vineri, 6 octombrie 2017

Modele de succes în educaţie

A început şcoala....de aproape o lună, dacă stau să mă gândesc mai bine.
Dar ştirea asta este proaspătă (încă)...aşa că este cel mai potrivit moment să vorbim despre educaţie şi starea în care se află dânsa. C-apoi aşa facem de obicei: în principiu, singurele probleme foarte importante pentru ţară sunt culoarea pe care o au chiloţii Cruduţei, bălăcărelile pe care şi le mai aruncă aleşii prin mediul politic, numărul gagicilor care şi-au mai tras-o cu nu ştiu ce fotbalist, sau ce a mai filosofat vreun neica nimeni pe contul personal de facebook, printr-o scrisoare (neapărat deschisă) adresată tuturor românilor. A, da...apoi vin subiectele hot spot, de sezon: dragostea şi cadourile de îndrăgostiţi când e cu Valy's Day; mielul şi ce mai pun românii pe masă când e Paştele; starea deplorabilă a clădirilor când se aniversează cutremurul din '77; starea jalnică a sistemului medical când e vreun accident mai masiv; inexistenţa autostrăzilor şi lipsa infrastructurii decente, când se mai taie vreo panglică la vreun drumeag...şi staţi că vine acum aniversarea Colectiv, deci trebuie să ne pregătim de noi ştiri despre corupţia care ucide şi mafia cluburilor din România, care funcţionează fără acte în regulă. 

Momentan, însă, nu a trecut subiectul cu educaţia...adică, stai! Ieri a fost Ziua Educaţiei, sau ceva; ţin minte sigur asta, pentru că erau Mac-urile pline de copii. Ceea ce mi se pare perfect normal! Unde să îi duci pe copii la activităţi extraşcolare care să aibă un ecou benefic în viaţa acestora, dacă nu la fast food? Vorba aceea: peste câţiva ani au şansa de a fi exact cei care îţi vor servi McCafeaua, sau McPaharul cu McSuc şi McOmletă - în funcţie de ce Mc-ceri tu.

Oricum, este imperios necesar să vorbim despre situaţia tristă a educaţiei româneşti...alt moment mai oportun nici că se putea! Motiv pentru care, la Ploieşti, chiar s-a ţinut ditamai seminarul despre cheia succesului în educaţia de succes: învăţământul finlandez, ăsta de tip nordic, după care bălim cu toţii. 
Acolo viaţă, frate! Nu există teme, faci şcoală de plăcere, înveţi lucruri care chiar îţi folosesc în viaţă şi ţi se construieşte calea spre un destin de aur. Termini o şcoală şi devii un asset (resursă economică, activ) pentru societate; nu ieşi complet tâmpit, ca din şcolile noastre (de la T. Băsescu citire)! E clar...învăţământul nordic este Dumnezeu (în special, fără teme pentru acasă! Repet, să se audă până-n fund: FĂRĂ teme şi mai ales, unde copii se duc de plăcere şi nu au teme pentru acasă!) şi trebuie să i ne închinăm, să facem şi noi, întocmai şi la fel! Amin şi aliluia!


Mda, sunt rău. Sau nu. 
Ştiu că sistemul nostru educaţional e de rahat. Se vede cu ochiul liber, din avion...nu trebuie să fii vreun geniu pentru asta. Desigur că în viaţa de după şcoală nu am folosit nici măcar 10% din ce am învăţat ca elev...pentru că nu am avut motiv. Practic, şcoala este ca pe un organism închis, cu reguli simple: eşti copil, mergi la şcoala. E jobul tău. Treci prin toate stadiile educaţiei, ca să ai diplome multe şi apoi te angajezi undeva. Dacă ai pile, ai noroc de post bun şi ajungi, la numai 23 de ani, cogeamite secretar pe la nu ştiu ce entitate europeană. Devii şmecher, lipeşti banii cu scuipat pe fruntea lăutarilor şi viaţa e roz. Dacă eşti mai sărăntoc şi nu ai noroc, te bagi ca sandwich maker la un fast food. Aia e! 'n clasa muncitoare...cineva tre' să fie şi acolo! Oricum, nici o muncă nu e ruşinoasă, iar meseria ie brăţară de haur! 
Şi cine spune că trebuie să trăieşti bine dacă ai job? Binele e relativ, important e să trăieşti! Stai că mai ştiu vorbe d-astea de înţelepţi: "Nu contează ceea ce ai, ci cu cine împarţi. Fericirea e în tine! E o decizie personală!"

Totuşi, am şi eu mici întrebări, de om prost:
1. De ce sunt atât de abundente filmuţelele despre educaţia finlandeză? Chiar numai ăia scot specialişti de renume mondial? Nu zic că nu vor fi nişte lumini pentru umanitate, dar mie mi se pare o simplă manevră de marketing...ca o reclamă agresivă la noile brânzoaice cu telemea tradiţională de la supermarket, care îţi furnizează o informaţie simplă, sub formă de slogan - să  priceapă tot omu'!
Aşa cum noi trebuie, doar, să băgăm la cap că ei sunt arhetipul educaţiei pe planetă, pentru că sunt cei mai buni! Alful şi Omegul învăţăturii! 

2. În toată lumea asta largă, chiar nu mai există  şi alte modele de succes? Adică, nu ştiu...hai să ridicăm în slăvi educaţia japoneză - că şi ăia-s tari în creier! Sau să ne închimăm la şcolile nemţeşti! Alea ce au, sârmă-n ghem? Nu scot ei cele mai bune maşini? Păi ingineria aia de nivel înalt nu o înveţi la o miuţă pe maidanul din spatele blocului...tot într-o şcoală se predă! 
Sau, nu ştiu...hai să vedem unde a făcut şcoala Stephen Hawking, că ăla chiar e om de succes şi nu putea să fie format într-o şcoală de cartier! Mă rog, poate-s eu limitat şi necitit, că nu i-am studiat biografia...dar sigur-sigur a fost elev la vreo şcoală finlandeză, cu tradiţie în scos genii gen Einstein, Eddison, Da Vinci, Plank, Marie Curie, Tesla şi Newton.



Dacă stau bine să mă gândesc, cred că şi Iisus Hristos a învăţat tot prin Suedia sau ceva, că n-avea cum, altfel! Nordicii rules!!  

3. Am înţeles, ăştia de la frig sunt cei mai buni. Ceea ce 'or fi...ceva adevăr trebuie să existe. Plus că habar nu am ce fac ei şi nu pot judeca ce se întâmplă pe acolo, decât luându-mă după o reclamă.
La noi, educaţia e praf, se ştie. Nu doar din cauza profesorilor, pentru că avem şi profesori foarte, foarte buni! Nu m-aş arunca nici să învinovăşesc în totalitate sistemul...pentru că, dacă avem olimpici internaţionali în diverse domenii, înseamnă că nu e chiar cel mai prost din curtea şcolii.   
Motivele pentru care am ajuns să trăim această realitate sunt multe, diverse şi împărţite. Şi, până la urmă, nici nu contează. Trebuie, doar, să reţinem că popoarele nordice sunt un fel de Everest, iar noi, nişte biete dealuri dobrogene, încovoiate şi tocite de vânt. 
Hai să fim mai buni, zic, că n-om rămâne proşti toată istoria! Înţeleg abordările astea cu universul care conspiră la succesul personal, gândirea pozitivă, etc...DAR nu aspirăm mult prea sus? Suntem în scaun cu rotile şi ne visăm campioni mondiali la maraton? Din moment ce nici Roma nu s-a construit într-o zi, de ce ni se bagă pe gât aceste reclame?  Vrem schimbare, bun! Hai să o facem cu cap: un pas mic pentru om, un pas uriaş pentru omenire! Nu era aşa? 
Hai să ducem educaţia românească la nivelul celei din Franţa. Când le-om da clasă, le scuipăm seminţe-n cap şi urcăm pe scara evoluţiei...cică prin Germania sunt universităţi de renume. Prin Italia, prin Anglia, Statele Unite...asta ca să nu mai pun la socoteală partea asiatică. Şi-apoi când vom fi la Nivelul 2 de şmecherie planetară, ne luam la trântă şi cu Nordicii! Aspirăm la bunăciunile lor! 
Nu e logic, în puii mei?!
Nu poţi să te întreci cu un Lamborghini, când ai Trabant. Şi nici nu îl poţi depăşi pe Usain Bolt când faci câţiva paşi şi te opreşti pe marginea şanţului, să-ţi tragi sufletul.

4. Educaţia nordică e centrată pe copil şi e foarte mişto, am stabilit asta. 
Bun...cum s-a ajuns acolo? Nouă ni se spune că nu au elevii teme şi merg la şcoală de plăcere, când vor muşchii lor. Ni se spune cât sunt de dotate şcolile, ce facilităţi minunate au pe acolo...perfect, bravo lor! Totuşi, cum au ajuns la acest succes? Nu ni se spune nimic de contextul istoric, geografic, politic, social şi financiar care să le fi permis acestă dezvoltare. 
Păi bun, atunci! Hai să facem Bucureştiul ca Dubaiul! Vreau să avem şi în Bucureşti insule hand-made şi măcar un hotel Burj Al Latin, sau un Burj Preşedinta. Dacă ei au putut, noi de ce să nu putem? De ce, de ce? Ceauşescu nu s-a ofticat pe francezi că au Champ Elysees şi a făcut Bulevardul Unirii, mai mare şi mai frumos? Vedeţi că se poate?? 
Gata, s-a stabilit! Bucureşti egal Dubai - cu ieşire la ocean, neapărat, de ambiţioşi ce suntem! 

Cam aşa şi în educaţie...contextul e un simplu detaliu! 
Adică secretul succesului stă în lipsa temelor şi programul flexibil? Dă-o-n mă-sa de treabă, că nu tot ce zboară se mănâncă! Deşi este primul (şi uneori cam singurul) lucru care ni se spune de oricine atacă subiectul.
Asta e ca şi cum ar veni Usain Bolt să-ţi spună că secretul succesului stă în adidaşii săi norocoşi, iar tu eşti atât de naiv să crezi că dacă îi încalţi, de mâine eşti noul recorman mondial la proba de 100 de metri. Tare, nu?

...ceea ce mă duce la o altă întrebare: plăcerea de a învăţa fără a fi constrâns de sistem şi responsabilitatea de a te achita de sarcini se învaţă la şcoală, sau în familie? Eu aş zice că se învaţă în familie şi se şlefuieşte la şcoală.... Prin urmare, până a vorbi despre educaţia altora, hai să vorbim despre familia noastră. Şi pentru că nu toate muştele fac miere şi nu putem aplica otova sisteme străine de gândire (care s-au dezvoltat doar în anumite împrejurări), să începem cu tradiţiile noastre şi cu valorile noastre.

Da, aveţi dreptate! Care valori, care tradiţii şi care familie? După modelul cui? 
Abia asta este adevărata problemă a educaţiei. Şi a României, dacă e să o luăm pe de-a dreptul.

Închin un pahar în cinstea acestei descoperiri!
Ura!!!

vineri, 29 septembrie 2017

Cu iubirea la psihiatru

Am citit aseară o poezie.
"Mda...mare lucru" - veţi spune. DA, pentru mine chiar este mare lucru...pentru că, în ultimul timp, eu şi cărţile suntem ca apa şi uleiul: ne privim ochi în ochi, fără să ne atingem. Dar aseară nu m-am putut abţine!
Răsfoiam paginile de net şi găsesc o poezie sensibilă a unei adolescente frumoase - la suflet. Normal, am început să freamăt de emoţie şi să vizitez în gând locurile pe unde zburda liberă şi sensibilitatea mea, când eram mai tânăr. Acuma-i priponită la ţarc, că prea şi-a făcut de cap...am pus şi zăbrele groase la ferestre, să nu-i mai vină vreo idee genială şi să scoată capul afară. Numai că, ştiţi cum e vorba aceea: socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg - şi când am descoperit poezia mai sus numită...pfuai de mine! A fost explozie solară, frate! M-am luminat de-o lumină lucitoare, de n-am mai pomenit în viaţa mea aşa ceva! Şi mi-a scăpat sensibilitatea-n lumea largă! 'tu-te-n cur, blestem!

De acum, să mai citească mutu' poezii, că eu nu mă mai ating de ele!
Mă cutremur când îmi amintesc ce-am pătimit! Parcă mă şi văd citind titlul, cu înfiorare... era tare lung şi nu l-am reţinut. Prima strofă, însă, începea cu "De mă iubeşti" - şi imediat mi s-a rupt zăgazul lacrimilor şi am prins a plânge, cu sughiţuri! Printre lacrimi dau scroll în josul paginii, văd că poezia e cât un Luceafăr mai mic,  îmi arunc ochii ici colo şi-o las baltă. E clar, fata e foarte sensibilă şi frumoasă la suflet. Adică...hei! La 3 cuvinte era şi ceva de dulce: vis dulce, clipa dulce, fiinţe dulci, inimi dulci...chiar şi urarea de noapte bună din final era dulce ("Noapte liniştită şi dulce, să aveţi!"). Îmi pare sincer rău, eu chiar nu am putut continua. Sunt la regim, că deja mi-am făcut uşi pe comandă şi abia mai încap şi pe acelea...iar atâta dulce, mai ales după 10 seara, mă îngrăşa cu câteva kg! Plus că diabetul stă la pândă şi m-aş fi aruncat cu capul înainte, într-o situaţie  mult prea riscantă!

Una peste alta, totul a fost absolut superb! Versurile musteau de dor şi sfiiciune, de întrebări fără răspuns şi de iubire (desigur). Mie, cel, puţin, îmi mai trebuiau încă vreo 2 creiere să le pricep! Abundau de atâtea metafore incredibile, d-alea cu scremete de lumină, rădăcinile iertării, cântul visării şi frunzele dorului, că-mi filau neuronii. Puii mei, rămân la manele, că le spune mai pe şleau şi nu trebuie să stau cu dicţionarul în faţă, ca să le înţeleg:



Oricum, sunt o persoană empatică; aşa că am prins dulceaţa versurilor şi mai ales neprihănirea dulce a iubirii puse sub semnul întrebării -  că până la urmă, aşa începe totul: "De mă iubeşti"... 

Aşa se declanşează boala. Nu o spun eu, Doamne feri! Pentru mine, iubirea e ruptă din rai, o bucăţică de divinitate infinită, aruncată în ţărâna trupului uman.  Oamenii de ştiinţă, însă, străjerii sănătăţii noastre şi vânătorii de răceală, sunt de altă părere: potrivit OMS, dragostea este considerată o afecţiune psihică, fiind situată la poziţia F 63.9 din Registrul Maladiilor, la capitolul "Tulburarea obiceiurilor şi atracţiilor", imediat după alcoolism, dependenţa de jocuri de noroc, droguri şi cleptomanie.

Oamenii de ştiinţă au dreptate. "Psihic" cică se trage din grecescul "psūchê", care ar însemna "suflet"; iar "afecţiune" descrie o stare a sufletului mişcat de ceva. Totuşi, O.M.S.-ul nu prea se ocupă cu filosofarea, aşa că merge mai la termenul de bază: boală - care ar dura ce mult 4 ani (Pfuai, ce noroc! Credeam că stă pe capul meu până la sfârşitul zilelor...dar dacă aşa spun cercetătorii, înseamnă că mai am 2 ani şi am scăpat!) şi trece numai cu psihoterapie.

"Bun!" - îmi zic. Să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să presupunem că studiile biochimice au dreptate. Să analizăm dragostea din punct de vedere raţional, să o disecăm la nivel molecular şi să înţelegem de unde se naşte acest ataşament toxic, această nevoie nesănătoasă de o anumită persoană - mai ales fără nici un motiv logic, concret şi palpabil. O fi vreo psihoză în masă, care bântuie lumea de la apariţia acesteia? O fi vreo pandemie, ce trebuie stârpită din rădăcini? În ziua de azi, cu atâta avans tehnologic, orice e posibil! Deja, pot să spun că nu mă mai simt aşa de prostălău şi percep lumea într-o lumină nouă, mai modernă:

1. Mihai Eminescu, poetul nostru nepereche este un mare obsedat. Cum poate un om normal cu capul să îşi închine viaţa unei singure femei, să îi dedice madamei sute de poezii care mai de care mai romanticoase? Păi, bă baiatule, tu nu vezi că p-aia o doare în trei litere de tine? Mai vezi-ţi de viaţa ta, că mai are balta peşte! Ce te propteşti într-o singură duduie?
Totuşi, să zicem că îi acord circumstanţe atenuante, că nu se inventaseră site-urile de socializare pe vremea lui şi cum mama mă-sii să cunoască şi el gagici noi şi să se vindece printr-o nouă iubire?
2. Când Elvis Presley cântă cu patos "Love me tender, love me sweet, all my dreams fulfill" este un nătărău de zile mari: visele ţi le îndeplineşti singur, prin sudoarea frunţii. Nu trebuie să te agăţi de nimeni, nu ai nevoie de cineva care să te facă fericit sau să îţi îndeplinească ştiu eu ce fantezii tâmpite.
3. Acum ceva ani, Mariah Carey ridica sala în picioare când glăsuia ca o privighetoare "I can't live, if living is without you!". Dom'le, felicitări! Aşa iubire mare nu s-a mai văzut de când lumea şi pământul! Dar stai...chiar este iubire? Sau o simplă dependenţă nesănătoasă? Păi cum să nu poţi trăi fără cineva? Iubirea e libertate...trebuie să îi dai aripi să zboare şi implică (mult?) spaţiu personal, nu să stai lipită de săracul om mai ceva ca un siamez! Ori, când spui că nu poţi trăi fără celălalt, îi restrângi libertatea şi îl faci răspunzător de alegerile tale...posibil chiar şi vinovatul moral pentru propria moarte. Ceea ce denotă iresponsabilitate şi lipsă de maturitate. Singurul răspunzător pentru faptele tale eşti chiar tu şi să îţi ascunzi slăbiciunea după paravanul iubirii este o ticăloşie. Nenorociţilor!
4. O altă melodie la modă de pe la noi este a Deliei...care cântă despre sărutări şi sâni goi, lucruri perfect normale şi obişnuite în iubire. Mai ales sânii. Mai ales goi. Revenim şi noi la iubirile mai pământene şi reale, alea care sunt doar o scuză pentru sexul regulat (conform lui Dan Greenburg - habar nu am cine e, dar sună bine). Chiar, întrebare rapidă: cât de mare e iubirea? Păi...unii sunt de părere că nu depăşeşte 25 de cm, deşi se spune că negrii o au mai lungă.
Revenim la sferele înalte, pentru că şi duduia Delia dă cu bâta-n baltă, glăsuind afectată: "Să faci din viaţa mea o artă". Ete na! Arta ţi-o faci singur, nu trebuie să ţi-o facă cineva! Dependenţă şi auto-compătimire, stimă de sine foarte redusă! Huo!!!

Să mai continui? Are rost?

Probabil pentru a nu fi etichetaţi drept bolnavi psihic, obsedaţi sau mai ştiu eu ce alte alinturi de gen, suntem învăţaţi să fugim de iubirea tradiţională şi simţim nevoia să o reinventăm într-o formă care să exprime acelaşi lucru, dar să fie complet diferită - nouă şi în acord cu descoperirile ştiinţifice. Astfel că, tot în artă, de această dată cea cinematografică, au apărut formulări gen "I hate you/Te urăsc" - în secvenţe care parodiază dragostea şi recunoaşterea acesteia, vorbind despre ură -  care de fapt, este o dragoste ce nu se numeşte chiar aşa ("The Lego Batman Movie"). 



Sau, mai amicalul "I friend you/Te prietenesc"(?) ("Ae Dil Hai Mushkil"/ "This Heart is Complicated/Inima e complicată") - care, din nou, descrie o iubire care nu e chiar iubire, deşi este, dar sub altă formă.

Trecând cu vederea disecţia aceasta care nu îşi are locul şi reevaluând peisajul (după ce ne dăm un pas în spate, pentru a vedea imaginea de ansamblu), se spune că prin iubire, ne apropiem de Dumnezeu. Şi uneori, prin iubire, suntem asemenea lui Dumnezeu...o rază de lumină în haosul primordial. O scânteie care se naşte brusc, împotriva oricărei raţiuni: "Să fie lumină!".
Iubirii nu îi trebuie motive să existe, doar este.  Pentru că dacă Dumnezeu este iubire, El nu există cu un motiv. Este şi atât.

Mă rog...iar m-o pălit sensibilitatea! E de la poezie, că mi-a distrus ţarcul meu frumos şi rezistent! Aşa se întâmplă când am mâncărici şi mă fură peisajul...
În condiţii normale, nici nu deschideam linkul! Dar când am citit "...o adolescentă frumoasă...", l-am şi clicăit - să văd cât de bună e gagica! Mi-am luat plasă? Mi-am luat...

Gata, mă duc să alerg fiara... că dacă o las de capul ei, iar dă iama-n păpuşoi şi mi-l strică!
Cât despre iubire, se reduce la 3 cuvinte: lumină în întuneric.


duminică, 17 septembrie 2017

Timpul NU vindecă

Când eram prin clasele primare, am avut o lecţie, odată, la Limba Română, care m-a marcat profund. Era o povestioară cu rol de lecţie pentru viaţă, despre un copil neastâmpărat, care făcea numai boacăne. Ce mai la deal, la vale? Era un nazdrăvan fără pereche. Taică-su, însă, nu îl bătea cum făceau alţi părinţi, ci pentru fiecare prostie pe care o făcea, bătea un cui în uşă - până aceasta a devenit o mândreţe de zid de cuie, că nu mai aveai loc nici să pui un deget. Văzând aşa, copilul îşi propune să se schimbe şi pentru fiecare faptă bună pe care o făcea, scotea un cui. În timp, le-a scos pe toate...moment în care se duce la taică-su şi îi spune: "Ai văzut? Am scos toate cuiele!". "Da, le-ai scos - răspunde tatăl. DAR  GĂURILE?"  

No, şi de aici, mintea fragedă a elevului trebuia să tâlcuiască finalul şi să ajungă la concluzia că rănile nu se vindecă niciodată cu adevărat, indiferent ce am face după aceea, pentru a le remedia. Cel mai bine este să nu le provocăm.
Era o lecţie despre responsabilitate - care, culmea, încă se mai predă...mai ales adulţilor, la webminare specializate în dezvoltare personală. Ceea ce mi se pare perfect normal, că doar repetiţia e mama învăţăturii!

Eu mi-am amintit de această povestioară când am dat de o discuţie pe un forum, unde cineva întreba ce să facă pentru a se vindeca de suferinţa din dragoste. Nu am dat atenţie, că nu prea m-a intreresat subiectul - de ce să mint? Doar că o perioadă după aceea, numai de articole de acest gen mă împiedicam, pe oriunde mă opream să mai citesc şi eu câte o ştire (pesemne vibram pe o frecvenţă care atrăgea asemenea informaţii, cum mi-a zis un prieten, mai târziu). Şi azi aşa, mâine aşa, până mi-am zis să deschid şi eu un articol d-asta, să văd despre ce e şi să nu mor prost! 

Sincer, am rămas dezamăgit. Chiar mi s-a făcut silă.  
Dragostea este privită ca un contract de parteneriat între două firme. Ca să se împlinească, vine cu o listă de cerinţe ce trebuie bifate...iar dacă nu merge treaba, urmezi altă listă, menită să te detoxifice şi să cauţi altceva mai bun. Normal. Eu credeam că iubirea e ceva inexplicabil, un sentiment pe care nu îl poţi descrie prin nici o logică. Şi nici prin cuvinte, pentru că rişti să pari complet libidinos. Cum era cântecul ăla al lui Conect-R? Dragostea nu se explică, ea se simte. 
De unde frate, cică nu e aşa! Vrei dragoste, aplici reţeta pe care o înveţi de la unii mai şmecheri; nu mai vrei dragoste, intri în perioada de doliu, faci discuţia aia de closure things (e cu engleză, că d-acolo ne vine lumina) şi gata! Îţi vezi de drum! Timpul vindecă orice, aşa se spune! 

Doar că se spune greşit. Timpul nu vindecă nimic. Şi nu există absolut nici o cale de a scăpa de suferinţa din dragoste; tot ce poţi face este să o duci cu tine şi să o ignori, pe cât posibil. Pentru că niciodată nu va dispărea. Poţi să urmezi cei 10 paşi, cei 35 de paşi propuşi de oricine, poţi să citeşti câte cărţi vrei, poţi să ţii cât doliu vrei, sau să nu ţii deloc - suferinţa nu dispare. Şi nici măcar nu se estompează. 
Este ca o explozie. În primele minute îţi bângăne creierii, te împroaşcă cu fum şi ţărână. Îţi ţiuie urechile, vezi în ceaţă, te clatini pe picioare. Iar astea trec, este şocul iniţial. Aşa zic ăia inteligenţii...avem scriptul, urmăm reţeta! Vă rog frumos, fără scene! Potriviţi-vă-ţi ceasul, la semnalul meu...START!
În ziua 1 conştientizezi situaţia, în ziua 2 vorbeşti cu cei dragi; apoi tot restul săptămânii îţi exprimi emoţiile prin terapii diverse (pictură, scris poezii, desenat gâşte pe asfalt; de aceea şi cele mai mari opere s-au născut ca urmare a unei suferinţe).
Am intrat în a doua săptămână de durere..când tre' să te înconjori de prieteni. Buuunnn...şi dacă am doar un prieten, ce fac? Îl pun p-ăla să dea ture în jurul meu toată săptămâna? Isaia dănţuieşte! - Doamne feri, nu...că-mi aduc aminte de visuri neîmplinite! Proaste idei mai am, câh! 
Vine săptămâna a treia...în care este necesar ca suferindul să găsească activităţi cărora să li se dedice. Cică e exclusă beţia. Nasol. Nu ştiţi ce-i bun!
De la a treia până la a şasea lună, soseşte momentul socializării; sau cum am zice mai neaoş, începi să te bagi în seamă cu lumea. Poate pică ceva, mai ştii?



De abia după luna a şasea priveşti realist situaţia. Pe scurt, îţi bagi picioarele în trecut şi-ţi vezi de viaţă, că doar puii mei, ce ai putea să faci altceva? Viaţa-i scurtă şi nu te alegi de pe urma ei decât cu ce bagi în gură şi ce tragi pe...ptiu! Zi să-i zic!
...ce iubeşti, asta era!! 

Foarte tare! Dacă am fi roboţi, chiar am funcţiona conform şablonului. Sau, măcar nişte animale, dresate să reacţioneze pe model pavlovian. Necazul e că suntem oameni. Şi după perioada de suferinţă crâncenă, când smogul se mai duce în vânt şi focul se mai domoleşte, ne trezim lângă ditamai craterul - care nu mai poate fi astupat. Pot trece săptămâni, luni, ani, sau chiar zeci de ani...gaura aia rămâne. Indiferent cu cine socializezi, indiferent ce faci, indiferent cu cine mai eşti. 
Timpul nu vindecă nimic...doar îţi dă posibilitatea de a te gândi la altceva, de aţi umple inima şi mintea cu alţi oameni, cu alte experienţe. Bune sau proaste, nici nu mai are importanţă. 

Însă, de câte ori te vei păşi pe cărările amintirilor, de câte ori te vei pierde în trecut, şi de câte ori va trebui să mai dăruieşti o parte din inima ta, vei da de crater, Şi vei simţi fix ce ai simţit atunci; pentru că timpul este irelevant şi prezentul se contopeşte cu trecutul. 

Aşa e omul. Aşa este orice om, indiferent dacă o recunoaşte sau nu. 
Am observat la mine lucrurile astea, le-am observat în jur. Şi am analizat situaţia. Nu contează cine eşti, ce vârstă ai sau cu ce te ocupi...o relaţie în care te implici emoţional lasă urme adânci, care nu mai pot fi şterse niciodată. Unii le zic traume. Mă rog...până la urmă, ce este omul, dacă nu suma traumelor sale şi modul în care reuşeşte să se descurce cu ele?

De aceea se şi spune că prima dragoste nu se uită. De fapt, nu se uită nici o dragoste. 

Şi mai interesant este că se întâmplă destul de rar ca cineva să rămână alături de Marea Dragoste. Stai...de fapt, toată dragostea este fix la fel. Nu vine pe lungimi, nu este  este una mai mică şi una mai mare. Diferenţa e că în unele relaţii dăruieşti mai mult - pentru că pasiunea ignoră orice urmă de raţiune, iar cu altele doar te mulţumeşti, pentru că sunt comode. 
Revenind şi reformulând:  se întâmplă destul de rar ca relaţia să meargă când dragostea este pasională, pentru că ea chiar estompează orice diferenţe. Nu mai contează starea financiară, nici religia, nici ocupaţia, vârsta sau studiile, nici părerile altora, nici orice altceva. Problema e că acestea se minimizează doar la nivel subiectiv, nu şi obiectiv...iar mai devreme sau mai târziu, efectul lor se va simţi şi va începe să distrugă acea relaţie. Valori, gânduri, pasiuni diferite, nevoi diferite. Toate vor săpa adânc, indiferent de aspectul emoţional.


Apoi ne "maturizăm" şi cautăm iubirea cu lista în minte. Bifăm calităţi şi defecte, plusuri şi minusuri. Alegem raţional şi dacă ieşim în profit, ne băgăm. Deja ştim că sentimentele trec, aşa ne zice ştiinţa. Deci ce importanţă are? Dacă scoţi sentimentele din contex, care ni se spune că apar şi dispar, tot ce avem de făcut este să luăm simple decizii logice.

Însă, craterul acelei iubiri pasionale şi dezinteresate, rămâne. Cu cât a fost mai mare dăruirea, cu atât este mai adâncă şi urma sa.
Şi o numim Marea Dragoste - vindecată? de alte iubiri şi de trecerea timpului.

Suferinţa este ca un cui. Iar cuiele se scot, nu e nici o problemă. DAR GĂURILE?

Simt nevoia să toastez pentru asta!

vineri, 15 septembrie 2017

Meseria e brăţară de aur

Ia uite cum a sunat iar clopoţelul începutului de an şcolar...ce amintiri, ce vremuri erau, când mă-ncingeam cu ghiozdanul şi plecam haida haida la pas, către şcoală!

Sincer, m-aş mai duce, că mi-a plăcut cartea! Când eram mic chiar eram deştept, aveam mintea pe care o am şi acum!
De ceva timp, însă, am hotărât să schimb situaţia asta şi vreau să iau taurul de coarne. Valurile bătrâneţii, ce să-i faci? Am albit, mi-au murit neuronii...ştiţi cum se zice: ce nu foloseşti, se usucă şi pică. No, ei nu au picat, că erau băgaţi în cap şi nu aveau unde...da-mi plutesc aşa fără direcţie şi sens, ca mâzga pe sanţurile patriei. Ca să nu mai zic că am o parohie de-mi trebuie pupitru pe comandă, că nu mai încap în băncile standard. Aşa că şcoala iese din discuţie.
Totuşi, chiar îmi doresc să mai învăţ ceva nou, care să-mi deschidă perspectivele... 

Aşa vorbeam astăzi cu o prietenă, care îmi povestea despre planurile ei de viitor. Şi la un moment dat îmi spune: "Aş vrea să mă înscriu şi la un master. Oscilez între psihologie şi dezvoltare comunitară...dar nu ştiu, zău, ce să aleg! Tu ce ai face?"
Nu ştiu ce aş face, pentru că nu sună rău nici una dintre specializări. De fapt, ŞI EU aş vrea să mai fac un master...la psihologie, sau la dezvoltare comunitară, că tot veni vorba. Mi-aş dori ceva care să mi se potrivească. Să fie mai ca mine, aşa....Adică eu sunt frumos. Bine, termenul corect ar fi "absolut superb", da' zic să nu mă laud prea tare. Apoi, sunt deştept; cap am, gura merge fără oprelişte.... Deci, e clar: dezvoltarea comunitară mi se potriveşte ca o mănuşă! Plus că mie îmi place să fiu în mijlocul oamenilor; am un talent nativ de a ajuta, mă-nfig ca dopul pe oriunde e nevoie de mine. De multe ori sunt şi a cincea roată la căruţă...rezerva, cea mai importantă! Cu voluntariatul sunt la zi...în urmă cu vreo câţiva ani, ce-i drept! Dar ne proptim în detalii? Ce, acum 5-6 ani nu erau zile? Băi frate, dezvoltarea comunitară e perfectă pentru mine! Tanda pă Manda, ce vă spusei? 

Problema mea nu e şcoala, că p-aia o scot eu la un capăt! Mă duc la cursuri, frumos, elegant, dau idei bune, stau cu mâna pe sus ca să mă vadă profii că-s geniu iminent...eminent, d-ăla...în fine! Fac dizertaţia, pac! Iau diploma, şi gata: am ieşit mare meşter pe felie. 
Buuuunnnn...Şi după aia? Cică trebuie să-mi dezvolt comunitatea, că asta-mi scrie pe diplomă! Ceea ce aş face, cu dragă inimă! Până la urmă, o pot face şi fără o nenorocită de hârtie, că nu-mi stă viaţa-ntr-ânsa! Adică, ce să mai zic? Diplomele trecute mi le-am imprimat pe hârtie igienică să le dau şi lor un scop, că eu sunt perfecţionist şi-mi place să am totul personalizat. 

În fine, ideea e că dacă vreau, pot! Mă întreb doar, pe care comunitate să o dezvolt...că nu văd nici una prin jur. Mă uit mirându-mă şi mă mir uitându-mă, ca Leana la ştiulete: suntem orice, putem fi orice, dar nu o comunitate! 
În cap la mine, termenul de "comunitate" vine de la "comuniune", adică o împărtăşire de idei, valori, stiluri de viaţă, sentimente, credinţă şi idealuri. Chiar şi dex-ul zice: 

COMUNITÁTE, (2) comunități, s. f. 1. Faptul de a fi comun mai multor lucruri sau ființe; posesiune în comun. 2. Grup de oameni cu interese, credințe sau norme de viață comune; totalitatea locuitorilor unei localități, a unei țări etc. – Comun + suf. -itate (după fr. communauté). Cf. lat. communitas, -atis, it. comunità.

Pe scurt, s-avem ceva comun, în puii mei! Bine, dicţionarul spune şi "totalitatea locuitorilor unei localităţi", numai că pe mine nu mă mulţumeşte această definiţie, că-i prea formală. Dincolo de suprafaţă, nu trebuie să fie şi un substrat mai profund? Ceva de ordin spiritual, nu neapărat două mâini, două picioare, un cap şi-o gaură-n fund?! 
Păi tocmai acea adâncime nu mai există! Era o vorbă odată...televiziunea l-a făcut vedetă chiar şi pe prostul satului, iar internetul l-a transformat în purtător de cuvânt! Prin urmare, numai dacă te uiţi aşa, un pic, prin orice adunătură d-asta de oameni, o să observi că fiecare îşi strigă, cu aplomb, propriile idei, propriile valori, chiar şi propriul Dumnezeu - ascuns pe undeva prin buzunarul pantalonilor, lângă smartfon şi cheia de la maşină. Aud din ce în ce mai des: "Ce-mi trebuie mie aia şi aia?! EU am valorile mele! EU am credinţa mea! EU am dumnezeul meu" - unu' mic şi drăgălaş, cu puf de gâscă pe căpşorul lustruit, ca să nu jeneze buzele, când este pupat în timpul vreunei rugăciuni aprinse.

Între atâtea euri, între atâtea singularităţi şi individualităţi, ce puşca zmeului mai e comun? Şi fără (mai) nimic comun, arătaţi-mi o comunitate - că p-aia o dezvolt, de-i fâlfâie urechile! Cea mai capitală europeană o fac, înfrăţită cu ea însăşi, că n-o să aibă pereche şi nici asemănare pe faţa planetei!


Vaaaaiii...stai că acum mi-a venit lumina înţelepciunii! Poate o fi şi dex-ul învechit şi vorbim, deja, despre Noua Ordine a Comunităţii -  fondată pe ideologia "Unitate în diversitate", pe care o mestecă Uniunea, din două-n două vorbe. Sună foarte frumos, chiar cool - aş putea spune. Şi tot mă interesează o chestie: pe baza a ce uneşti, când sistemele de valori ale diversităţii se exclud reciproc şi oricum, nimeni nu vrea să fie unit cu nimeni, ci doar să îi convingă pe ceilalţi că EL e pe calea dreaptă şi restul sunt idioţi de marcă şi nu pricep, dom'le, cum stau lucrurile, cu adevărat?! 

Mda...greu la deal, cu boii mici.
Dacă mă înscriu la psihologie o fi mai bine? E un job bine plătit, ce-i drept. Doamne, pupa-ŢI-aş tălpile, cât îmi doresc să pice banii pe mine ca ploaia din uraganul Irma - că tot e la modă subiectul. 


Psihologia e perfectă pentru asta! Stau toată ziua la birou, ascult poveştile suferinţei umane, emit judecăţi de valoare şi fac analize pertinente - susţinute de diploma trilingvă agăţată în cui, deasupra capului; apoi dau sfaturi sincere, complet dezinteresate şi când sună gongul, taxez pe oră - ca d-aia e serviciu! Timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim!



Gata, rămâne stabilitt; mi-am trasat traiectoria pe viitorul cincinal. O să fie simplu, mai ales că vin şi cu ditamai experienţa în spate! Fac psihologie de-o viaţă, numai că nu am luat bani pentru asta şi îi ziceam "prietenie". Da' până la urmă, esenţa e fix aceeaşi: discuţi cu omul nişte probleme şi îl ajuţi cu un sfat. 
Bine, dacă îţi doreşti să ajungi în capu' la piramida lui Maslow şi vrei să fii recunoscut şi apreciat în societate, te autodenumeşti antrenor de succes, investeşti niţel în reclamă şi devii practic un zeu printre muritori, un rege printre oameni. Dacă nu, rămâi aşa, mai sărăntoc şi zici: "Hai frate, stai calm...zi ce ai pe suflet şi de voi putea, te-oi ajuta! O scoatem noi la capăt, că oameni suntem!" Adică na...într-o COMUNITATE, cam aşa bănuiesc eu că s-ar întâmpla.

Şi unde-i profitul aici? Dacă şi dragostea trece prin stomac, prietenia trece pe unde vrea ea! Prin ficat, prin plămân, prin muşchiul coccigian, prin vertebra cervicală C7 şi cu cât mai lung drumul, cu atât mai mare consumul de resurse. Dacă totul ar fi gratis, noi din ce am mai trăi?? Nu, nu...hotărât lucru, prietenia e un concept depăşit!
Nu e mai simplu să ai bani? Închiriezi femei cu ora, zici că ai iubite. Închiriezi psihologi cu ora, zici că ai prieteni. Închiriezi maşini, zici că ai colecţie. Închiriezi...practic orice vrea pixu' tău, cu ora, cu ziua, cu anul...şi zici orice te taie capul, că-i de bine! În cel mai rău caz, te numeşti excentric şi dai tonul la o modă de fiţe! 
Nu-i mişto?

De terapeut în relaţii am zis? Mamăăă...stai că uitam şi de speakerii autorizaţi, ăia care bat lumea în lung şi-n lat să-şi povestească viaţa, apoi numără mormanul de bancnote. Master d-ăla vreau să fac, unde-l găsesc? 
Pfuuuu...nu pot să iau o hotărâre, cu nici un chip! Atâtea posibilităţi, atâtea oportunităţi, atâtea tentaţii care aşteaptă să fie înşfăcate, atâtea căi de a atinge succesul! Noroc că e vreme până la anul, să mă mai gândesc ce voi face, că sesiunea de anul acesta am cam pierdut-o. Dacă-s îngrămădit, aşa-mi trebuie! 

Las' că-mi exersez răbdarea, cu ocazia asta!  
Până una, alta, propun să ne veselim în compania clasicilor:

duminică, 27 august 2017

Între vechi și nou

...sau cum se mai împacă familia cu plăcerile noastre personale

Am un prieten care îmi spune mereu: "Nu tot ce e nou este bun şi nu tot ce este vechi este şi prost". Ceea ce îi dau dreptate...poate de aceea nici nu am înţeles niciodată goana asta după modern şi nou. Nu e genul meu, din păcate;  eu nu sunt aşa; şi dacă ceva merge bine, nu simt nevoia să fac nici un update. De exemplu, am un telefon de vreo 4 ani şi merge săracul! Motiv pentru care nici nu îl schimb; dacă mă satisface, ce să îi reproşez?
Încep să am coşmaruri doar când trebuie să îmi încarc cartela, pentru că invariabil, domniţa de la ghişeu îmi spune râzând:
"Vaaaiii...ce telefon vechi aveţi! Nu vreţi să vi-l schimbaţi? Avem noi un abonament pur şi simplu SU-PERB, o nebunie! Şi primiţi şi ultimul model de telefon Samsung complet gratis! Ce spuneţi? Nu-i aşa că sună tentant? Aparatul dvs nu are nici măcar touch-screen, nu ştiu cum puteţi să-l folosiţi!"
"Domnişoară dragă... adevărul e că UNEORI mă gândesc să îmi iau alt..."
"Vedeţi, vedeţi, v-am spus! Aveați nevoie doar de oferta potrivită! Acuşica scriu actele!"
"..-ul, DAR MĂ ENERVEAZĂ TELEFOANELE NOI CĂ NU LE ŢINE BATERIA. Eu uit să mi-l încarc şi p-ăsta, o dată la 3-4 zile! Aş înnebuni să-l încarc în fiecare seară... "
"3-4 zile?? Păi eu îl încarc de 3-4 ori pe zi!"
"No, atunci bine!"- zic eu. "Staţi dvs cu device-ul ăla nou, că eu rămân la telefonul meu VECHI. Vorbesc la el, trimit mesaje, intru pe net - greu, dar nu mă grăbesc nicăieri, că oricum nu mă aşteaptă nimeni, facebook nu mă pasionează, watsapp nu îmi trebuie, beculeşte, clipoceşte, scânteieşte, benzineşte - într-un cuvânt: ÎŞI FACE TREABA! Sărut-mânuţele, pa, v-am pupat pe portofel!"

Unii îmi spun că sunt învechit și nu știu să gust minunile tehnologiei moderne. 



Mă rog...eu nu aş pune neapărat etichete, mai ales că nu pot spune că-s topit după vintage. Dar nici nu intru în agitaţie moleculară când apare ceva nou - indiferent că e vorba de obiect, tehnologie, sau chiar idei.

Aşa vorbeam cu o amică zilele trecute: mă trezesc că îmi trimite dimai link-ul pe mesaj privat: "AI VĂZUT?? O grămadă de femei regretă că au copii şi recunosc că fiind mame, nu se simt nici mai fericite, nici mai împlinite! Doar stresate, obosite şi frustrate, că nu mai au timp să se distreze şi nu se mai simt libere. În sfârşit, femeile au puterea de a spune că urăsc copiii, pt că ei nu îţi dau un scop în viaţă, doar te împiecă SĂ AI O VIAŢĂ! Deci, de ce să îi vrei? Guvernul şi oamenii bisericii îndeamnă lumea să aibă odrasle, pentru că au nevoie de sclavi pe care să îi prostească! Şi oricum nu oferă nimic pentru asta...nici locuri de muncă, nici salarii decente! Păi - spune ea -  eu la ce să mai am copil, dacă nu am ce să îi ofer? Căsătoria şi familia sunt tradiţii învechite, care nu te fac fericit - ci din contră! Este o generalizare! Minciuni! Trebuie să renunţăm la vechile sisteme de gândire! Eu sunt stăpână pe propriul corp şi nu vreau să fac copii pentru că aşa cere o cutuma socială. Să scrii despre asta, să vadă lumea că există ŞI ALTE PĂRERI diferite de cele care ne îndoctrinează la tot pasul!"

Mda...e clar! Când eram mic, pe la televizor se dădea o reclamă cu doi papagali care se certau: unul era alb şi repeta ca o placă zgâriată ALB, ALB, ALB; celălalt era negru şi zicea mereu NEGRU, NEGRU, NEGRU. No, cam aşa şi noi: pur şi simplu purtam o discuţie interminabilă, fără rost şi cu nici un rezultat imediat. Sunt opinii diferite, care se bazează pe subiectivismul fiecăruia, iar natura efectelor poate fi dovedită doar în timp. Să îţi doreşti o rezolvare imediată, gen "eu am dreptate şi aştept de la tine să recunoşti că greşeşti, fiind complet nimicit de logica mea imbatabilă" este o copilărie.
Şi totuşi, nu mă dau în lături de la asemenea dezbateri, pentru că mă fascinează ideile, mai ales cele diferite - care, prin comparație, mă fac să înţeleg mai bine  motivația propriilor convingeri.

Totuși, pe moment, nu am știut ce  replică să dau acelei tirade de idei. Știam, în sinea mea, că ceva era greșit...și totuși nu puteam identifica exact de ce. Așa că am dat-o pe glumă și am raspuns: "Εu zic că orice e pe bază de stăpâneală, e de bine - pentru că, de obicei, stăpânii au de toate şi sunt fericiţi chiar şi într-o lume care nu e roz deloc."
Α râs, iar eu am găsit hiba:.
"Serios acum...de ce contează cum e lumea, când tu vrei familie? Eu cred că asta e doar  un pretext...Nu te naşti pentru lume şi nici nu trăieşti pentru ea. Nu te căsătoreşti, nu creşti un copil cu lumea şi nici pentru lume. Nu o faci nici să te distrezi mai mult, nici să te bucuri de senzaţii tari, nici să repari o relaţie pe butuci."
De fapt, un copil e cea mai mare respnsabilitate posibilă, pentru că ai şansa de a modela viitorul, calitatea vieţii care va dăinui chiar şi după ce tu nu vei mai face parte din lumea asta. Un copil este obositor, te necăjeşte, îţi mănâncă timpul şi încearcă răbdarea în moduri pe care nici nu ţi le poţi imagina. Practic, nici nu mai trăieşti pentru tine, nu mai ai când. Mănânci pe fugă, dormi pe apucate, îţi faci nevoile cu ţârâita şi nu îl scapi din ochi - mai ales în primii ani de viaţă.
Cu toate acestea, copilul este o bucurie pe care nu o poţi descrie şi nici nu o poţi simţi de multe ori, luat cu grijile de zi cu zi. O observi doar când nu mai este, când te trezeşti cu un gol nedefinit în suflet şi începi să te întrebi ce-i cu el, de unde a apărut. 
Şi dacă nu ai trecut prin experienţa asta, cum poţi explica raţional cum stau lucrurile? Ce cuvinte foloseşti pentru a descrie indescriptibilul? 

Oricum, dacă fata zice că e bine ca ea, cine sunt eu să o contrazic? O avea dreptate - conform principiilor sale de viaţă, c-apoi nimeni nu continuă să gândească strâmb, ştiind că greşeşte.

Mai târziu am realizat că atitudinea cunoştinţei mele este un trend de modernism care a devenit foarte răspândit şi pe la noi, nu numai peste hotare. Așa citeam, într-o zi, de un cuplu care a adoptat un copil de la orfelinat şi l-a returnat după câteva luni, pe motiv că "părinţii" nu mai aveau timp pentru tabieturile lor. Ia-mă, Doamne, stinge-mi neamul! Cam cât poţi fi de egoist? Uite atât!
Apoi mi-am amintit de un reportaj de la tv: Studiile arată că în mediul urban, femeile abia au primul copil în jurul vârstei de 31 de ani - faţă de mediul rural, unde o femeie are primul copil cu aproximativ 10 ani mai devreme. "Se întâmplă" - îmi zic. Umblă vorba că pe la sate lumea e mai încuiată...nu le are cu mijloacele de contracepţie şi distracţia.  La țară e pe bayă de muncă, nu prea le are lumea d-acolo cu finețurile vieții. Nu ştie ţăranul ce-i şofranul...
Problema e că, tot conform statisticilor, doamnele de la oraş regretă că nu s-au preocupat de copii mai devreme - şi au pus pe primul plan distracţia proprie, împlinirea profesională sau cea materială, lăsând familia în subsidiar.

Deci...până la urmă, e bine şi cu progresismul, drepturile şi libertăţile fără margini, dezvoltarea personală şi altele de gen. O vreme, cel puţin...c-apoi tot la obiceiurile din trecut revenim.
Aşa am ajuns să plătim tinerii să se căsătorească - cum se întâmplă în Bucureşti. Am zis că mă împrăştii de râs când am auzit...cum măi, geme ţara de psihologi în relaţie, care-ţi bagă iubirea-n gură, ca la proşti, gata 'muiată, ca să nu mai faci efort să o mesteci - şi noi luăm şpagă ca să ne-o recunoaştem public?? Bine că la Casa Căsătoriilor nu e şi program nocturn, că dacă îi mai pălea pe vreunii cheful să se ia noaptea, ca hoţii, iar ieşea naţiunea-n stradă!

Bine, acuma nu vă gândiţi îl detronăm pe Bill Gates din topul bogaţilor de pe planetă cu ajutorul ăla de căsnicie.  De fapt, suma nu e mare, dar principiul în sine contează...pentru că ne arată că ne-am modernizat atât de mult încât am uitat de bucuriile simple ale vieţii. Ţintim către soare, visând să ajungem măcar printre stele...şi trăim ca huhurezii, singuri, îngropaţi în lumea virtuală a smartphonurilor. Iar în timpul liber condamnăm valorile alea tradiţionale, de care fugim cu toţii.
...şi fără de care se pare că ne cam ducem de râpă, ca naţie.

Partea bună e că suntem liberi (să o facem).
Să închinăm un pahar în cinstea acestui lucru! Să cântăm şi să ne veselim....




sâmbătă, 19 august 2017

O secundă uitată de timp

...care rămâne suspendată într-un prezent continuu.



Şifonată de zile, înceţoşată de fericire


...şi totuşi, neclintită ca o stâncă.



Astăzi este Ziua Mondială a Fotografiei, iar realitatea se topeşte într-un vis.

Să ne bucurăm, deci!

vineri, 11 august 2017

Cauză şi (d)efecte

Mai demult, pe vremea când eram cititor destoinic, am găsit o vorbă de duh într-o carte: "Zâmbetele prezentului sunt doar suferinţele viitorului." Pe moment, nu am înţeles-o.
Şi totuşi, din experienţa vieţii, aş putea să spun că are dreptate. Mai devreme sau mai târziu, orice clipă de fericire devine o nouă durere - dacă nu din cauze pur naturale, pentru că pur şi simplu aşa a fost să fie, măcar prin prisma nostalgiei lucrurilor ce au trecut: pe sistem "Puşca şi cureaua lată, ce bărbat eram odată!"

Însă, asta înseamnă că trebuie să fugim de momentele de bucurie? Normal că nu...trebuie, doar, să ni le asumăm cu tot ce aduc ele.

În altă ordine de idei, astăzi, mă gândeam să scriu multe. Sunt un morman de subiecte de dezbătut, multe lucruri de spus, şi mai multe de făcut. Spre exemplu, nu ştiu cum am dat pe net peste o nemaipomenită petiţie online privind alăptarea la sân a copilului - despre care unii spun că este foarte naşpa. De fapt, toată porcăria pornise de la o duduie care şi-a postat pe contul de socializare un selfie cu dânsa, în timp ce îşi hrănea copilul la sân, stând la o terasă - sau ceva. Bineînţeles, unii au criticat-o, pe motiv că nu e prea decent ceea ce a făcut; iar doamna mamă devotată s-a apărat cu aplomb, pentru că e perfect normal şi firesc gestul ei - aruncând cu nişte statistici de specialitate  şi mulţumind pentru susţinere. Apoi a cerut şi păreri, ca să fie sigură că face bine ce face. 

M-am simţit băgat în seamă, îmi dau cu opinia: Sincer, mie chiar mi se pare tichie de mărgăritar pe un cap chel această controversă. În primul rând, ca regulă generală, justificarea cu firescul care trebuie făcut în public, e o tâmpenie. Şi o băşină este perfect normală şi firească, dar NU e bine s-o dai pe unde îţi vine. Apropo, de ce nu se face o petiţie şi pe acest subiect? Eu susţin normalitatea!!
În al doilea rând, asta cu alăptatul în public ţine mai mult intimitate persoanei în cauză şi e o decizie pur personală. Eu nu am absolut nici o părere în privinţa acestui subiect...dar toate mamele pe care le cunosc, încercau, pe cât posibil, să îşi creeze un mediu cât mai confortabil cu putinţă atunci când alăptau. De ce? Nu le-am întrebat, dar mă gândesc că nu îi prea face bine copilului să mănânce când lumea fierbe în jurul lui. Şi apoi, poate nici femeii nu îi place să se zgâiască tot poporul în ţâţele ei - mai ales că nu a ieşit la agăţat. Păi nu?

Cum spuneam, cam cu probleme d-astea aş putea să mă preocup în sezon estival. Noroc că am capul pe umeri  şi refuz să mă introduc în asemenea bălăcăreli. 
De aceea zic că e mai bine să zâmbim, că tot e zi de sărbătoare şi trăim în ţara lucrului bine făcut. Cu mici excepţii d-ale lui Dorel, care întăresc regula - desigur.  

Uite aşa am descoperit un marcaj stradal, căruia nu îi înţeleg logica: într-o succesiune de curbe, linia continuă este întreruptă pe o porţiune de aproximativ 3 metri. De ce? Ca să poţi depăşi, normal...că ai vizibilitate. 


Şi practic, cum faci asta? Ce maşină să ai şi cu ce viteză să circuli, cu ce viteză să circule cel depăşit (care merge mai încet ca tine) pentru a putea executa manevra în condiţii legale? Îţi părăseşti banda în juma' de metru, depăşeşti pe 2 metri, reintri pe bandă în jumătate de metru. Puii mei, merge la perfecţie...dacă am circula cu niscavai cărucioare de cumpărături!

În altă zi mi-am amintit de o zicală din popor, care spune că o fată frumoasă, dar proastă, este ca un inel de aur pe râtul unui porc. Sau ca o clădire în (semi)paragină, dar reabilitată cu termopane:


Deşi, dacă e să o luăm până la coadă, chiar contează asta?? E modernizată?!  

Mai bine ne vedem de treabă şi mergem la cumpărături. Chiar săptămâna trecută s-a deschis market nou în oraş. Frumos, elegant, locaţie centrală, marfă bună, înghesuială de rigoare. Păi dacă s-a dat ceai si corn gratis fiecărui vizitator, ce te aşteptai?? La cât de cumpărători suntem şi amatori de reduceri, ne-am călca în picioare şi pentru o gumă de mestecat la mâna a doua - dacă e cadou de la firmă! Coji de seminţe de s-ar da, nu contează! Dacă-s gratuite, merg la ţanc!
Eu n-am fost p-acolo, momentan...că gasisem în altă parte nişte şuruburi? Ba nu, ŞURUBE! care mi-au făcut cu ochiul. Nu-mi trebuiau, dar tot mi-am luat un bax...să fie acolo, că nu cer de mâncare! Erau ieftine!



Mi-am luat şi scaun de bicicletă confort 3, material plastic, cu spătar decolorat şi formă ortopedică -  pentru susţinerea corectă a spatelui, mânere ergonomice, caneluri speciale pentru eliminarea gazelor şi aer condiţionat de viteza de deplasare. Am văzut eu la cineva, e ultimul răcnet în domeniu! Se poartă, o nebunie!



...apoi m-am răsfăţat cu o îngheţată. Pe băţ. Mi-a mers la suflet şi dincolo de el...Mi-au fost ascultate rugăciunile şi mie, că mi-am stricat dantura tot mestecând beţele alea de lemn. Ce, ce, doar nu le aruncam, că erau plătite! Doar că acum...boerie curată! Le-au făcut de ciocolată...


...şi mi-am luat şi nişte ouă - de casă, că nu mai gustasem aşa delicatesă. 


Ştiam de ouă de găină, de struţ, de raţă, de prepeliţă, chiar şi de popircheliţă. Dar dacă mă întreba careva cum se înmulţeşte o casă, habar n-aveam! Noroc că ţine Dumnezeu cu proştii lui şi acuma ştiu: "Prin ouă, frate, ca ornitorincu'!" 

Nu v-am zis? Viaţa e o fericire la maxim, ca Minodora!
Asta contează, pentru momentul prezent. Ce-o fi după, 'om vedea! P-aci mă învârt, nu plec nicăieri...

Hai, mai bine, să nu mai gândim urâţenii contrare gândirii pozitive şi să ascultăm o doină, ca să marcăm acest moment de graţie:  

sâmbătă, 29 iulie 2017

Celor ce au fost








Închei cu o poezie care, în doar câteva rânduri, surprinde esenţa fericirii:

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată 
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi, 
pe care-o lasă să-l străbată. 


Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume, 
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.


Aş fi vrut să te păstrez în braţe 
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut. 

marți, 11 iulie 2017

Viaţa ca o pradă

Un clasic în viaţă spunea că viaţa este o boală mortală, fără antidot, de care nu ai cum să scapi viu.

Probabil, va avea dreptate. Nu ştiu.
Eu îmi imaginez viaţa ca pe o plimbare cu Titanicul: o tentaţie plină de minuni, care îţi promite strălucire şi pe care ţi-o doreşti cu ardoare.
Cu prima ocazie te urci la bord şi porneşti la drum, în chiote de nerăbdare. Este prima şi ultima ta călătorie, iar tu ştii asta - dar nu are importanţă. Entuziasmul este mult prea mare; simţi chemarea aventurii vibrându-ţi în fiecare celulă, nu îi poţi rezista. Şi cedezi cu bucurie, te laşi îmbătat de razele soarelui, care fugăresc delfinii prin spuma valurilor.



La bord întâlneşti diverse persoane. Nu le cunoşti şi niciodată nu-i vei şti pe toţi, chiar dacă eşti permanent în mijlocul lor. Când te mai dezmeticeşti din uluire, sufletul parcă ţi-ar da ghes să împărtăşeşti bucuria croazierei cu cineva şi începi să cauţi. Îţi faci curaj, îţi iei inima în dinţi şi te bagi în vorbă. "Ce carte citiţi?...Aaaa...este şi preferata mea!"; "Nu vă supăraţi, cât este ceasul? Aşa devreme?? Doriţi să îmi ţineţi companie câteva minute? Se poate?".
Sunt fel şi fel de chipuri, amestecate de-a valma. Unele relaxate, pregătindu-se pentru o ieşire la iarbă verde; altele înnourate, ducând greutatea mării pe pleoape. Unele visătoare, pierdute în contemplare, altele vopsite strident, în drum spre balul mascat care stă în înceapă. Unele elegante, sorbind şampanie din pahare de cristal suple şi fragile ca trupul unei fecioare: altele răpuse de must, sforâind răşchirate pe câte o canapea. Şi toate strălucesc într-un caleidoscop ameţitor de culori, ca o puzderie de stele pe cerul unei nopţi de vară: zâmbete-priviri-chipuri, zâmbete-priviri-chipuri.
Pe unele le vei îndrăgi şi vei vrea să le revezi. La o plimbare prin parc, la un pahar de vin, sau la un film. De altele te vei îndrăgosti şi le vei invita la cină, în cabina ta... poate, chiar vor rămâne peste noapte. Iar pe altele le vei iubi şi nu vei vrea să le părăseşti niciodată, chiar şi în timpul celor mai crunte furtuni. Le vei dărui viaţa, indiferent dacă ele te vor iubi înapoi.

Gheţarul, însă, se apropie, irevocabil. La un moment dat îl vei vedea la orizont - un bob de nisip, insignifiant, pierdut în nesfârşirea spaţiului. Dar vai! Călătoria este prea plăcută! Muzica, oamenii, dansul, totul este feeric! Orizontul este departe, mult prea departe! Cine l-a atins vreodată?


Grăuntele încolţeşte, prinde rădăcină printre valuri şi începe să înflorească. Un firicel subţire ca aţa şi plăpând ca o aripă de flurure. Apoi o trestie, unduindu-se în adierea vântului. Un vrej de fasole înalt şi răsucit, care se agaţă de nori. Un trunchi de cireş, neted  şi alburiu, acoperit de umbre gri. Un stejar falnic, străpuns de cuiburi de insecte şi scorburi cu veveriţe. Coroana îi este uriaşă, pare că de acolo răsare soarele şi tot acolo apune, în flăcări roşiatice şi sclipiri întunecate. Creşte cu fiecare secundă, acoperă tot cerul. Când l-a cuprins pe îndelete, se înfurie şi prinde a creşte în jos, cu tremurături disperate. Îşi înfige rădăcinile în pământ şi răscoleşte marea, îmbrăţişând-o strâns, ca pe o iubită. Vuieşte şi huruie ameninţător, se încovoaie şi se zvârcoleşte în fulgere orbitoare şi picuri reci de ploaie. Aerul duhneşte a rânced, crengile ca nişte gheare se înfig în nămol şi îl răscolesc cu furie, săpând până în inima pământului şi otrăvind totul în jur, ca o molimă.

Luat cu treabă, nici nu observi. Eşti încă în liniştit, preocupat cu micile griji ale călătoriei: Cabina trebuie renovată, pereţii au început să crape pe la colţuri. Covoarele s-au tocit şi ar fi nevoie să fie înlocuite. Florile de pe pervaz s-au înmulţit şi au nevoie de ghivece noi. Sună de prânz şi oala cu mâncare şuieră pe aragaz. Grădina trebuie udată, căpşunile s-au copt şi trebuie să fie culese. Nu ai timp să te uiţi afară, nu pricepi dezlănţuirea naturii. Şi nimeni nu te anunţă, toţi sunt preocupaţi, distraşi de propriile îndeletniciri.

La un moment dat, însă, un val uriaş loveşte fereastra şi te aruncă la pământ, prăvălindu-se spre tine, cu greutatea unui munte deznădăjduit. Îţi revii din ameţeală şi năucit, priveşti la peisajul apocaliptic care te înconjoară. În primele secunde teama te paralizează cu fiori reci pe şira spinării şi în tălpi. Apoi acţionezi frenetic, din instinct: cauţi o uşă, o cale de scăpare. Zgârii pereţii cu dinţii, muşti, dai din mâini, te chinui să ieşi la aer curat. Te lupţi să ajungi pe punte.

Degeaba. Viteza este prea mare, timpul prea scurt pentru a mai schimba ceva. Tot ce poţi să faci este să te pregăteşti de impact şi să speri. Să speri că, printr-o minune, totul este un vis. Că lovitura nu va fi atât de rea, că vasul se va redresa şi îţi va continua odiseea. Sau că vei prinde loc la bărcile de salvare. Titanicul este uriaş, toată lumea din univers este la bord; nu are cum să nu fie suficiente bărci de salvare! Arhitectul trebuie să se fi gândit la asta şi l-a proiectat în consecinţă. Este cea mai trainică plăsmuire a umanităţii, nimeni şi nimic nu o poate doborâ. Nu se va întâmpla nimic rău. 

O zguduitură haotică şi un geamăt prelung, înţepat de scâncete ascuţite anunţă impactul.  Vasul se scufundă cu fremătări spasmodice şi răsuflări sacadate. Se încovoaie, se răsuceşte, se zbate. Se prăbuşeşte tăcut într-o învălmăşeală de durere şi linişte horcăită. Luminile clipesc spasmodic, se dau peste cap şi se sting, în plesnituri fierbinţi. Osatura trozneşte surd şi carena se frânge, căzând moale pe o stâcă, în zdrenţe de chin. 


Bărcile nu ajung pentru toată lumea. Eşti prins în chingi fierbinţi, fără nici o posibilitate de scăpare. Aerul vuieşte în jur şi bate zgomotos, ca un clopot. Sângele clocoteşte la tâmple şi un firicel de geamăt rămâne agăţat în colţul buzelor. Treptat, negura se întinde prin toate cotloanele fiinţei şi liniştea inundă ciotul de epavă. Murmurul se linişteşte, evadând în depărtări neştiute de nimeni.

Tot ceea ce mai speri este ca măcar aventura să fi meritat. Să nu dispari in neant, ca şi cum nu ai fi existat. Mai speri ca cei care au scăpat, să îşi mai amintească de tine. De vocea ta, de râsul tău, de lacrimile tale. De momentele când erai trist sau vesel; când toastai în sănătatea tuturor, când priveai pescăruşii, când te aplecai pente bord, căutând să străpungi prin negura adâncului. Când munceai pe brânci şi când te odihneai, la umbra unei sălcii. Când te luptai cu vântul, sau când îngenunchiai seara, în rugăciune.

Speri ca cineva să te poarte în suflet, către noi destinaţii. Noi călătorii, noi experienţe.

Închizi ochii, şi speri...aşteptând să te naşti în ceruri.


sâmbătă, 1 iulie 2017

Ce trebuie să faci pentru a fi un om de succes

Gata! Punct...şi de la capăt!
De astăzi - adică nu! De mâine m-am hotărât să fiu şi eu un om de succes! Sincer, nu prea aş fi vrut, că-mi placea cum sunt acum; e adevărat că nu mă pot numi conducător de mase, şmecher, lider, sau măcar fruntaş de clasă...dar nici nu îmi prea doresc asta. Doar încerc să fac ceea ce trebuie, atunci când vine momentul - oricât de greu mi-ar fi. În rest, nu mă agit prea tare; nu-mi fac planuri să conduc lumea, nu am fantezii de mărire, nu îmi desenez traiectorii de evoluţie pentru următorul cincinal şi nici măcar nu vreau să mă afirm prea tare pe undeva.
Aşa era Vechiul Eu.


Noul Eu, însă, e cu totul altceva: s-a născut din ambiţie, după ce s-a-nvârtoşat inima-n mine să ghidez şi eu umanitatea spre lumină şi să fiu (măcar) ca Steaua Polară din capu' la Caru Mic. Păi ce? Până când o viaţă amară şi-un trai în dizgraţie?? Las' că am văzut eu într-un film, că se poate şi altfel! Îmi trebuie, doar, o strategie câştigătoare şi puţină minte; restul se rezolvă de la sine. Nici măcar de bani nu am nevoie, îi folosesc pe ai altora! Adică na...aşa era în "Other People's Money", iar reţeta trebuie să meargă şi în viaţa de zi cu zi - c-apoi ce mai e de la film la realitate?

Oricum, ideea este că sămânţa a fost plantată...şi pentru că atragi ceea ce îţi doreşti şi Universul complotează  la fericirea omului imediat ce acesta este pregătit să o primească, nu ştiu cum se face că de la o vreme, mă tot lovesc de informaţii care să mă ajute să cresc. Nu le caut eu, Doamne feri! Ba chiar mi-e teamă să nu cresc prea mult, că şi aşa am capul mare şi mi-e să nu ajung vreun diform! Dacă era vorba de celălalt cap, mai era cum mai era... Dar aşa, mi-e teamă! Totuşi, dacă înţelepciunea vine la mine, eu ce să fac? Am creierul meu ca un burete de vase: absoarbe tot ce prinde!!

Fără să mai lungim vorba, important e am găsit o minunăţie de filmuleţ motivaţional, care mă învaţă cum să mă autodezvolt rapid şi eficient. Unde mai pui că-i şi cu desene animate, ca să înţeleagă tot prostul. Ceea ce sunt...recunosc. Şi nu mai vreau să fiu, că d-aia stau cu gura căscată - să prind tot ce scapă guru de succes şi să mă fac şi eu, la rândul meu, tot un inteliget. 



Pe şi mai scurt, teoria e floare la ureche: 
1. Fixează-ţi ţeluri pe termen lung: oamenii de succes îşi fixează scopuri pe termen lung şi le urmează pas cu pas, pe când oamenii de ne-succes vor totul peste noapte şi de-a gata;
2. Renunţă să mai gândeşti la scara mică: fii căpitanul propriei tale vieţi;
3. Nu mai căuta justificări: găseşte soluţii! Fii ameriCAN, nu ameriCAN'T. Mă rog...românCAN, nu românCAN'T - ca să adaptăm.  
4. Nu mai încerca să fii plăcut de toată lumea: susţine-ţi punctul de vedere, indiferent de situaţie! Vei pierde unii oameni, dar vei câştiga alţii noi;
5. Renunţă la oamenii toxici şi înconjoară-te de oameni de succes: eşti suma celor mai apropiaţi 5 oameni din viaţa ta. Vrei să ai succes? Caută compania oamenilor de succes, nu pe cea a toxicilor!

Nu e simplu?  Succesul e la 5 lucruri distanţă! Nu 15, nu 20...cum am găsit pe la alţii! 
Dar pentru că (încă) nu mă m-am destupat la minte, am şi eu, nevrednicul, nişte întrebări. Ce, ce, nu mă puneţi la zid, că am voie! Momentan nu sunt deştept şi se acceptă! Când 'oi face nişte paşi în spate şi voi vedea imaginea de ansamblu, normal că mă va păli lumina cunoaşterii şi voi pătrunde succesul aşa cum cerneala penetrează această cretă! 
Deocamdată, însă, stau pe loc şi întreb:
1. Ce înseamnă, mai concret, succesul în viaţă? Se referă la un domeniu anume, sau e atotcuprinzător...Oriunde, oricând vrea muşchiul tău, faci din căcat bici şi mai şi trozneşte?!
2. Cum arată, dom'le, omu' de succes? Dacă sunt deja şi n-am aflat, nu aş alerga, degeaba, după cai verzi pe pereţi? 
D-aia mă gândesc: până la urmă... ce trăsături are omu' de succes? După ce standarde se defineşte? Care e filosofia lui de viaţă?  
E liber să facă ce vrea? Păi şi eu sunt la fel! 
Are timp? Eu am tot timpul din lume...chiar mai mult decât îmi trebuie! De fapt, tocmai mă gândeam să mai vând şi altora, că mă tot împiedic de el prin casă şi mă enervează! 
Nu e stresat? Pfuai de mine...viaţa mea e o vacanţă continuă! 
E milos, bun şi drept? Dacă dau pomană la un amărât, se pune că-s de succes?
Se sparge în cluburi de fiţe şi cheltuie 50 de mii de euro pe o şampanie? Asta-i cocălărime, nu succes!
Are roabe pline de bani? Parcă în viaţă era mai important să ai lângă tine oamenii pe care îi iubeşti, nu tone de bani.
Umblă cu o târlă de femei după el? Mie îmi ajunge una singură...
E pui de Casanova, schimbă gagicile ca pe şosete? Când eram mai mic, oamenii ăştia se numeau fustangii...sau curvari, mai colocvial; nu oameni de succes.
Şi cel mai important: Omul de succes e şi om de valoare, sau ăştia sunt 2 oameni diferiţi?

Scurt pe doi, nu înţeleg care-i treaba...şi nu nu pot să îmi doresc să ajung ceva ce nu stiu ce înseamnă! De succes sunt şi Cruduţa, şi Piticul Porno, şi Hagi, şi Alex Belea, şi Comăneci, şi Guţă, şi Sexy Brăileanca şi...mulţi, mulţi alţi diverşi d-ăştia care nu prea au nimic în comun. Şi dacă nu reuşesc să am în cap harta către destinaţie, cum de ştiu unde să ajung? Şi chiar de-aş face-o...Poate-i nasol, şi mă bag cu mâna la crăpătura uşii, doar ca să am ce regreta!! 

3. Cum arată oamenii toxici? 
Sunt ca balaurii, cu 3 capete? Au ecusoane? Sunt chei şi cu burtă - pentru că au alimentaţie nesănătoasă sau gene cu erori? Umblă cu spume la gură, cum sunt câinii turbaţi? Normal că îmi doresc să îi evit, că nu-s nebun să îmi bag boala în corp cu bună ştiinţă! Bine...doar atunci când fumez, dar aia e o excepţie şi plus că ţine de dreptul meu de om matur. Sau când beau...altă excepţie, pentru că beau să-mi înec amarul - deşi bag de seamă că necazurile mele au învăţat să înoate, că nu mai scap de ele, oricât de beat aş fi!
Revenind... Ce e omul toxic? Vreau definiţia lui din dicţionar, că altfel îmi iau jucăriile şi plec acasă! 
Eu ştiu că toxică e răutatea, doar că ea se naşte dintr-o suferinţă; sau din lipsa unei bune învăţături, sau din înţelegerea incorectă a învăţăturii primite. Şi-atunci ce facem? P-ăia care suferă îi băgăm în ţarcuri, că-s toxici - şi îi ignorăm? 



Unde e spiritul umanisto-iluminist, cu haideţi să haidem, să fie bine şi să nu fie rău? Nu e o datorie morală să îi ajuţi pe cei de lângă tine, mai ales dacă-s şi mai amărâţi?? 

Una peste alta, văd că e bine cu etichetarea, chiar dacă nu e bine.
Dar oricum ai da-o, eu tot praştie sunt -  se pare!! Însă voi fi om de succes...imediat după ce înţeleg şi eu despre ce se vorbeşte în propoziţie. Până atunci, mai bine cântăm un cântecel: