Discriminare de gen, număr (şi caz)

Cu ceva timp în urmă, eram, şi eu, aproape ca un om normal: relativ naiv,  dar cu urme de înţelepciune pe la colţuri, ba îndrăgostit, ba suferind, ziua vesel, noaptea trist - că am fire de artist, cu valori, principii şi o linie clară de demarcaţie între bine şi rău.

Apoi, într-o dimineaţă mai spre seară, m-am detaşat de umanitate şi am devenit un veritabil Atlas, care ţine pe umeri soarta întregii umanităţi. Serios, chiar nu glumesc...de la trivialităţi gen "Oare cu ce cămaşă îmi stă mai bine?", am început să-mi pun probleme d-alea profunde, de intelectual cu greutate, referitoare la drepturile omului, adevăr, egalitate, toleranţă şi pacea mondială.

De fapt, nu! Câh, câh, spun prostii - da-mi-aş palme! Nu e bine să fii tolerant! Repet, pentru doamna din fund: NU E BINE SĂ FII TOLERANT! Toleranţa presupune o îngăduinţă faţă de nişte lucruri care nu îţi convin, dar pe care le treci cu vederea, dintr-o mărinimie a sufletului. Mai pe scurt spus, toleranţa este un fel de mândrie, o inferiorizare ticăloasă  a celuilalt şi, pe undeva, chiar o formă de discriminare. Deci, NU, NU şi iarăşi NU! Fără discriminare şi toleranţă!

Cineva, mai înţelept, sugera să încercăm exerciţiul alterităţii, adică să privim lumea prin ochii celuilalt. Dar cât de neruşinat să fii, ca să ai pretenţia de a te pune în locul altuia şi, chiar să-l şi înţelegi??? Nuuuuu...total exclus şi complet greşit!

Soluţia evoluţiei este ACCEPTAREA! Deschiderea spre nou, îmbrăţişarea umanităţii cu tot ceea ce reprezintă ea. Studiile moderne au arătat că binele şi răul sunt nişte concepte relative, chiar învechite. Împărţirea lumii după aceste considerente ţine de cel mai întunecat Ev Mediu şi produce doar schismă socială, fierbere comunitară. Scindare, luptă ideologică. Răzmeriţă. Război. Multe lucruri rele, ce s-o mai dăm după vişin?

Ceea ce, mie, îmi repugnă total. Eu sunt blând, aşa, mai pacific d-ăla...cum îi zice? Zi să-i zic... Pacifist! Exact, aşa sunt! Pacifist. Mi se rupe sufletul când văd scandal, nu suport cearta. Îmi doresc să răspândesc bucurie, iar în jurul meu să se danseze o perpetuă horă a unirii. Vreau să văd fluturaşi, zâmbete, păsărici fericite la tot pasul, soare în inimi, plimbări sub clar de lună, cină la lumina lumânării.. Visez la o lume romantică, plină de colţuri de suflete cu flori pe dânsele, zbor în neuitare pe haripe de îngerei, dulcegării...ăăăă...gata, aţi înţeles ideea.

Pe scurt, din poziţia Omului Nou, am salutat,  cu aplomb, propunerea Marii Britanii de a se interzice PRIN LEGE formularea "femeie însărcinată", deoarece îi discriminează complet pe bărbaţii  transgender care şi-au păstrat uterul şi ovarele funcţionale, deci pot rămâne ..."gravide"? Sau "gravizi"? Puii mei, "bărbaţii care pot naşte", că o iau cu capul de la atâta politically correctness!!! Câteodată simt că nici la wc nu mai pot spune că am nevoie, de frică să nu greşesc vreun gen pe undeva şi să discriminez veo nouă identitate.

Mă rog, nu e cazul să vorbesc acum despre propriile temeri. Important e că #susţin!

Ca viitoare celulă a Noii Ordini, sunt fericit, exaltat şi chiar extaziat că începem să punem lucrurile la punct! Păi ce-i aia, dom'le, "femeie însărcinată"? Uite că şi bărbaţii pot, na! 

