ce pierde!

Apoi m-am îngrozit de-a dreptul, când cineva de la o asociaţie care se ocupa cu lectura spunea că misiunea lor de ONG este ca după numeroase campanii, să citească fiecare român minim câte 4 cărţi pe lună. "Domnu', domnu'...nu vă supăraţi...pe Pământ câte trebuie să citim? Că nu toţi avem posibilitate să mergem pe Lună..."

Şi de ce să ne rezumăm la minim 4 cărţi la 30 de zile? Eu aş fi zis "minim 4 cărţi pe zi": una înainte de micul dejun, una la prânz, una la siestă şi una înaintea gustării dintre mese. Iar dacă vrem să fim mai hoţi ca Moş Gerilă, seara zic să citim câte o bibliotecă întreagă, ca să fim siguri că ne deşteptăm conform normelor europene în vigoare!

Până la urmă, ce e fixaţia asta cu cifrele şi numerele? De unde ideea că dacă citeşti stive de cărţi pe oră...adică, pardon! LECTUREZI, că aşa se zice în mediile pretenţioase - eşti inteligent? Şi mai ales, de ce se pune accentul pe cantitate şi nu pe calitate? Dacă citeşti una şi bună, sughiţi? Te păleşte strechea şi dai în alte alea?
Dacă citeşti o carte pe trimestru şi te împlineşte, îţi pică tavanul în cap, sau cum? De ce trebuie să citeşti la normă? A, da...pari intelectual şi sună bengos când o spui: "Eu, ieri, am citit 4 cărţi şi am început-o şi pe a cincea"! "Vai, gurule mic ce eşti tu... Să-i dea, mămica, zăhărel? Sau vrei şi un imn de laudă"? 

No bun...eu nu mă pontez când citesc şi prefer să fiu etichetat cum i-o veni oricui la gură, decât să mă simt idiot. Citesc ce îmi place, cât şi când îmi place (cel mai des, pliantele de la supermarketuri - muahahahaha!!!!), nu ca să dau bine la public şi să fiu aplaudat! Chiar dacă asta ar înseamna şi o carte pe an! Prostule de prost ce sunt!
Ce să mai zic? Îmi pare rău despre mine, că-s băiat bun, pe alocuri.

Mda...Trist.

Dar aşa ajungem masă de manevră, membri ai gloatei şi analfabeţi funcţionali: ne concentrăm pe cifre şi nu mai suntem în stare să interpretăm informaţiile pe care le absorbim. În cele din urmă, litera ucide şi duhul face viu. Dacă este. Dacă nu, e ca-n comerţ: "Reclama e sufletul comerţului şi comerţul, sufletu' "!

Da bine...hai că sunt prea prăpăstios! Cărţile ne face nişte străluminaţi, genii şi aproape luceferi nemuritori! Lumini Călăuzitoare, menite să iasă din turmă şi să lucească pe bolta cerului de deosebiţi ce suntem... Iar toată lumea vrea să fie atât de diferită şi de specială, că acum şi dacă ai vrea cu tot dinadinsul să mai fii la fel cu cineva, nu mai ai cu cine să te asemeni!

Iar fără lucruri comune, nu mai există nimic durabil între oameni! Nici familie, nici prietenie, nici comunitate.
Totul este o formă atrăgătoare la suprafaţă, dar falsă în profunzime. Ca mărul cu viermi, măseaua cariată la interior şi sânii umflaţi de silicon. 

Şi totuşi, încă e bine.

Prin urmare, propun să ne bucurăm şi-un cântec vesel să cântăm:



(Antract - Cârciumăreasa)

Sunt plecat în oraş!

La zodia mea scrie că-s cel mai aventurier, vulcanic şi nestatornic om din câţi s-au inventat pe planetă. Ceea ce niciodată nu m-am considerat aşa...sunt fix pe dos, Gică Contra al zodiacului.
Deşi, e posibil ca astrologii să aibă dreptate, iar eu să posed toate trăsăturile menţionate mai sus - chiar dacă, pe silenţios, la un nivel mai intim. Adică na! Am terminat "Skyrim" de 2 ori până acum..am făcut toate misiunile posibile...m-am bătut cu dragoni, elfi, monştri, vrăjitori, asasini; mi-am cumpărat 5 case, mi-am construit încă vreo 3, cu tot cu dependinţe şi animale de toate felurile şi culorile împrejurul lor. (Da, ştiu...sunt Năstase 6 case + Ionannis vile de vis când îmi număr locuinţele! Dacă mă încordez niţel, le predau şi cursuri de autodezvoltare...atât de şmecher sunt!)
În plus, m-am căsătorit (de vreo două ori, cu o femeie şi-un bărbat, ca să testez biodiversitatea faunei), am înfiat copii, am ajuns şef de trib peste toate ghildele...ca să nu mai zic că mi-am tocmit până şi un mariachi, să-mi cânte  melodii mişto când sosesc acasă.
No, dacă nici asta nu este definiţia aventurii, care mai este, oare?

Şi în spiritul acestor explozii de îndrăzneală, mă taie pe mine capul, într-o zi, să fac o vizită la oraş.
Maşină nu am...adică nu. Am. Vreo 7, cred...bolizi ultimul răcnet. Ahhhhhrrrrrrrr!!!!
...atât că-s stivuite printr-un garaj din "Need For Speed" şi nu am acces la ele tot timpul. Aşa că, dacă vreau să mă duc pe undeva, folosesc Mergedes-ul din dotare: 2 picioare putere şi o câtime de voinţă. SAU, mă dau cu transportul în comun. Nu am tot timpul programul la mine, dar nu-i problemă...graţie avansului tehnologic, fiecare staţie este dotată cu afişaj electronic al orarului de circulaţie:

Problema e că orăşenii cu ştaif au limba lor proprie de comunicare. E un amalgam de cuneiformă, hangul, katakana, hindu, ebraică şi nişte influenţe aurebesh din universul Star Wars. Oricum, prea complicat prentru capul meu. Oi fi eu fruntaş la satul meu dintre lunci, dar la oraş e clar...mi-s ultimul codaş! Altă lume, alte caractere...ce mai la deal, la vale? Sunt total analfabet! Culpa mea -  "vina mea", în latină. Unii inculţi zic "mea culpa","mea vina"; dar, desigur că este eronat... Adică tu zici "meu calu' ", sau vorbeşti normal, ca omu':"calu' meu". Păi ce-i asta? Nu mă mai prostiţi în faţă, că am trecut şi eu printr-o şcoală şi nu vă merge cu mine! Chiar dacă nu ştiu cune-hangu-kata-hindu-ebra-besh-ul vostru! :p

No, deci am rezolvat-o cu autobuzele. Nu-i nimic, pornesc aventura cunoaşterii per pedes, că nu-s născut în caleaşcă!
Zis şi făcut...Şi cum mă plimbam eu fain frumos prin urbe, cu pletele-n vânt şi ochii ca girofarul după gagici, ajung la o piaţă şi TRINC!! Mă trăzneşte o idee demnă de geniul ce mă aflu: când voi fi mare, vreau să mă fac vânzător de şocuri!

Serios, mă, nu râdeţi...deja se practică meseria asta! Am văzut-o cu ochii mei, la o tarabă:

Dar pentru că bişniţarul 'cela nu a vrut să mă ia ucenic (ca nu cumva să-i fur brăţara de aur a meseriei), am alt plan: cumpăr un şoc, îl studiez cu atenţie - ca să pot face diagrama SWOT de puncte tari şi puncte slabe şi-apoi pam-pararaaaaaammmmm!!! Cine e agent de vânzări de succes? Euuuuu!

Problema e că şocul ăsta e 50 de lei. Scump dom'le, scump....şi nenegociabil.

La o săptămână revin p-acolo şi primesc prima veste bună a zilei: "Şoc Şoc - 20 de lei" - din nou, nenegociabil.

Dar e bine şi aşa, nu-i bai! În ritmul ăsta, peste câteva câteva săptămâni poate găsesc "Şoc Şoc Şoc" cu 5 lei, să-mi permit şi eu un calup...c-apoi iar am scăpat calu-n porumb şi mi-am făcut de cap la păcănele, de-am ajuns aproape de 0 cu banii; dacă scutur bine de buzunare, cred că mai am numai vreo 7 lei.

Aşa că, deocamdată, sunt pe sistem "lungeşte-mi, Doamne, zilele, pân' s-or coace căpşunile"! Şi ca să nu rămân cu speranţa-n plop, din când în când mai bat magazinele, poate găsesc un Şoc din ăla la ofertă. Nu am găsit...ghinion. În schimb, am dat de-o intrare second hand.

Ca să vezi ce-au mai inventat ăştia! Ştiam numai de intrări first hand...dar, mă rog...merge şi una la second! Adică e gata purtată de altcineva? E făcută de chinezi, pe vapor? Folosită de bogătani prin Germania şi adusă la noi, pentru amărâţi?
Până la urmă, nu are importanţă; oricum îmi trebuie şi o intrare, că aia de la casa mea s-o cam tocit şi se vede naşpa. Şi pentru că o intrare nouă e clar că nu-mi permit...uite cum face Dumnezeu cuib la barza chioară! În ciuda tututor şanselor, găsii fix ce căutam! 

Bucuros nevoie mare şi entuziasmat de atâtea gânduri de mărire, mă duc să halesc ceva la un local, că e bine şi cu filosofia, dar pe stomacul gol...toate ideile bune dau rateuri! Şi la un restaurant am găsit un meniu fix pe gustul meu!

Şi zic:
"Mda. Vreau un cocoşel la ceaun, o pizza cu carciofi - că nu ştiu ce-s ăştia şi vreau să-i încerc, iar ca desert...un piept de puicuţă. Dar să fie tânără, vă rog.  Mulţumesc frumos!"

...că na, nu puteam mulţumi urât domniţei ospătăriţe-chelneriţe; mi-era milă de gingăşenia ei.

Bon apetit şi la mulţi ani ziua de azi!
Revin după o scurtă siestă (publicitară)...



