vineri, 12 ianuarie 2018

Toate-s vechi si nouă toate

...pentru că nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă... doar se transformă.



Şi fiind un început de an, zic să ne bucurăm şi să mergem înainte, cu speranţa unui viitor mai bun.

Vin sărbătorile, vin sărborile...


Ho, că am rămas în urmă!
Trec sărbările, trec sărbătorile...şi au trecut, ca acceleratul prin haltă. 
Revelionul la fel...până la urmă, este doar o noapte. Nu înţeleg prea bine de ce petrecerea asta trebuie să dureze până dimineaţa. Nu înţeleg  de ce trebuie să ne dăm peste cap, să ne punem coarne şi să ne destrăbălăm. Adică, na...vorbeam cu o prietenă şi îmi spune că de revelion s-a culcat la 1, ca pensionarii. Eu m-am culcat la 6, c-am vrut să văd cum e să pierzi o noapte. Şi nu m-am simţit nici mai voios, nici mai norocos, nici mai deosebit. Cred că cel mai important este să petreci timpul alături de oameni dragi, nu neapărat să te prindă zorii zilei gâlgâind şampanie - pentru că aşa se face, pentru că-i revelionul, se ştie! O serbare prefabricată, inventată de mâna omului, ca să mai pună un umăr la dezvoltarea societăţii consumiste.
Eventual, dacă vrei să o arzi sensibil, poţi spune că noapte dintre ani este o metaforă ce simbolizează sfârşitul unui drum plin de obstacole şi apucarea către zări mai albastre. "Punct; şi de la capăt" - ca să citez un clasic în viaţă.

Dar asta o poţi face oricând, cu orice ocazie. Nu-ţi interzice nimeni nimic şi nici să fii cum îţi doreşti, fix când crezi de cuviinţă. Şi dacă e să fim corecţi până la coadă, de ce să punem punct şi să pornim de la capăt doar o dată pe an? Hai să serbăm un Săptălion... nu ar fi mai productiv? 
După fiecare weekend, ştergem tot ce a fost rău şi începem săptămâna cu speranţă, încredere şi planuri noi. Adică...frate, de ce trebuie să târâm regretele şi neîmplinirile un an întreg după noi şi să ne facem curăţenie în suflet abia când au trecut 365 sau 366 de zile? Dacă am igieniza după 7 zile, facem gâlci în gât? Ni se pune vinul de-a curmezişul? Se face gaură-n cer că nu le mai dăm de lucru la pshologi şi rămân săracii oameni pe drumuri?

Sau şi mai bine...propun un Zilion! Fiecare dimineaţă e un nou început în viaţă! Pam-Pam!
A apus soarele, pac! Ne-am liniştit...mâine e o altă zi. Ne trezim, "Bună dimineaţa, preţuieste viaţa! Te invit la o cafeluţă."


(Like dacă vă place, share dacă sunteţi de acord, subscribe - pentru urările de seară, aniversări, sărbători legale şi alte cumetrii!)

Şi apoi ne punem pe noi haina a mai bună şi avem şansa să fim mai voioşi, să facem totul mai bine, să fim nişte oameni noi! 
Frumos, elegant, fără zbânţuială, programări la coafor şi toalete extravagante! Hai să revenim la simplitate şi să ne bucurăm de sensul lucrurilor, nu de opulenţa înfăţişării lor!

C-apoi nu mâncăm cu 7 guri şi oricum răsfăţul culinar şi cel financiar din noaptea dintre ani ne costă o găleată de stres, strâmtorare la buzunar şi multe păreri de rău. 
Dacă am avea Zilion în fiecare seară, în primul rând, consumi mai puţin. Nu te mai îmbeţi ca porcul, cu te mai încurci în coafuri şi ţinute cu ştaif. Pentru că, eu cred că toate nebunia asta a exceselor de reveliune este iniţiată de o unică expresie: "O dată-n an". Pe sistem: "Hai mă...chiar o dată-n an nu merit şi eu o cină bogată? Din toată sărăcia, tot pun cele cuvenite pe masă! Tot mă duc la make-up artist, tot îmi iau o textilă de câteva mii de lei, tot petrec la un restaurant! Pentru că, măcar o dată-n an, merit".
Şi apoi, de la anul, să fim mai buni, mai curaţi. Cele rele să se spele, cele bune să se adune. Sorcova, vesela, să trăiţi şi să-nfloriţi! Să vă fie casa casă, să vă fie masa masă, aho aho! Ciufuliţi-l pe Vasilică, ca s-aveţi noroc tot anul!!

Bun!
Hai să fie zilnic chestia asta! Mâncăm o ceapă cu mămăligă - c-apoi nu ne permitem aşa de des să mai facem aroganţe financiare - şi trecem la partea spirituală: cele rele să se spele şi cele bune să se adune. Să ne propunem zilnic să fim mai buni, mai mulţumiţi, mai cu lumina sărbătorilor în suflet. Tare ca piatra, iute ca săgeata, în fiecare zi! Să sperăm, să iertăm, să nu ne doboare, să ne sculăm...d-astea de-ale doririlor aniversare...dar nu o dată pe an, ci zilnic.  
N-ar fi frumos?

Hai, la mulţi ani ziua de azi!
Să fim, să avem, să ne-mplinim, să visăm, să vedem, să ne plimbăm...decât mult şi fără rost, mai bine puţin şi prost! 
C-apoi le-om drege pe toate...sănătate să fie!

marți, 26 decembrie 2017

Colindă cu Hăi-Hăi!

Iată vin colindători...florile dalbe, noapte pe la cântători, florile dalbe!!

Colindele sunt primul semn că vine Crăciunul. Înainte să fim mai darnici, mai frumosi, mai cuminţi, mai cu lumină în suflet, apar colindătorii. Şi este bine.
Când eram mai mic, mă-ncingeam cu o talanga vreunei vaci din vecini şi porneam pe uliţe, la cântat. Eram mic şi singur...aveam traistă pe după cap, poezia mi-o ştiam şi mă bucuram enorm când primeam covrigi, nuci, biscuiţi populari sau - Doamne ajută!, câte o portocală. Dacă mă mai procopseam şi cu câte o monedă de-un leu, deja eram într-al noulea cer de fericire! 
Bine...mă mai muşca şi câte un câine, mă udam până la piele, răguşeam -  dar mă duceam acasă doar când pantalonii de lână îmi îngheţau pe mine şi se făceau tari ca o scoarţă de copac, de nu îmi mai puteam mişca picioarele în dânşii. 
Asta era de Neaţaluş, pe 23 decembrie, seara. Neapărat. Nu se exista să plec în altă zi.
Urma Pluguşorul, tot cu talanga de după gât. Apoi colindul cu grâul verde, în prima zi de anul nou. Uneori mă duceam şi cu sorcova, chiar dacă părinţii mă certau, pentru că doar fetele mergeau la sorcovit. (Poftim discriminare!)  

Deja la Pluguşor, Grâu şi Sorcovă, se colinda pe bani. Mulţi, puţini, nu conta...tot ce primeam, pupam şi băgam în traistă! Era altfel atunci...lumea mai primitoare, chiar mai răbdătoare. 

Acum, însă, ne-am schimbat. Mult. Colindele se mai păstrează, nu-i vorbă...doar că haotic. Şi practic, parcă  nici nu mai sunt colindători, ci doar cerşători. Cerşătorii de Crăciun.
Îi vezi de cum a trecut Sfâtul Nicolae...grupuri de 5-6 bărbaţi în halate albe; unul are un preş în cap şi zice că-i capră, altul o tobă legată la brâu. Intră prin magazine şi curţi, sau te asaltează pe trotuar, în duduit de tobă: Hăi-hăi-hăi! Hăi-hăi-hăi! La-mulţi-ani-cu-sănă-ta-te, tot-de-bine-s-aveţi-parte! Hăi-hăi-hăi! 
În primul rând, ăsta nu e colind...şi în al doilea rând: Staţi, fraţilor, că la Capră se vine la final de an! Ce căutaţi de pe acum?? Dar de ce nu veniţi din octombrie, ca să fiţi siguri că vă strângeţi banii? Şi zice unu':  "Ştiţi, că la noi în Maramu' aşa se face...". No, bine...zic! Atunci mereţi voi la Maramuu vostru şi veniţi la mine când se vine aici! La gătatul anului, nu acum!
Asta e cazul fericit în care poţi da replica şi colindătorii sunt oameni de înţeles. Dacă au ceva tărie la bord, ai pus-o...fără 50 de lei nu scapi. C-apoi cât să le dai? Câte un leu? Cică-ţi baţi joc de ei şi-ţi iei o scatoalcă!
Dacă mai eşti şi femeie, sau vreo tânără domniţă, ai pus-o de două ori...rămâi şi fără bani, plus că îţi şi ştergi cu mistria respectul şi avansurile neghioabe din obraz.

Eram zilele trecute într-o papetărie. La un moment dat se deschide uşa de la intrare şi apare un cap de ţigăncuşă: "Primiţi colindul"? "Nu - zice vânzătoarea, că v-m primit şi ieri. Şi oricum nu am ce să vă mai dau"! "Haideţi, doamnă, că-i Crăciunul..." - şi deschid uşa, mai năvălesc hlizindu-se încă 2 fete şi se pun pe cântat: "Deschiiiiide uşşşşşaaaaa creştineeeeee...că venim şi noi la tine, la mulţi ani, mulţi ani, cu bine!" Apoi, pe nerăsuflate: "Şilaanulcândvenimtotaşasăvăgăsim!" - şi-mi bagă un coş sub nas, să le pun bani în el, pentru colind. 

Le-am dat, cumva de jenă. La fel ca şi săraca doamnă de vindea..
Dar nu aşa se colindă. Nu cu agresivitate şi nu în bătaie de joc. Nici cu înjurături, nici cu cerşeală.
Colindul nu este despre bani sau covrigi, ci despre o stare. Prevesteşte un eveniment important în istoria omenirii...şi nu, nu e vorba de tăiatul porcului. Şi nici de venirea lui Moş Crăciun. 



Mă rog, chiar ne împiedicăm în toate detaliile?
De fapt, ia stai! Poate-s prost şi învechit...hai să ne unificăm, cumva, în manifestări!
Propun să fie Crăciun în fiecare zi! "Dacă-n fiecare zi, Crăciunul ar veni, ce bucurie ar fi"! Perfect, să fie Crăciun! Zilnic! De 2 ori pe zi, ca să fim siguri!
Sau, mai simplu...colindăm fără Crăciun. Pur şi simplu, plecăm cu urătura prin sat: la Sfântul Ion, la Paşte, la Sfinţii Împăraţi, la Adormirea Maicii Domnului. De fapt, ptiu, am o altă idee genială! Hai şi mai simplu: ne colindăm în fiecare zi! Şi eficientizăm procesul, ca să ştim o treabă: "La mulţi ani ziua de azi - marcă banul!" - cu varianta rezumat cu urările subînţelese, când ne presează ceasul: "Bună ziua - marcă banul"!

Noroc că nu toată lumea este în viteză. Desigur, se scoate în evidenţă aspectul urât al societăţii... Este mai simplu, mai şocant. Uneori cred că şocul, explozia, cutremurarea conturează, de fapt, singura stare care ne mai scoate din letargie. Din tristeţe. Suntem ca nişte bolnavi în moarte clinică, ce mai au câte o tresărire doar când padelele de pe piept ne mai administrează câte un electroşoc. Doar atunci mai bate puţin inima.
Ştiu, e urât. Şi totuşi, mă uit în jur şi văd oameni din ce în ce mai apăsaţi. Tineri sau bătrâni, nici nu mai contează...viitorul este o angoasă fără perspective. Şi fără bucurie. Zapam astăzi pe net şi dau peste un...profil? Nu ştiu, Habar nu am...oricum, era poza unei domnişoare care se autodescria: "1,52 m de anxietate şi 21 de ani de tristeţe!". Chiar m-am cutremurat. 
Altă amică îmi spune, cu ocazia unei convorbiri telefonice: "Sunt depri, nu am nimic din ce îmi doresc. Nu am chef de nimic, nu petrec nimic. De ce aş face-o"?