Iar dacă tot ne-am apucat să reparăm greşelile istoriei, zic să fim corecţi până la capăt şi aduc în discuţie o idee genială: hai să nu mai împărţim lumea în bărbaţi şi femei. Pe certificatul de naştere să scrie simplu: OM. Apoi vine întrebarea logică: bine, bine, DAR cum îţi dai seama că e om? Răspuns: ghiceşti, prin excludere. Nu are rădăcini, deci nu e plantă; nu are blană, coadă sau colţi, deci nu e animal. Nu are aripi, nu e nici pasăre. Nu are mai multe picioare, nu e insectă. 

Atunci realizezi că e posibil să fie om..şi treci pe certificat - cu semnul întrebării şi puncte puncte alăturate, că poate omu' când creşte, decide să fie maşină de spălat. Sau şifonier. Sau plantă de grădină. Sau avion de hârtie. Nu ştiu...problema lui! Mai ştii ce va vrea? E dreptul lui constituţional. 

CUM? Nu scrie aşa ceva în Constituţie? Foarte rău...neapărat, trebuie să o modificăm! De fapt, dă-o-n mă-sa, s-o anulăm de tot! Nici o lege, frate, ca să nu se mai simtă nimeni nedreptăţit şi dat la o parte! Fără Lege nu există păcat, deci ce pana calului...dintr-o lovitură, anulăm orice principiu care ar putea să dividă omenirea. 

Sincer, acuma...am mai spus asta, şi totuşi pare să fie cea mai simplă rezolvare pentru orice problemă: nu e mişto să facă fiecare ce vrea? Primul venit, primul servit - ca la restaurant!
Să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să luăm un exemplu la întâmplare: căsătoria. 

Te iubesc. SPUF! Gata, ne-am luat! Ceremonia o facem la nucu' din fundu' grădinii, ca în Maitreyi. Da' de ce să facem atâta scandal că nu ne lasă legea, că e închis la primărie, că preotul ia prea mult...nu frate! Păi ce, iubirea mea se propteşte într-o hârtie? Cum vine asta? Bei, iubirea e ceva abstract, incomensurabil,  ce nu se poate nici descrie, nici cuantifica! Cum s-o cuprinzi într-o foaie?

Plus că mai sunt şi alte impedimente; în cazul meu: emoţia. Mă şi gândeam..dacă m-aş căsători, ştiu de pe acum că e cea mai fericită zi din viaţa mea. Aşa se spune...şi eu, la chestii d-astea, clachez pe toate fronturile! Mă pierd! Mă transform total, ca Dr. Jekyll şi Dl. Hide....Sunt frumos, inteligent, mândreţe de om, şi apoi, cum mă păleşte prea-fericirea, începe să-mi curgă scuipat din gură şi la orice întrebare ce mi se adresează, fac ploiţă. Păi şi când mi-o zice ofiţerul de la starea civilă "Cetăţene, o iei pe cetăţeanca de soţie"? În momentul ăla, m-am tăiat, clar! Ce zic, că mă apucă tremuriciul şi nu-mi mai trece nimic prin cap!! Să-mi fac fiţuică, cu răspunsul corect? Râd şi curcile de mine - plus că risc şi nişte palme peste cap de la viitoarea soaţă, c-o fi femeie cu zvâc!! 

Nop, nu vreau bătaie. Hai să tăiem răul din rădăcină...nu e mai simplu fără legi? Fără "Isaia dănţuieşte", fără tricolor...te iubesc, te-am luat. De ce? D-aia, că aşa vreau eu!      

Simplu şi la obiect, că d-aia suntem în epoca vitezei! 

În plus, eu chiar cred că Omul Modern este în stare să fie vertical moraliceşte şi să se autoguverneze singur, neconstrâns de nimc.

Ştiu că pare o utopie, dar dacă este guvernată de iubire, umanitatea se poate integra în Absolut, oricând vrea muşchii ei. 

Sper să trăiesc acele timpuri...şi până una, zic să eliminăm din vocabular mârşăvenia aia de expresie cu "femeia însărcinată"! Şi nici măcar "persoană însărcinată" nu trebuie să existe, pentru că este de genul feminin şi tot la femeie ajungem în subconştient - care este o discriminare nemernică.

"Om cu copil" este expresia cea mai onestă şi etică!

În cinstea acestei concluzii, propun să sărbătorim, să cântăm şi să ne veselim:

Modele de succes în educaţie

A început şcoala....de aproape o lună, dacă stau să mă gândesc mai bine.