(Lindsey Stirling & Peter Hollens - Skyrim theme)

Truc pentru fericirea altuia

Hristos a înviat!

Înţeleg că astăzi este Ziua internaţională a purtării pijamalelor la locul de muncă.

Minunat, nici că se putea mai bine! Era şi timpul să-mi văd şefu-n pijamale, să-i mai scadă din galoane...c-apoi ce autoritate să mai aibă în pijamale cu pokemoni? Las' că-l ştiu eu, e fan înrăit Pikachu! Asta aşa...ca nu fiu măgar şi să spun că Pikachu-ul meu e mai mare ca Pikachu-ul lui! Muahahahahahaha!!

(Pikachu pokemon song)

Vorba poeziei cu acelaşi nume: "Fiind băiet, mulţi pokemoni prindeam şi mă culcam ades' lângă smartfon"! Deci nu ştiu cum să spun, sunt sensei +  guru în domeniu... Aştept osanale şi statuia de aur la intrarea în firmă! Autografele, masa şi dansul, după orele 18.00, la încheierea programului de lucru. Ok?

Dar serios, chiar îmi place ziua aceasta...e pe sistemul manualelor alternative: "Să le facem copiilor manuale cu multe, multe poze  şi colorăciuni, ca să se bucure când le văd şi să înveţe jucându-se; sau să se joace învăţând...whatevă!"! No...aşa şi cu adulţii..."Hai să avem angajaţi mai veseli şi să-i îmbrăcăm la lucru exact cum dorm acasă, ca să se simtă mai băgaţi în seamă"! Doar se ştie că al nostru creier funcţionează pe bază de stimuli şi poate fi păcălit...adică ne luăm pijamalele pe noi, el crede că ne culcăm, adică se relaxează şi spuf! Ne-nmuiem ca îngheţata la soare! Na, zi tu, dacă nici asta nu mai e distracţie, ce mai poate fi? Ha Ha Ha ! Vai ce bine şi frumos e!
"Să vină suzetele - grişuleţul e pe foc! Mai aşteptăm puţintel, da? Să pupe si-i-o-ul pe ei de puiuţi mici şi drăguţi! Mâine vă pârlesc eu, n-aveţi grijă...Muahahahaha!!! Da' acum e cu gugiu gugiu!"

Sincer, eu cred că tre' să fii oleacă bătut în cap, ca să te bucuri cu frenezie la asemenea prostii...da'asta e! Dacă te pui contra vântului, te uzi! Deci, să fie banane-n pijamale!!! 

Întrebare: dacă eu dorm ca Adam fără frunză, gol puşcă, nud pistol, cu burta la aer şi fericirea-n vânt, pot veni aşa la lucru? Frate, nu am purtat pijamale de când mama m-a făcut...de ce aş începe acum, la vârsta senectuţii?
Şi-apoi am altă întrebare: Pe când Ziua Internaţională a purtării smokingului în pat? Că dacă avem pijamale (mă rog) la lucru, de ce nu am avea şi costum în pat? De când am început să discriminăm? Trăim în mileniul al treilea, Doamne feri...gândirile astea închistate în credinţele tradiţionale sunt de mult apuse!

Deci, s-a stabilit:
Propun Ziua Internaţională a purtării costumului în pat! Şi, eventual, Ziua culcatului cu nevasta/iubita/gagica/femeia altuia...pentru diversificare. :)
Păi dacă şefii chiar vor să lucreze la fericirea angajaţilor, zic s-o facă cum trebuie şi no, pe mine asta mă face fericit!

Închin un pahar în cinstea sărbătorii de azi!
...pahar cu şampanie pentru copii, desigur... ca să ne păstrăm în contextul piesei de teatru actuale!



(Mă Cheamă Gummy Bear HD)

Mici nedumeriri pentru o minte odihnită

...pentru că îmi doresc să înţeleg limba română, pentru că ador romgleza and I feel like uou! (încondeiat, că-i de sezon) când o vorbesc.
Şi pentru că, dincolo de toate, încă mai caut o fărâmă de logică în viaţa noastră de zi cu zi.

Fără alte introduceri, să-i dăm drumul!

1. Ca să fii actor, urmezi actoria; dar ca să fii actriţă ce urmezi? Actriţăria?

2. Tennisman-ul (tenismen-ul, românizat) este un bărbat care joacă tenis (din eng. "man" = "bărbat"). Conform acestei logici, corespondentul feminin ar fi "tenniswoman", adică "femeie care joacă tenis". Până aici, toate bune şi frumoase...numai că la noi s-a inventat termenul "tenismenă"...adică o femeie (bărbată?) care joacă tenis? Să înţeleg că tenisul este pe sistem "Fii bărbată, Zoe"? Caragiale = 1; Limba română = 0. URA!

3. Ce înseamnă să fii trist pe tine şi nu pe altcineva? Recent am auzit o personalitate a ţării, declarând la o emisiune de succes: "Nu sunt tristă pe cutăreasca, sunt tristă pe mine". Şi mi-a stat mintea-n loc: "Ce zici, ce-ai făcut pe tine?"
4. Se dă această reclamă la pastă de dinţi:



(Reclamă Lacalut White & Repair)

"Colegii mei au sesizat. Dentistul meu m-a complimentat. Până şi soţul meu a observat...că dintii mei sunt neschimbaţi, dar mai albi."

Întrebarea de 100 de puncte: Dantura nu se schimbă schimbându-se, sau se schimbă neschimbându-se?
Cum sunt dinţii neschimbaţi, dar mai albi? Albirea nu se pune ca o schimbare?
Pentru că dacă dentiţia e neschimbată, de ce aş mai folosi acea pastă de dinţi, din moment ce e fix la fel şi cu ea şi fără ea? Iar dacă, totuşi, dinţii suferă schimbări, cum rămân neschimbaţi?

5. Acum ceva timp, studiile sociologice au arătat ceea ce bărbaţii ştiau de mult: agăţi domniţe mult mai uşor dacă eşti la volanul unei maşini scumpe. Varianta scurtă, să nu o mai dăm după vişin: cu cât ai mai mulţi bani, cu atât eşti mai dorit. Simplu.
Ceea ce mă nedumireşte pe mine este altceva: regula este valabilă doar pentru maşini, sau pentru orice ar putea semnaliza bunăstarea financiară? Dacă nu am o pasiune pentru bolizi, însă îmi iau bicicletă de 10 000 de euro, cuceresc mai uşor? Se vede că-s plin de bani...nu-mi iau biclă la mâna a treia, de 50 de lei - ca săracii...îmi permit d-aia foarte scumpă,  de bogat. Sau, îmi iau mănuşi de 1000 de euro, de la D&G, nu d-alea de 5 lei, însăilate de sclavi, pe vapor. Sau dacă-mi cumpăr chiloţi de la Calvin Klein, cea mai de lux marcă de pe planetă... se pune? Bine, în cazul acesta ar trebui să merg fără pantaloni pe stradă, ca să se vadă de la o poştă ce port... ori să scot, cumva, eticheta pe afară - ca să-mi beculească bogăţia din pantaloni.
No, mă sufocă gagicile în toate cazurile astea, sau au fetiş numai cu maşini? Că până la urmă, averea e fix aceeaşi...diferă doar modul în care a fost cheltuită.

6. Ce este un "beu"? Ştie cineva, că eu nu am auzit de aşa ceva...deşi, adevărul e că nici nu sunt la curent cu gadgeturile astea noi.
Ce-i drept, până mai ieri nu mă interesa subiectul, da' mi-a zis un amic, după o ploaie torenţială: "Frate, hai să ne facem selfie la curcubeu, s-avem şi noi poze romantice pentru profilul de facebook"! Şi mi-a făcut creierul pană: "Cur cu ce? Ce-i ăla "beu", că nu am aşa ceva! Da' mă bag la selfie şi-l probez pe-al tău...poate mi se potriveşte şi dau moarte-n bibilici! Mai ştii de unde sare iepurele"?
După faza asta mi-am luat o palmă peste ceafă şi am rămas cu ochii-n soare. Şi bătut, şi fără selfie.
Povestea vieţii mele.

Partea bună e că încă sunt alive and kicking, iar din când, mai rămân şi ca ou'!
În principiu nu mă mai uimeşte nimic...dar uite că viaţa este plină de surprize. De la guma "Turbo", desigur.

Să fie veselie!!!
Alo...Alo? Bă Veselie, unde eşti? Aaaaa....ai rămas blocat în trafic? Las' că nu plec nicăieri, aici mă găseşti. Da un bip când ajungi, că am câine rău şi nu intri în curte decât dacă vrei să rămâi fără bricinari pe tine!

No, deci...dragilor, până ajunge veselia, să aveţi un Paşte liniştit alături de cei pe care îi preţuiţi, cu toate cele cuvenite pe mese (că doar nu cumpărăm cu zgârcenie, să încapă pe o singură masă) şi cu mult "fie ca..."!



(Sam Smith - Writing's On The Wall)

Cu fundu-n două luntri

"Sărbătorile vin, sărbătorile vin...

E frig și iarnă, e ca-n povești, 
E minunat, e timpul să dăruiești,

Sărbători fericite Coca-Cola îți urează...."

(Reclamă Coca Cola de sărbători)

Reclama asta am văzut-o aseară, la televizor.

Mi-a picat capul de pe umeri...ăştia au înnebunit?? Înţeleg că este un clip care a rămas întipărit în inimile oamenilor şi practic, o identificăm cu zăpada (şi venirea Crăciunului). Deci, cât mai e până departe? Vezi camioanele beculitoare ale Cocăi Cola, vezi troienele afară, frig e cât cuprinde... Suntem gata gata să împodobim bradul şi să-l aşteptăm pe Moş! Dacă mai dă la Pro Tv şi seria  "Homălăun", să-mi trag palme! Frate, e clar, vine Crăciunul! HO HO HO!!!

De fapt, pe acest comportament s-a şi bazat noua campanie de publicitate pentru băutura sus numită - mai în glumă, mai în serios: „Voi ați cerut asta. Din câte se pare...și vremea. Sărbătorile revin”. Ceea ce, aşa este...sărbătorile revin, pentru că, oricum, dacă stăm să judecăm, ele nici măcar nu pleacă undeva. Sărbători sunt tot timpul anului; şi azi e sărbătoare, şi săptămâna viitoare, şi cealaltă şi după aceea, altele şi altele. Aaaaaa...ne referim doar la Crăciun şi Paşte? Bine mă...şi cu restul ce facem?   Nu le băgăm în seamă dacă nu-s recunoscute de marketing - aşa-i?

Mda, vine Crăciunul. Ha ha ha...în martie! Ce tare, gâdilă-mă să râd!!
Şi după hlizeala de rigoare, încep să mă întreb, foarte serios, dacă specialiştii ăştia în vânzări încearcă să ne spele pe creier, ca să nu mai facem distincţie între sărbători; îşi bat joc de noi şi ne consideră proşti sau pur şi simplu, încearcă să facă o glumă deloc inteligentă.

Apropo de glume: Pe undeva e chiar ca porcu' că am început să identificăm o sărbătoare pur spirituală, specifică creştinismului, cu nişte rahaturi comerciale. Dar, mă rog... nu trebuie să ne globalizăm şi noi, cumva? Măcar la prostioare - că dacă iese banu', facem sărbătoare mondială şi din tăierea sconcsului, ce mare schemă?

Asta-i unitate: să fim toti solidari în cuget şi simţiri - măcar la circ, dacă nu în lucrurile care contează! "Hava nagila, hava nagila, venis mecha"! Sau, în variannta românească: "Să fie pace în lume şi pace pe pământ"! Da, da, vreau!



(Cenaclul Flacăra - Să fie pace în lume)

Revenind la oile noastre:

Observ că este un trend naţional să facem bâză de vremea de afară, deşi nu e prima dată în istorie când vedem zăpadă în luna mărţişorului. Popular, se numeşte "zăpada mieilor" şi anul trecut a venit prin aprilie. Am fotografii şi o pot dovedi. 

În alţi ani a venit şi pe la jumătatea lui aprilie, dar nu s-a isterizat nimeni. Nu au apărut glumiţe pe net, nu am cioplit iepuri de zăpadă, nu au apărut gif-uri sau meme-uri care să ia la zeflemea prea-minunaţii nămeţi şi nici alte miştouri care să ne mai scoată din stresul zilnic, hăhăindu-ne pentru ceva cât se poate de normal. Ce să-i faci, eram şi noi mai mici şi mai îngrămădiţi!

Acum însă, fiind mai deştepţi, s-a născut întrepinzătorul care a ştiut să speculeze momentul şi....şiii...pam pam!! Iepurele la sanie! Ha ha ha, ce mă distrez!! Om de zăpadă cu ouăle încondeiate de ger! Ha ha ha! Chemaţi-l pe Hruşcă, să-i cânte despre ler! Ha ha ha! 

Si să vină mormanu' de bani!...C-apoi cineva câştigă din ironiile asta, staţi fără griji! Luaţi aminte şi învăţaţi, ăsta e spiritul de afacerist: să faci din căcat bici -  care să mai şi troznească!  

Şi chiar de nu ar fi atât de normală această zăpadă a mieilor...până la urmă, ce vrem? Cum e turcul, şi pistolul! Dacă oamenii sunt aşa de zăbăuci şi haotici, dacă descoperim, pe zi ce trece, noi normalităţi pe care le înghiţim pe nemestecate, de ce ne asteptăm ca vremea să mai fie normală? "Normalul perioadei"...după care standarde? Alea de pe vremea (stră)bunicilor? Puii mei, sunt învechite şi depăşite de când lupii albi! Pe vremurile alea nu erau atâtea fabrici, nu erau atâtea maşini, nu se tăiau atâtea păduri şi nu exista atâta poluare, care să afecteze clima. De ce vorbim despre acel normal - despre care spunem că este prost, în oricare alt aspect al vieţii? Aaaa, da...cu excepţia mâncării...pe care trebuie să o luăm de la supermarket şi să fie ca la mama acasă, pentru a ne tenta. Dacă o face mama acasă, nu e ca la mama acasă... pentru că nu e luată de la firma X care o face ca la mama acasă. Aşa că nu se pune.

Prin urmare, mă întreb şi eu ca Gheorghe, scârpinându-mă după ureche: de ce ne măsurăm viaţa cu ocaua lui Cuza? Păi ori e o normalitate care dăinuie peste timp şi-o respectăm toţi, de la un cap la altul; ori facem fiecare ce-i tună mintea şi lăsăm trecutul în urmă, trăind după standarde updatate la zi! Pentru că nu se poate să privim viaţa prin 2 lentile antagonice, în acelaşi timp. Şi-n căruţă, şi-n teleguţă, şi cu dânsa-n fund şi cu sufletu-n rai...chiar nu merge! Îmi pare rău.

Bine, amalgamul ăsta de idei culese de ici, de colo şi rearanjate sub forma unui produs revoluţionar e o problemă naţională (mondială, mai bine spus), care se acutizează! Practic este chiar o modă să fii ceva, dar altceva opus...un fel de sumă a contrastelor care oricum nu se pupă unele cu altele.  

Spre exemplu, mă uitam la ieri la scandalul înmormântării lui Andrei Gheorghe. Adică incinerării, scuze! No, deci a murit omul. Trist, îmi pare rău, se mai întâmplă şi pe la case mai mari. Până la urmă, moartea face parte din viaţă, chiar dacă nu e deloc plăcută.
E normală suferinţa apropiaţilor sau a prietenilor, indiferent cum a fost persoana respectivă. Despre morţi, numai de bine! Şi vorba aia: "îţi pare rău când moare un câine, d-apoi un om"!

Nelalocul lui, însă,  a fost scandalul pe marginea oficierii slujbei. Şi nu înţeleg de ce, pentru că nu e deloc complicat şi nu trebuie să intri în discuţii filosofice sau istoria religiilor, ca să vezi soluţia. Discuţia nu e despre faptul că Biserica Ortodoxă Română este împotriva incinerării şi de aceea nu asigură nici un serviciu religios în aceste cazuri, ci despre faptul că Andrei Gheorghe a fost împotriva slujbelor! E adevărat că nu-s nici prea mintos, dar lucrurile sunt extrem de clare:

Cât a trăit, omul a respins vocal, cu subiect şi predicat, orice ţinea de religie şi divinitate. A fost dreptul lui. A ales să fie incinerat...perfect! La fel de bine poate dorea să fie aruncat în mare sau depus pe lună, cu o rachetă. Biserica nu se punea contra şi nici nu-l trăgea de mânecă, să-i facă rugăciuni. Dragostea cu sila se numeşte viol.

Deci, de unde a apărut nevoia oficierii slujbei? Adică de ce să vină un preot de orice religie (pe care defunctul l-a ignorat în timpul vieţii, indiferent că era creştin, de Biserică paralelă, perpendiculară, tangentă sau cotangentă) şi să îi cânte la cap cu Doamne Doamne - un Doamne de care nu a vrut să aibă habar în timpul vieţii, indiferent că-l chema Dumnezeu, Allah, Buda, Spiritul Creator, Universul Luminat sau Bilele spaţiale.
Serios acum...nu ştiu ce legi sunt pe lumea cealaltă, dar dacă mi se întâmpla mie aşa ceva, îi bântuiam p-ăia care au fost cu ideea genială a serviciului religios, de le săreau capacele!

E ca şi cum eu aş fi  vegan şi aleg, prin proprie voinţă şi neconstrâns de nimeni, să NU mănânc carne, lapte, lână, ouă, brânză, momiţe, coarne, copite sau orice altceva care ar putea stresa săracul animal. Bun, şi mă îmbolnăvesc, ajung la spital imobilizat la pat şi sunt incapabil să-mi mai aleg dieta favorită. Iar familia îmi aduce să mănânc friptură de pui, lapte de popircheliţă roz şi ouă de găină imperială - că-s leacuri trediţionale chinezeşti şi-s bune la boală. Păi nu le dau cu ele-n cap? 

Fix aşa e şi cu slujba la incinerare: de ce îi bagi pe gât săracului om o idee pe care nu a putut-o înghiţi în 56 de ani de existenţă? Mort îi funcţionează sistemul digestiv mai bine?

Deşi, acum mi-am dat seama...poate, totuşi, slujba religioasă este normală după trecerea de la viaţă. Şi-atunci, înseamnă că Andrei Gheorghe era anormal, când spunea că nu îl interesează acest aspect? Sau era normal în anormalitatea lui şi totul este normal, în cele din urmă, chiar dacă este anormal? Sau poate era normal de anormal, sau anormal de normal, sau...sau...of, tâmpesc!!!

Vestea bună e cu nu se cunoaşte prea rău...mă ajută genetica şi nu dau de bănuit că s-ar schimba ceva la mine.
În rest, am mai avut parte de un nou episod de circăreală. Cerneala jurnaliştilor a curs din belşug, audienţele televiziunilor au crescut, eu am avut subiect zemos pentru postare...Ura! Toată lumea a fost fericită!

Dar problema cu ocaua lui Cuza rămâne.

Iar dacă regulile noastre de viaţă sunt culese din zbor şi pe frânturi, societatea o să fie un haos. Şi planeta la fel, că surdul n-aude, dar le potriveşte; şi omul sfinţeşte locul...sau îl sminteşte.

Ghinion.

Hai să bem...că de supărare, sau de bucurie, tot la euforie ajungem:

(The Cranberries -  Zombie)

Despre calea spre succes

...si lupta noastră cea de toate zilele

Tibi Uşeriu a câştigat Ultramaratonul Arctic pentru a treia oară, consecutiv. Este singurul român, singurul om de pe planetă care a reuşit o aşa performanţă. Ştirea aceasta este pe toate canalele media, indiferent că vorbim de radio, televiziune sau internet. 