Hai mă, chiar aşa? Am ajuns să ne reducem viaţa doar la nelinişte, spleen, tulburare, deprimare şi stres? Acuma recunosc...nici eu nu aveam toată ţigla pe casă când era mai tânăr...şi în multe momente m-am regăsit în simbolism. Dar nu am fost chiar muzul lui Bacovia, 'n puii mei!!
De cele mai multe ori, viaţa e nasoală. Are momente grele. Aşa merg lucrurile, nu le poţi schimba! Ori ţi-o faci cu mâna ta şi tragi ponoasele unor hotărâri greşite, ori pur şi simplu, se întâmplă rahaturi! Dar chiar aşa, nu mai există nimic să te bucure? Nu mai există nici o secundă de linişte? 
Eu am mâncat azi o prăjitură...Scutecele Domnului. Cele 3 minute cât a durat să-mi termin bucăţica au fost în top 2 momente mişto de anul acesta! Simţeam aroma de nucă şi vanilie de la cerul gurii până-n fundul creierului şi vârfurile degetelor - pe cuvânt de vă mint! A fost o delectare, o superbitate, o sculpură pe bobul de muştar! Mona Lisa lui da Vinci, concentrată într-o linguriţă! 

No, mai pot spune că-s trist? Pana calului, aş minţi! 
Şi apoi mai e o problemă: de ce aş alege să minimizez importanţa clipelor frumoase din viaţa mea, pentru a permite doar angoaselor să mă definească? Mă fac mai sensibil, mai inocent? Atrag dragostea în viaţa mea? Adică nu ştiu...mă tot întreb unde-i logica când simţi nevoia să te prezinţi cu fricile tale. Sau cu bolile tale. Sau cu defectele tale.
În curând o să ajungem la dialoguri de genul: 
"Bună, sunt Ixulescu!"
"Bună...eu sunt...de fapt nu contează...dar îmi vine să-mi tai venele pe lung. Şi mă întreb de 21 de ani de ce nu o fac. Sunt un copil mic şi singur, care are nevoie doar de ocrotire. Salvează-mă! Fii eroul meu, te implor! De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?"

Fericire! Ieee!!!
No, d-aia colindăm în halul ăsta! Pentru că nu mai ştim ce e bucuria. Şi nu poţi oferi ceva ce nici măcar nu mai ştii că există. Dacă doar ar lipsi, nu e problemă! Foamea vine mâncând! Încercând să o dăruieşti, te împiedici şi tu de ea, în mama mă-sii! Pleci la urat, calci într-o balegă, te pufneşte râsul şi tot ieşi din "depri"... dar dacă nici nu ai deschidere, cam nasol! Nimeni nu bate la porţi închise!  

Mă oftic, viaţa ar putea fi altfel. 
Sau...la fel...dar noi am putea fi altfel. Am putea să o percepem altfel. Poate mai cu detaşare...fără aşteptări nu există dezamăgiri. Iar fără dezamăgiri nu sunt motive de tristeţe. 

Uneori, societatea pare o pată uriaşă de mucegai. Dar  chiar dacă ar fi aşa, tot mai există şi flori, din loc în loc. Se mai găsesc oameni, şi nu puţini, care încă mai au puterea să dăruiască. Să vestească bucuria; să facă slalom printre neajunsuri, să le ducă-n spate cu demnitate. 
...şi să colinde. Pe uliţă, prin tramvaie, pe la scări de blog, poate chiar în gând.

Încă e bine.



P.S.: Dacă nu v-a trecut depri până acum, ascultaţi colindul de mai sus, fără sonor. Dirijorul face toţi banii!!
Bine...e impropriu spus "ascultaţi"; dar aţi inteles la ce mă refer. :D

miercuri, 6 decembrie 2017

Încurcături de limbă şi stil

No... ni mă la el, că iar se gată anul! Să-mi trag pălmi...nici nu am realizat cum o zburat vremea frecând menta la umbră şi cântând din frunză: Cri, cri, cri, toamnă gri!

Nu contează, ştergem totul!
Ce-a fost, a fost...punem punct. Şi de la capăt! Astăzi, acum, în acest moment, îmi întocmesc un nou plan cu obiective pentru anul viitor - care se va intitula, sugestiv "PLANUL MEU PENTRU LA ANU' " :D

Fără alte comentarii, să-i dăm drumul!

PLANUL MEU PENTRU LA ANU'
- testimoniale - 
(nu ştiu, sigur, ce înseamnă; dar e cu romgleză şi pare bine)

1. Prima dorinţă pe listă şi cea mai arzătoarea este...nu, nu dragostea. Bine, aia...dar sub altă formă. Vorba cântecului: Ken leee...to libudibu dau ciu! - de Maria din Carei, desigur.



Până la ea (dragostea, nu Maria), însă, trebuie să rezolv o altă problemă, şi mai importantă:  LIMBA.
Băi fratele meu, vorbesc serios! E chiar un dicton, un postulat de ţinut minte! Subliniat, îngroşat, bolduit, încercuit: Fără limbă, nu rezişti în dragoste! Clar!
De fapt, să nu ne îmbătăm cu apă rece: fără limbă, nu ai trecere pe nicăieri! Practic, nu contezi! Eşti ca apa: incolor, inodor, insipid! Eşti omu' invizibil. Fiul ploii. Rupt în 3 litere, de-a dreptul! Iar dacă s-a ajuns în acest punct, rezolvarea e simplă: "Te du, dară!"
...asta aşa, ca să nu ajungem la dramatisme d-alea de suferind: "Şi te-ai dus dulce minune şi-a murit iubirea noastră... floare albastră, floare albastră! Tare-s mic şi necăjit, cri cri!". Ce zici? Da, ştiu...a sărit placa şi am nimerit altă poezie! Las-o că merge şi aşa!

Una-n-tr-una, e naşpa. Logic. Nu susţin. Dor şi alean, corason espinado. Câh!
Neapărat, trebuie să rezolvăm problema asta...şi să folosim, dom'le, aceeaşi limbă! Bine, am înţeles... Cu toţii suntem români! Ochei! Şi cu toate astea, ne înţelegem ca cucu-n gură! Deci zic să ne standardizăm, cumva!  Să ne pricepem şi noi unii cu alţii când comunicăm, ca să nu ne mai dăm speranţe false. Păi nu?

Spre exemplu: "Te iubesc". Ce înseamnă asta? În principiu totul; conform realităţii...nimic! Eu cred cu tărie că dragostea este dăruire, eternitate, forţa motrice a universului. Capacitatea de a depăşi orice obstacol în cuplu, atâta timp cât există acest liant invizibil, dar incasabil şi indestructibil. E o vorbă de la chinezi, pe care o mai amintesc din când în când: iubirea înseamnă să nu îţi doreşti să schimbi coliba pe un palat. Scurt pe doi!
Pentru alţii, însă, dragostea reprezintă supremul egoismului. Maculatură destinată naivilor. Un mijloc de manipulare în masă, pentru satisfacerea propriilor dorinţe. E ca pupatul copiilor la alegeri, o mascaradă! Iar dacă s-o gătat şi te apuci să întrebi, vreodată, de ce nu te mai iubeşte Gingirica, de fapt, întrebarea corectă este: "De ce nu o mai pot manipula pe Gingirica? Când s-a făcut aşa deşteaptă şi a ieşit de sub controlul meu"? 
Nu vă inflamaţi, nu-mi săriţi în cap, că nu o spun eu, ci psihologii! Închinăciune lor!

Na, mai pricepe ceva din asta! Ce înseamnă "te iubesc"-ul? Ori laie, ori bălaie...că două normalităţi nu pot exista, la fel cum două corpuri nu pot ocupa acelaşi spaţiu, în acelaşi timp şi în aceeaşi dimensiune.

Altă situaţie: ies la un pahar de răchie cu pretenarii. No, şi din vorbă-n vorbă, ce puteam să discutăm noi, flăcăi destoinici şi mândreţe de tineri: despre gagici, desigur. Eu, băiat finuţ, n-am ce face şi numa' ce zic, privind spre stânga (semn că nu mint, conform cărţii de limbaj al trupului): "Mi-ar plăcea să am o familie, să ştiu c-am făcut cheag într-un loc. C-apoi ştiţi cum e...mâine poimâine te uiţi în urmă şi te întrebi: Ce-am făcut toată viaţa? M-am beţivit ca porcu', m-am dat în tiribombe şi mi-am făcut de cap! Şi ce las în urmă? Nimic! Aşa, cu familie, se mai lipeşte responsabilitatea de om. Te duci acasă ştiind că te-aşteaptă cineva, nu intri pe uşă şi hăuleşti de nebun, ca-n peşteră! Te mai distrezi, retrăind copilăria alături de piciul din dotare; ţi se umple inima de mândrie când îl auzi cum rosteşte primul cuvânt. Te oferi zi de zi şi construieşti viitorul umanităţii."
Şi-mi zice un amic: "Băi, tu eşti zăbăuc? Ţi-ai luat creier de la second? Ai picat în cap când erai mic şi ţi s-a dus mintea-n călcâie? Să-mi trag palme, smoc de flori pe subsuori îţi mai trebuie şi eşti tatăl anului! Păi la ce pielea mea îţi trebuie familie? Eu am, na, şi nu ştiu cum să scap de ea! Kinderu' orăcăie de zici că-l chinuie strechea şi mă freacă la creieri că vrea toate minunile ce le vede prin desene! Nevasta e Hitler - mustaţa-i mai trebuie... Mă ia la raport de cum deschid uşa!



Îmi crapă capul de stres! Nu tu meci, nu tu ieşiri pe nicăieri...ce-i al meu, e al ei; ce-i al ei, e doar al ei! Şi mă toacă la cap toată ziua cu mofturile ei! Că hâr, că mâr, tot timpul vrea ceva, tot timpul stă cu gura pe mine. Mă sufoc, vreau spaţiul meu propriu şi personal! Mama mă-sii, vreau să mai trăiesc şi pentru mine, că nu m-am născut să fiu sluga lor! Doar mi-am luat femeie să-mi spele şi să-mi calce şi să-mi facă mâncare, nu stăpân, care să-mi ceară socoteală! Bro, ascultă la mine: Bărbatul care nu are noroc la femei, nu ştie ce noroc are!"

Deci, până la coadă, ce mai înseamnă familia? Blestem sau binecuvântare? Nu de alta, dar poate mă scap prin tramvai pronunţând "familie" şi se simte cineva ofensat, cic-am înjurat! "Ai spus cuvântul cu "f"! Mama ta de bădăran, nu ţi-ar fi ruşine obrazului!

Serios, situaţia e groasă rău! Hai să ne egalizăm în vreun fel...să propunem un STAS, vreun niscavai ISO...sau măcar o nomenclatură IUPAC! Ceva, orice care să ne aşeze pe aceeaşi treaptă semantică, fără a anula părerea nimănui - că doar nu suntem xenofobi! 
Staţi să mă gândesc...ŞTIU! Fiţi atenţi aici, idee genială! Lovitură de teatru! Cutremurător! Breaking news exploziv: nu mai spunem nimic. Doar arătăm o poză...o ieroglifă! Nu glumesc! Am auzit că fost unu', Bulion...nu! Şampolion, care le-a descifrat. Le băgăm iar în uz, nici o problemă! Anul viitor se poartă vintage!