Dar ştirea asta este proaspătă (încă)...aşa că este cel mai potrivit moment să vorbim despre educaţie şi starea în care se află dânsa. C-apoi aşa facem de obicei: în principiu, singurele probleme foarte importante pentru ţară sunt culoarea pe care o au chiloţii Cruduţei, bălăcărelile pe care şi le mai aruncă aleşii prin mediul politic, numărul gagicilor care şi-au mai tras-o cu nu ştiu ce fotbalist, sau ce a mai filosofat vreun neica nimeni pe contul personal de facebook, printr-o scrisoare (neapărat deschisă) adresată tuturor românilor. A, da...apoi vin subiectele hot spot, de sezon: dragostea şi cadourile de îndrăgostiţi când e cu Valy's Day; mielul şi ce mai pun românii pe masă când e Paştele; starea deplorabilă a clădirilor când se aniversează cutremurul din '77; starea jalnică a sistemului medical când e vreun accident mai masiv; inexistenţa autostrăzilor şi lipsa infrastructurii decente, când se mai taie vreo panglică la vreun drumeag...şi staţi că vine acum aniversarea Colectiv, deci trebuie să ne pregătim de noi ştiri despre corupţia care ucide şi mafia cluburilor din România, care funcţionează fără acte în regulă. 

Momentan, însă, nu a trecut subiectul cu educaţia...adică, stai! Ieri a fost Ziua Educaţiei, sau ceva; ţin minte sigur asta, pentru că erau Mac-urile pline de copii. Ceea ce mi se pare perfect normal! Unde să îi duci pe copii la activităţi extraşcolare care să aibă un ecou benefic în viaţa acestora, dacă nu la fast food? Vorba aceea: peste câţiva ani au şansa de a fi exact cei care îţi vor servi McCafeaua, sau McPaharul cu McSuc şi McOmletă - în funcţie de ce Mc-ceri tu.

Oricum, este imperios necesar să vorbim despre situaţia tristă a educaţiei româneşti...alt moment mai oportun nici că se putea! Motiv pentru care, la Ploieşti, chiar s-a ţinut ditamai seminarul despre cheia succesului în educaţia de succes: învăţământul finlandez, ăsta de tip nordic, după care bălim cu toţii. 

Acolo viaţă, frate! Nu există teme, faci şcoală de plăcere, înveţi lucruri care chiar îţi folosesc în viaţă şi ţi se construieşte calea spre un destin de aur. Termini o şcoală şi devii un asset (resursă economică, activ) pentru societate; nu ieşi complet tâmpit, ca din şcolile noastre (de la T. Băsescu citire)! E clar...învăţământul nordic este Dumnezeu (în special, fără teme pentru acasă! Repet, să se audă până-n fund: FĂRĂ teme şi mai ales, unde copii se duc de plăcere şi nu au teme pentru acasă!) şi trebuie să i ne închinăm, să facem şi noi, întocmai şi la fel! Amin şi aliluia!

Mda, sunt rău. Sau nu. 

Ştiu că sistemul nostru educaţional e de rahat. Se vede cu ochiul liber, din avion...nu trebuie să fii vreun geniu pentru asta. Desigur că în viaţa de după şcoală nu am folosit nici măcar 10% din ce am învăţat ca elev...pentru că nu am avut motiv. Practic, şcoala este ca pe un organism închis, cu reguli simple: eşti copil, mergi la şcoala. E jobul tău. Treci prin toate stadiile educaţiei, ca să ai diplome multe şi apoi te angajezi undeva. Dacă ai pile, ai noroc de post bun şi ajungi, la numai 23 de ani, cogeamite secretar pe la nu ştiu ce entitate europeană. Devii şmecher, lipeşti banii cu scuipat pe fruntea lăutarilor şi viaţa e roz. Dacă eşti mai sărăntoc şi nu ai noroc, te bagi ca sandwich maker la un fast food. Aia e! 'n clasa muncitoare...cineva tre' să fie şi acolo! Oricum, nici o muncă nu e ruşinoasă, iar meseria ie brăţară de haur! 

Şi cine spune că trebuie să trăieşti bine dacă ai job? Binele e relativ, important e să trăieşti! Stai că mai ştiu vorbe d-astea de înţelepţi: "Nu contează ceea ce ai, ci cu cine împarţi. Fericirea e în tine! E o decizie personală!"

Totuşi, am şi eu mici întrebări, de om prost:

1. De ce sunt atât de abundente filmuţelele despre educaţia finlandeză? Chiar numai ăia scot specialişti de renume mondial? Nu zic că nu vor fi nişte lumini pentru umanitate, dar mie mi se pare o simplă manevră de marketing...ca o reclamă agresivă la noile brânzoaice cu telemea tradiţională de la supermarket, care îţi furnizează o informaţie simplă, sub formă de slogan - să  priceapă tot omu'!
Aşa cum noi trebuie, doar, să băgăm la cap că ei sunt arhetipul educaţiei pe planetă, pentru că sunt cei mai buni! Alful şi Omegul învăţăturii! 

2. În toată lumea asta largă, chiar nu mai există  şi alte modele de succes? Adică, nu ştiu...hai să ridicăm în slăvi educaţia japoneză - că şi ăia-s tari în creier! Sau să ne închimăm la şcolile nemţeşti! Alea ce au, sârmă-n ghem? Nu scot ei cele mai bune maşini? Păi ingineria aia de nivel înalt nu o înveţi la o miuţă pe maidanul din spatele blocului...tot într-o şcoală se predă! 

Sau, nu ştiu...hai să vedem unde a făcut şcoala Stephen Hawking, că ăla chiar e om de succes şi nu putea să fie format într-o şcoală de cartier! Mă rog, poate-s eu limitat şi necitit, că nu i-am studiat biografia...dar sigur-sigur a fost elev la vreo şcoală finlandeză, cu tradiţie în scos genii gen Einstein, Eddison, Da Vinci, Plank, Marie Curie, Tesla şi Newton.

Dacă stau bine să mă gândesc, cred că şi Iisus Hristos a învăţat tot prin Suedia sau ceva, că n-avea cum, altfel! Nordicii rules!!  

3. Am înţeles, ăştia de la frig sunt cei mai buni. Ceea ce 'or fi...ceva adevăr trebuie să existe. Plus că habar nu am ce fac ei şi nu pot judeca ce se întâmplă pe acolo, decât luându-mă după o reclamă.
La noi, educaţia e praf, se ştie. Nu doar din cauza profesorilor, pentru că avem şi profesori foarte, foarte buni! Nu m-aş arunca nici să învinovăşesc în totalitate sistemul...pentru că, dacă avem olimpici internaţionali în diverse domenii, înseamnă că nu e chiar cel mai prost din curtea şcolii.   

Motivele pentru care am ajuns să trăim această realitate sunt multe, diverse şi împărţite. Şi, până la urmă, nici nu contează. Trebuie, doar, să reţinem că popoarele nordice sunt un fel de Everest, iar noi, nişte biete dealuri dobrogene, încovoiate şi tocite de vânt. 

Hai să fim mai buni, zic, că n-om rămâne proşti toată istoria! Înţeleg abordările astea cu universul care conspiră la succesul personal, gândirea pozitivă, etc...DAR nu aspirăm mult prea sus? Suntem în scaun cu rotile şi ne visăm campioni mondiali la maraton? Din moment ce nici Roma nu s-a construit într-o zi, de ce ni se bagă pe gât aceste reclame?  Vrem schimbare, bun! Hai să o facem cu cap: un pas mic pentru om, un pas uriaş pentru omenire! Nu era aşa? 

Hai să ducem educaţia românească la nivelul celei din Franţa. Când le-om da clasă, le scuipăm seminţe-n cap şi urcăm pe scara evoluţiei...cică prin Germania sunt universităţi de renume. Prin Italia, prin Anglia, Statele Unite...asta ca să nu mai pun la socoteală partea asiatică. Şi-apoi când vom fi la Nivelul 2 de şmecherie planetară, ne luam la trântă şi cu Nordicii! Aspirăm la bunăciunile lor! 

Nu e logic, în puii mei?!

Nu poţi să te întreci cu un Lamborghini, când ai Trabant. Şi nici nu îl poţi depăşi pe Usain Bolt când faci câţiva paşi şi te opreşti pe marginea şanţului, să-ţi tragi sufletul.