...şi, ca în cazul oricărei alte persoane care intră în atenţia publică, lumea doreşte mai multe amănunte. Cine este acest Tibi Uşeriu? Ce este el, ce a lucrat? Ce a făcut până acum? Ce şcoli a terminat, cum a copilărit şi unde s-a născut - nişte întrebări relativ normale, pentru că aşa funcţionează mintea omului: i se oferă un subiect care să îi zgândăre curiozitatea, iar apoi vine finalul apoteotic: "Would you like to know more? / Vrei să afli mai multe amănunte?" - laitmotivul filmului "Starship Troopers" a lui Paul Verhoeven, din 1997. Bine, acolo este vorba despre modul în care funcţionează propaganda - dar întrebarea este definitorie pentru întreaga omenire, indiferent de situaţie.

Wold you like to know more?

DA! Întotdeauna DA, mai ales atunci când informaţia este prezentată într-o lumină tentantă şi se referă la o realizare deosebită. Până la urmă, pe acest proces se bazează toate tehnicile de marketing şi reclamă: dorinţa şi curiozitatea. Iar foamea pentru detalii este cu atât mai mare cu cât persoana aflată în lumina reflectoarelor este un necunoscut, un Neica Nimeni. Aşa că auzi ştirea şi rămâi perplex: "UAU, TARE!! Ce, cum? Cine-i ăsta? Cum a reuşit aşa ceva?"

No, acum avem ocazia de a afla...pentru că în librării apare biografia lui Tibi Uşeriu - iar povestea lui de viaţă este demnă de scenariul unui film: cartea povesteşte drumul parcurs de un infractor condamnat la 23 de ani de închisoare pentru jaf armat şi tentativă de omor, până la omul care este acum - cel pe care îl  admirăm şi ne poartă cu mândrie drapelul la Cercul Polar, în acordurile imnului naţional.

Da, este uluitoare capacitatea de anduranţă a acestui om. Numai când mă gândesc la cursa pe care a tocmai a câştigat-o, mă trec fiorii.
Şi mie îmi place să merg pe jos, aşa că nu mă sperie distanţele de până-n 10 km - chiar dacă performanţele mele fizice nu sunt demne de vreo laudă. Adică na...dacă vreau să mă mai aerisesc niţel şi sunt în Bucureşti, o iau frumuşel pe jos, de la Gara de Nord şi pâna la Piaţa Unirii sau Parcul Carol. La căldură fac faţă  până 40 de grade celsius; sunt un fel de reptilă, care funcţionează pe baterii solare: absorb căldura ca un burete şi apoi o reconvertesc în energie. Problema mea e că temperaturile scăzute mă incapacitează complet şi frigul îl simt ca pe o scândură-n cap: mă năuceşte şi fac eforturi considerabile pentru a-mi coordona mişcările. 

Se spune că omul judecă lumea prin prisma propriilor trăiri şi se raportează la ea prin comparaţie: ce sunt eu şi ce este celălalt. Cu cât diferenţa dintre răspunsuri este mai mare, cu cât admiraţia este mai mare. 

Deci: Cum să rezisti la gerurile alea? Nu sunt foarte comod de fel...nici prea mâncăcios. Băi, dar cum să trăieşti în gerul ăla?? Cum să mergi pe jos 617 km într-o săptămână? Asta ar însemna aproximativ 90 de km pe zi...prin -50 de grade Celsius!! Nespălat, nemâncat, degerat...prin ger cumplit! Ce Winter Soldier? Ce Captain America, ce Superman, Batman şi alţi superoi de film? Uite aici Superman real, în carne şi oase. Un super om care nu zboară şi nu e antiglonţ... şi nici măcar vedetă de cinema.

Hai să zicem că până la urmă, meritul acesta nu ar fi al său, în totalitate. Adică, la 20 de ani să fii bodyguard al unui interlop din mafia sârbească înseamnă că nu ai chiar 1,50 pe tocuri şi 30 de kg ud şi cu bolovani în buzunare. E clar că pentru a ajunge chiar şi aici, natura i-a oferit un context favorabil, apoi l-a înzestrat cu sănătate şi rezistenţă fizică - daruri pe care şi le-a înmulţit prin muncă, e adevărat. Totuşi, e mare lucru să ai şi o fundaţie pe care să construieşti...că degeaba există voinţă, dacă-i ioc putirinţă!

De aceea, adevăratul merit al acestui om, mai presus de capacităţile fizice, sunt realizările sale de ordin psihologic: revenirea uluitoare de la o viaţă în neorânduială, fără repere sănătoase, la tăria mentală necesară pentru a fi omul care ne reprezintă astăzi ţara. Lupta cu propriile ispite, cu tentaţia spre confort şi abordarea unei căi mai periculoase, dar în care putea dovedi, din nou, că e cel mai tare din parcare şi tata la băeţii deşteţi: răzbunare şi revenirea la viaţa de răufăcător. Iar această bătălie o putea pierde foarte uşor dacă nu primea un brânci de ajutor şi din partea semenilor:

"Tibi Ușeriu a recunoscut că Tășuleasa (n.r. Asociaţia Tăşuleasa Social) a reprezentat salvarea lui, pentru că i-ar fi fost mult mai greu dacă nu ar fi avut unde să se întoarcă după cei peste zece ani petrecuți în spatele gratiilor" 

Vorba bătrânilor: "orice ai face, orice ai munci şi oricât te-ai strădui, e mare lucru dacă îţi mută cineva prânzul într-o zi". Ceea ce, e perfect normal, că d-aia suntem atâtia pe planetă...să ne sustinem reciproc!

Una peste alta... Da, trecutul contează şi ne influenţează prezentul. Dar nu îl defineşte, iar acest Tibi Uşeriu ne-a demonstrat-o: oricum vei fi fost, orice ai fi făcut, ziua de astăzi îţi oferă şansa de a fi un om înnoit. Nu altcineva...tot tu, dar mai bun! Totul porneşte de la decizia proprie şi personală.
...exact cum s-a petrecut şi cu autorul cărţii "Shantaram". O ştiţi? Eu am descoperit-o acum vreo 2 ani, fiindu-mi împrumutată de o prietenă care îmi cunoştea atracţia spre exotic. No, şi am gătat-o...e o ditai cartea, lungă cât Zidul Chinezesc. Interesantă, dar nu neapărat diferită - şi totuşi am inclus-o în top 3 cărţi citite în viaţa asta...pentru că uluitoare este povestea din spatele cărţii. Povestea autorului, care este pe rând bancher de succes, dependent de droguri, tâlhar, condamnat pentru jaf armat, evadat, cerşetor, interlop, traficant de droguri şi iar deţinut. În închisoare scrie "Shantaram", o lucrare ce va fi publicată după a treia încercare - primele două manuscrise fiind distruse de gardieni.
După eliberare, Gregory David Roberts (căci despre el este vorba) se transformă complet...se mută în India, se dedică scrisului şi devine ambasador al unei fundaţii caritabile.
Cam aşa arată decizia de schimbare.

Făcând o paralelă (că tot suntem în ditamai perioada premergătoarea Paştelui), cred că la asta se referă şi postul creştin ortodox: nu e doar o abţinere de mâncare. Da bine, mă...de-ar fi aşa simplu, ar însemna că veganii au loc rezervat într-o lojă din rai, pentru că se abţin  toată viaţa de la consumul alimentelor de origine animală! Postul nu înseamnă nici vizitarea asiduă a bisericilor, nici statul în genunchi zi de vară până-n seară, nici vorbitul cu Domnul în gură, la fiecare 3 cuvinte. Şi nici măcar lecturarea câtorva zeci de rugăciuni pe zi. Toate acestea sunt nişte căi pentru a atinge starea necesară schimbării...pentru că postul presupune, dincolo de toate, lupta cu tine şi cu patimile tale; cu stilul de viaţă dăunător, cu lucrurile pentru care te mustră conştiinţa şi de care te ruşinezi înainte să adormi.

Mai presus de câştigarea unei curse dificile, ce mă uimeşte pe mine la Tiberiu Uşeriu este felul în care şi-a transformat viaţa.
Îndrăznesc să cred că asta vrea şi Dumnezeu de la noi: evoluţia spirituală. "Bă copchile, ia dă-ţi două palme şi trezeşte-te"! Confortul (excesiv) prosteşte, adoarme simţurile. Ca să parafrasez înţelepciunea modernă: ieşi din zona de confort! - un îndemn care, la bază, nu e rău. Devine amuzant şi îşi pierde din valoare doar pentru că e repetat aiurea-n tramvai şi pe nepusă masă de către oricine vrea să-şi creeze o spuzeală de profunzime şi agerime intelectuală.
Iniţial, însă, ideea asta cu ieşirea din zona de confort chiar a fost revoluţionară: Luptă-te cu tine, nu cu alţii! Învinge-ţi patimile, nu îi învinge pe cei din jurul tău la şmenării. Luptă-te să fii, nu să ai! Luptă-te să fii om, şi nu CEO-director-patron... asta poate fi oricine! Nu-ţi trebuie decât oleacă de determinare să termini o nenorocire de şcoală, apoi nişte fooarte mulţi bani, câteva pile în locurile potrivite, circumstanţe social-economice favorabile şi nişte muncă. Uneori multă, alteori puţină - sau deloc...cum ţi-o fi norocul.

Om, însă, cea mai bună versiune a ta, nu poţi fi decât tu! 

Întrebarea este: câţi dintre noi ne putem cuceri pe noi înşine?

Să bem pentru asta!

Nothing But Thieves - Sorry

8 a lu' Martie

Când eram eu mai tânăr, viaţa era altfel. Mai grea (din unele puncte de vedere), dar mai simplă.

Nu se ştia de Valentine's Day. Dragobete's Day nici măcar nu se inventase...pardon! Nu se (re)descoperise. Şi totuşi, oamenii se îndrăgosteau; iubeau, îşi dăruiau flori - de cele mai multe ori, din curte - că erau mai ieftine, mai proaspete şi mai frumoase decât orice ai fi găsit pe piaţă. Nu se bătea prea mult toaca despre asta, pentru că iubirea ţinea de intimitate; se naştea în suflet şi creştea în sânul familiei. Nu exista nici un motiv pe lume pentru care să te dai în stambă că iubeşti...Toată lumea iubeşte. 

E ca respiratul - deci, de ce ai scoate asta în evidenţă? Lume, lume, eu respir! Aşa, şi?? Spune când ai încetat să o faci...abia atunci e o ştire! Cam aşa şi cu opulenţa asta a sărbătorilor iubirii - cel mai probabil, încercăm să sculăm mortul, d-aia se face atâta tămbălău pe marginea unor chestiuni fireşti. 

Revenind la secţiunea "amintirile mă chinuieşte":

În vremea aceea, marcam ziua de 1 martie.

Era o mândrie pentru orice femeie să poarte mărţişor în piept, simbol al respectului şi preţuirii. Ţin minte că doamnele învăţătoare şi doamnele profesoare erau cele mai invidiate! Primeau zeci, sute, mii de mărţişoare...şi pe toate prindeau în piept -  de arătau ca nişte generali plini de decoraţii, la finalul zilei de lucru.

Apoi urma 8 martie. Ziua mamei. Care, întotdeauna se serba cu bucheţele de flori, cântece şi felicitări făcute de copii şi dăruite mamelor. Nu-mi amintesc să fi zis cineva, vreodată, de Ziua Femeii. Nu se organizau bairamuri (contra cost) la restaurant, special pentru femei. Nu existau flamingoboi, cipăndei şi alţi stripărei. De fapt, intrai în pământ de ruşine ca, femeie fiind, să fii văzută că te duci să te maimuţăreşti într-o cârciumă, unde te-mbeţi ca porcu' şi intri fibrilaţii că-ţi arată unu' scula - chiar dacă nu vedeai, zilnic, aşa ceva.

Desigur, asta nu înseamnă că femeile de atunci erau altfel. Nu, nu...oamenii au cam aceleaşi metehne de când s-au infiinţat pe planetă. Atât că, mai demult, exista noţiunea de "ruşine". Rufele murdare se spălau în familie, nu în centrul oraşului. Iar "făcutul de cap" era cât de cât ascuns de ochii lumii, nu era tratat ca o ispravă demnă de laudă.

Mda...cum ar fi zis mamaie: "Maică...era lumea proastă". Şi, cumva, mai înţeleaptă.

Acum suntem deştepţi. Nu mai trăim în comunism, ci în capitalism. Ne naştem cu smartfonu-n mână; ne facem profil de facebook de când suntem în ciocul berzei. Şi nu mai avem Ziua Mamei...pentru că mama este o femeie, însă nu toate femeile sunt mame. Şi nici măcar mamele nu mai sunt toate mame!

Deci tu, ca afacerist de frunce, îţi dai singur la gioale dacă te apuci să oferi servicii unui grup restrâns de persoane. Este complet contraproductiv pentru comert! Dacă vrei să faci o şpârlă, nu-ţi alegi clienţii pe sprânceană; secretul succesului stă în satisfacerea mulţimii! Tricuiala (românizarea neologismului de sorginte anglo-saxonă, folosit în mediile pretenţioase; de la eng. tricky, şmecherie) e să te-ntinzi cu afacerea pe oriunde poţi, nu stai să te codeşti şi să faci nazuri. Banii nu au culoare şi nici miros! Şi din canalizare dacă îi iei, îi speli şi au fix aceeaşi valoare! Ceea ce nu se întâmplă şi cu oamenii... odată ce impui nişte criterii şi începi să-ţi triezi clienţii, este clar că nu mai iese profitul!

Aşa că luăm otova...şi marcăm Ziua Femeii. Sau Ziua Muierii, cum se zice pe strada mea.

Stai! Am o întrebare: ieri am făcut un test de personalitate şi mi-a ieşit că latura mea feminină este mai dezvoltată decât ar trebui. Se pune că sunt femeie şi am voie să mă destrăbălez? Uraaaa!!!! Vreau la striptis!!! Nu mă interesează specimenul care se va dezbraca...nu are nimic din ce nu  am şi eu! Deci nu stau ca pe ace, frământat de curiozităţi feciorelnice. Totuşi, îmi tot dă ghes o nedumerire: vreau să văd cum reacţionează prea-frumoasa domniţă, garofiţa, gingaşa, zâna inocentă şi plină de iubire pe care nu o pot atinge nici cu o floare, de teamă să nu îi răpesc fragilitatea -  când se distrează ea, cu fetele.

Spre exemplu, anul trecut, în urbea mea s-a organizat un party special pentru doamne, de 8 martie. Se promiteau multe surprize şi o seară de neuitat... iar o cunoştinţă a mers şi ea. C-apoi na! Pensionară, văduvă, se plictisea femeia în casă şi a zis să mai schimbe aerul. A doua zi am întrebat-o: "Cum v-a plăcut petrecerea, măi tanti Nuţi?"

"Doamne, Domnicule, pupa-Ţi-aş tălpili tăli, că nu mai merg la măscării d-astea, nici dacă mă ia din casă cu poliţia!"

"Aoleu, tanti, păi cum aşa? Ce s-a întâmplat?! V-au bătut?"

"Stai niţel să-ţi povestesc...La intrare, m-au întâmpinat nişte băieţi...Aşa era Gicu al meu când l-am luat: înalt, frumos, blond...ce mai? O mândreţe!!

Şi băieţii mi-au oferit flori şi şampanie. Nu am mai băut şampanie d-asta aşa bună, de la nuntă! Apoi ne-au adus mâncarea - bună, să te lingi pe deşte! Nu am mai mâncat mâncare aşa bună de la nuntă!

Apoi au venit lăutarii şi ne-au cântat muzică populară cu Irina. Era şi ea pe undeva - într-un dulăpior, pe-o masă -  că de-acolo s-auzea, dar n-o vedeam. Şi apoi, pe la miezul nopţii, n-am mai înţeles...eu eram cea mai bătrână, în rest...numai tineret! Nişte fete frumoase şi gătite...aşa eram şi eu la..."

"...ştiu, ştiu, la nuntă!"

"Aşa. Da! Şi-au început să ţipe toate şi să-şi smulgă hainele de pe ele. Apoi au făcut cerc mare şi am văzut un bărbat care le dansa în chiloţi! Ele râdeau, dansau, hinchiau, chiuiau, strigau, aplaudau, se mângâiau, se pupau, aruncau cu şampanie, aruncau bani, aruncau şerveţele - el dădea din buci. Şi-odată face repede repede ţuşti pe-o masă şi i se crapă chiloţii pe el, de-a rămas, Doamne iartă-mă, că-s femeie bătrână şi mă vede bărbati-miu de unde e, că nu mă duceam dacă ştiam...a rămas ăla, gol puşcă! Se uita la mine şi se freca pe mătarangă! Ptiu! Io, femeie bătrână, să stea el să-mi arata pu.."

"Bine tanti, gata, am înţeles! Nu vreau detalii!!!"

Şi este 8 martie! Din nou!

Prilej de mare bucurie şi urături de fericire şi noroc. De trei ori URA, şi-o dată SĂ TRĂIASCĂ!! Este ziua lor, a femeilor - şi merită tot ce este mai bun! La 8 martie, mulţi ani! Să trăiască, să-nflorească şi să nu îmbătrânească! Să vină băeţii şi să rupe mesili!

C-aşa se petrece...Dacă nici acum, atunci când? Măcar astăzi să ne cinstim şi noi drăguţele, cum se cuvine...

Chiar, cum se cuvine? În cap la mine era ceva cu mici daruri, o masă în familie, d-astea care să exprime respectul. În ruptul capului nu m-aş fi gândit că dacă vreau să îmi arăt deferenţa pentru o doamnă, tre să îi arăt cheia franceză!

Da', mă rog...astea-s vremurile! Să vină băeţii şi să rupe mesili! Aaaaaa...au fost? Nu contează, să mai vină o tură! Nu trebuie să-şi facă doamnele de cap? Că d-aia-s doamne, ce puşca mea? Puşca şi cureaua lată - desigur... O fi sărbătoare, dar nu vă gândiţi la prostii!

Până una alta, pentru sănătatea noastră mintală, prefer să consider că 8 martie este ziua mamei - ca ideal al femeii.
C-apoi, în cele din urmă, se poate trăi fără femei; sunt o grămadă de bărbaţi care trăiesc singuri. La fel de frumos cum se poate trăi şi fără bărbaţi...pentru că sunt o mulţime de femei care se descurcă singure în viaţă. Dar fără mame, fără părinţi, nici nu am exista.

Şi mai înainte de a vorbi de modele feminine precum Nadia Comăneci, Regina Maria, Ecaterina Teodoroiu, Cruduţa, Esca sau mai ştiu eu ce alte entităţi, cred că ar trebui să ne cinstim mama - începutul tuturor începuturilor şi numele lui Dumnezeu pe buzele copiilor. Ale noastre, ale tuturor...că până la urmă, toţi suntem copiii cuiva. 

Închei cu o vorbă din bătrâni: e bine şi cu celebrităţile, dar străinul - mamă şi tată nu îl faci! Indiferent de situaţie.

Să bem pentru asta!

(Gheorghe Zamfir - Ciocârlia)

P.S.: Tocmai am aflat că tot astăzi este şi Ziua Internaţională a Pescarilor. Ceea ce, pentru fair-play, ar trebui să le organizăm şi lor un show cu stripteuzi...undiţe goale, peştoaice la bară şi toate cele!

Meditaţie de seară

După câteva zile de pusnicie, azi m-am hotărât să ies la oraş! C-apoi na, fu sărbătoare! La mulţi ani ziua de azi, fericire şi noroc! Sănătate şi virtute, s-aveţi bani, s-aveţi ce bea!

No, bun! Zis şi făcut: m-am gătit -  cu trening şi pantofi cu toc; m-am parfumat pe ici, pe colo şi-am purces la drum, în paşi de dans: "Mă iubeşte femeile...şi e moarte dupe mine! Toată ziua îmi şade pe cap - nu ştiu ce să fac, ca să scap"! Eeeee...ce să fac? Alerg până mă-mpiedic, că doar nu-s prost!

  

Şi cum mă plimbam eu, în toată splendoarea, prin târg - de ţi-era mai mare dragul să mă admiri, zăresc o minunăţie de anunţ, ce-mi luminează viaţa:

Frate, atâta scris!! Atâtea analize!! Vreau tot pachetul - mai ales ecografia la părţile moi, că tot nu ştiu care sunt... 

N-am eu prea mulţi bani, dar nu-i problemă..mă-nscriu la gratuit! Ce săriţi aşa?! Nevoiaşii nu sunt oamenii cu nevoi? Păi eu sunt plin de nevoi - majoritatea mici, e drept. Am nevoie de  o mică vilă, o mică limuzină, o mică insulă exotică...am auzit că se poartă, aşa e în tendinţe!! Ca să nu mai zic că am şi un credit de nevoi personale! Ce mai la deal, la vale? "Nevoiaş" scrie pe mine!

Oricum, a picat ca o mănuşa această oportunitate...chiar nu m-am mai controlat de mult timp, să văd cum mai stau şi eu cu sănătatea. Părerea mea e că-s bine - cel puţin la picioare. Pe la cap am ceva probleme, da' acuma na...se-ntâmplă! Perfecţiunea stă în imperfecţiune! Plus că nu m-agit, am auzit că toate trec până mă-nsor. Însă, repet: un control nu strică, niciodată. Mai ales că-i gratuit.

Iniţial îmi propusesem să merg la un control ginecologic, că nu am fost niciodată. Şi-am cerut trimitere de la medicul de familie, c-aşa se face. Las cardul de sănătate şi ies pe hol, până-mi face trimiterea. N-a durat 2 secunde, că se crapă uşa cabinetului şi răsare un ochi cu ochelar pe dânsul: "Auziţi, da' pentru cine vă trebuie"? "Pentru mine, doamnă...! N-am eu trompă şi d-alea de mai trebuie p-acolo, dar am vreo 3 trompete de la nepotă-miu şi-am găsit şi-o vuvuzelă de pe vremea când mă duceam la stadion. Cred că sunt bune pentru un control mai mic, aşa..."

N-am înţeles ce mi-a răspuns dna doctor...ceva de strămoşi, probabil despre istoricul lor medical; cert e că mi s-a trântit uşa-n nas şi n-a mai fost chip s-o deschid, chiar dacă am am ciocănit juma' de oră, ca popa!

Bătaie de joc, dom'le! Numai la noi se poate întâmpla aşa ceva! Cotizezi la stat, plăteşti facturi, munceşti zi de vară până-n seară - ca un sclav - şi nu capeţi o urmă de repect! Adică stai niţel, că mă enervez! Dar de ce mi se refuză dreptul de a merge la medicul specialist? Nu-i democraţie? Ca ce chestie femeia merge la ginecolog şi bărbatul nu poate să meargă? Nu eram egali?!  

Chiar mă simt prost la faza asta...toată lumea îşi cere dreptul. Ceea ce e bine...copilul care nu plânge, nu primeşte ţâţă! OK! Vreau şi eu ţâţa mea!
Adică unii oameni au dreptul să se căsătorească cu ei înşişi, pentru că au fantasme în rochia de mireasă şi nu-şi găsesc alesul care să le dea ocazia să o poarte. Mai ales că e o soluţie perfect câştigătoare şi pentru societate: fiind propria ta soţie, timpul de cuplu înseamnă timp liber dublu pentru tine, ca să faci ce vrei. Cheltui dublu, chiar dacă eşti unul singur! Susţii comerţul şi prin extrapolare, chiar economia naţională...ca să nu mai zic că ai de două ori mai multe şanse să îţi faci plăcerile. Nu d-aia trăim, să fim fericiţi?!

Să-mi trag pălmi, de nu e mai rentabil să ne căsătorim noi cu noi!

...unii oameni se întreabă de ce femeile nu pot fi  motostivuitor! Ceea ce, despre mine, să fie! Totuşi, am o doleanţă: când se votează legea, ar trebui să se specifice clar, momentul în care duduia trebuie să-şi declare identitatea. Nu de alta, dar poate mă-nsor în şi tre' să ştiu şi eu dacă o culc pe domniţă cu mine-n pat, sau o parchez în faţa porţii - că n-am garaj! Bine...la faza asta cred că m-aş alege şi cu niţel dosar penal, că nici permis de conducere nu am şi nu pot umbla cu ea pe drumurile publice. Iar bani de şosea privată...vise, taică! De fapt, cu privata o mai rezolv eu, că am destulă grădină! Sap o groapă, bat un ţăruş în pământ şi gata! Cu şoseaua, însă, s-a-nchis problema! Îmi pare i'm sorry!

Unii oameni vor să fie bărbaţi din femei, alţii femei din bărbaţi. Unii vor egalitate cu animalele, alţii vor supremaţia roboţilor. Unii vor pe lună, alţii vor la săptămână. Unii aşa, unii pe dincolo. Câte bordeie, atâtea obiceie...şi tot atâtea persoane care să susţină orişice idee, oricât ar fi ea de idioată!
Aşa citeam, recent, un articol scris de o mare jurnalistă  (ca răspuns la un alt articol asemănător, scris de un bărbat), în care afirma superioritatea femeii de succes -  care îşi este atât de suficientă şieşi, că nu mai are nevoie de nimeni. Are bani să se întreţină singură; când are chef de partide ocazionale îşi face rost la orice oră, că d-aia e de succes; dacă vrea să îngrijească de cineva îşi ia câine (sau face un copil, în stilul amazoanelor - cred); este liberă să facă orice, oricând, oricum doreşte, fără să fie comentată...plus că vrea să mai facă şi alte multe milioane de lucruri frumoase, care să o dezvolte social, spiritual, mental, psihologic, fizic, metafizic...şi dacă e nevoie, până la urmă îşi inventează propriile domenii de evoluţie, că nu-i nici o problemă.
Şi ca să fie absurdul la culme, răspândirea de înţelepciune se petreceea pe un site despre relaţii. Ceea ce e logic... Cum relaţionezi cel mai bine cu oamenii? Fiind singură, normal - c-apoi nu eşti nebună să stai cu cineva! Deci totul e numai de bine! Aplauze!

Păi şi într-o astfel de lume, eu nu merit să am dreptul unei vizite la ginecolog? Nu 'oi fi chiar de succes, da' unde-i dreptatea, unde-i echitatea? Unde a dispărut justeţea democraţiei?
HUO! Jos guvernul! Codruţa, nu ne lăsa de izbelişte! Izbăveşte-ne, fii lumina noastră!! 

Mda.
Până se-ntâmplă pocinogul, hai, totuşi, să ne bucurăm. Fac cinste, tocmai am împlinit 9 ani de blogăreală. Paaaaartyy!! Vorba cântecului de la Voltaj: "Hai sus! - dacă eşti bengos...locul tău este pe masă şi-al paharelor pe jos!"

The BossHoss - Word Up ("Kingsman - The Golden Circle" Soundtrack)

Atenţie! Aşa afli dacă soţul te înşeală!

Sunt fan dragoste!

De când mă ştiu, scriu despre ea - şi mai ales, despre absenţa  ei. Daaaaarrrrr....să nu vorbim de funie în lumea spânzuratului. Suntem în luna iubirii şi trebuie să ne bucurăm! Să ne îndrăgostim, să iubim şi să călătorim - că aşa spune o reclamă de la mall: pentru că iubeşti, meriţi să călătoreşti. Bun...şi să spunem că eu nu iubesc; nu merit să călătoresc? Adică agenţia de turism cu pricina nu are nevoie de banii mei? Foarte bine, mă plimb pe cont propriu!

Noroc, însă, că nu e cazul - eu iubesc. Şi ca mine, toată planeta. Că d-aia fu Valentinul... ţaca paca, stai să-ţi trag; pân' la ziuă, praf te fac! 

Bine, acuma, ca să fim drepţi, toată lumea ştie că iubirea asta e o boală şi se manifestă ca dependenţa de droguri. Cică aşa spun cercetătorii britanici şi dacă au cercetat ei, înseamnă că e adevărat. Clar! Nu te pui cu studiile! Vorba aia: dacă eu nu îmi bat soţia niciodată, iar vecinul îşi bate soţia în fiecare zi, conform statisticilor ştiinţifice, rezultă că amândoi ne batem soţiile la fiecare 2 zile! Minunat!

Aşa e şi cu dragostea: te prinde boala, că nu ai cum să o ratezi şi nici ea nu te ocoleşte. E ca gripa - măcar o dată-n viaţă tre' să te ciocneşti de ea, oricât de Chuck Norris ai fi. No, şi după ce te-a pălit...în cazuri normale, aştepţi să-ţi treacă - că doar nu 'oi bolânzi toată viaţa. Deci, conform ştiinţei, în maxim 3 ani se rezolvă cazul. Dacă, însă, nu ai noroc - cum se mai întâmplă - şi te îndrăgosteşti de cine nu trebuie, frate, mi-e milă de tine! Te bagi la izolare, urgent, că faci deces de gradul trei! Serios! Mori dintr-o constipaţie, d-apoi din dragoste! Dai în AVC, infarct, io ştiu? Bate miocardul de-a curmezişul şi e grav, nu mai ai scăpare! Carantina te mănâncă...fără telefon, fără net, şi mai ales fără nici o vorbă cu drăguţa, că o pui de mămăligă şi rămâi cu sechele toată viaţa! 

Gata, gata, termin cu prostiile! Nu pot să mă mai gândesc la urâţenii d-astea, fix când aniversăm iubirea! Plus că nu, nu are cum să existe ceva rău! Mai ales în acest anotimp feric..era cu doi de "e"? Mă rog! Nu contează, important e că dragostea învinge totul! Şi două suflete curate se întâlnesc, se îndrăgostesc, se iubesc şi se căsătoresc - dacă nu au ce face altceva mai bun. 

Vaaaaiiii...şi după căsătorie, e distracţie! Atunci e şpârla mai mare! Aventuri, nu jucărie... Se filmează, simultan,  toate cărţile lui Jules Verne, între 4 pereţi!

La un moment dat, însă, viaţa îşi bagă coada. Soţul se plictiseşte. Desigur că el...femeia e  cu valorile sufleteşti şi înălţimea spirituală. No, deci îngălatul, netrebnicul, caută să umble la cămara cu dulceaţă şi pe la alte case.

Atunci să te ţii blestem: cum îţi dai seama, tu, domniţă fragedă şi suavă ca o garofiţă, că paricopitatu' de bărbată-tu te înşeală? Nici o problemă, nu dispera! Şi de această dată, cercetătorii îţi sar în ajutor...şi iac-aşa, a apărut splendidul articol "14 semne că şoţul te înşeală Nr. 4 îl dă de gol!".

No, acuma eu mă foarte bucur pentru această luminare a minţii. Ce-i drept, nu am cum să fiu înşelat de către soţ...că nu-s femeie! Iar alte posibilităţi ies din discuţie; totuşi, am două întrebări (retorice) şi nişte comentarii.

Să o luăm pe rând: veşnica mea problemă cu listele salvatoare, pe sistem "x semne că". Ce se întâmplă dacă soţul bifează 3 semne din 14? Sau 7 din 14? E ok, pe sistemul majorităţii? Păi tocmai suntem educaţi să credem că nu e corect ca majoritatea să aibă dreptate...minoritatea are şi ea drepturi! 

Apoi: de ce s-au chinuit ăştia să scrie ditamai lista cu 14 semne, dacă nr 4 îşi face treaba? Restul sunt opţionale? Au avut articol cu limită minimă de cuvinte şi au băgat zarzavat de umplutură, ca să bifeze pragul şi să-şi ia banii?

Oricum, toate indiciile sunt pita lui Dumnezeu şi nu trebuie ratate!
Atunci, să nu o facem! - zic... Şi aşa am presupus că sunt soţ, pentr a mi-o putea aplica şi mie:

1. Instinct – Dacă începi să găsești scuze pentru soțul/soția ta sau că încerci să te convingi că nu te înșală, e un semn. 

Sau, poate e doar gelozie patologică. Sau nebunie. Sau nesiguranţă. Sau, poate omu' chiar are treabă şi nu îl crezi. Dă cu zarul şi vezi ce pică!

2. Nu mai vrea să îi speli hainele.

Bine, mă, emancipato, care nu vrei să fii femeie la cratiţă! Şi dacă, săracul bărbat îşi spală singur hainele?! Adică, dacă nu le ţi speli, înjoseşti soţia; dacă ţi le speli, o înşeli. Dar dacă îţi speli hainele şi le mai şi calci? Ăsta-i motiv de divorţ, oriunde în lume!
Şi dacă, pe lângă toate astea, îţi mai faci şi mâncare singur, ai îmbulinat-o de-a dreptul! Îţi răzui blestemele cu mistria din obraz!

3. Ai găsit un card pe numele lui despre care nu știai – majoritatea cuplurilor împart un cont. Dacă nu este un cont de la muncă, e un semn că ascunde cheltuieli și că te înșală.

Nu ştiu la ce majoritate se referă ăştia, dar eu nu am de gând să-mi fac cont comun cu nimeni! De fapt, nu-mi place să lucrez cu banca şi limitez cât pot de mult acest gen de colaborare. Plus că dacă bărbatul e deştept, are fond secret (cash) de unde bucură amanta. Logic!
Dacă-i neghiob, atunci să fie material de studiu!

4. Nu te lasă pe lângă telefonul lui – s-ar putea să își pună parole la telefon, chiar dacă până acum nu avea. Nu va lăsa nici copiii să se joace pe el. Alertă de grad roșu!
Ăsta-i marele semn? Puii mei! Care-i treaba cu verificarea telefonului? Nu ştiu despre alţii, dar eu niciodată în viaţa asta nu-mi voi da telefonul la verificat! Sunt la şcoală, n-am înţeles?? Relaţia parcă era bazată pe încredere - şi dacă asta nu există...te du, dară!

Iar dacă soţul ăla înşelător nu băngăne de prost, îşi ia telefon special (şi secret) pentru amante! Că nu tre' să fii Einstein ca să te gândeşti la asta...

5. Soțul tău îți face deodată cadouri – Poate fi un semn că se simte vinovat și că vrea să compenseze prin a-ți face cadouri, în special dacă ți-l face fără nicio ocazie.
Na-ţi-o frântă, că ţi-am dres-o!! Băi, da' poate a avut omu' o revelaţie şi îşi apreciază soţia!

Poate a intrat în anul morţii şi vrea să se schimbe! Sau, poate, pur şi simplu, aşa vrea muşchiul lui! Na! 

6. Evită să petreacă timp cu familia – dacă se sustrage de la evenimente importante sau de la timpul petrecut cu familia, e un semn de îngrijorare mai ales dacă asta nu se întâmpla până acum.

Adevărat, semn de îngrijorare...este. Că d-aia îţi iei familie, ca să te bucuri de ea - nu ca să te dai mare că ai şi s-o ţii în vitrină.
Totuşi, dacă e vreun bărbat mai retras şi are nevoie permanent de spaţiu personal? Hai, că-i la modă ideea! Păi ce facem aici? Ori suntem moderni, ori nu mai suntem?

7. Are hobby-uri noi care te exclud – e o veste bună că are hobby-uri noi, mai ales dacă îi îmbunătățesc sănătatea, dar dacă au apărut din senin și nu era o pasiune mai veche, îți poți pune semne de întrebare.
Voi sunteţi serioşi? Deci, dacă am 40 de ani, sunt însurat şi cu copii, nu mai am voie să îmi apară pasiuni noi? Auzi, băi cercetătorule care scrii prostii d-astea...ia-le şi bagă-ţi-le-n fund!

8. Comportament care nu se explică – e o obișnuită să nu fie în locul în care a zis că e? Are bonuri din locuri pe care nu le știi? Îi lipsesc haine din dulap? Un astfel de comportament suspect ar trebui să te îngrijoreze.
Comportamentele inexplicabile sunt sculptură pe bobul de orez! Uite...eu stau la budă ca Al Bundy. Am bibliotecă în baie; mă aşez pe wc şi citesc "Shogun". Stau cam juma' de oră - că citesc mai greu, am sărit clasele primare.

No, bun...cum explic asta? Vin cu dovezi? Îmi trag un selfie cu depunerea alături, să se observe rezultatul muncii prestate? Îmi fac live pe facebook, să vadă toată lumea că nu am nimic de ascuns? O ţin pe nevastă de mână, pe parcursul întregii operaţiuni?

Întrebare: soţia e femeie, controlor de trafic, sau poliţie?? Măcar să-i dau comandă de o uniformă adecvată...  

9. Lucruri pe care le vei auzi – odată ce vă veți confrunta, îți va spune că e doar un prieten sau va spune replica expirată despre respectarea intimității.
Sau poate chiar o fi "doar un prieten". Nu înseamnă deloc că este o replică expirată...  

10. Nevoie subită de intimitate – dacă lucrurile pe care le împărtășești devin deodată, probabil ceva se întâmplă. Va începe să își pună parole la calculator și telefon. Bonurile și cardurile de credit s-ar putea să fie ascunse.
Am mai vorbit despre asta. Paragraful se repetă, dar cu alte cuvinte. Deci, până la urmă, sunt doar 13 semne... adică unul principal şi 12 facultative. Trecem peste.

11. Depui tot efortul în relație – persoana care se dedică cel mai mult în relație e cel mai puțin probabil să aibă o aventură.
Probabil că nu, probabil că da. Poate tocmai d-aia soţia aia se dedică aşa mult...ca să acopere o strâmbătură. Adică soţul e suspect de nasoale dacă face cadouri bruşte, însă soţia e şmecheră cu 2 de "şm", dacă se dedică cel mai mult. Păi cum vine asta?? Unde e egalitatea dintre sexe?

12. Mai puțină vorbă – dacă a început să împărtășească mai puține lucruri sau să vorbească mai puțin, probabil îi e teamă să nu spună ceva ce ar putea să-l de-a de gol. Nu va vrea să povestească despre momentele când nu erai în jur.

Adică 90% din zi? Cu joburile de astăzi, unde lucrezi câte 12 ore pe zi, ce mă-sa să mai speli varză aiurea? Plus că poate n-ai ce povesti. "Dragul meu, cum a fost la lucru"? "Am dat cu mătura..."; "Şi mai pe larg"? "Păi...stânga-dreapta-stânga-dreapta-stanga-dreapta... timp de 12 ore". Bun...iar soţia scoate lista cu semne, bifează şi zice: "Minţi! Mă-nşeli, nenorocitule! Ţi-e teamă să nu te dai de gol şi nu vrei să-mi povesteşti despre momentele când nu sunt prin jur!"

13. Miroase diferit – când pleacă de acasă se dă cu parfumul lui, dar când se întoarce miroase diferit. Dacă partenerul tău miroase proaspăt după o zi întreagă de muncă, probabil că are o aventură.
...sau poate s-a spălat! Sau NU s-a mai spălat!! Oricum ar fi, tot diferit miroase. 

14. Și-a schimbat aspectul – incepe să se ducă la sală și să slăbească, chiar dacă nu ți-a spus nimic despre asta. Probabil că vrea să atragă atenția cuiva.

...sau poate s-a săturat de el şi vrea să se schimbe. Poate nu-i mai place să aibă 100 de kile-n viu şi ghici ce? Trebuie să îţi ceară aprobare pentru a slăbi?

Sau ce te faci dacă te-ai măritat cu un criminal urmărit internaţional şi ăsta trebuie să-şi schimbe aspectul după fiecare lună? Jar mănâncă!!

Mda...una peste alta, nu mă pot abţine să nu zic: articolul acesta îndeamnă femeia să fie suspicioasă pe toate prostiile. Iar dacă oricum este, toate "motivele" astea sunt doar gaz pe foc...că doar se ştie că bărbatul trebuie să înşele. Şi dacă nu o face, tot o face...e, doar, o chestiune de timp; cică aşa e genetica. Deci, frica păzeşte pepenii!

...iar eu constat că sunt cel mai încornorat bărbat - pentru că mă înscriu, cu succes, la aproape toate punctele şi subpunctele cercetării ştiinţifice. Nr. 4, clar, mă dă de gol!
Mă duc să bag o beţie, că măcar asta nu-i pe listă! Să-mi trag pălmi, sunt cel mai fericit - mai ales că nu mă trage nimeni la răspundere.
Bem în cinstea mea! URAAA!!!

Acest secret îţi va schimba viaţa!

Nu ştiu alţii cum sunt, dar de câteva luni, pe mine m-a pălit metanoia. Atenţie, nu paranoia - cum ar înţelege unii oameni răi; ci metanoia...chestia aia care se ocupă cu dimensiunea metafizică a vieţii, îndumnezeirea, gândirea în afara limitelor şi înnoirea minţii.

Dacă stau bine să mă gândesc, cred că este şi o biserică ce se preocupă de recoltarea metanoicilor. Serios, am observat-o de curând, când mă plimbam prin centru...este undeva printre blocuri, într-un colţ pe stânga, în spatele unei străzi - şi ţin să menţionez că nu sunt adeptul ei.

De fapt, ia stai!

Disclaimer. Notă. Testimonial. Menţiune. Mă rog... nişte cuvinte de introducere:

Nu spun lucrurile astea pentru că sunt duşmanul vostru! Nu sunt adeptul vreunui partid politic, nu vreau să vă schimb convingerile religioase şi nu vreau să jiCnesc pe nimeni. Nici măcar nu am urmat vreun curs de scriitor profesionist sau manipulator prin cuvinte, cum se face acum. Nu oblig pe nimeni, nu presez, nu împing, nu trag de nimeni. Nu, nu, nu...eu doar îmi propun să vă trezesc la viaţă!
Ce, ce? Vreau să fiu un fel de Dalai Lama...ba nu! Mă autodenumesc Tralalai Lama - ca să nu fiu confundat şi nici să fiu nevoit să plătesc drepturi de autor sus-numitului. Plus că "tralalai"-ul se potriveşte cu personalitatea mea.

Apropo de înţelepciune, am nişte întrebări retorice: ce este viaţa? Se rezumă doar la oameni şi la animale? Putem considera că şi plantele sunt vii? Sau...pietrele? Înţelepciunea japoneză spune că răbdarea înseamnă să vezi cum creşte piatra. Şi pentru că o face, nu înseamnă că este vie?

Când o plajă este înecată de valuri, putem spune că moare?

Planeta noastră este un organism viu? Dacă da, forarea diverselor zăcăminte petrolifere, spre exemplu, nu are aceeaşi valoare ca o eviscerare?     

Revenind la subiectul articolului...Am găsit, de curând, un filmuleţ pe youtube al unui activist pentru drepturile animalelor. Ceea ce, să fie! Nu mă supăr...d-aia suntem liberi în alegeri, cuget şi simţiri.

Conform propriilor spuse, calea aleasă de această persoană are şi fundamente biblice: "ce ţie nu-ţi place, altuia nu face / iubeşte-ţi aproapele" şi porunca a şasea a decalogului: "Să nu ucizi". Şi, ce să vezi...animalele sunt şi ele un aproape, iar porunca nu are un asterix, care să menţioneze că este valabilă doar pentru oameni. În plus, orice animal este un organism viu, cu funcţii asemănătoare cu ale noastre. Deci, dacă mănâncă, respiră, fac căcuţa, aleargă, ş.a.m.d,,  creierul lor de ce nu ar fi înzestrat cu raţiune şi emoţii?



(acesta este filmuleţul care m-a inspirat pentru scrierea acestui articol. Pentru cine doreşte să îl vizioneze, are aproximativ 70 de minute)

Concluzia: să ne iubim fraţii şi surorile animale şi să fim vegani. Să nu ucidem! Măi animalule!

Minunat!

Şi am o întrebare: Cine spune că plantele nu au inteligenţă şi emoţii? Doar pentru că sunt diferite, avem dreptul să le mâncăm? Păi asta e esenţa definiţiei discriminării! Şi ele sunt tot organisme vii; au fix aceleaşi funcţii ca ale omului, chiar dacă sub altă formă şi, ce să vezi? Reacţionează la energia cuvintelor, muzicii sau a sentimentelor.

Deci, pe ele de ce le-am ucide - fix pe baza considerentelor enunţate de acest luptăcios foarte activist? De ce le-am smulge din rădăcini, de ce le-am fierbe, de ce le-am ciopârţi de vii şi de ce le-am mânca? Cum ne-am simţi să ni se facă nouă aşa ceva? Să fim dezrădăcinaţi de lângă familie, uscaţi la soare, mărunţiţi cu satârul, tocaţi şi puşi la cuptor? Sau fierţi? Horror!!

A, da, apa...şi ea tot vie este! Viaţa a apărut din apă; ne purificăm cu apa, binecuvântăm cu apă. Iar japonezul Masaru Emoto a arătat, printr-un experiment, modul în care apa comunică cu noi: prin energiile necreate ale universului!

Practic, o cană de apă e mult mai inteligentă decât unii oameni care au terminat facultăţi magna cum laude. Foarte tare! La următorul scrutin electoral, să-mi trag pălmi de nu votez o carafă cu vin - că şi ea tot pe bază de apă este...plus că cică veseleşte inima omului! Şi niţică veselie-n viaţă nu zic că nu ar trebui...
Ce mai la deal, la vale? Vinul este ca un fel de pact de coabitare între apă şi ceaiul de struguri; vorba bătrânilor: "Cea mai bună băutură este apa de izvor - dacă pui o picătură într-un kil de vinişor." :)

Una peste alta, când totul este viu în jurul nostru, de ce să fim ipocriţi şi să milităm doar pentru drepturile animalelor? 

Clar! Plantele este şi ele oameni şi au drepturi! Carnivorismul este un carnaj, vegetarianismul este o plantucidere, veganismul este o crimă! Un holocaust! O atrocitate! 

Nici prin fotosinteză nu ai voie să te hrăneşti! Ţi-a dat soarele voie să-i iei razele? Tot ce înseamnă să iei fără să ceri voie şi să distrugi ce este viu se numeşte ABUZ! MĂCEL!

Iar scuzele acelea cu hrana cea de toate zilele sunt doar mizerii demne de cele mai primitive instincte!

STOP!! JOS CENZURA! Este momentul schimbării, al evoluţiei! 

Dacă tot vrem să fim activişti până la capăt, eu zic să trăim în spirit! Să scăpăm de inchisoarea trupului şi să vieţuim pe planetă doar ca spirite contemplative. De ce să facem rău, când putem să ne bucurăm de minunea vieţii?

Haideţi să spulberăm miturile şi să ne eliberăm de preconcepţii! Haideţi să trăim în acord cu legile universului! Să ne descătuşăm de chingile nevoior! Să ne detaşăm de bani, telefoane, maşini, stres, foame, şi plăceri! Vreau să ne dezrobim din laţul  grijilor! 

Să nu ne mai dorim marea cu sarea, să nu ne îndrăgostim - că şi-aşa ne trece; să nu ne mai certăm, să nu mai urâm, să nu suferim; să nu mai avem nevoie de antrenori pentru succes, să nu mai alergăm la vindecători, vraci şi alţi paranormali care ne promit tăierea "cordonurilor" energetice ce ne ţin pe loc şi nu ne lasă să ne autodezvoltăm. Să nu mai avem nevoie să ne autodezvoltăm. Să nu ne mai trebuiască discursuri motivaţionale, business-uri şi alte intreprinderi mici şi mijlocii.
Îmi doresc să nu mai poluăm planeta, alergând cu maşinile de colo colo, în toate colţurile pământului. Să nu mai muncim, să nu ne mai agităm, şi să avem tot, neavând nimic!  

...să fim doar spirite diafane, multicolore, care ţopăie zâmbind, din floare în floare. Îmi doresc să fim inocenţi ca nişte copii şi să preschimbăm răul în bine, prin puterea iubirii noastre! 

Şi ne mai lipseşte încă o picătură, pentru a fi desăvârşiţi: să oprim orice formă de genocid care are loc pe planetă. Să educăm animalele carnivore că nu e frumos să ucidă o altă fiinţă vie. Dacă ele sunt fraţii şi surorile noastre...aşa este etic să facem. Când mergem pe stradă şi vedem 2 oameni care se bat, nu sărim să îi despărţim? Pe animale de ce le-am discrimina? Când mai vedem vreun leu că fugăreşte o gazelă, trebuie să îl oprim! Să îl luăm de urechi şi să-l punem la colţ, ca să mediteze la mârşăvia pe care era cât pe ce să o înfăptuiască. Asemenea şi cu gazela, dacă se mai apucă să mânânce iarbă - sau, Doamne fereşte, să bea apă. Da' de ce trebuie ca apa să moară? Nu are şi ea un suflet? Poate o doare şi pe ea, să ajungă în stomac şi să se amestece cu acizii gastrici.
Cum putem permite asemenea orori, când în jur, totul musteşte de viaţă ?

Satul este o fiinţă. Judeţul este o fiinţă. Ţara este o fiinţă. Planeta Ear-th este o fiinţă. Universul este o fiinţă. Cosmosul este o fiinţă. Galaxia este o fiinţă. Calea Lactee este o fiinţă.

Totul este o fiinţă.

Cine are urechi de auzit, să audă!

Pace şi iubire, vă doresc!