Să smulgem răul din rădăcină şi să îndepărtăm confuziile! Propun simplificarea limbii române şi întoarcerea la originile civilizaţiei - cu un update, că d-aia a evoluat tehnica şi nu mai scrijelim în piatră! Deci, folosim emoticoane! Sau desene rupestre pe foaie, ca să nu-i discriminăm pe cei care nu se bucură de binefacerile internetului!
Iar unde grafica nu îşi găseşte locul, construim termeni prin asociere; uite, spre exemplu, eu nu înţeleg de unde vine cuvântul "antiperspirant". Ce-i cu el, ce înseamnă? În urma unui sondaj de opinie, specialiştii britanici au concluzionat că e un produs folosit împotriva transpiraţiei. Hai, mă, las-o slobodă...ce-i comedia asta? Nu e mai logic să spui "ANTI-TRANSPIRANT"? Că tu transpiri, nu perspiri!
Un alt cuvânt la care am o problemă: "manichiură". De ce? Simplu...omul are mani, sau mâini? Zi MÂINICHIURĂ, că d-aia scriem şi vorbim ca cizma...nu mai facem asociere între cuvânt şi obiectul pe care îl desemnează!

Aşa eram la cumpărături şi-mi sare în ochi o ofertă de nerefuzat:


M-am bucurat enorm! În sfârşit, pohta ce-am pohtit - mai ales că după câte-am pătimit, îmi poţi spune Nepieritorul! Eye of the tiger! Suport orice, nene! Şi pahare, şi sticle, şi daminegene... Bere, vin, ţuică! Beau whiskey ca pe ceai, de ţi-e mai mare dragul!!! La bax, la budan! Set de 6 bucăţi, de 10, de 12...puii mei, sunt Rambo - partea a treia! Rezist la ce vrea duşca ta!
Să vină bucăţile!!!!

...Şi cam gata cu lista! Mai bine puţin şi prost, decât mult şi fără rost! 
Plus că nu îmi place ideea aia cu ţintitul către soare, ca să ajung, măcar, printre stele...e ca şi cum mi-aş dori o maşină, dar tre' să fiu mulţumit că am reuşit să-mi iau trotinetă! Ha!? Păi ori îmi doresc şi mă zbat să îmi îndeplinesc visul, ori nu-mi mai doresc şi stau pe coada mea, liniştit!

Până una alta, îmi vine să mă duc într-o vacanţă! Vorba unei vecine: "Gata, m-am săturat! Am nevoie de o pauză...Plec! Mă duc la mare! Mică am şi acasă... "
Acuma, şi eu plec; atât că nu ştiu, sigur, unde 'oi ajunge, că nu am destinaţia setată în cap. Dar aş lua-o de ceancaliu peste dealuri! Vorba 'ceea: "Pe drumul care mi-i drag, nu am treabă; dar îmi fac!"
Iar mie chiar mi-i drag să umblu. Prin vecini, printre vecine... Azi aici şi mâine, colo! De fapt, nu stau p-acasă nici cât ai fierbe un ou! 
Ceea ce este perfect normal... Zodia mea cică-i înflăcărată! Zvăpăiată, cu dor de aventură! 
Na, bun. Şi cine sunt eu, să mă pun de-a curmezişul astronomiei? Stelele îmi vorbesc - iar eu tac sfios, ca Şeherezada la ivirea zorilor! Că doar nu-s nemernic, să contest înţelepciunea cu tradiţie de mii de ani!

Şi cu asta v-am lăsat, plec pa! Mă duc să ud buretele...şi cine ştie pe unde ajung?!
...iar până mă întorc, să cânte muzica!!!!

luni, 27 noiembrie 2017

Viaţa în Black. Black Friday!

Nu vă supăraţi...ştie cineva dacă s-a terminat Black Friday? Că deja am ajuns la supraplin cu nebunia asta şi am impresia că durează de-o eternitate!
Iniţial, speram că scap repede...adică e o zi. Pică într-o vineri şi ţine 24 de ore. 86 400 de secunde. Cum vin, aşa se duc...simplu! Da' de unde, frate? La noi şi joi, tot vinerea neagră e! Marţi - tot vinerea neagră; duminică, tot vinerea neagră! Primăvara, vară, toamnă, iarnă, luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă sau duminică, tot vinerea neagră este. Viaţa întreagă pare că a devenit un Black Friday perpetuu, care începe şi se termină, într-un ciclu infinit.
Bine, acum sunt rău şi exagerez. Mai fac şi reducerile astea câte-o pauză de piş, că nu pot să stea înţepenite pe raft. Au şi ele drepturile lor!

În plus, mă enervează denumirea în sine a acestei sărbători. Când aud de "Vinerea Neagră", primul meu gând este să ţin un moment de reculegere pentru cine ştie ce măcel internaţional. 'Or fi mai dărâmat teroriştii nişte gemeni; 'or fi explodat multe milioane de oameni; s-o fi reeditat Noaptea Sfântului Bartolomeu...care da, într-un fel, chiar s-a cam întâmplat: vineri a fost un atentat terorist în peninsula Sinai, cu 300 de victime. Aţi auzit ceva despre asta? Aveţi dreptate, nici eu..decât pe scurt şi fugitiv! Dacă ar mai fi murit 3 francezi pe la vreo redacţie, toată planeta era Charlie! Făceam talk-show-uri zi de vară, până-n seară; ne puneam steaguri pe poza de profil, se inventau meme-uri pentru facebook, era tot o plângere şi-un suspin! Noroc că nu a fost cazul...iar dacă e să gândim logic, până la urmă ce mai reprezintă 300 de oameni, în ziua de azi? Şi unde, în Egipt? Acolo e Lumea a Treia, să fim serioşi!  Dacă ar fi fost vorba de vreo ţară civilizată, poate aş fi vărsat o lacrimă! Dar aşa... 
S-a menţionat, s-a bifat evenimentul, continuăm jurnalul de ştiri!  

...şi revenim la Vinerea Neagră...care, în ciuda numelui, nu e cu nici un doliu! Slavă Domnului, nu se întâmplă nimic rău! Dimpotrivă, e cu veselie şi bucurie: sunt reduceri masive la toate produsele! Iar, negrul, doliul, este o metaforă pentru masacrarea preţurilor. Ceea ce e de bine!

Acuma, ca să fim corecţi până la capăt, desigur că nimeni nu e interesat să vândă ieftin. Şi nici nu contează asta... Black Friday nu e despre reduceri, ci despre tentaţia reducerilor! C-apoi, să o luăm logic: Dacă ai 7500 de lei şi te îmbrânceşti în magazine ca să apunci cel mai nou model de LED 3D, 4K, Supersmart tv cu net, volan din piele şi climă bizonică - că e la reducere, nu rămâi muritor de foame pe marginea şanţului dacă ţi-l iei cu 8000, preţ neredus, în orice zi din an! Puii mei! 
Dar nu se mai gândeşte nimeni la detalii d-astea... şi ţi se construieşte instinctul pavlovian numai când ţi se repetă zilnic: reduceri masive, supermasive, gigantice! Vino la noi şi fii campion la şopinguială,  pentru că meriţi! Ura!!!

Am observat lucrul asta la mine - d-aia zic. 
Nu sunt un cumpărător de meserie, nu stau toată ziua prin magazine. Iar când o fac, iau cam ce am nevoie, nu mă arunc la orice mă încântă pe moment. Şi totuşi, când se apropie un nou Black Friday, parcă tot aş cumpăra ceva...care nu îmi foloseşte pe moment; dar...mai ştii? Omul înţelept îşi face iarna car şi vara sanie. E bine să fii pregătit pentru orice...PLUS CĂ E LA REDUCERE! 
REDUCERE, REDUCERE, REDUCERE, PROFITĂ ACUM!! 
Şi eu, ca un elev docil ce sunt, ascult sfios...şi abia aştept ziua fatidică, ca să fac şpagat printre reduceri! Pentru că sunt un profitor (şi un manipulator), desigur! Da, da, da! Vreau să mă îmbăiez în reduceri, să mă ung cu ele pe trupul meu cel flămând de promoţii! Cum era cântecul? Schneller, schneller, das ist gut!!! Vreau să le strâng şi să le smotocesc şi să le drăgălesc şi să le iubesc şi să...gata, frână! Mai povestesc după miezul nopţii ce le mai fac... 



Asta este Vinerea Neagră. TENTAŢIA.
Mai dăunăzi citeam despre FOMO, noua afecţiune a secolului. Stai, stai... Ce mă?? Say again, că nu am înţeles...homo? Nuuuuu, că aia-i (altă) normalitate! Era FOMO: fear of missing out. Teama de a pierde ceva important, cât nu eşti conectat la minunăţiile internetului. Ideea că indiferent ce am avea, după colţ, în lumea largă, oriunde, ne aşteaptă ceva mai bun. Mai frumos, care ne va împlini mai mult. Şi vom fi mai fericiţi. 
Mai pe româneşte, vorbim despre tentaţie.

Nu ne mai place ce avem, sau ce suntem. Prea puţini se mai trezesc dimineaţa, se privesc în oglindă  şi vor să fie ei înşişi. Cuvintele magice sunt "altceva", "altcineva". Cu toţii vrem schimbare...Pentru că se poate! Viaţa e frumoasă, fericirea pluteşte în aer! O uşă închisă înseamnă posibilitatea de a deschide altele.... iar tu trebuie să ai maturitatea de a pune punct şi a o lua de la capăt! Fericirea e doar a ta şi te aşteaptă! Da, da, aşa este! Ştiu eu pe cineva, cumnatul fratelui socrului soţiei, verişoara tatălui celui în cauză, care chiar aşa a păţit şi într-o clipită şi-a schimbat viaţa! Gândeşte pozitiv, se poate!! De ce să #rezişti (cu haştag, desigur, că e marca înregistrată), când poţi să #schimbi?

Şi aşa dăm în boală. 
Tentaţia, FOMO asta de care vorbesc străinii, nu e ceva nou şi nu se aplică doar tinerilor care îşi pierd sensul de a trăi, dacă nu sunt conectaţi la pulsul societăţii 25 de ore din 24 - de teamă să nu rateze ceva mişto.



Nu, nu...staţi liniştiţi, că ispita este veche pe planetă, i-a decăzut pe oameni încă de la început. Iar acum creşte odată cu ei, se modelează şi îmbracă noi forme, care mai de care mai interesante!
Ceea ce e de bine şi se mulează perfect pe tendinţele de moderne, de upgrade continuu. Nu te mai aşezi la casa ta, că nu eşti nebun să stai într-un loc! Domne feri, apără şi păzeşte! Plus că dacă stai, îţi stă norocul! Deci, trebuie să ieşi din zona de confort şi printr-o gândire în afara cutiei, să creşti şi să te dezvolţi spre o zonă de confort mai uluitoare! Iar când ai atins-o, nu te lenevi! Cu o altă gândire în afara cutiei, cu determinare şi luptă cu sinele interior, vei reuşi să ieşi din zona de confort - pentru a-ţi căuta zona de confort! 
E logic, în pana calului! Vreau şi eu!! 

STOP! 'Tu-te-n blestem, că n-am cutie! Fără cutie, nu am în afara cui să gândesc! Fără gândire, mi se duce viaţa de râpă! 
Hai că fug la non-stop, că poate mai găsesc deschis, să-mi iau şi eu vreun sertar, ceva, dacă nu găsesc ce-mi trebuie! Un coş, un castron, măcar un ţoi! Orice! Că n-o fi necazul chiar atât de negru...şi după ce-mi muncesc creierii toata noaptea asta, de mâine nu mă fac eu Gabi 2.0? Păi ce părere-ţi dai?

No, bun, am fugit! Pa!
Până mă întorc, las fundal muzical fain - să treacă timpul mai plăcut:

luni, 20 noiembrie 2017

Spirit de observaţie

Citeam, aseară, un articol de care m-am împiedicat pe internet...era ceva despre soarta Românicii noastre dragi, care se află  de 27 de ani pe mâna unor ticăloşi + mafioţi + cămătari + nenorociţi. Şi vai, şi vai, totul se termina apoteotic, cu o întrebare retorică: "ce se va alege de noi?" 
Scriitura în sine, m-a amuzat - de ce să mint? Specialiştii de ocazie sunt la ordinea zilei...ceea ce e perfect normal, până la urmă. Că d-aia trăim în era comunicaţiei...ca să ne comunicăm fiecare părerile. Bune, proaste, sunt ale noastre. Şi eu fac la fel, până la urmă! Îmi descriu propriile viziuni asupra vieţii, profitând de acest preaminunat blog.

În fine...să depăşim momentul, nu vreau să mă laud! 
...Şi oricum, nu vroiam să scriu despre articol, ci despre comentariile de la articol. Băi frate, conducătorii noştri au numai calităţi rele! Perfect de acord! Problema cea mai mare este că ei sunt ceea ce avem noi mai bun, se pare...o imagine care se conturează, cu claritate, citind comentariile articolelor de pe diverse site-uri. Acolo, lumea se întrece în păreri şi mai ales acuze / jigniri / injurii la adresa celor care au altă specie de păreri. Sincer...m-a apucat sila. Aceeaşi silă pe care am simţit-o atunci când am citit altă ştire, referitoare la o bătrânică ce a donat 10.000 de lei pentru Catedrala Neamului, având o pensie de 500 de lei. Şi în acel caz, poporul se întrecea în răutăcisme...unii făcând-o pe femeie cu ou şi cu oţet pentru că a îndrăznit să dea bani nenorociţilor de popi, alţii lăudând-o, alţii profitând de ocazie doar ca să dea cu noroi în stânga şi în dreapta. 
Nu am înţeles nici scopul reportajului-articol, nici rostul comentariilor. Problema era simplă: un om are banii lui proprii şi personali, pe care îi dă. Treaba lui cui. Putea să le dea foc în stradă, sau să îi mănânce pe pâine. Putea să construiască un spital, să îi îngroape, să pună silicoane căţelei din ogradă, sau să îşi cumpere tone de acadele. E dreptul lui. Şi nu ai de ce să te bagi tu, ca musca-n coada calului!
Dar nici în acel caz nu m-a frapat articolul în sine...ci răutatea şi invidia oamenilor. A noastră, a superbului popor, care suntem conduşi de nişte nenorociţi.

Chiar: ce se va alege de noi?
Până una alta, cred că suntem cam prea stresaţi şi nu mai vedem pădurea din cauza copacilor...Aşa că repulsia resimţită anterior a născut în mine dorinţa şi nevoia de a mă bucura. Cam greu să mai faci asta în zilele noastre...dar cine caută, găseşte :) 

...şi aşa am descoperit ceva foarte tare... un alt material incendiar, desigur, care instiga la revoltă şi nemulţumire publică: cică principesa Margareta va primi salariu de fost şef de stat. Sincer, mă doare-n cot! 
Ceea ce mi-a atras atenţia, însă, a fost fotografia care însoţea ştirea de senzaţie:



Ce??? CUM??? 
Să-mi trag pălmi, nu ştiam că Margareta e nevasta lu' Rocky "Armăsarul Italian" Balboa! Hmmmm...Armăsar...sună bine. MUUUUULT MAI BINE decât Duda. O înţeleg pe biata femeie ...

(click pe imagine pentru mărire)

Pe cuvânt de cercetaş, bărba-su e bucăţică tăiată din Stallone, când era mai mic şi fără muşchi! Zici că-s două picături; fraţi gemeni, făcuţi cu taţi diferiţi! Nu am mai văzut aşa ceva...Tanda pă Manda, ce mai încolo şi-ncoace? 
Îmi şi imaginez scena de la nuntă: "Auzi, io te iau; da faci ceva, că mi-e ruşine să ies în public cu o dudă. Schimbă-ţi numele...schimbă-ţi faţa...Nu ştiu, problema ta! Eşti bărbat, te descurci!"

Să bem pentru asta -  în ritm de dans, desigur:

vineri, 17 noiembrie 2017

Târg de joburi ad-hoc

De ceva timp mă tot întreb ce să mai scriu. Dorinţă există, timp nu prea - dar îmi fac, deci se rezolvă; însă, putinţă...ioc!
Uneori, din când în când, câte un prieten mă mai întreabă de unde îmi vine inspiraţia pentru postări. "Frate...de peste tot! Din viaţa de zi cu zi...care, deşi este mereu aceeaşi, în fiecare zi este diferită, în funcţie de valenţele şi înţelesurile pe care le comportă fiecare eveniment." Vorba poetului consacrat: "toate-s vechi şi nouă-s toate!"

Cam aşa este teoria. În practică, însă... nu s-a întâmplat mare lucru. 
Fu Halloween-ul...o porcărie încropită în grabă de nişte comercianţi, ca să mai scoată şi ei un ban din buzunarele fraierilor. Că d-aia orice distracţie costă, iar obrazul subţire cu cheltuială se ţine. Ceea ce, să fie la ei! E libertate, să facă fiecare ce vrea...Pe mine, însă, mă enervează ipocrizia! Suntem cei mai aprigi apărători ai inocenţei când vine vorba să lăsăm copilul să se uite la Tom şi Jerry, sau când tre' să citească Scufiţa Roşie - că-s pline de violenţă şi-l traumatizăm pe viaţă...dar îl îmbrăcăm în tot felul de scheleţi, monştri, demoni şi vampiri - că-i la modă! Plus că e şi foarte, foarte distractiv când îl speriem de se spune pe el de frică...



S-a mai întâmplat ceva zilele astea? A, da...protestele...Nu mai zic nimic! Sunt sătul de vajnicii luptători pentru dreptate, care confundă cunoaşterea cu opinia...aşa că pas! 

În lipsă de activitate scriitoricească, m-am concentrat pe lumea înconjurătoare...şi am pornit teleleu, pe străzi, ca voinicul din poveste: oriîncotro m-or duce picioarele! Vâj, vâj, vântul prin plete, mai o glumă, mai o snoavă, mai o fotografie...c-apoi de! Decât să fie rău, nu-i mai bine să ne fie bine? Plus că trăim într-o ţară perfect amuzantă...deci cum să fii trist? Cum să nu te bucuri, cum să nu o iubeşti?

Dacă tot eram dus cu dorul, m-am gândit să-mi iau şi nişte pâine. Credeţi că s-a putut? Ei, aş! Se mutase pâinea, nenică! 



Ete na! Dar, ce...ieri era pe trotuar? Şi mai precis, cum s-a întâmplat fenomenul? S-a certat pâinea cu pâinoiul şi şi-a împachetat rafturile, şi-a luat chiflele de mână şi s-a tirat la maică-sa?? 

Îmi bag picioarele...şi-aşa nu am bani, că am uitat că-s şomer! Ăştia zic la ştiri că Vântu e la închisoare. Ha, poveşti! Băăăăă...VÂNTU E LA MINE ÎN PORTOFEL! Face un curent, de numa-numa...că stau şi cu buzunarele de mărunt deschise! Vara e mişto, că-mi ţine răcoare şi la 40 de grade celsius eu abia că-mi dau jos puloverul; iarna, însă, mă-ndop de piramidoane, că-s tot timpul mucios!

Aşa ceva nu se mai poate! Gata, s-a terminat cu huzureala...De mâine, mă angajez!
Stai să văd ce oferte am: 



Ce face? Măcelar, măcelar, dar de ce se cere experienţa pentru vitrină? Îl ţine pe săracul om de model, exponat împăiat? Mers pe tocuri de 15 nu vor? Dacă e invitat să defileze şi pe vreun podium, ce face? Dă cu stângu-n dreptul?



În fine...eu m-aşteptam să se ceară experienţă în măcelărit...dar în vitrină? Suntem, cumva, la Madamme Tussauds şi ne măcelărim în vitrină, ca să vadă lumea??? Aplauze!!!!

Nu se poate aşa ceva, mai caut. Şi-apoi găsesc ceva bun, bun:




Nu-s chiar croitoreasă...că port şoseţele albastre, nu roşii. Totuşi....de ce şi-ar ţine cineva experienţa în perdele şi draperii? Parcă se ţinea în REVISAL, dar...no! Poţi să te faci în gustul omului? Dacă el vrea să şi-o ţină în perdea, e dreptul lui! Sugerez, ca opţiune de rezervă, buzunarul de la ilic, şosetele de lână sau, de ce nu, baticul de pe cap! Alea ce au? Dimpotrivă, prezintă avantajul de a fi la purtător...mai ales că vine iarna! Dacă-ţi ţii experienţa în perdea, ce faci? O iei, hopa-şa la subraţ, când te cheamă la interviu?  Şi dacă este d-aia de 6 pe 3, cum am călcat eu alaltăieri, ce te faci? Comanzi o Dacie Papuc, să te ajute cu transportul? 

Clar, nu-i de mine aşa ceva...mai caut. Şi găsesc din nou un post tentant...doar ca să mă enervez!


Cum adică, "ANGAJĂM FATĂ"? Protestez, discriminare, huo!!! Adică ce are fata şi nu are băiatul? Ţin să menţionez că sunt cetăţean european şi am drepturi! Curtea de la Haga vă mănâncă, tâlharilor În primul rând, îmi simt demnitatea încălcată, prin folosirea cuvântului "fată". De ce trebuie să etichetăm? De ce, de ce? De ce ne bazăm societatea pe criterii de ev mediu, care împart comunitatea în funcţie de gen? Nu suntem cu toţii oameni, în marea familie a universului? Iubirea este tot ceea ce contează! Jos guvernul!

După ce mă mai calmez, continui căutările...şi...bingo! Exact ce-mi trebuie! E clar, ce să mai...la barza chioară, îi face Dumnezeu cuib! Eu sunt ăla!


Nici nu mă interesează ce job e! Atribuţiile le văd la faţa locului; trecem peste limbajul de lemn din ofertă, gen "salariu motivant" şi "mediu de lucru stimulant"...adică, să fim serioşi! Dincolo de cuvinte, ce înseamnă un salariu motivant? Nimic, zero! Reclamă goală! Unii îşi rup cârca pentru minimul pe economie, alţii nici nu se dau jos din pat pentru 10 000 de euro! Ia şi motivează!
...dar la colegii cu un neuron, mă înscriu! Bine, nu-i chiar vesel...aş spune, mai degrabă, depresiv; motiv pentru care şi doarme mai tot timpul...dar dacă la interviu au ăia norocul să-l prindă treaz, m-am scos! Proletar mă fac...

Şi dau iama-n magazine, că tot tre' să vină Moşul. Nu ştiu dacă iau vreun salar până atunci, dar am găsit cadoul perfect:


Iar dacă ăla mic nu găseşte nimic sub brad, sunt acoperit: "Piticot, ţi-a luat tat..ADICĂ MOŞU o sabie foooaaaaarte frumoasă...dar a dispărut, că-i din spumă ninja! Caut-o şi tu, poate dai de dânsa...'"

No, hai c-o muzichie, cât mă gândesc ce mai mint eu, ca să acopăr lipsa cadourilor:

miercuri, 25 octombrie 2017

Discriminare de gen, număr (şi caz)

Cu ceva timp în urmă, eram, şi eu, aproape ca un om normal: relativ naiv,  dar cu urme de înţelepciune pe la colţuri, ba îndrăgostit, ba suferind, ziua vesel, noaptea trist - că am fire de artist, cu valori, principii şi o linie clară de demarcaţie între bine şi rău.
Apoi, într-o dimineaţă mai spre seară, m-am detaşat de umanitate şi am devenit un veritabil Atlas, care ţine pe umeri soarta întregii umanităţi. Serios, chiar nu glumesc...de la trivialităţi gen "Oare cu ce cămaşă îmi stă mai bine?", am început să-mi pun probleme d-alea profunde, de intelectual cu greutate, referitoare la drepturile omului, adevăr, egalitate, toleranţă şi pacea mondială.

De fapt, nu! Câh, câh, spun prostii - da-mi-aş palme! Nu e bine să fii tolerant! Repet, pentru doamna din fund: NU E BINE SĂ FII TOLERANT! Toleranţa presupune o îngăduinţă faţă de nişte lucruri care nu îţi convin, dar pe care le treci cu vederea, dintr-o mărinimie a sufletului. Mai pe scurt spus, toleranţa este un fel de mândrie, o inferiorizare ticăloasă  a celuilalt şi, pe undeva, chiar o formă de discriminare. Deci, NU, NU şi iarăşi NU! Fără discriminare şi toleranţă!
Cineva, mai înţelept, sugera să încercăm exerciţiul alterităţii, adică să privim lumea prin ochii celuilalt. Dar cât de neruşinat să fii, ca să ai pretenţia de a te pune în locul altuia şi, chiar să-l şi înţelegi??? Nuuuuu...total exclus şi complet greşit!
Soluţia evoluţiei este ACCEPTAREA! Deschiderea spre nou, îmbrăţişarea umanităţii cu tot ceea ce reprezintă ea. Studiile moderne au arătat că binele şi răul sunt nişte concepte relative, chiar învechite. Împărţirea lumii după aceste considerente ţine de cel mai întunecat Ev Mediu şi produce doar schismă socială, fierbere comunitară. Scindare, luptă ideologică. Răzmeriţă. Război. Multe lucruri rele, ce s-o mai dăm după vişin?

Ceea ce, mie, îmi repugnă total. Eu sunt blând, aşa, mai pacific d-ăla...cum îi zice? Zi să-i zic... Pacifist! Exact, aşa sunt! Pacifist. Mi se rupe sufletul când văd scandal, nu suport cearta. Îmi doresc să răspândesc bucurie, iar în jurul meu să se danseze o perpetuă horă a unirii. Vreau să văd fluturaşi, zâmbete, păsărici fericite la tot pasul, soare în inimi, plimbări sub clar de lună, cină la lumina lumânării.. Visez la o lume romantică, plină de colţuri de suflete cu flori pe dânsele, zbor în neuitare pe haripe de îngerei, dulcegării...ăăăă...gata, aţi înţeles ideea.

Pe scurt, din poziţia Omului Nou, am salutat,  cu aplomb, propunerea Marii Britanii de a se interzice PRIN LEGE formularea "femeie însărcinată", deoarece îi discriminează complet pe bărbaţii  transgender care şi-au păstrat uterul şi ovarele funcţionale, deci pot rămâne ..."gravide"? Sau "gravizi"? Puii mei, "bărbaţii care pot naşte", că o iau cu capul de la atâta politically correctness!!! Câteodată simt că nici la wc nu mai pot spune că am nevoie, de frică să nu greşesc vreun gen pe undeva şi să discriminez veo nouă identitate.

Mă rog, nu e cazul să vorbesc acum despre propriile temeri. Important e că #susţin!
Ca viitoare celulă a Noii Ordini, sunt fericit, exaltat şi chiar extaziat că începem să punem lucrurile la punct! Păi ce-i aia, dom'le, "femeie însărcinată"? Uite că şi bărbaţii pot, na! 



Iar dacă tot ne-am apucat să reparăm greşelile istoriei, zic să fim corecţi până la capăt şi aduc în discuţie o idee genială: hai să nu mai împărţim lumea în bărbaţi şi femei. Pe certificatul de naştere să scrie simplu: OM. Apoi vine întrebarea logică: bine, bine, DAR cum îţi dai seama că e om? Răspuns: ghiceşti, prin excludere. Nu are rădăcini, deci nu e plantă; nu are blană, coadă sau colţi, deci nu e animal. Nu are aripi, nu e nici pasăre. Nu are mai multe picioare, nu e insectă. 
Atunci realizezi că e posibil să fie om..şi treci pe certificat - cu semnul întrebării şi puncte puncte alăturate, că poate omu' când creşte, decide să fie maşină de spălat. Sau şifonier. Sau plantă de grădină. Sau avion de hârtie. Nu ştiu...problema lui! Mai ştii ce va vrea? E dreptul lui constituţional. 

CUM? Nu scrie aşa ceva în Constituţie? Foarte rău...neapărat, trebuie să o modificăm! De fapt, dă-o-n mă-sa, s-o anulăm de tot! Nici o lege, frate, ca să nu se mai simtă nimeni nedreptăţit şi dat la o parte! Fără Lege nu există păcat, deci ce pana calului...dintr-o lovitură, anulăm orice principiu care ar putea să dividă omenirea. 
Sincer, acuma...am mai spus asta, şi totuşi pare să fie cea mai simplă rezolvare pentru orice problemă: nu e mişto să facă fiecare ce vrea? Primul venit, primul servit - ca la restaurant!
Să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să luăm un exemplu la întâmplare: căsătoria. 


Te iubesc. SPUF! Gata, ne-am luat! Ceremonia o facem la nucu' din fundu' grădinii, ca în Maitreyi. Da' de ce să facem atâta scandal că nu ne lasă legea, că e închis la primărie, că preotul ia prea mult...nu frate! Păi ce, iubirea mea se propteşte într-o hârtie? Cum vine asta? Bei, iubirea e ceva abstract, incomensurabil,  ce nu se poate nici descrie, nici cuantifica! Cum s-o cuprinzi într-o foaie?
Plus că mai sunt şi alte impedimente; în cazul meu: emoţia. Mă şi gândeam..dacă m-aş căsători, ştiu de pe acum că e cea mai fericită zi din viaţa mea. Aşa se spune...şi eu, la chestii d-astea, clachez pe toate fronturile! Mă pierd! Mă transform total, ca Dr. Jekyll şi Dl. Hide....Sunt frumos, inteligent, mândreţe de om, şi apoi, cum mă păleşte prea-fericirea, începe să-mi curgă scuipat din gură şi la orice întrebare ce mi se adresează, fac ploiţă. Păi şi când mi-o zice ofiţerul de la starea civilă "Cetăţene, o iei pe cetăţeanca de soţie"? În momentul ăla, m-am tăiat, clar! Ce zic, că mă apucă tremuriciul şi nu-mi mai trece nimic prin cap!! Să-mi fac fiţuică, cu răspunsul corect? Râd şi curcile de mine - plus că risc şi nişte palme peste cap de la viitoarea soaţă, c-o fi femeie cu zvâc!! 

Nop, nu vreau bătaie. Hai să tăiem răul din rădăcină...nu e mai simplu fără legi? Fără "Isaia dănţuieşte", fără tricolor...te iubesc, te-am luat. De ce? D-aia, că aşa vreau eu!      
Simplu şi la obiect, că d-aia suntem în epoca vitezei! 
În plus, eu chiar cred că Omul Modern este în stare să fie vertical moraliceşte şi să se autoguverneze singur, neconstrâns de nimc.

Ştiu că pare o utopie, dar dacă este guvernată de iubire, umanitatea se poate integra în Absolut, oricând vrea muşchii ei. 
Sper să trăiesc acele timpuri...şi până una, zic să eliminăm din vocabular mârşăvenia aia de expresie cu "femeia însărcinată"! Şi nici măcar "persoană însărcinată" nu trebuie să existe, pentru că este de genul feminin şi tot la femeie ajungem în subconştient - care este o discriminare nemernică.
"Om cu copil" este expresia cea mai onestă şi etică!

În cinstea acestei concluzii, propun să sărbătorim, să cântăm şi să ne veselim:

vineri, 6 octombrie 2017

Modele de succes în educaţie

A început şcoala....de aproape o lună, dacă stau să mă gândesc mai bine.
Dar ştirea asta este proaspătă (încă)...aşa că este cel mai potrivit moment să vorbim despre educaţie şi starea în care se află dânsa. C-apoi aşa facem de obicei: în principiu, singurele probleme foarte importante pentru ţară sunt culoarea pe care o au chiloţii Cruduţei, bălăcărelile pe care şi le mai aruncă aleşii prin mediul politic, numărul gagicilor care şi-au mai tras-o cu nu ştiu ce fotbalist, sau ce a mai filosofat vreun neica nimeni pe contul personal de facebook, printr-o scrisoare (neapărat deschisă) adresată tuturor românilor. A, da...apoi vin subiectele hot spot, de sezon: dragostea şi cadourile de îndrăgostiţi când e cu Valy's Day; mielul şi ce mai pun românii pe masă când e Paştele; starea deplorabilă a clădirilor când se aniversează cutremurul din '77; starea jalnică a sistemului medical când e vreun accident mai masiv; inexistenţa autostrăzilor şi lipsa infrastructurii decente, când se mai taie vreo panglică la vreun drumeag...şi staţi că vine acum aniversarea Colectiv, deci trebuie să ne pregătim de noi ştiri despre corupţia care ucide şi mafia cluburilor din România, care funcţionează fără acte în regulă. 

Momentan, însă, nu a trecut subiectul cu educaţia...adică, stai! Ieri a fost Ziua Educaţiei, sau ceva; ţin minte sigur asta, pentru că erau Mac-urile pline de copii. Ceea ce mi se pare perfect normal! Unde să îi duci pe copii la activităţi extraşcolare care să aibă un ecou benefic în viaţa acestora, dacă nu la fast food? Vorba aceea: peste câţiva ani au şansa de a fi exact cei care îţi vor servi McCafeaua, sau McPaharul cu McSuc şi McOmletă - în funcţie de ce Mc-ceri tu.

Oricum, este imperios necesar să vorbim despre situaţia tristă a educaţiei româneşti...alt moment mai oportun nici că se putea! Motiv pentru care, la Ploieşti, chiar s-a ţinut ditamai seminarul despre cheia succesului în educaţia de succes: învăţământul finlandez, ăsta de tip nordic, după care bălim cu toţii. 
Acolo viaţă, frate! Nu există teme, faci şcoală de plăcere, înveţi lucruri care chiar îţi folosesc în viaţă şi ţi se construieşte calea spre un destin de aur. Termini o şcoală şi devii un asset (resursă economică, activ) pentru societate; nu ieşi complet tâmpit, ca din şcolile noastre (de la T. Băsescu citire)! E clar...învăţământul nordic este Dumnezeu (în special, fără teme pentru acasă! Repet, să se audă până-n fund: FĂRĂ teme şi mai ales, unde copii se duc de plăcere şi nu au teme pentru acasă!) şi trebuie să i ne închinăm, să facem şi noi, întocmai şi la fel! Amin şi aliluia!


Mda, sunt rău. Sau nu. 
Ştiu că sistemul nostru educaţional e de rahat. Se vede cu ochiul liber, din avion...nu trebuie să fii vreun geniu pentru asta. Desigur că în viaţa de după şcoală nu am folosit nici măcar 10% din ce am învăţat ca elev...pentru că nu am avut motiv. Practic, şcoala este ca pe un organism închis, cu reguli simple: eşti copil, mergi la şcoala. E jobul tău. Treci prin toate stadiile educaţiei, ca să ai diplome multe şi apoi te angajezi undeva. Dacă ai pile, ai noroc de post bun şi ajungi, la numai 23 de ani, cogeamite secretar pe la nu ştiu ce entitate europeană. Devii şmecher, lipeşti banii cu scuipat pe fruntea lăutarilor şi viaţa e roz. Dacă eşti mai sărăntoc şi nu ai noroc, te bagi ca sandwich maker la un fast food. Aia e! 'n clasa muncitoare...cineva tre' să fie şi acolo! Oricum, nici o muncă nu e ruşinoasă, iar meseria ie brăţară de haur! 
Şi cine spune că trebuie să trăieşti bine dacă ai job? Binele e relativ, important e să trăieşti! Stai că mai ştiu vorbe d-astea de înţelepţi: "Nu contează ceea ce ai, ci cu cine împarţi. Fericirea e în tine! E o decizie personală!"

Totuşi, am şi eu mici întrebări, de om prost:
1. De ce sunt atât de abundente filmuţelele despre educaţia finlandeză? Chiar numai ăia scot specialişti de renume mondial? Nu zic că nu vor fi nişte lumini pentru umanitate, dar mie mi se pare o simplă manevră de marketing...ca o reclamă agresivă la noile brânzoaice cu telemea tradiţională de la supermarket, care îţi furnizează o informaţie simplă, sub formă de slogan - să  priceapă tot omu'!
Aşa cum noi trebuie, doar, să băgăm la cap că ei sunt arhetipul educaţiei pe planetă, pentru că sunt cei mai buni! Alful şi Omegul învăţăturii! 

2. În toată lumea asta largă, chiar nu mai există  şi alte modele de succes? Adică, nu ştiu...hai să ridicăm în slăvi educaţia japoneză - că şi ăia-s tari în creier! Sau să ne închimăm la şcolile nemţeşti! Alea ce au, sârmă-n ghem? Nu scot ei cele mai bune maşini? Păi ingineria aia de nivel înalt nu o înveţi la o miuţă pe maidanul din spatele blocului...tot într-o şcoală se predă! 
Sau, nu ştiu...hai să vedem unde a făcut şcoala Stephen Hawking, că ăla chiar e om de succes şi nu putea să fie format într-o şcoală de cartier! Mă rog, poate-s eu limitat şi necitit, că nu i-am studiat biografia...dar sigur-sigur a fost elev la vreo şcoală finlandeză, cu tradiţie în scos genii gen Einstein, Eddison, Da Vinci, Plank, Marie Curie, Tesla şi Newton.



Dacă stau bine să mă gândesc, cred că şi Iisus Hristos a învăţat tot prin Suedia sau ceva, că n-avea cum, altfel! Nordicii rules!!  

3. Am înţeles, ăştia de la frig sunt cei mai buni. Ceea ce 'or fi...ceva adevăr trebuie să existe. Plus că habar nu am ce fac ei şi nu pot judeca ce se întâmplă pe acolo, decât luându-mă după o reclamă.
La noi, educaţia e praf, se ştie. Nu doar din cauza profesorilor, pentru că avem şi profesori foarte, foarte buni! Nu m-aş arunca nici să învinovăşesc în totalitate sistemul...pentru că, dacă avem olimpici internaţionali în diverse domenii, înseamnă că nu e chiar cel mai prost din curtea şcolii.   
Motivele pentru care am ajuns să trăim această realitate sunt multe, diverse şi împărţite. Şi, până la urmă, nici nu contează. Trebuie, doar, să reţinem că popoarele nordice sunt un fel de Everest, iar noi, nişte biete dealuri dobrogene, încovoiate şi tocite de vânt. 
Hai să fim mai buni, zic, că n-om rămâne proşti toată istoria! Înţeleg abordările astea cu universul care conspiră la succesul personal, gândirea pozitivă, etc...DAR nu aspirăm mult prea sus? Suntem în scaun cu rotile şi ne visăm campioni mondiali la maraton? Din moment ce nici Roma nu s-a construit într-o zi, de ce ni se bagă pe gât aceste reclame?  Vrem schimbare, bun! Hai să o facem cu cap: un pas mic pentru om, un pas uriaş pentru omenire! Nu era aşa? 
Hai să ducem educaţia românească la nivelul celei din Franţa. Când le-om da clasă, le scuipăm seminţe-n cap şi urcăm pe scara evoluţiei...cică prin Germania sunt universităţi de renume. Prin Italia, prin Anglia, Statele Unite...asta ca să nu mai pun la socoteală partea asiatică. Şi-apoi când vom fi la Nivelul 2 de şmecherie planetară, ne luam la trântă şi cu Nordicii! Aspirăm la bunăciunile lor! 
Nu e logic, în puii mei?!
Nu poţi să te întreci cu un Lamborghini, când ai Trabant. Şi nici nu îl poţi depăşi pe Usain Bolt când faci câţiva paşi şi te opreşti pe marginea şanţului, să-ţi tragi sufletul.

4. Educaţia nordică e centrată pe copil şi e foarte mişto, am stabilit asta. 
Bun...cum s-a ajuns acolo? Nouă ni se spune că nu au elevii teme şi merg la şcoală de plăcere, când vor muşchii lor. Ni se spune cât sunt de dotate şcolile, ce facilităţi minunate au pe acolo...perfect, bravo lor! Totuşi, cum au ajuns la acest succes? Nu ni se spune nimic de contextul istoric, geografic, politic, social şi financiar care să le fi permis acestă dezvoltare. 
Păi bun, atunci! Hai să facem Bucureştiul ca Dubaiul! Vreau să avem şi în Bucureşti insule hand-made şi măcar un hotel Burj Al Latin, sau un Burj Preşedinta. Dacă ei au putut, noi de ce să nu putem? De ce, de ce? Ceauşescu nu s-a ofticat pe francezi că au Champ Elysees şi a făcut Bulevardul Unirii, mai mare şi mai frumos? Vedeţi că se poate?? 
Gata, s-a stabilit! Bucureşti egal Dubai - cu ieşire la ocean, neapărat, de ambiţioşi ce suntem! 

Cam aşa şi în educaţie...contextul e un simplu detaliu! 
Adică secretul succesului stă în lipsa temelor şi programul flexibil? Dă-o-n mă-sa de treabă, că nu tot ce zboară se mănâncă! Deşi este primul (şi uneori cam singurul) lucru care ni se spune de oricine atacă subiectul.
Asta e ca şi cum ar veni Usain Bolt să-ţi spună că secretul succesului stă în adidaşii săi norocoşi, iar tu eşti atât de naiv să crezi că dacă îi încalţi, de mâine eşti noul recorman mondial la proba de 100 de metri. Tare, nu?

...ceea ce mă duce la o altă întrebare: plăcerea de a învăţa fără a fi constrâns de sistem şi responsabilitatea de a te achita de sarcini se învaţă la şcoală, sau în familie? Eu aş zice că se învaţă în familie şi se şlefuieşte la şcoală.... Prin urmare, până a vorbi despre educaţia altora, hai să vorbim despre familia noastră. Şi pentru că nu toate muştele fac miere şi nu putem aplica otova sisteme străine de gândire (care s-au dezvoltat doar în anumite împrejurări), să începem cu tradiţiile noastre şi cu valorile noastre.

Da, aveţi dreptate! Care valori, care tradiţii şi care familie? După modelul cui? 
Abia asta este adevărata problemă a educaţiei. Şi a României, dacă e să o luăm pe de-a dreptul.

Închin un pahar în cinstea acestei descoperiri!
Ura!!!

vineri, 29 septembrie 2017

Cu iubirea la psihiatru

Am citit aseară o poezie.
"Mda...mare lucru" - veţi spune. DA, pentru mine chiar este mare lucru...pentru că, în ultimul timp, eu şi cărţile suntem ca apa şi uleiul: ne privim ochi în ochi, fără să ne atingem. Dar aseară nu m-am putut abţine!
Răsfoiam paginile de net şi găsesc o poezie sensibilă a unei adolescente frumoase - la suflet. Normal, am început să freamăt de emoţie şi să vizitez în gând locurile pe unde zburda liberă şi sensibilitatea mea, când eram mai tânăr. Acuma-i priponită la ţarc, că prea şi-a făcut de cap...am pus şi zăbrele groase la ferestre, să nu-i mai vină vreo idee genială şi să scoată capul afară. Numai că, ştiţi cum e vorba aceea: socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg - şi când am descoperit poezia mai sus numită...pfuai de mine! A fost explozie solară, frate! M-am luminat de-o lumină lucitoare, de n-am mai pomenit în viaţa mea aşa ceva! Şi mi-a scăpat sensibilitatea-n lumea largă! 'tu-te-n cur, blestem!

De acum, să mai citească mutu' poezii, că eu nu mă mai ating de ele!
Mă cutremur când îmi amintesc ce-am pătimit! Parcă mă şi văd citind titlul, cu înfiorare... era tare lung şi nu l-am reţinut. Prima strofă, însă, începea cu "De mă iubeşti" - şi imediat mi s-a rupt zăgazul lacrimilor şi am prins a plânge, cu sughiţuri! Printre lacrimi dau scroll în josul paginii, văd că poezia e cât un Luceafăr mai mic,  îmi arunc ochii ici colo şi-o las baltă. E clar, fata e foarte sensibilă şi frumoasă la suflet. Adică...hei! La 3 cuvinte era şi ceva de dulce: vis dulce, clipa dulce, fiinţe dulci, inimi dulci...chiar şi urarea de noapte bună din final era dulce ("Noapte liniştită şi dulce, să aveţi!"). Îmi pare sincer rău, eu chiar nu am putut continua. Sunt la regim, că deja mi-am făcut uşi pe comandă şi abia mai încap şi pe acelea...iar atâta dulce, mai ales după 10 seara, mă îngrăşa cu câteva kg! Plus că diabetul stă la pândă şi m-aş fi aruncat cu capul înainte, într-o situaţie  mult prea riscantă!

Una peste alta, totul a fost absolut superb! Versurile musteau de dor şi sfiiciune, de întrebări fără răspuns şi de iubire (desigur). Mie, cel, puţin, îmi mai trebuiau încă vreo 2 creiere să le pricep! Abundau de atâtea metafore incredibile, d-alea cu scremete de lumină, rădăcinile iertării, cântul visării şi frunzele dorului, că-mi filau neuronii. Puii mei, rămân la manele, că le spune mai pe şleau şi nu trebuie să stau cu dicţionarul în faţă, ca să le înţeleg:



Oricum, sunt o persoană empatică; aşa că am prins dulceaţa versurilor şi mai ales neprihănirea dulce a iubirii puse sub semnul întrebării -  că până la urmă, aşa începe totul: "De mă iubeşti"... 

Aşa se declanşează boala. Nu o spun eu, Doamne feri! Pentru mine, iubirea e ruptă din rai, o bucăţică de divinitate infinită, aruncată în ţărâna trupului uman.  Oamenii de ştiinţă, însă, străjerii sănătăţii noastre şi vânătorii de răceală, sunt de altă părere: potrivit OMS, dragostea este considerată o afecţiune psihică, fiind situată la poziţia F 63.9 din Registrul Maladiilor, la capitolul "Tulburarea obiceiurilor şi atracţiilor", imediat după alcoolism, dependenţa de jocuri de noroc, droguri şi cleptomanie.

Oamenii de ştiinţă au dreptate. "Psihic" cică se trage din grecescul "psūchê", care ar însemna "suflet"; iar "afecţiune" descrie o stare a sufletului mişcat de ceva. Totuşi, O.M.S.-ul nu prea se ocupă cu filosofarea, aşa că merge mai la termenul de bază: boală - care ar dura ce mult 4 ani (Pfuai, ce noroc! Credeam că stă pe capul meu până la sfârşitul zilelor...dar dacă aşa spun cercetătorii, înseamnă că mai am 2 ani şi am scăpat!) şi trece numai cu psihoterapie.

"Bun!" - îmi zic. Să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să presupunem că studiile biochimice au dreptate. Să analizăm dragostea din punct de vedere raţional, să o disecăm la nivel molecular şi să înţelegem de unde se naşte acest ataşament toxic, această nevoie nesănătoasă de o anumită persoană - mai ales fără nici un motiv logic, concret şi palpabil. O fi vreo psihoză în masă, care bântuie lumea de la apariţia acesteia? O fi vreo pandemie, ce trebuie stârpită din rădăcini? În ziua de azi, cu atâta avans tehnologic, orice e posibil! Deja, pot să spun că nu mă mai simt aşa de prostălău şi percep lumea într-o lumină nouă, mai modernă:

1. Mihai Eminescu, poetul nostru nepereche este un mare obsedat. Cum poate un om normal cu capul să îşi închine viaţa unei singure femei, să îi dedice madamei sute de poezii care mai de care mai romanticoase? Păi, bă baiatule, tu nu vezi că p-aia o doare în trei litere de tine? Mai vezi-ţi de viaţa ta, că mai are balta peşte! Ce te propteşti într-o singură duduie?
Totuşi, să zicem că îi acord circumstanţe atenuante, că nu se inventaseră site-urile de socializare pe vremea lui şi cum mama mă-sii să cunoască şi el gagici noi şi să se vindece printr-o nouă iubire?
2. Când Elvis Presley cântă cu patos "Love me tender, love me sweet, all my dreams fulfill" este un nătărău de zile mari: visele ţi le îndeplineşti singur, prin sudoarea frunţii. Nu trebuie să te agăţi de nimeni, nu ai nevoie de cineva care să te facă fericit sau să îţi îndeplinească ştiu eu ce fantezii tâmpite.
3. Acum ceva ani, Mariah Carey ridica sala în picioare când glăsuia ca o privighetoare "I can't live, if living is without you!". Dom'le, felicitări! Aşa iubire mare nu s-a mai văzut de când lumea şi pământul! Dar stai...chiar este iubire? Sau o simplă dependenţă nesănătoasă? Păi cum să nu poţi trăi fără cineva? Iubirea e libertate...trebuie să îi dai aripi să zboare şi implică (mult?) spaţiu personal, nu să stai lipită de săracul om mai ceva ca un siamez! Ori, când spui că nu poţi trăi fără celălalt, îi restrângi libertatea şi îl faci răspunzător de alegerile tale...posibil chiar şi vinovatul moral pentru propria moarte. Ceea ce denotă iresponsabilitate şi lipsă de maturitate. Singurul răspunzător pentru faptele tale eşti chiar tu şi să îţi ascunzi slăbiciunea după paravanul iubirii este o ticăloşie. Nenorociţilor!
4. O altă melodie la modă de pe la noi este a Deliei...care cântă despre sărutări şi sâni goi, lucruri perfect normale şi obişnuite în iubire. Mai ales sânii. Mai ales goi. Revenim şi noi la iubirile mai pământene şi reale, alea care sunt doar o scuză pentru sexul regulat (conform lui Dan Greenburg - habar nu am cine e, dar sună bine). Chiar, întrebare rapidă: cât de mare e iubirea? Păi...unii sunt de părere că nu depăşeşte 25 de cm, deşi se spune că negrii o au mai lungă.
Revenim la sferele înalte, pentru că şi duduia Delia dă cu bâta-n baltă, glăsuind afectată: "Să faci din viaţa mea o artă". Ete na! Arta ţi-o faci singur, nu trebuie să ţi-o facă cineva! Dependenţă şi auto-compătimire, stimă de sine foarte redusă! Huo!!!

Să mai continui? Are rost?

Probabil pentru a nu fi etichetaţi drept bolnavi psihic, obsedaţi sau mai ştiu eu ce alte alinturi de gen, suntem învăţaţi să fugim de iubirea tradiţională şi simţim nevoia să o reinventăm într-o formă care să exprime acelaşi lucru, dar să fie complet diferită - nouă şi în acord cu descoperirile ştiinţifice. Astfel că, tot în artă, de această dată cea cinematografică, au apărut formulări gen "I hate you/Te urăsc" - în secvenţe care parodiază dragostea şi recunoaşterea acesteia, vorbind despre ură -  care de fapt, este o dragoste ce nu se numeşte chiar aşa ("The Lego Batman Movie"). 



Sau, mai amicalul "I friend you/Te prietenesc"(?) ("Ae Dil Hai Mushkil"/ "This Heart is Complicated/Inima e complicată") - care, din nou, descrie o iubire care nu e chiar iubire, deşi este, dar sub altă formă.

Trecând cu vederea disecţia aceasta care nu îşi are locul şi reevaluând peisajul (după ce ne dăm un pas în spate, pentru a vedea imaginea de ansamblu), se spune că prin iubire, ne apropiem de Dumnezeu. Şi uneori, prin iubire, suntem asemenea lui Dumnezeu...o rază de lumină în haosul primordial. O scânteie care se naşte brusc, împotriva oricărei raţiuni: "Să fie lumină!".
Iubirii nu îi trebuie motive să existe, doar este.  Pentru că dacă Dumnezeu este iubire, El nu există cu un motiv. Este şi atât.

Mă rog...iar m-o pălit sensibilitatea! E de la poezie, că mi-a distrus ţarcul meu frumos şi rezistent! Aşa se întâmplă când am mâncărici şi mă fură peisajul...
În condiţii normale, nici nu deschideam linkul! Dar când am citit "...o adolescentă frumoasă...", l-am şi clicăit - să văd cât de bună e gagica! Mi-am luat plasă? Mi-am luat...

Gata, mă duc să alerg fiara... că dacă o las de capul ei, iar dă iama-n păpuşoi şi mi-l strică!
Cât despre iubire, se reduce la 3 cuvinte: lumină în întuneric.


duminică, 17 septembrie 2017

Timpul NU vindecă

Când eram prin clasele primare, am avut o lecţie, odată, la Limba Română, care m-a marcat profund. Era o povestioară cu rol de lecţie pentru viaţă, despre un copil neastâmpărat, care făcea numai boacăne. Ce mai la deal, la vale? Era un nazdrăvan fără pereche. Taică-su, însă, nu îl bătea cum făceau alţi părinţi, ci pentru fiecare prostie pe care o făcea, bătea un cui în uşă - până aceasta a devenit o mândreţe de zid de cuie, că nu mai aveai loc nici să pui un deget. Văzând aşa, copilul îşi propune să se schimbe şi pentru fiecare faptă bună pe care o făcea, scotea un cui. În timp, le-a scos pe toate...moment în care se duce la taică-su şi îi spune: "Ai văzut? Am scos toate cuiele!". "Da, le-ai scos - răspunde tatăl. DAR  GĂURILE?"  

No, şi de aici, mintea fragedă a elevului trebuia să tâlcuiască finalul şi să ajungă la concluzia că rănile nu se vindecă niciodată cu adevărat, indiferent ce am face după aceea, pentru a le remedia. Cel mai bine este să nu le provocăm.
Era o lecţie despre responsabilitate - care, culmea, încă se mai predă...mai ales adulţilor, la webminare specializate în dezvoltare personală. Ceea ce mi se pare perfect normal, că doar repetiţia e mama învăţăturii!

Eu mi-am amintit de această povestioară când am dat de o discuţie pe un forum, unde cineva întreba ce să facă pentru a se vindeca de suferinţa din dragoste. Nu am dat atenţie, că nu prea m-a intreresat subiectul - de ce să mint? Doar că o perioadă după aceea, numai de articole de acest gen mă împiedicam, pe oriunde mă opream să mai citesc şi eu câte o ştire (pesemne vibram pe o frecvenţă care atrăgea asemenea informaţii, cum mi-a zis un prieten, mai târziu). Şi azi aşa, mâine aşa, până mi-am zis să deschid şi eu un articol d-asta, să văd despre ce e şi să nu mor prost! 

Sincer, am rămas dezamăgit. Chiar mi s-a făcut silă.  
Dragostea este privită ca un contract de parteneriat între două firme. Ca să se împlinească, vine cu o listă de cerinţe ce trebuie bifate...iar dacă nu merge treaba, urmezi altă listă, menită să te detoxifice şi să cauţi altceva mai bun. Normal. Eu credeam că iubirea e ceva inexplicabil, un sentiment pe care nu îl poţi descrie prin nici o logică. Şi nici prin cuvinte, pentru că rişti să pari complet libidinos. Cum era cântecul ăla al lui Conect-R? Dragostea nu se explică, ea se simte. 
De unde frate, cică nu e aşa! Vrei dragoste, aplici reţeta pe care o înveţi de la unii mai şmecheri; nu mai vrei dragoste, intri în perioada de doliu, faci discuţia aia de closure things (e cu engleză, că d-acolo ne vine lumina) şi gata! Îţi vezi de drum! Timpul vindecă orice, aşa se spune! 

Doar că se spune greşit. Timpul nu vindecă nimic. Şi nu există absolut nici o cale de a scăpa de suferinţa din dragoste; tot ce poţi face este să o duci cu tine şi să o ignori, pe cât posibil. Pentru că niciodată nu va dispărea. Poţi să urmezi cei 10 paşi, cei 35 de paşi propuşi de oricine, poţi să citeşti câte cărţi vrei, poţi să ţii cât doliu vrei, sau să nu ţii deloc - suferinţa nu dispare. Şi nici măcar nu se estompează. 
Este ca o explozie. În primele minute îţi bângăne creierii, te împroaşcă cu fum şi ţărână. Îţi ţiuie urechile, vezi în ceaţă, te clatini pe picioare. Iar astea trec, este şocul iniţial. Aşa zic ăia inteligenţii...avem scriptul, urmăm reţeta! Vă rog frumos, fără scene! Potriviţi-vă-ţi ceasul, la semnalul meu...START!
În ziua 1 conştientizezi situaţia, în ziua 2 vorbeşti cu cei dragi; apoi tot restul săptămânii îţi exprimi emoţiile prin terapii diverse (pictură, scris poezii, desenat gâşte pe asfalt; de aceea şi cele mai mari opere s-au născut ca urmare a unei suferinţe).
Am intrat în a doua săptămână de durere..când tre' să te înconjori de prieteni. Buuunnn...şi dacă am doar un prieten, ce fac? Îl pun p-ăla să dea ture în jurul meu toată săptămâna? Isaia dănţuieşte! - Doamne feri, nu...că-mi aduc aminte de visuri neîmplinite! Proaste idei mai am, câh! 
Vine săptămâna a treia...în care este necesar ca suferindul să găsească activităţi cărora să li se dedice. Cică e exclusă beţia. Nasol. Nu ştiţi ce-i bun!
De la a treia până la a şasea lună, soseşte momentul socializării; sau cum am zice mai neaoş, începi să te bagi în seamă cu lumea. Poate pică ceva, mai ştii?



De abia după luna a şasea priveşti realist situaţia. Pe scurt, îţi bagi picioarele în trecut şi-ţi vezi de viaţă, că doar puii mei, ce ai putea să faci altceva? Viaţa-i scurtă şi nu te alegi de pe urma ei decât cu ce bagi în gură şi ce tragi pe...ptiu! Zi să-i zic!
...ce iubeşti, asta era!! 

Foarte tare! Dacă am fi roboţi, chiar am funcţiona conform şablonului. Sau, măcar nişte animale, dresate să reacţioneze pe model pavlovian. Necazul e că suntem oameni. Şi după perioada de suferinţă crâncenă, când smogul se mai duce în vânt şi focul se mai domoleşte, ne trezim lângă ditamai craterul - care nu mai poate fi astupat. Pot trece săptămâni, luni, ani, sau chiar zeci de ani...gaura aia rămâne. Indiferent cu cine socializezi, indiferent ce faci, indiferent cu cine mai eşti. 
Timpul nu vindecă nimic...doar îţi dă posibilitatea de a te gândi la altceva, de aţi umple inima şi mintea cu alţi oameni, cu alte experienţe. Bune sau proaste, nici nu mai are importanţă. 

Însă, de câte ori te vei păşi pe cărările amintirilor, de câte ori te vei pierde în trecut, şi de câte ori va trebui să mai dăruieşti o parte din inima ta, vei da de crater, Şi vei simţi fix ce ai simţit atunci; pentru că timpul este irelevant şi prezentul se contopeşte cu trecutul. 

Aşa e omul. Aşa este orice om, indiferent dacă o recunoaşte sau nu. 
Am observat la mine lucrurile astea, le-am observat în jur. Şi am analizat situaţia. Nu contează cine eşti, ce vârstă ai sau cu ce te ocupi...o relaţie în care te implici emoţional lasă urme adânci, care nu mai pot fi şterse niciodată. Unii le zic traume. Mă rog...până la urmă, ce este omul, dacă nu suma traumelor sale şi modul în care reuşeşte să se descurce cu ele?

De aceea se şi spune că prima dragoste nu se uită. De fapt, nu se uită nici o dragoste. 

Şi mai interesant este că se întâmplă destul de rar ca cineva să rămână alături de Marea Dragoste. Stai...de fapt, toată dragostea este fix la fel. Nu vine pe lungimi, nu este  este una mai mică şi una mai mare. Diferenţa e că în unele relaţii dăruieşti mai mult - pentru că pasiunea ignoră orice urmă de raţiune, iar cu altele doar te mulţumeşti, pentru că sunt comode. 
Revenind şi reformulând:  se întâmplă destul de rar ca relaţia să meargă când dragostea este pasională, pentru că ea chiar estompează orice diferenţe. Nu mai contează starea financiară, nici religia, nici ocupaţia, vârsta sau studiile, nici părerile altora, nici orice altceva. Problema e că acestea se minimizează doar la nivel subiectiv, nu şi obiectiv...iar mai devreme sau mai târziu, efectul lor se va simţi şi va începe să distrugă acea relaţie. Valori, gânduri, pasiuni diferite, nevoi diferite. Toate vor săpa adânc, indiferent de aspectul emoţional.


Apoi ne "maturizăm" şi cautăm iubirea cu lista în minte. Bifăm calităţi şi defecte, plusuri şi minusuri. Alegem raţional şi dacă ieşim în profit, ne băgăm. Deja ştim că sentimentele trec, aşa ne zice ştiinţa. Deci ce importanţă are? Dacă scoţi sentimentele din contex, care ni se spune că apar şi dispar, tot ce avem de făcut este să luăm simple decizii logice.

Însă, craterul acelei iubiri pasionale şi dezinteresate, rămâne. Cu cât a fost mai mare dăruirea, cu atât este mai adâncă şi urma sa.
Şi o numim Marea Dragoste - vindecată? de alte iubiri şi de trecerea timpului.

Suferinţa este ca un cui. Iar cuiele se scot, nu e nici o problemă. DAR GĂURILE?

Simt nevoia să toastez pentru asta!

vineri, 15 septembrie 2017

Meseria e brăţară de aur

Ia uite cum a sunat iar clopoţelul începutului de an şcolar...ce amintiri, ce vremuri erau, când mă-ncingeam cu ghiozdanul şi plecam haida haida la pas, către şcoală!

Sincer, m-aş mai duce, că mi-a plăcut cartea! Când eram mic chiar eram deştept, aveam mintea pe care o am şi acum!
De ceva timp, însă, am hotărât să schimb situaţia asta şi vreau să iau taurul de coarne. Valurile bătrâneţii, ce să-i faci? Am albit, mi-au murit neuronii...ştiţi cum se zice: ce nu foloseşti, se usucă şi pică. No, ei nu au picat, că erau băgaţi în cap şi nu aveau unde...da-mi plutesc aşa fără direcţie şi sens, ca mâzga pe sanţurile patriei. Ca să nu mai zic că am o parohie de-mi trebuie pupitru pe comandă, că nu mai încap în băncile standard. Aşa că şcoala iese din discuţie.
Totuşi, chiar îmi doresc să mai învăţ ceva nou, care să-mi deschidă perspectivele... 

Aşa vorbeam astăzi cu o prietenă, care îmi povestea despre planurile ei de viitor. Şi la un moment dat îmi spune: "Aş vrea să mă înscriu şi la un master. Oscilez între psihologie şi dezvoltare comunitară...dar nu ştiu, zău, ce să aleg! Tu ce ai face?"
Nu ştiu ce aş face, pentru că nu sună rău nici una dintre specializări. De fapt, ŞI EU aş vrea să mai fac un master...la psihologie, sau la dezvoltare comunitară, că tot veni vorba. Mi-aş dori ceva care să mi se potrivească. Să fie mai ca mine, aşa....Adică eu sunt frumos. Bine, termenul corect ar fi "absolut superb", da' zic să nu mă laud prea tare. Apoi, sunt deştept; cap am, gura merge fără oprelişte.... Deci, e clar: dezvoltarea comunitară mi se potriveşte ca o mănuşă! Plus că mie îmi place să fiu în mijlocul oamenilor; am un talent nativ de a ajuta, mă-nfig ca dopul pe oriunde e nevoie de mine. De multe ori sunt şi a cincea roată la căruţă...rezerva, cea mai importantă! Cu voluntariatul sunt la zi...în urmă cu vreo câţiva ani, ce-i drept! Dar ne proptim în detalii? Ce, acum 5-6 ani nu erau zile? Băi frate, dezvoltarea comunitară e perfectă pentru mine! Tanda pă Manda, ce vă spusei? 

Problema mea nu e şcoala, că p-aia o scot eu la un capăt! Mă duc la cursuri, frumos, elegant, dau idei bune, stau cu mâna pe sus ca să mă vadă profii că-s geniu iminent...eminent, d-ăla...în fine! Fac dizertaţia, pac! Iau diploma, şi gata: am ieşit mare meşter pe felie. 
Buuuunnnn...Şi după aia? Cică trebuie să-mi dezvolt comunitatea, că asta-mi scrie pe diplomă! Ceea ce aş face, cu dragă inimă! Până la urmă, o pot face şi fără o nenorocită de hârtie, că nu-mi stă viaţa-ntr-ânsa! Adică, ce să mai zic? Diplomele trecute mi le-am imprimat pe hârtie igienică să le dau şi lor un scop, că eu sunt perfecţionist şi-mi place să am totul personalizat. 

În fine, ideea e că dacă vreau, pot! Mă întreb doar, pe care comunitate să o dezvolt...că nu văd nici una prin jur. Mă uit mirându-mă şi mă mir uitându-mă, ca Leana la ştiulete: suntem orice, putem fi orice, dar nu o comunitate! 
În cap la mine, termenul de "comunitate" vine de la "comuniune", adică o împărtăşire de idei, valori, stiluri de viaţă, sentimente, credinţă şi idealuri. Chiar şi dex-ul zice: 

COMUNITÁTE, (2) comunități, s. f. 1. Faptul de a fi comun mai multor lucruri sau ființe; posesiune în comun. 2. Grup de oameni cu interese, credințe sau norme de viață comune; totalitatea locuitorilor unei localități, a unei țări etc. – Comun + suf. -itate (după fr. communauté). Cf. lat. communitas, -atis, it. comunità.

Pe scurt, s-avem ceva comun, în puii mei! Bine, dicţionarul spune şi "totalitatea locuitorilor unei localităţi", numai că pe mine nu mă mulţumeşte această definiţie, că-i prea formală. Dincolo de suprafaţă, nu trebuie să fie şi un substrat mai profund? Ceva de ordin spiritual, nu neapărat două mâini, două picioare, un cap şi-o gaură-n fund?! 
Păi tocmai acea adâncime nu mai există! Era o vorbă odată...televiziunea l-a făcut vedetă chiar şi pe prostul satului, iar internetul l-a transformat în purtător de cuvânt! Prin urmare, numai dacă te uiţi aşa, un pic, prin orice adunătură d-asta de oameni, o să observi că fiecare îşi strigă, cu aplomb, propriile idei, propriile valori, chiar şi propriul Dumnezeu - ascuns pe undeva prin buzunarul pantalonilor, lângă smartfon şi cheia de la maşină. Aud din ce în ce mai des: "Ce-mi trebuie mie aia şi aia?! EU am valorile mele! EU am credinţa mea! EU am dumnezeul meu" - unu' mic şi drăgălaş, cu puf de gâscă pe căpşorul lustruit, ca să nu jeneze buzele, când este pupat în timpul vreunei rugăciuni aprinse.

Între atâtea euri, între atâtea singularităţi şi individualităţi, ce puşca zmeului mai e comun? Şi fără (mai) nimic comun, arătaţi-mi o comunitate - că p-aia o dezvolt, de-i fâlfâie urechile! Cea mai capitală europeană o fac, înfrăţită cu ea însăşi, că n-o să aibă pereche şi nici asemănare pe faţa planetei!


Vaaaaiii...stai că acum mi-a venit lumina înţelepciunii! Poate o fi şi dex-ul învechit şi vorbim, deja, despre Noua Ordine a Comunităţii -  fondată pe ideologia "Unitate în diversitate", pe care o mestecă Uniunea, din două-n două vorbe. Sună foarte frumos, chiar cool - aş putea spune. Şi tot mă interesează o chestie: pe baza a ce uneşti, când sistemele de valori ale diversităţii se exclud reciproc şi oricum, nimeni nu vrea să fie unit cu nimeni, ci doar să îi convingă pe ceilalţi că EL e pe calea dreaptă şi restul sunt idioţi de marcă şi nu pricep, dom'le, cum stau lucrurile, cu adevărat?! 

Mda...greu la deal, cu boii mici.
Dacă mă înscriu la psihologie o fi mai bine? E un job bine plătit, ce-i drept. Doamne, pupa-ŢI-aş tălpile, cât îmi doresc să pice banii pe mine ca ploaia din uraganul Irma - că tot e la modă subiectul. 


Psihologia e perfectă pentru asta! Stau toată ziua la birou, ascult poveştile suferinţei umane, emit judecăţi de valoare şi fac analize pertinente - susţinute de diploma trilingvă agăţată în cui, deasupra capului; apoi dau sfaturi sincere, complet dezinteresate şi când sună gongul, taxez pe oră - ca d-aia e serviciu! Timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim!



Gata, rămâne stabilitt; mi-am trasat traiectoria pe viitorul cincinal. O să fie simplu, mai ales că vin şi cu ditamai experienţa în spate! Fac psihologie de-o viaţă, numai că nu am luat bani pentru asta şi îi ziceam "prietenie". Da' până la urmă, esenţa e fix aceeaşi: discuţi cu omul nişte probleme şi îl ajuţi cu un sfat. 
Bine, dacă îţi doreşti să ajungi în capu' la piramida lui Maslow şi vrei să fii recunoscut şi apreciat în societate, te autodenumeşti antrenor de succes, investeşti niţel în reclamă şi devii practic un zeu printre muritori, un rege printre oameni. Dacă nu, rămâi aşa, mai sărăntoc şi zici: "Hai frate, stai calm...zi ce ai pe suflet şi de voi putea, te-oi ajuta! O scoatem noi la capăt, că oameni suntem!" Adică na...într-o COMUNITATE, cam aşa bănuiesc eu că s-ar întâmpla.

Şi unde-i profitul aici? Dacă şi dragostea trece prin stomac, prietenia trece pe unde vrea ea! Prin ficat, prin plămân, prin muşchiul coccigian, prin vertebra cervicală C7 şi cu cât mai lung drumul, cu atât mai mare consumul de resurse. Dacă totul ar fi gratis, noi din ce am mai trăi?? Nu, nu...hotărât lucru, prietenia e un concept depăşit!
Nu e mai simplu să ai bani? Închiriezi femei cu ora, zici că ai iubite. Închiriezi psihologi cu ora, zici că ai prieteni. Închiriezi maşini, zici că ai colecţie. Închiriezi...practic orice vrea pixu' tău, cu ora, cu ziua, cu anul...şi zici orice te taie capul, că-i de bine! În cel mai rău caz, te numeşti excentric şi dai tonul la o modă de fiţe! 
Nu-i mişto?

De terapeut în relaţii am zis? Mamăăă...stai că uitam şi de speakerii autorizaţi, ăia care bat lumea în lung şi-n lat să-şi povestească viaţa, apoi numără mormanul de bancnote. Master d-ăla vreau să fac, unde-l găsesc? 
Pfuuuu...nu pot să iau o hotărâre, cu nici un chip! Atâtea posibilităţi, atâtea oportunităţi, atâtea tentaţii care aşteaptă să fie înşfăcate, atâtea căi de a atinge succesul! Noroc că e vreme până la anul, să mă mai gândesc ce voi face, că sesiunea de anul acesta am cam pierdut-o. Dacă-s îngrămădit, aşa-mi trebuie! 

Las' că-mi exersez răbdarea, cu ocazia asta!  
Până una, alta, propun să ne veselim în compania clasicilor: