Cu fundu-n două luntri

"Sărbătorile vin, sărbătorile vin...

E frig și iarnă, e ca-n povești, 
E minunat, e timpul să dăruiești,

Sărbători fericite Coca-Cola îți urează...."

(Reclamă Coca Cola de sărbători)

Reclama asta am văzut-o aseară, la televizor.

Mi-a picat capul de pe umeri...ăştia au înnebunit?? Înţeleg că este un clip care a rămas întipărit în inimile oamenilor şi practic, o identificăm cu zăpada (şi venirea Crăciunului). Deci, cât mai e până departe? Vezi camioanele beculitoare ale Cocăi Cola, vezi troienele afară, frig e cât cuprinde... Suntem gata gata să împodobim bradul şi să-l aşteptăm pe Moş! Dacă mai dă la Pro Tv şi seria  "Homălăun", să-mi trag palme! Frate, e clar, vine Crăciunul! HO HO HO!!!

De fapt, pe acest comportament s-a şi bazat noua campanie de publicitate pentru băutura sus numită - mai în glumă, mai în serios: „Voi ați cerut asta. Din câte se pare...și vremea. Sărbătorile revin”. Ceea ce, aşa este...sărbătorile revin, pentru că, oricum, dacă stăm să judecăm, ele nici măcar nu pleacă undeva. Sărbători sunt tot timpul anului; şi azi e sărbătoare, şi săptămâna viitoare, şi cealaltă şi după aceea, altele şi altele. Aaaaaa...ne referim doar la Crăciun şi Paşte? Bine mă...şi cu restul ce facem?   Nu le băgăm în seamă dacă nu-s recunoscute de marketing - aşa-i?

Mda, vine Crăciunul. Ha ha ha...în martie! Ce tare, gâdilă-mă să râd!!
Şi după hlizeala de rigoare, încep să mă întreb, foarte serios, dacă specialiştii ăştia în vânzări încearcă să ne spele pe creier, ca să nu mai facem distincţie între sărbători; îşi bat joc de noi şi ne consideră proşti sau pur şi simplu, încearcă să facă o glumă deloc inteligentă.

Apropo de glume: Pe undeva e chiar ca porcu' că am început să identificăm o sărbătoare pur spirituală, specifică creştinismului, cu nişte rahaturi comerciale. Dar, mă rog... nu trebuie să ne globalizăm şi noi, cumva? Măcar la prostioare - că dacă iese banu', facem sărbătoare mondială şi din tăierea sconcsului, ce mare schemă?

Asta-i unitate: să fim toti solidari în cuget şi simţiri - măcar la circ, dacă nu în lucrurile care contează! "Hava nagila, hava nagila, venis mecha"! Sau, în variannta românească: "Să fie pace în lume şi pace pe pământ"! Da, da, vreau!



(Cenaclul Flacăra - Să fie pace în lume)

Revenind la oile noastre:

Observ că este un trend naţional să facem bâză de vremea de afară, deşi nu e prima dată în istorie când vedem zăpadă în luna mărţişorului. Popular, se numeşte "zăpada mieilor" şi anul trecut a venit prin aprilie. Am fotografii şi o pot dovedi. 

În alţi ani a venit şi pe la jumătatea lui aprilie, dar nu s-a isterizat nimeni. Nu au apărut glumiţe pe net, nu am cioplit iepuri de zăpadă, nu au apărut gif-uri sau meme-uri care să ia la zeflemea prea-minunaţii nămeţi şi nici alte miştouri care să ne mai scoată din stresul zilnic, hăhăindu-ne pentru ceva cât se poate de normal. Ce să-i faci, eram şi noi mai mici şi mai îngrămădiţi!

Acum însă, fiind mai deştepţi, s-a născut întrepinzătorul care a ştiut să speculeze momentul şi....şiii...pam pam!! Iepurele la sanie! Ha ha ha, ce mă distrez!! Om de zăpadă cu ouăle încondeiate de ger! Ha ha ha! Chemaţi-l pe Hruşcă, să-i cânte despre ler! Ha ha ha! 