4. Educaţia nordică e centrată pe copil şi e foarte mişto, am stabilit asta. 

Bun...cum s-a ajuns acolo? Nouă ni se spune că nu au elevii teme şi merg la şcoală de plăcere, când vor muşchii lor. Ni se spune cât sunt de dotate şcolile, ce facilităţi minunate au pe acolo...perfect, bravo lor! Totuşi, cum au ajuns la acest succes? Nu ni se spune nimic de contextul istoric, geografic, politic, social şi financiar care să le fi permis acestă dezvoltare. 

Păi bun, atunci! Hai să facem Bucureştiul ca Dubaiul! Vreau să avem şi în Bucureşti insule hand-made şi măcar un hotel Burj Al Latin, sau un Burj Preşedinta. Dacă ei au putut, noi de ce să nu putem? De ce, de ce? Ceauşescu nu s-a ofticat pe francezi că au Champ Elysees şi a făcut Bulevardul Unirii, mai mare şi mai frumos? Vedeţi că se poate?? 

Gata, s-a stabilit! Bucureşti egal Dubai - cu ieşire la ocean, neapărat, de ambiţioşi ce suntem! 

Cam aşa şi în educaţie...contextul e un simplu detaliu! 

Adică secretul succesului stă în lipsa temelor şi programul flexibil? Dă-o-n mă-sa de treabă, că nu tot ce zboară se mănâncă! Deşi este primul (şi uneori cam singurul) lucru care ni se spune de oricine atacă subiectul.
Asta e ca şi cum ar veni Usain Bolt să-ţi spună că secretul succesului stă în adidaşii săi norocoşi, iar tu eşti atât de naiv să crezi că dacă îi încalţi, de mâine eşti noul recorman mondial la proba de 100 de metri. Tare, nu?

...ceea ce mă duce la o altă întrebare: plăcerea de a învăţa fără a fi constrâns de sistem şi responsabilitatea de a te achita de sarcini se învaţă la şcoală, sau în familie? Eu aş zice că se învaţă în familie şi se şlefuieşte la şcoală.... Prin urmare, până a vorbi despre educaţia altora, hai să vorbim despre familia noastră. Şi pentru că nu toate muştele fac miere şi nu putem aplica otova sisteme străine de gândire (care s-au dezvoltat doar în anumite împrejurări), să începem cu tradiţiile noastre şi cu valorile noastre.

Da, aveţi dreptate! Care valori, care tradiţii şi care familie? După modelul cui? 

Abia asta este adevărata problemă a educaţiei. Şi a României, dacă e să o luăm pe de-a dreptul.

Închin un pahar în cinstea acestei descoperiri!

Ura!!!

Cu iubirea la psihiatru

Am citit aseară o poezie.

"Mda...mare lucru" - veţi spune. DA, pentru mine chiar este mare lucru...pentru că, în ultimul timp, eu şi cărţile suntem ca apa şi uleiul: ne privim ochi în ochi, fără să ne atingem. Dar aseară nu m-am putut abţine!
Răsfoiam paginile de net şi găsesc o poezie sensibilă a unei adolescente frumoase - la suflet. Normal, am început să freamăt de emoţie şi să vizitez în gând locurile pe unde zburda liberă şi sensibilitatea mea, când eram mai tânăr. Acuma-i priponită la ţarc, că prea şi-a făcut de cap...am pus şi zăbrele groase la ferestre, să nu-i mai vină vreo idee genială şi să scoată capul afară. Numai că, ştiţi cum e vorba aceea: socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg - şi când am descoperit poezia mai sus numită...pfuai de mine! A fost explozie solară, frate! M-am luminat de-o lumină lucitoare, de n-am mai pomenit în viaţa mea aşa ceva! Şi mi-a scăpat sensibilitatea-n lumea largă! 'tu-te-n cur, blestem!

De acum, să mai citească mutu' poezii, că eu nu mă mai ating de ele!
Mă cutremur când îmi amintesc ce-am pătimit! Parcă mă şi văd citind titlul, cu înfiorare... era tare lung şi nu l-am reţinut. Prima strofă, însă, începea cu "De mă iubeşti" - şi imediat mi s-a rupt zăgazul lacrimilor şi am prins a plânge, cu sughiţuri! Printre lacrimi dau scroll în josul paginii, văd că poezia e cât un Luceafăr mai mic,  îmi arunc ochii ici colo şi-o las baltă. E clar, fata e foarte sensibilă şi frumoasă la suflet. Adică...hei! La 3 cuvinte era şi ceva de dulce: vis dulce, clipa dulce, fiinţe dulci, inimi dulci...chiar şi urarea de noapte bună din final era dulce ("Noapte liniştită şi dulce, să aveţi!"). Îmi pare sincer rău, eu chiar nu am putut continua. Sunt la regim, că deja mi-am făcut uşi pe comandă şi abia mai încap şi pe acelea...iar atâta dulce, mai ales după 10 seara, mă îngrăşa cu câteva kg! Plus că diabetul stă la pândă şi m-aş fi aruncat cu capul înainte, într-o situaţie  mult prea riscantă!

Una peste alta, totul a fost absolut superb! Versurile musteau de dor şi sfiiciune, de întrebări fără răspuns şi de iubire (desigur). Mie, cel, puţin, îmi mai trebuiau încă vreo 2 creiere să le pricep! Abundau de atâtea metafore incredibile, d-alea cu scremete de lumină, rădăcinile iertării, cântul visării şi frunzele dorului, că-mi filau neuronii. Puii mei, rămân la manele, că le spune mai pe şleau şi nu trebuie să stau cu dicţionarul în faţă, ca să le înţeleg:

Oricum, sunt o persoană empatică; aşa că am prins dulceaţa versurilor şi mai ales neprihănirea dulce a iubirii puse sub semnul întrebării -  că până la urmă, aşa începe totul: "De mă iubeşti"... 

Aşa se declanşează boala. Nu o spun eu, Doamne feri! Pentru mine, iubirea e ruptă din rai, o bucăţică de divinitate infinită, aruncată în ţărâna trupului uman.  Oamenii de ştiinţă, însă, străjerii sănătăţii noastre şi vânătorii de răceală, sunt de altă părere: potrivit OMS, dragostea este considerată o afecţiune psihică, fiind situată la poziţia F 63.9 din Registrul Maladiilor, la capitolul "Tulburarea obiceiurilor şi atracţiilor", imediat după alcoolism, dependenţa de jocuri de noroc, droguri şi cleptomanie.

Oamenii de ştiinţă au dreptate. "Psihic" cică se trage din grecescul "psūchê", care ar însemna "suflet"; iar "afecţiune" descrie o stare a sufletului mişcat de ceva. Totuşi, O.M.S.-ul nu prea se ocupă cu filosofarea, aşa că merge mai la termenul de bază: boală - care ar dura ce mult 4 ani (Pfuai, ce noroc! Credeam că stă pe capul meu până la sfârşitul zilelor...dar dacă aşa spun cercetătorii, înseamnă că mai am 2 ani şi am scăpat!) şi trece numai cu psihoterapie.

"Bun!" - îmi zic. Să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să presupunem că studiile biochimice au dreptate. Să analizăm dragostea din punct de vedere raţional, să o disecăm la nivel molecular şi să înţelegem de unde se naşte acest ataşament toxic, această nevoie nesănătoasă de o anumită persoană - mai ales fără nici un motiv logic, concret şi palpabil. O fi vreo psihoză în masă, care bântuie lumea de la apariţia acesteia? O fi vreo pandemie, ce trebuie stârpită din rădăcini? În ziua de azi, cu atâta avans tehnologic, orice e posibil! Deja, pot să spun că nu mă mai simt aşa de prostălău şi percep lumea într-o lumină nouă, mai modernă:

1. Mihai Eminescu, poetul nostru nepereche este un mare obsedat. Cum poate un om normal cu capul să îşi închine viaţa unei singure femei, să îi dedice madamei sute de poezii care mai de care mai romanticoase? Păi, bă baiatule, tu nu vezi că p-aia o doare în trei litere de tine? Mai vezi-ţi de viaţa ta, că mai are balta peşte! Ce te propteşti într-o singură duduie?
Totuşi, să zicem că îi acord circumstanţe atenuante, că nu se inventaseră site-urile de socializare pe vremea lui şi cum mama mă-sii să cunoască şi el gagici noi şi să se vindece printr-o nouă iubire?

2. Când Elvis Presley cântă cu patos "Love me tender, love me sweet, all my dreams fulfill" este un nătărău de zile mari: visele ţi le îndeplineşti singur, prin sudoarea frunţii. Nu trebuie să te agăţi de nimeni, nu ai nevoie de cineva care să te facă fericit sau să îţi îndeplinească ştiu eu ce fantezii tâmpite.

3. Acum ceva ani, Mariah Carey ridica sala în picioare când glăsuia ca o privighetoare "I can't live, if living is without you!". Dom'le, felicitări! Aşa iubire mare nu s-a mai văzut de când lumea şi pământul! Dar stai...chiar este iubire? Sau o simplă dependenţă nesănătoasă? Păi cum să nu poţi trăi fără cineva? Iubirea e libertate...trebuie să îi dai aripi să zboare şi implică (mult?) spaţiu personal, nu să stai lipită de săracul om mai ceva ca un siamez! Ori, când spui că nu poţi trăi fără celălalt, îi restrângi libertatea şi îl faci răspunzător de alegerile tale...posibil chiar şi vinovatul moral pentru propria moarte. Ceea ce denotă iresponsabilitate şi lipsă de maturitate. Singurul răspunzător pentru faptele tale eşti chiar tu şi să îţi ascunzi slăbiciunea după paravanul iubirii este o ticăloşie. Nenorociţilor!

4. O altă melodie la modă de pe la noi este a Deliei...care cântă despre sărutări şi sâni goi, lucruri perfect normale şi obişnuite în iubire. Mai ales sânii. Mai ales goi. Revenim şi noi la iubirile mai pământene şi reale, alea care sunt doar o scuză pentru sexul regulat (conform lui Dan Greenburg - habar nu am cine e, dar sună bine). Chiar, întrebare rapidă: cât de mare e iubirea? Păi...unii sunt de părere că nu depăşeşte 25 de cm, deşi se spune că negrii o au mai lungă.

Revenim la sferele înalte, pentru că şi duduia Delia dă cu bâta-n baltă, glăsuind afectată: "Să faci din viaţa mea o artă". Ete na! Arta ţi-o faci singur, nu trebuie să ţi-o facă cineva! Dependenţă şi auto-compătimire, stimă de sine foarte redusă! Huo!!!

Să mai continui? Are rost?

Probabil pentru a nu fi etichetaţi drept bolnavi psihic, obsedaţi sau mai ştiu eu ce alte alinturi de gen, suntem învăţaţi să fugim de iubirea tradiţională şi simţim nevoia să o reinventăm într-o formă care să exprime acelaşi lucru, dar să fie complet diferită - nouă şi în acord cu descoperirile ştiinţifice. Astfel că, tot în artă, de această dată cea cinematografică, au apărut formulări gen "I hate you/Te urăsc" - în secvenţe care parodiază dragostea şi recunoaşterea acesteia, vorbind despre ură -  care de fapt, este o dragoste ce nu se numeşte chiar aşa ("The Lego Batman Movie"). 

Sau, mai amicalul "I friend you/Te prietenesc"(?) ("Ae Dil Hai Mushkil"/ "This Heart is Complicated/Inima e complicată") - care, din nou, descrie o iubire care nu e chiar iubire, deşi este, dar sub altă formă.

Trecând cu vederea disecţia aceasta care nu îşi are locul şi reevaluând peisajul (după ce ne dăm un pas în spate, pentru a vedea imaginea de ansamblu), se spune că prin iubire, ne apropiem de Dumnezeu. Şi uneori, prin iubire, suntem asemenea lui Dumnezeu...o rază de lumină în haosul primordial. O scânteie care se naşte brusc, împotriva oricărei raţiuni: "Să fie lumină!".

Iubirii nu îi trebuie motive să existe, doar este.  Pentru că dacă Dumnezeu este iubire, El nu există cu un motiv. Este şi atât.

Mă rog...iar m-o pălit sensibilitatea! E de la poezie, că mi-a distrus ţarcul meu frumos şi rezistent! Aşa se întâmplă când am mâncărici şi mă fură peisajul...
În condiţii normale, nici nu deschideam linkul! Dar când am citit "...o adolescentă frumoasă...", l-am şi clicăit - să văd cât de bună e gagica! Mi-am luat plasă? Mi-am luat...

Gata, mă duc să alerg fiara... că dacă o las de capul ei, iar dă iama-n păpuşoi şi mi-l strică!

Cât despre iubire, se reduce la 3 cuvinte: lumină în întuneric.