Si să vină mormanu' de bani!...C-apoi cineva câştigă din ironiile asta, staţi fără griji! Luaţi aminte şi învăţaţi, ăsta e spiritul de afacerist: să faci din căcat bici -  care să mai şi troznească!  

Şi chiar de nu ar fi atât de normală această zăpadă a mieilor...până la urmă, ce vrem? Cum e turcul, şi pistolul! Dacă oamenii sunt aşa de zăbăuci şi haotici, dacă descoperim, pe zi ce trece, noi normalităţi pe care le înghiţim pe nemestecate, de ce ne asteptăm ca vremea să mai fie normală? "Normalul perioadei"...după care standarde? Alea de pe vremea (stră)bunicilor? Puii mei, sunt învechite şi depăşite de când lupii albi! Pe vremurile alea nu erau atâtea fabrici, nu erau atâtea maşini, nu se tăiau atâtea păduri şi nu exista atâta poluare, care să afecteze clima. De ce vorbim despre acel normal - despre care spunem că este prost, în oricare alt aspect al vieţii? Aaaa, da...cu excepţia mâncării...pe care trebuie să o luăm de la supermarket şi să fie ca la mama acasă, pentru a ne tenta. Dacă o face mama acasă, nu e ca la mama acasă... pentru că nu e luată de la firma X care o face ca la mama acasă. Aşa că nu se pune.

Prin urmare, mă întreb şi eu ca Gheorghe, scârpinându-mă după ureche: de ce ne măsurăm viaţa cu ocaua lui Cuza? Păi ori e o normalitate care dăinuie peste timp şi-o respectăm toţi, de la un cap la altul; ori facem fiecare ce-i tună mintea şi lăsăm trecutul în urmă, trăind după standarde updatate la zi! Pentru că nu se poate să privim viaţa prin 2 lentile antagonice, în acelaşi timp. Şi-n căruţă, şi-n teleguţă, şi cu dânsa-n fund şi cu sufletu-n rai...chiar nu merge! Îmi pare rău.

Bine, amalgamul ăsta de idei culese de ici, de colo şi rearanjate sub forma unui produs revoluţionar e o problemă naţională (mondială, mai bine spus), care se acutizează! Practic este chiar o modă să fii ceva, dar altceva opus...un fel de sumă a contrastelor care oricum nu se pupă unele cu altele.  

Spre exemplu, mă uitam la ieri la scandalul înmormântării lui Andrei Gheorghe. Adică incinerării, scuze! No, deci a murit omul. Trist, îmi pare rău, se mai întâmplă şi pe la case mai mari. Până la urmă, moartea face parte din viaţă, chiar dacă nu e deloc plăcută.
E normală suferinţa apropiaţilor sau a prietenilor, indiferent cum a fost persoana respectivă. Despre morţi, numai de bine! Şi vorba aia: "îţi pare rău când moare un câine, d-apoi un om"!

Nelalocul lui, însă,  a fost scandalul pe marginea oficierii slujbei. Şi nu înţeleg de ce, pentru că nu e deloc complicat şi nu trebuie să intri în discuţii filosofice sau istoria religiilor, ca să vezi soluţia. Discuţia nu e despre faptul că Biserica Ortodoxă Română este împotriva incinerării şi de aceea nu asigură nici un serviciu religios în aceste cazuri, ci despre faptul că Andrei Gheorghe a fost împotriva slujbelor! E adevărat că nu-s nici prea mintos, dar lucrurile sunt extrem de clare:

Cât a trăit, omul a respins vocal, cu subiect şi predicat, orice ţinea de religie şi divinitate. A fost dreptul lui. A ales să fie incinerat...perfect! La fel de bine poate dorea să fie aruncat în mare sau depus pe lună, cu o rachetă. Biserica nu se punea contra şi nici nu-l trăgea de mânecă, să-i facă rugăciuni. Dragostea cu sila se numeşte viol.

Deci, de unde a apărut nevoia oficierii slujbei? Adică de ce să vină un preot de orice religie (pe care defunctul l-a ignorat în timpul vieţii, indiferent că era creştin, de Biserică paralelă, perpendiculară, tangentă sau cotangentă) şi să îi cânte la cap cu Doamne Doamne - un Doamne de care nu a vrut să aibă habar în timpul vieţii, indiferent că-l chema Dumnezeu, Allah, Buda, Spiritul Creator, Universul Luminat sau Bilele spaţiale.
Serios acum...nu ştiu ce legi sunt pe lumea cealaltă, dar dacă mi se întâmpla mie aşa ceva, îi bântuiam p-ăia care au fost cu ideea genială a serviciului religios, de le săreau capacele!

E ca şi cum eu aş fi  vegan şi aleg, prin proprie voinţă şi neconstrâns de nimeni, să NU mănânc carne, lapte, lână, ouă, brânză, momiţe, coarne, copite sau orice altceva care ar putea stresa săracul animal. Bun, şi mă îmbolnăvesc, ajung la spital imobilizat la pat şi sunt incapabil să-mi mai aleg dieta favorită. Iar familia îmi aduce să mănânc friptură de pui, lapte de popircheliţă roz şi ouă de găină imperială - că-s leacuri trediţionale chinezeşti şi-s bune la boală. Păi nu le dau cu ele-n cap? 

Fix aşa e şi cu slujba la incinerare: de ce îi bagi pe gât săracului om o idee pe care nu a putut-o înghiţi în 56 de ani de existenţă? Mort îi funcţionează sistemul digestiv mai bine?

Deşi, acum mi-am dat seama...poate, totuşi, slujba religioasă este normală după trecerea de la viaţă. Şi-atunci, înseamnă că Andrei Gheorghe era anormal, când spunea că nu îl interesează acest aspect? Sau era normal în anormalitatea lui şi totul este normal, în cele din urmă, chiar dacă este anormal? Sau poate era normal de anormal, sau anormal de normal, sau...sau...of, tâmpesc!!!

Vestea bună e cu nu se cunoaşte prea rău...mă ajută genetica şi nu dau de bănuit că s-ar schimba ceva la mine.
În rest, am mai avut parte de un nou episod de circăreală. Cerneala jurnaliştilor a curs din belşug, audienţele televiziunilor au crescut, eu am avut subiect zemos pentru postare...Ura! Toată lumea a fost fericită!

Dar problema cu ocaua lui Cuza rămâne.

Iar dacă regulile noastre de viaţă sunt culese din zbor şi pe frânturi, societatea o să fie un haos. Şi planeta la fel, că surdul n-aude, dar le potriveşte; şi omul sfinţeşte locul...sau îl sminteşte.

Ghinion.

Hai să bem...că de supărare, sau de bucurie, tot la euforie ajungem:

(The Cranberries -  Zombie)

Despre calea spre succes

...si lupta noastră cea de toate zilele

Tibi Uşeriu a câştigat Ultramaratonul Arctic pentru a treia oară, consecutiv. Este singurul român, singurul om de pe planetă care a reuşit o aşa performanţă. Ştirea aceasta este pe toate canalele media, indiferent că vorbim de radio, televiziune sau internet. 

...şi, ca în cazul oricărei alte persoane care intră în atenţia publică, lumea doreşte mai multe amănunte. Cine este acest Tibi Uşeriu? Ce este el, ce a lucrat? Ce a făcut până acum? Ce şcoli a terminat, cum a copilărit şi unde s-a născut - nişte întrebări relativ normale, pentru că aşa funcţionează mintea omului: i se oferă un subiect care să îi zgândăre curiozitatea, iar apoi vine finalul apoteotic: "Would you like to know more? / Vrei să afli mai multe amănunte?" - laitmotivul filmului "Starship Troopers" a lui Paul Verhoeven, din 1997. Bine, acolo este vorba despre modul în care funcţionează propaganda - dar întrebarea este definitorie pentru întreaga omenire, indiferent de situaţie.

Wold you like to know more?

DA! Întotdeauna DA, mai ales atunci când informaţia este prezentată într-o lumină tentantă şi se referă la o realizare deosebită. Până la urmă, pe acest proces se bazează toate tehnicile de marketing şi reclamă: dorinţa şi curiozitatea. Iar foamea pentru detalii este cu atât mai mare cu cât persoana aflată în lumina reflectoarelor este un necunoscut, un Neica Nimeni. Aşa că auzi ştirea şi rămâi perplex: "UAU, TARE!! Ce, cum? Cine-i ăsta? Cum a reuşit aşa ceva?"

No, acum avem ocazia de a afla...pentru că în librării apare biografia lui Tibi Uşeriu - iar povestea lui de viaţă este demnă de scenariul unui film: cartea povesteşte drumul parcurs de un infractor condamnat la 23 de ani de închisoare pentru jaf armat şi tentativă de omor, până la omul care este acum - cel pe care îl  admirăm şi ne poartă cu mândrie drapelul la Cercul Polar, în acordurile imnului naţional.

Da, este uluitoare capacitatea de anduranţă a acestui om. Numai când mă gândesc la cursa pe care a tocmai a câştigat-o, mă trec fiorii.
Şi mie îmi place să merg pe jos, aşa că nu mă sperie distanţele de până-n 10 km - chiar dacă performanţele mele fizice nu sunt demne de vreo laudă. Adică na...dacă vreau să mă mai aerisesc niţel şi sunt în Bucureşti, o iau frumuşel pe jos, de la Gara de Nord şi pâna la Piaţa Unirii sau Parcul Carol. La căldură fac faţă  până 40 de grade celsius; sunt un fel de reptilă, care funcţionează pe baterii solare: absorb căldura ca un burete şi apoi o reconvertesc în energie. Problema mea e că temperaturile scăzute mă incapacitează complet şi frigul îl simt ca pe o scândură-n cap: mă năuceşte şi fac eforturi considerabile pentru a-mi coordona mişcările. 

Se spune că omul judecă lumea prin prisma propriilor trăiri şi se raportează la ea prin comparaţie: ce sunt eu şi ce este celălalt. Cu cât diferenţa dintre răspunsuri este mai mare, cu cât admiraţia este mai mare. 

Deci: Cum să rezisti la gerurile alea? Nu sunt foarte comod de fel...nici prea mâncăcios. Băi, dar cum să trăieşti în gerul ăla?? Cum să mergi pe jos 617 km într-o săptămână? Asta ar însemna aproximativ 90 de km pe zi...prin -50 de grade Celsius!! Nespălat, nemâncat, degerat...prin ger cumplit! Ce Winter Soldier? Ce Captain America, ce Superman, Batman şi alţi superoi de film? Uite aici Superman real, în carne şi oase. Un super om care nu zboară şi nu e antiglonţ... şi nici măcar vedetă de cinema.

Hai să zicem că până la urmă, meritul acesta nu ar fi al său, în totalitate. Adică, la 20 de ani să fii bodyguard al unui interlop din mafia sârbească înseamnă că nu ai chiar 1,50 pe tocuri şi 30 de kg ud şi cu bolovani în buzunare. E clar că pentru a ajunge chiar şi aici, natura i-a oferit un context favorabil, apoi l-a înzestrat cu sănătate şi rezistenţă fizică - daruri pe care şi le-a înmulţit prin muncă, e adevărat. Totuşi, e mare lucru să ai şi o fundaţie pe care să construieşti...că degeaba există voinţă, dacă-i ioc putirinţă!

De aceea, adevăratul merit al acestui om, mai presus de capacităţile fizice, sunt realizările sale de ordin psihologic: revenirea uluitoare de la o viaţă în neorânduială, fără repere sănătoase, la tăria mentală necesară pentru a fi omul care ne reprezintă astăzi ţara. Lupta cu propriile ispite, cu tentaţia spre confort şi abordarea unei căi mai periculoase, dar în care putea dovedi, din nou, că e cel mai tare din parcare şi tata la băeţii deşteţi: răzbunare şi revenirea la viaţa de răufăcător. Iar această bătălie o putea pierde foarte uşor dacă nu primea un brânci de ajutor şi din partea semenilor:

"Tibi Ușeriu a recunoscut că Tășuleasa (n.r. Asociaţia Tăşuleasa Social) a reprezentat salvarea lui, pentru că i-ar fi fost mult mai greu dacă nu ar fi avut unde să se întoarcă după cei peste zece ani petrecuți în spatele gratiilor" 

Vorba bătrânilor: "orice ai face, orice ai munci şi oricât te-ai strădui, e mare lucru dacă îţi mută cineva prânzul într-o zi". Ceea ce, e perfect normal, că d-aia suntem atâtia pe planetă...să ne sustinem reciproc!

Una peste alta... Da, trecutul contează şi ne influenţează prezentul. Dar nu îl defineşte, iar acest Tibi Uşeriu ne-a demonstrat-o: oricum vei fi fost, orice ai fi făcut, ziua de astăzi îţi oferă şansa de a fi un om înnoit. Nu altcineva...tot tu, dar mai bun! Totul porneşte de la decizia proprie şi personală.
...exact cum s-a petrecut şi cu autorul cărţii "Shantaram". O ştiţi? Eu am descoperit-o acum vreo 2 ani, fiindu-mi împrumutată de o prietenă care îmi cunoştea atracţia spre exotic. No, şi am gătat-o...e o ditai cartea, lungă cât Zidul Chinezesc. Interesantă, dar nu neapărat diferită - şi totuşi am inclus-o în top 3 cărţi citite în viaţa asta...pentru că uluitoare este povestea din spatele cărţii. Povestea autorului, care este pe rând bancher de succes, dependent de droguri, tâlhar, condamnat pentru jaf armat, evadat, cerşetor, interlop, traficant de droguri şi iar deţinut. În închisoare scrie "Shantaram", o lucrare ce va fi publicată după a treia încercare - primele două manuscrise fiind distruse de gardieni.
După eliberare, Gregory David Roberts (căci despre el este vorba) se transformă complet...se mută în India, se dedică scrisului şi devine ambasador al unei fundaţii caritabile.
Cam aşa arată decizia de schimbare.

Făcând o paralelă (că tot suntem în ditamai perioada premergătoarea Paştelui), cred că la asta se referă şi postul creştin ortodox: nu e doar o abţinere de mâncare. Da bine, mă...de-ar fi aşa simplu, ar însemna că veganii au loc rezervat într-o lojă din rai, pentru că se abţin  toată viaţa de la consumul alimentelor de origine animală! Postul nu înseamnă nici vizitarea asiduă a bisericilor, nici statul în genunchi zi de vară până-n seară, nici vorbitul cu Domnul în gură, la fiecare 3 cuvinte. Şi nici măcar lecturarea câtorva zeci de rugăciuni pe zi. Toate acestea sunt nişte căi pentru a atinge starea necesară schimbării...pentru că postul presupune, dincolo de toate, lupta cu tine şi cu patimile tale; cu stilul de viaţă dăunător, cu lucrurile pentru care te mustră conştiinţa şi de care te ruşinezi înainte să adormi.

Mai presus de câştigarea unei curse dificile, ce mă uimeşte pe mine la Tiberiu Uşeriu este felul în care şi-a transformat viaţa.
Îndrăznesc să cred că asta vrea şi Dumnezeu de la noi: evoluţia spirituală. "Bă copchile, ia dă-ţi două palme şi trezeşte-te"! Confortul (excesiv) prosteşte, adoarme simţurile. Ca să parafrasez înţelepciunea modernă: ieşi din zona de confort! - un îndemn care, la bază, nu e rău. Devine amuzant şi îşi pierde din valoare doar pentru că e repetat aiurea-n tramvai şi pe nepusă masă de către oricine vrea să-şi creeze o spuzeală de profunzime şi agerime intelectuală.
Iniţial, însă, ideea asta cu ieşirea din zona de confort chiar a fost revoluţionară: Luptă-te cu tine, nu cu alţii! Învinge-ţi patimile, nu îi învinge pe cei din jurul tău la şmenării. Luptă-te să fii, nu să ai! Luptă-te să fii om, şi nu CEO-director-patron... asta poate fi oricine! Nu-ţi trebuie decât oleacă de determinare să termini o nenorocire de şcoală, apoi nişte fooarte mulţi bani, câteva pile în locurile potrivite, circumstanţe social-economice favorabile şi nişte muncă. Uneori multă, alteori puţină - sau deloc...cum ţi-o fi norocul.

Om, însă, cea mai bună versiune a ta, nu poţi fi decât tu! 

Întrebarea este: câţi dintre noi ne putem cuceri pe noi înşine?

Să bem pentru asta!

Nothing But Thieves - Sorry

8 a lu' Martie

Când eram eu mai tânăr, viaţa era altfel. Mai grea (din unele puncte de vedere), dar mai simplă.

Nu se ştia de Valentine's Day. Dragobete's Day nici măcar nu se inventase...pardon! Nu se (re)descoperise. Şi totuşi, oamenii se îndrăgosteau; iubeau, îşi dăruiau flori - de cele mai multe ori, din curte - că erau mai ieftine, mai proaspete şi mai frumoase decât orice ai fi găsit pe piaţă. Nu se bătea prea mult toaca despre asta, pentru că iubirea ţinea de intimitate; se naştea în suflet şi creştea în sânul familiei. Nu exista nici un motiv pe lume pentru care să te dai în stambă că iubeşti...Toată lumea iubeşte. 

E ca respiratul - deci, de ce ai scoate asta în evidenţă? Lume, lume, eu respir! Aşa, şi?? Spune când ai încetat să o faci...abia atunci e o ştire! Cam aşa şi cu opulenţa asta a sărbătorilor iubirii - cel mai probabil, încercăm să sculăm mortul, d-aia se face atâta tămbălău pe marginea unor chestiuni fireşti. 

Revenind la secţiunea "amintirile mă chinuieşte":

În vremea aceea, marcam ziua de 1 martie.

Era o mândrie pentru orice femeie să poarte mărţişor în piept, simbol al respectului şi preţuirii. Ţin minte că doamnele învăţătoare şi doamnele profesoare erau cele mai invidiate! Primeau zeci, sute, mii de mărţişoare...şi pe toate prindeau în piept -  de arătau ca nişte generali plini de decoraţii, la finalul zilei de lucru.

Apoi urma 8 martie. Ziua mamei. Care, întotdeauna se serba cu bucheţele de flori, cântece şi felicitări făcute de copii şi dăruite mamelor. Nu-mi amintesc să fi zis cineva, vreodată, de Ziua Femeii. Nu se organizau bairamuri (contra cost) la restaurant, special pentru femei. Nu existau flamingoboi, cipăndei şi alţi stripărei. De fapt, intrai în pământ de ruşine ca, femeie fiind, să fii văzută că te duci să te maimuţăreşti într-o cârciumă, unde te-mbeţi ca porcu' şi intri fibrilaţii că-ţi arată unu' scula - chiar dacă nu vedeai, zilnic, aşa ceva.

Desigur, asta nu înseamnă că femeile de atunci erau altfel. Nu, nu...oamenii au cam aceleaşi metehne de când s-au infiinţat pe planetă. Atât că, mai demult, exista noţiunea de "ruşine". Rufele murdare se spălau în familie, nu în centrul oraşului. Iar "făcutul de cap" era cât de cât ascuns de ochii lumii, nu era tratat ca o ispravă demnă de laudă.

Mda...cum ar fi zis mamaie: "Maică...era lumea proastă". Şi, cumva, mai înţeleaptă.

Acum suntem deştepţi. Nu mai trăim în comunism, ci în capitalism. Ne naştem cu smartfonu-n mână; ne facem profil de facebook de când suntem în ciocul berzei. Şi nu mai avem Ziua Mamei...pentru că mama este o femeie, însă nu toate femeile sunt mame. Şi nici măcar mamele nu mai sunt toate mame!

Deci tu, ca afacerist de frunce, îţi dai singur la gioale dacă te apuci să oferi servicii unui grup restrâns de persoane. Este complet contraproductiv pentru comert! Dacă vrei să faci o şpârlă, nu-ţi alegi clienţii pe sprânceană; secretul succesului stă în satisfacerea mulţimii! Tricuiala (românizarea neologismului de sorginte anglo-saxonă, folosit în mediile pretenţioase; de la eng. tricky, şmecherie) e să te-ntinzi cu afacerea pe oriunde poţi, nu stai să te codeşti şi să faci nazuri. Banii nu au culoare şi nici miros! Şi din canalizare dacă îi iei, îi speli şi au fix aceeaşi valoare! Ceea ce nu se întâmplă şi cu oamenii... odată ce impui nişte criterii şi începi să-ţi triezi clienţii, este clar că nu mai iese profitul!

Aşa că luăm otova...şi marcăm Ziua Femeii. Sau Ziua Muierii, cum se zice pe strada mea.

Stai! Am o întrebare: ieri am făcut un test de personalitate şi mi-a ieşit că latura mea feminină este mai dezvoltată decât ar trebui. Se pune că sunt femeie şi am voie să mă destrăbălez? Uraaaa!!!! Vreau la striptis!!! Nu mă interesează specimenul care se va dezbraca...nu are nimic din ce nu  am şi eu! Deci nu stau ca pe ace, frământat de curiozităţi feciorelnice. Totuşi, îmi tot dă ghes o nedumerire: vreau să văd cum reacţionează prea-frumoasa domniţă, garofiţa, gingaşa, zâna inocentă şi plină de iubire pe care nu o pot atinge nici cu o floare, de teamă să nu îi răpesc fragilitatea -  când se distrează ea, cu fetele.

Spre exemplu, anul trecut, în urbea mea s-a organizat un party special pentru doamne, de 8 martie. Se promiteau multe surprize şi o seară de neuitat... iar o cunoştinţă a mers şi ea. C-apoi na! Pensionară, văduvă, se plictisea femeia în casă şi a zis să mai schimbe aerul. A doua zi am întrebat-o: "Cum v-a plăcut petrecerea, măi tanti Nuţi?"

"Doamne, Domnicule, pupa-Ţi-aş tălpili tăli, că nu mai merg la măscării d-astea, nici dacă mă ia din casă cu poliţia!"

"Aoleu, tanti, păi cum aşa? Ce s-a întâmplat?! V-au bătut?"

"Stai niţel să-ţi povestesc...La intrare, m-au întâmpinat nişte băieţi...Aşa era Gicu al meu când l-am luat: înalt, frumos, blond...ce mai? O mândreţe!!

Şi băieţii mi-au oferit flori şi şampanie. Nu am mai băut şampanie d-asta aşa bună, de la nuntă! Apoi ne-au adus mâncarea - bună, să te lingi pe deşte! Nu am mai mâncat mâncare aşa bună de la nuntă!

Apoi au venit lăutarii şi ne-au cântat muzică populară cu Irina. Era şi ea pe undeva - într-un dulăpior, pe-o masă -  că de-acolo s-auzea, dar n-o vedeam. Şi apoi, pe la miezul nopţii, n-am mai înţeles...eu eram cea mai bătrână, în rest...numai tineret! Nişte fete frumoase şi gătite...aşa eram şi eu la..."

"...ştiu, ştiu, la nuntă!"

"Aşa. Da! Şi-au început să ţipe toate şi să-şi smulgă hainele de pe ele. Apoi au făcut cerc mare şi am văzut un bărbat care le dansa în chiloţi! Ele râdeau, dansau, hinchiau, chiuiau, strigau, aplaudau, se mângâiau, se pupau, aruncau cu şampanie, aruncau bani, aruncau şerveţele - el dădea din buci. Şi-odată face repede repede ţuşti pe-o masă şi i se crapă chiloţii pe el, de-a rămas, Doamne iartă-mă, că-s femeie bătrână şi mă vede bărbati-miu de unde e, că nu mă duceam dacă ştiam...a rămas ăla, gol puşcă! Se uita la mine şi se freca pe mătarangă! Ptiu! Io, femeie bătrână, să stea el să-mi arata pu.."

"Bine tanti, gata, am înţeles! Nu vreau detalii!!!"

Şi este 8 martie! Din nou!

Prilej de mare bucurie şi urături de fericire şi noroc. De trei ori URA, şi-o dată SĂ TRĂIASCĂ!! Este ziua lor, a femeilor - şi merită tot ce este mai bun! La 8 martie, mulţi ani! Să trăiască, să-nflorească şi să nu îmbătrânească! Să vină băeţii şi să rupe mesili!

C-aşa se petrece...Dacă nici acum, atunci când? Măcar astăzi să ne cinstim şi noi drăguţele, cum se cuvine...

Chiar, cum se cuvine? În cap la mine era ceva cu mici daruri, o masă în familie, d-astea care să exprime respectul. În ruptul capului nu m-aş fi gândit că dacă vreau să îmi arăt deferenţa pentru o doamnă, tre să îi arăt cheia franceză!

Da', mă rog...astea-s vremurile! Să vină băeţii şi să rupe mesili! Aaaaaa...au fost? Nu contează, să mai vină o tură! Nu trebuie să-şi facă doamnele de cap? Că d-aia-s doamne, ce puşca mea? Puşca şi cureaua lată - desigur... O fi sărbătoare, dar nu vă gândiţi la prostii!

Până una alta, pentru sănătatea noastră mintală, prefer să consider că 8 martie este ziua mamei - ca ideal al femeii.
C-apoi, în cele din urmă, se poate trăi fără femei; sunt o grămadă de bărbaţi care trăiesc singuri. La fel de frumos cum se poate trăi şi fără bărbaţi...pentru că sunt o mulţime de femei care se descurcă singure în viaţă. Dar fără mame, fără părinţi, nici nu am exista.

Şi mai înainte de a vorbi de modele feminine precum Nadia Comăneci, Regina Maria, Ecaterina Teodoroiu, Cruduţa, Esca sau mai ştiu eu ce alte entităţi, cred că ar trebui să ne cinstim mama - începutul tuturor începuturilor şi numele lui Dumnezeu pe buzele copiilor. Ale noastre, ale tuturor...că până la urmă, toţi suntem copiii cuiva. 

Închei cu o vorbă din bătrâni: e bine şi cu celebrităţile, dar străinul - mamă şi tată nu îl faci! Indiferent de situaţie.

Să bem pentru asta!

(Gheorghe Zamfir - Ciocârlia)

P.S.: Tocmai am aflat că tot astăzi este şi Ziua Internaţională a Pescarilor. Ceea ce, pentru fair-play, ar trebui să le organizăm şi lor un show cu stripteuzi...undiţe goale, peştoaice la bară şi toate cele!