Despre zâne (dar nu cele din poveşti)

Băi frate, nu ştiu cum se face, dar s-a umplut lumea de zâne! Unde te bagi, unde te întorci, tre' să apară câte una şi să emite vreo judecată de valoare, plină de ipocrizie şi nonsens!

Ştie careva despre ce vorbesc p-aicea? Hai că n-aveţi cum să le rataţi, că doar şi-n budă le găsiţi!! Zânele sunt acele creaturi abstracte care s-au procopsit cu un trup de carne dintr-o pură întâmplare. Tocmai de aceea, ele posedă o înălţime spirituală egalată doar de fiinţele angelice, o gingăşie perpetuă şi vizibil contrafăcută, gâlgâie de candoarea copilăriei  şi le chinuie inocenţa puiului de prepeliţă cu aripa frântă. Sunt veşnic tânguitoare, mereu profunde; întotdeauna cu gura plină de vorbe (de duh), zânele ne atrag atenţia asupra dimensiunii imateriale a vieţii. Preţuiesc esenţa, nu forma. Luptă pentru zvâcnirea sufletului şi dezavuează concretul palpabil. Visează, speră, se roagă în gura mare şi încearcă să schimbe lumea doar cu duhul blândeţii, printr-un discurs care se vrea ager şi plin de sevă, dar nu reuşeşte să fie decât un sirop ieftin de melasă expirată.

O zână este ca un maimuţel de pluş: rozaliu, încântător, jucăuş şi moale. Dar pe dinauntru, plin de vată.

Este un trend internaţional sau ceva...toţi trebuie să vorbim depre fluturi multicolori şi oameni cu aripi, neapărat frumoşi. Despre nimicnicii ridicate la rang de artă doar prin jovialitate, despre sensibilitate. Şi mai ales, din nou despre aripi. Zâna îşi întinde ciorapii pe sârmă şi aplaudă frenetic; poveşteşte tuturor isprava, în culori vii şi nuanţe mereu noi! Cum să nu te bucuri în faţa unei asemenea capodopere? Cum era una la un moment dat pe net (că doar unde altundeva să îţi mai verşi sacul de înţelepciune ancestrală) care ne informa că a visat fluturi. Ete na! Şi io am visat o balegă!! Te interesează? Exact! Nici pe mine!

Dar după toată această imagine divină, zâna devine profundă şi se întrebă, cu emoţie, de ce oamenii nu au aripi. Uite...d-aia! Că dacă aveai aripi nu mai aveai mâini să scrii şi ne văduveai de asemenea mărturisiri preţioase!

Sau, mă rog...de erai liliac, aveai şi gheare şi aripi. Deci, alege! Om cu mâini, fluture cu aripi sau liliac cu ambele? Împaci capra cu varza! Muahahahahaaaaa

Dar STAI! Asta nu e totul! Zâna va vorbi întotdeauna şi despre IUBIRE..va umbla cu ea în gură din sculare şi până-n culcare. Pentru că, nu-i aşa, ce am fi noi fără IUBIRE? Dust in the wind, să-mi moară calul! Sau...capra!

Fără EA nu suntem compleţi...iar alături de foamea după sentiment, foamea de iubire întregeşte profilul interior al zânei.

Adică da...e mişto cu telenovele, facebook, malluri şi chestii în vogă...dar dacă nu zicem ceva profund despre oamenii frumoşi, despre esenţa spiritului şi nu medităm pe tema iubirii, suntem seci. Goi şi plini de găuri, ca un fluier ciobănesc. Frunze veştede în vântul creaţiei, să-mi trag pălmi!

Deci, hai cu dragostea!

Ştiţi jocul acela de cuvinte cu "mă uit în prun, sunt prune, mă uit sub prun, nu sunt prune?" Cam aşa-i cu iubirea...mă uit în realitate, e penurie de dragoste! Stepa mongolă scrie pe noi...ici, colo, mai vezi câte un ciuline care se aprinde brusc, arde ce arde şi spuf! Gata iubirea! Păi de ce? Uite d-aia! Probleme, Gogule?

Ziceam că nu îmi place facebookul. Dar acum îmi place...intimitatea unui om este la un click distanţă. Dacă întreb vreo tânără pe stradă: "Fată dragă, ce culoare au chiloţii tăi?" risc să-mi iau două după cap şi mă mai trezesc şi cu vreo plângere de hărţuire. Dar dacă intru pe facebook...veselie, tăticule! Nu numai că aflu cu ce se îmbracă gagica, dar îmi spune singurică singurică unde se duce în fiecare moment al zilei, ce face, ce-şi cumpără, când, cu cine şi cum doarme, ce gândeşte...mai ales ce gândeşte! În viaţa de zi cu zi mai degrabă vezi extratereştri decât iubire d-aia ca la carte...dar pe facebook, e party! Cel mai mult şi cel mai mult îmi place când se distribuie linkul unui blog despre iubire...de vorbă cu tine, sau ceva. Ce-i acolo, nebunie! Poptămaş cu fustă şi pantofi cu toc! De cele mai multe ori râd să mă sparg...deşi, ce-i drept, mă mai şi enervez. Nu că aia de scrie scrie tâmpenii...e dreptul ei, până la urmă. Dar ele sunt crezute! Asta e cu adevărat dramatic. Stilul de abordare e de fetiţă de unsprezece ani aflată în zorii adolescenţei, care îşi descoperă cu uimire simţămintele iminii. Adică d-alea cu zumzăitul de iubire când apare sufletul pereche pe cal alb, cum e femeia infantilă doar când iubeşte cu adevărat, ce trebuie să cauți la un bărbat ca să se nască iubirea şi mai ales, cum să iubeşti. Chiar acum, de curând, preda o lecţie: să nu iubeşti pe cineva care a suferit din dragoste. Haoleu! Muicăăăă, ce-mi făcuşi? Da' de ce să nu mai iubeşti un om care a suferit? Are trânci pe el? Îl mâncă ciuma de subţiori?

Eeeeee...nuuu...dar cică  ăla în subconştient va căua să se răzbune pentru toate rahaturile înghiţite. În principiu se va supăra ca văcarul pe sat şi îl va arde. Faci parte din sat? Ghinion, mori nevinovat!

No, uite...şi aici nu sunt eu de acord!

Poate că, pe undeva, un om ce a suferit va avea o tendinţă de a da cu piatra..doar aşa, ca să fie sigur că nu şi-o mai ia pe după ceafă, din senin. Dar, în acelaşi timp, poate că acelaşi om care a suferit din dragoste să aibă o empatie mai dezvoltată şi să caute să evite provocarea situaţiilor care l-au făcut pe el să sufere. Deci, cum facem? De unde ştim ce are de gând să facă o asemenea persoană? Hai să fim idioţi, să ne gândim că paza bună trece primejdia rea şi când te frigi cu ciorbă, sufli și în iaurt, deci LA SPÂNZURĂTOARE CU ELE! Netrebnicilor care sunteţi prea proşti şi aţi suferit din dragoste! Marş la colţ, în genunchi pe coji de nucă!

No,  bun! Perfect! Atunci hai să-l văd p-ăla care nu și-a luat nici o smetie peste corazon! Există? Hai, cu curaj...numa' nu vă înghesuiţi aşa!

Acuma serios...să îţi arogi dreptul de a fi lumina răspânditoare de iubire şi să vii cu teorii d-astea e ca şi cum ai chema o prostituată să militeze pentru fecioria! 

Păi nu era iubirea cu iertare, vindecare, renaştere, alea-alea? Dacă scoţi astea din sistem, cu ce mai rămâi?  Ghid de poziţii şi discuţii pe forumuri? Rahat cu perle, în puii mei!

Iar în tot acest tablou, geme lumea de zâne! Un concept monstruos, o simplă imagine de budoar; o spoială hidoasă, o imagine contrafăcută menită să dea naştere unei false adoraţii. Un fel de selfie în baie, care deşi se vrea sexy, nu reuşeşte decât să stârnească un hohot de râs.

Şi cred că, în cele din urmă, râsul este cea mai bună atitudine...desigur, instinctul oricărui om normal este să se inflameze.  Deşi...

Cred că încep să pierd definiţia normalităţii - care se transformă din ce în ce mai des într-o simplă imagine.

Povestea vieţii (mele)

Totul a început când m-o scăpat barza pe meleagurile mioritice:



...şi de atunci, tot scăpat pe la fundătoare am rămas!
La un moment dat, însă, am realizat că nu sunt singur:

Concluzie: De ce să te indignezi, când poţi să te distrezi?
C-apoi viaţa nu trebuie luată chiar atât de mult în serios...oricum nu scapă nimeni viu din ea!

Cum am făcut un român fericit

...altul în afară de mine

"Dă-i unuia să păzească o barieră şi se va crede stăpânul universului"

Prima dată când am auzit vorba asta cu valoare de dicton din gura unui prieten era cât pe ce să mă împrăştii de râs - noroc că discutam într-un spaţiu închis şi expansiunea mi-a fost limitată de pereţii încăperii din dotare. Cum, frate, aşa ceva? Cât de lovit cu leuca în moalele capului să fii, încât să se umfle tărâţa-n tine din cele mai banale chestii?? Nu, nu...aşa ceva nu e posibil! Deşi merită verificat...ceea ce am şi făcut.

Eram într-o nu ştiu care seară, într-o nu ştiu care vară (vorba cântecului cu acelaşi nume) printr-un mall. Buluceală, lume, lume, magazine magazine, reclame de toate felurile şi culorile, eu cu ochii ca girofarul, în toate părţile...toate bune şi frumoase! Şi deodată...BANG!!!! Cât pe ce să mă prospesc într-un panou publicitar: "JUMĂTATE din PRŢ". HĂĂĂĂĂ??? M-a buşit un râs cu sughiţuri, de să uitau oamenii la mine ca la urs! Sărea cămaşa de pe mine, nu alta! Mă rog...ar fi sărit, săraca...doar că atunci purtam tricou  - care cred că era mai pudic, sau ceva, pentru că rămăsese la locul lui (adică pe mine). 

Deja nu mai puteam să stau in picioare de la atâtea convulsii...mă uit disperat în toate părţile, nici o bancă! Dă-o-n mă-sa! Culcat pe jos, că-i măturat! Şi minteni am luat poziţia găinii când cloceşte şi dă-i cu râsul...iar şi iar! Mă opream niţel să-mi revin şi nu ştiu cum...că ridicam privirea, dădeam cu ochii de Jumătatea din PRŢ şi iar cădeam palancă a pământ, în hohote! Clătită, nenicule! Io şi cu Răduleasca...ea se tăvălea prin făină, eu mă rostogoleam pe gresie!  

După vreo zece minute, zic...no, trebuie să marchez momentul! Pac! telefonul...ţac-ţac două fotografii...fericire mai maximă ca Minodora la Maxim! Maxim, am spus!! Sala e-n delir, tribuna în urale!

Într-un târziu reuşesc să plec...şi numa' ce intram în viteză, că parcă aud hăulind dn depărtări: "Domnu', domnu!!" Şi mă întorc, că na! Oi fi eu zăbăuc - că de obicei merg cu capul în nori şi nu mă interesează ce e-n jurul meu. Trece tancul peste mine şi nu-l observ - dar aşa e instinctul: auzi ceva suspect, te întorci să vezi sursa zgomotului, ca să ştii de ce să te fereşti.

No, dar cum îmi arunc pleata pe spate, de pe un culoar mai dubios văd un gardian venind spre mine cu burtălăul în pas alergător şi agitând frenetic din mâini..."Domnu', domnu'...staţi, domnu'!". După câteva minute ajunge lângă mine tot fierbinte şi năduşit:

"Bună ziua, mă numesc agent Oancea..."...aşa, şi ce vrei, aplauze?? Zi ce vrei că închide la non-stop şi iar rămân fără bere şi seara asta!

"Păi...v-am văzut că faceaţi fotografii...şi...pot să le văd şi eu?" 

Vrei să te râzi şi tu? Ia şi bucură-te cu toată familia! Vrei una şi pentru rude? - zic eu, şmecher.

"Aham...deci astea erau. Vă rog frumos să le ştrergeţi, nu este voie."

Într-o secundă mi-au trecut o duzină de scenarii prin căpău, cu o viteză demnă de supersonicul lui Obama...Puteam să îi cer explicaţii sau să mă iau cu el la contre. Băi...tiriplici! Ultima dată când am verificat, mall-ul era spaţiu public - deci pot să fac ce vreau în el, atâta timp cât nu deranjez pe alţii. În afară de asta:  în fotografia mea nu apare faţa nici unui om, deci marş d-aici cu mofturile! Nu-s nici măcar nume de branduri prin proximitate, ca să zici că le fac reclamă negativă că dau prţuri la reducere. Păi şi atunci ce te ffff...Freacă grija de mine?? Nu ai vreo gogoaşă de mâncat, vreun scaun de ocupat, vreun câine să-l împungi în cur, nimic? 

Sau, varianta soft: puteam să mă întorc şi să plec liniştit în treaba mea, după ce îl îndemnam să-şi vadă de treaba lui. Sau, puteam să îl ignor pur şi simplu... 

În schimb, am decis să nu mai fiu acel rebel fără cauză şi i-am spus printre hohote de râs:

"Ce nu e voie? Să râd? Asta-i bună! Da' hai...na...uite...le-am şters! Happy?"

Sincer, după mersul legănatu' şi datul din cap în ritm de hip-hop, aşa părea. Fericit de ziceai că-i pe pastile de specialitate!

Dar acum, rememorând întâmplarea, realizez că cine a scornit vorba cu bariera a fost o minte luminată. Toată stima şi respectul, jos pălăria şi plecăciuni! Pentru că aşa este...dă-i unui ghiorlan o barieră să o păzească şi se crede zeu. Sau dă-i o uniformă şi  devine un rege printre oameni, împărţitorul justiţiei divine!

Ce te recomandă? "Vocea şi talentul meu"...pe tine ce te recomandă? "O cămasă galben cu negru!" 

Uite cârpa asta îmi dă dreptul să am bocanci şi să-ţi scuip seminţe-n freză, dacă asta vreau eu. 

Pentru că îmi pun capul că nu exista o regulă internă care să interzică fotografiatul panourilor de reducere. Iar dacă exista asemenea hidoşenie reglementată, zic că trebuia să fiu înştiinţat în prealabil. Nu e logic?

Şi...mă fraţilor! Dacă tot vă daţi ţapi în staulul de capre, mai beliţi ochii şi la ce se întâmplă prin magazin! Desigur că PRŢul era un fel de iluzie optică cauzată de îndoirea respectivului panou...Dacă te uitai atent şi dădeai rotocoale incintei, vedeai că, de fapt,  acolo scria PREŢ. Dar dacă sunteţi bătuţi în cap, eu ce să vă fac? În loc să mă hăituiţi pe mine că făcui nasoale-n păpuşoi şi v-am împroşcat firma de respect, nu-i mai normal să eliminaţi eroarea care a produs toată întâmplarea? 

Da' ce să-i faci...asta-i ţara, cu asta defilăm. Şi de curând, eu cu mine am intrat în şedinţă şi am decis să ne bucurăm, că-i mai profitabilă decât indignarea. Şi mai amuzantă...

P.S.: După toată tevatura, am rămas cu o amintire: tot zgâlţâindu-mă  de râs şi încercând să manevrez telefonul (care îmi tot scăpa printre degete), am păţit ca ăla: Am vrut să fac o poză dar am apăsat din greşeală pe filmare. Na, ce să mai zic? Stă inteligenţa pe mine mai ceva ca muştele pe rahat!

Dar, ce să vezi? Filmarea nu am şers-o (hai că a ieşit ok până la urmă..uf!), pentru că nici măcar eu nu am ştiut de ea! Am descoperit-o numai acasă...şi după un print screen rapid, cam asta a ieşit:

UN PRŢ!

Internetul, violul şi părerile

Hai că am zis să nu scriu despre subiectul violului arhi-maga-cunoscut...atât că parcă nu mă rabdă inima să stau cu mâinile în sân în faţa subiectului. Oricum s-a spus tot ce se putea spune, iar tema este dezbătută şi-n dungă de toată lumea. Cum se simte vreunu' mai înţelept, cum îşi dă cu părerea...de aceea nu vreau să mă bag şi eu în seamă. Vorba unui clasic: "Te bagi în tărâţe, te mănâncă porcii".

DAR, uneori trebuie să iei atitudine. Prin urmare, vreau să comentez puţintel un post de pe net...acesta. Pentru că mi se pare jignitor la adresa mea şi a tuturor oamenilor trăitori pe planetă...şi pentru că este o aberaţie atât de mare, încât nu înţeleg ce poate fi în capul ăluia care a lansat-o. Cel mai probabil, nimic...un haos de primitivism crunt şi grobianism de cea mai joasă speţă. Ca să poţi să scrii aşa ceva, să îţi motivezi o gândire cu obiceiurile Evului Mediu Timpuriu în anul 2015, nu poate însemna decât că faci parte din acea perioadă. Că existenţa ta, că mintea şi moralitatea ta au rămas captive într-un hău de întuneric, o peşteră slinoasă şi împuţită.

Prin urmare, băi dobitocule care te numeşti Liviu Andrei (sau orice persoană care se ascunde sub pseudonimul ăsta), uite de ce greşeşti când încerci să gândeşti, dar o faci cu capul greşit:
1. Trebuie să fie foarte naşpa să ştii că o fată umblă cu tot satul şi pe tine te sare (conform propriilor declaraţii). Ai vrea şi tu, ai face, săracul; ţi-ai dori, dar...ce să vezi? Nu capeţi şi nici nu eşti în stare să obţii! Aşa că faci ca vulpea care nu ajunge la struguri. Frustratule care eşti! 

2. Ideea că femeile-s curve, e un argument imbecil, mai ales în cazul de faţă. Dar, fie! Să zicem, prin absurd, că ai dreptate. Prin urmare,  dacă  mama ta, sora ta, bunica ta, oricine este violat  de o turmă de trepanaţi, tu stai ca brânza-n galantar şi te consolezi cu ideea că-s curve, deci au meritat-o?

3. Faptul că fata aia şi-a luat kilometri şi şi-a pus-o cu tot poporul chinez în acelaşi timp, nu e treaba ta. Putea să ia la rând tot universul, tot nu e treba ta. A fost fix alegerea ei, dorinţa ei şi plăcerea ei. Şi-a dat consinţământul pentru asta. Ceea ce s-a întâmplat în cazul de faţă a fost viol tocmai pentru că ea nu a vrut. Poţi pricepe subtilitatea asta? Sau hai să o iau aşa, mai ca în Evul Mediu Timpuriu, care îţi este atât de drag: dacă mergi la cârciumă şi te iei la bătaie, asta înseamnă să a doua zi, a treia zi, peste o lună, este în regulă ca o ceată de golani să te usuce cu bătaia până te bagă în comă? Conform logicii tale, cam da...ţi-ai mai luat-o, te baţi în fiecare seară. deci unde-i baiul?

4. Nu tre' să fii arondat politic ca să condamni o ticăloşie. Trebuie, doar, să fii om şi să fii în stare să discerni între bine şi rău. Dacă mai şi apuci să îţi spui punctul de vedere, norocul tău! Avantajul mass-mediei, al internetului, tocmai acesta este: fiecare îşi poate spune părerea, bună sau proastă - pentru că părerile sunt ca găurile în fund: fiecare are câte una. Chiar şi tu.

Este o viziune fundamental greşită după mintea mea, însă...asta te face un arondat politic? Asta te face o curvă? Sau cineva care ia bani ca un lăutar, ca să cânte ce doreşte clientul? "Şi să fie de la cuscru pentru naş: Cine-a îm-puşcat-mai-mu-ţa? Şi lăutarul: Bagă băeatu...Cine-a îm-puşcat mai-mu-ţa?"
Aşa? Păi şi atunci, pe tine cine te plăteşte? Că tot nu realizez cum poate ieşi o fiinţă într-un spaţiu public cu nişte argumente pe care le poţi demonta chiar şi numai dacă ai o umbră de neuron - şi aia în stare de fosilă. Că eu aşa sunt: mă bag în discuţie când ştiu că am dreptate...iar pentru a demonstra, îmi construiesc un eşafodaj de argumente de nu-l dărâmi nici cu bomba atomică!

Revin: pe tine cine te plăteşte? Ca să susţii cu atâta aplomb o nemernicie care se vede de pe Marte, trebuie să ai un motiv extraordinar de bun...deci CINE TE PLĂTESTE SĂ FII MIZERABIL? Sau eşti doar masochist? Te pomeneşti că ţi-o plăcea  să fii înjurat şi condamnat? Uuuuuuu...kimky! Dă, mamă, cu biciu-n mine, că n-am ascultat de tine! Spank me mommy!! Yes! Yes! oooooo...YESSSSS!!!!!

Pfuuuuu...greu la deal, cu boii mici! ...dar nu imposibil.
Însă, când într-o societate eşti nevoit să explici de ce e apa udă şi de ce estul e la est şi nu la sud...e iremediabil. Deci mai du-te-n iarbă deasă, că eşti prea prost să trăieşti! Consumi oxigenul planetei degeaba!
Chiar aşa?

Music 4 my ears

Ghiţă ciobanul şi Game of Thrones

Ui, mă, că am descoperit şi noi Ghemotronu! Păi se putea? Cum aşa ceva? Face ravagii peste tot pe planetă şi la noi nimic, nimic? Ete na! No, lasă tu, că şurubărim situaţia şi numa' să vezi ce fainoşag iasă!

Zis şi făcut! Printr-o împletire inteligentă între sacru și profan, o contopire cu talent între hot dogul american şi slana ardeleanească, se născu struţo-cămila de succes internaut: ciobanul Ghiță cu trei surorile lui în Westerosul din fundu' grădinii!

Foarte tare, frate!! Atunci zic un cântec vesel să cântâm, să râdem şi să ne simtem bine!!

Teoretic, reclama ar fi amuzantă. Ghiţă se încadrează perfect în peisajul de stână, oiţa bârsană behăie pe deal, ciobănescul e la post...dar să-mi trag pălmi, rezultatul final e complet nenatural! Un fel de Guţă pozând în Mona Lisa! Un Titanic scufundat în piscina gonflabilă a puradelului din dotare! 

Mă uit şi singura reacţie este "Ha! Ce idee le-o trăsnit şi la ăştia în cap!"

Dar atât.

Nu-i vorbă, că Ghemotronu îşi face treaba minunat, chiar dacă numai cu două-trei secvenţe.  Tot serialul e genial, dacă e s-o iei p-a dreaptă! Construit cu cap şi cu suficientă fantezie încât să reflecte fidel fix societatea actuală: o lume a pornirilor instinctive şi într-o continuă goană după o pleaşcă de avere picată din cer.

Bravo, de trei ori bravo! Sunt fan! Mai rar aşa ceva...chiar mă plictisisem de inflaţia asta de telenovele siropoase, pentru gospodine plictisite; filme cu oamenii frumoşi la suflet, care în inocenţa iubirii lor nemărginite rezolvă cele mai odioase rahaturi - pentru că, nu-i aşa, binele întotdeauna învinge şi adevărul iese la suprafaţă ca untelemnul!

Ei, bine, nu-i deloc aşa! Binele nu învinge întotdeauna! Cu binele în braţe, te duci ca mielul la junghiere, în timp ce oameni pe care i-ai crezut prieteni ţi-o trag pe la spate, că ai fund mişto. Mori ca prostul, martir pe altarul eroului necunoscut! Iar iubirea nu rezolvă totul...de fapt, nu mai rezolvă nimic! E un foc de paie. Doar o un cuvânt, un capriciu, o nevoie pe care o faci; şi-apoi îţi trece. Pe nisipul de pe plajă eu ţi-am scris că te iubesc, a venit valul cel mare şi cuvintele s-a şters. Gata, asta a fost tot. Tot, tot? Da. Ce mai vrei în plus?   

În Game of Thrones nu sunt oameni buni. Nu sunt oameni răi. Nu sunt nici măcar oameni aşa şi aşa. Sunt doar oameni care fac orice ca să supravieţuiască. Fără toping de vorbe, fără făţărnicii şi fără minciuni. Cum arată un om gol, dezbrăcat de toate ideile preconcepute şi ipocrizie?? Uite aşa! Taie capul unuia, îşi pupă nevasta, dă iama la cârciumă să se-mbete ca porcu' şi-apoi sparge bordelu-n două!

Unu' îşi părăseşte veghea, să anunţe ţăranii că sunt invadaţi. Se întâlneşte cu şeful de trib: 

"Băi copile, ce-i cu tine pe-aici?" "

Păi ştiţi, că vin cotropitorii...ne omoară"

"Da, da, mulţumim de anunţ, dar tu nu trebuia să-ţi părăseşti postul. Ştii ce se întâmplă...unde stau picioarele, se mută şi capul".  Scurt pe doi. Nu e loc de milă, de iertare. Ierţi, pierzi respectul, ţi se urcă toţi în cap şi mori cu zile.

Altul îi zice lu' fiu'su: 

"Copilaşul meu drag, nu te-ai întrebat niciodată ce s-a întâmplat cu maică-ta?" 

"A murit, ce mai e de ştiut?" 

"Ei, mai e, mai e...s-a îndrăgostit de unu' din satul ei şi s-a măritat fără ştirea mea. P-ăla l-am spânzurat de-un copac şi pe ea am siluit-o chiar acolo, lângă cadavrul lu' bărba-su."  Păi nu am înţeles...ori sunt stăpân pe tarlaua mea, ori nu mai sunt! 

"...şi peste nouă luni m-am trezit cu bucuria în pragul uşii - tu - iar ea s-a sinucis câteva zile mai târziu."

Altu' e prototip de vitejie şi onoare. Luptă ca un leu, este mereu corect şi sare în ajutorul domniţelor în distress. Ajunge şerif şi dă un ordin...dar se ridică unu' mai şmecher: 

"Ia-ţi ordinul şi bagă-ţi-l în fund, mie nu-mi spune un mucos ce trebuie să fac!"

"Stai să reluăm...nu vrei să execuţi ordinul pe linie de comandă?"

"Nu"

"Foarte bine. Să ţi se taie capul. Ţineţi-l!"

Că hâr, că mâr, că iertare...ce iertare? Fugi d-aci, că te iert şi mi te urci în cap! Iertarea e slăbiciune! Sau cum mai zic unii "iert, dar nu uit". Haida de! Dar nu mai bine mă laşi cu iertarea ta şi te ard când te prind, ca să fiu sigur că nu-ţi aduci aminte când mi-o fi şi mie lumea mai dragă? Decât să plângă mama, mai bine plânge mă-ta! 

Da, e şocant. Intrigi, sânge, sudoare şi sex. E uman, e normal. 

Din punct de vedere vizual, este un spectacol...dar dincolo de asta, sunt oamenii şi lupta pentru putere. Trădări oribile, de cea mai joasă speţă. D-alea, gen "Ce eşti tu? Prieten! Atunci mai adă-ncoa'  o platoşă, că mai ştii când te suceşti?"

"Tu ce eşti? Păi sunt nevastă-ta! Ia meri tu la castelul tău şi ne iubim de la distanţă! Când am chef de iubire mai intimă, îţi fac semn."
Apare copilul, rodul dragostei. "Zece inşi la mine, să-mi verifice mâncarea! Mai ştii cum mor otrăvit brusc şi dintr-o dată?" 

Prin popor se spune că cei mai golani ever sunt bătrânii. De ce? Pentru că au gura slobodă. Ce e-n guşă, şi-n căpuşă. Pe vremea lor încă nu se dezlănţuise nebunia iubirii, supremaţia spiritului înalt şi dragostea care care ne gâlgâie în vine. 

Ei aveau o vorbă: "Bărbatul nu rămâne singur. Scoate ştiuletele şi-apoi are de unde alege!" De ce? Păi se mergea pe logică: Ce vrea femeia? Să fie mamă, că asta e menirea ei! Bărbatul ce vrea? Să perpetueze specia! Minunat, păi aşa să facem! Şi se înjghebau căsătorii din zorii tinereţii, ca să te înveţi cu stilul de viaţă şi responsabilităţile. 

Acum? Pfuai de mine...ori că lansezi rachete în spaţiu, ori că vrei să-ţi faci o familie, tot o pisică! Este cu experienţe zeci-sute-mii, cu poziţii şi performanţe care nu au absolut nici cea mai mică treabă cu iubirea aia pe care o molfăie toţi între dinţi; cu pretenţii. Ipocrizii, seducţie, situaţii financiare, medii geometrice, planuri; şi joc de-a şoarecele şi pisica: dă-mi pălăria - nu ţi-o dau, dar dacă mă rogi, poate mă mai gândesc şi mai vedem cum decurg lucrurile...ce oferi între timp...că dacă ţi-o dau direct zici că-s prost. Şi-apoi tu, ca să nu zic că te laşi uşor, o mai tărăgănezi...nu vrei, dar ţi-ar surâde ideea...poate te împiedici...şi vedem ce va mai fi... dar eu mă ţin de fundul tău, tu mă vrei dar te prefaci că nu şi nu...dar poate totuşi da, după ce aşteptăm şi se mai aşează lucrurile...

   

Dar GoT nu este aşa. Acolo e despre lumea aceea simplă, redusă la esenţa umană; mâncare, sex, vulgaritate crudă, inocenţă pierdută, violenţă şi supravieţuire. Asta este omul. Lăsat de capul lui şi fără să suporte nici o consecinţă, aşa face oricine. Pentru că altfel, a pui de mămăligă. Te trezeşti să fii Zâna Măseluţă, ai două posibilităţi: îţi cobori capul din nori sau dispari.
Vrei să trăieşti? Te schimbi, nenică...nu mai merge cu prinţi şi prinţese. La patru ani, da, e ok. La cincisprezece...las-o jos, că măcăne! Viaţa nu e cu zâne şi prinţese. 

În film este  o scenă la un momentdat: două familii se urăsc de moarte, se căsăpesc pe unde se prind. Şi ca un făcut, copii lor se îndrăgostesc...Romeo şi Julieta. Hai că se-mpacă şi socrii; de dragul copiilor, să le fie bine şi să nu fie rău. The end, happy end, şi a trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi....Frână! Ghemotronu' nu e cu poveşti, ci cu oameni! Deci...taman când era emoţia mai mare iar lucrurile mergeau spre bine, îi dă sângele pe nas Julietei şi dă ochii peste cap. Otrăvită de socrii mari...o plânge fiu-su, dar îi trece, găseşte alta. Bă, dar plâng nenorociţii ăia, rivalii, mânca-i-ar câinii! Huu-haaa!! Decât să murim de mâna lor, mai bine invers!
Asta e realitatea. Luptă. Răzbunare şi dorinţa unei vieţi mai bune. Ceea ce e normal să fie aşa...ticăloşia noastră de astăzi stă doar în negarea naturalului şi promovarea asiduă a supranaturalului. Perpetuarea unei minciuni crâncene, care să acopere jegul existenţei zilnice şi să înalţe statura spirituală.

Game of Thrones este o poveste despre viaţă, despre luptă pentru supravieţuire; o junglă în care dacă nu eşti puternic, mori. Dacă ai încredere în cineva, mori. Dacă nu eşti atent, mori. Nu contează că povestea se învârte în jurul tău...dacă ai căzut de pe castel, nu se nimeresc taman sub tine zece căpiţe de fân, ca să scapi cu bine! Dacă trage unu' cu tunu-n tine, nu-ţi face doar o julitură sexy deasupra sprâncenei! În principiu, mori. Că eşti om bun sau rău...irelevant. Nu primeşti ce ţi se cuvine, nu lucrează nimeni în ascuns să te răsplătească sau să te pedepsească...pur şi simplu, printr-un concurs de factori bazaţi exclusiv pe hotărârile altor oameni, mori. Nu ştii sau nu vrei să te hotărăşti, hotărăsc alţii pentru tine - şi mori. 

Sau, dacă profiţi de pe urma prostimii şi ştii să tragi de sfori, câştigi. Bingo! Parciiii!!! Băutură şi femei, pentru toţi băieţii mei!
Totul e în mâinile tale. Viaţa îţi aparţine. Şi alegi. Lupţi, sau mori. 

No, şi în tot acest sistem cu valenţe filosofice se-nfige Ghiţă ciobanul, miezul din Fanta...exact ca un cocalar precoce în vizită la Luvru. Vede minunea, apoi s-aprinde la cuget: " Da' ce, dacă nu-s Regele Soare, nu pot să am Luvrul meu în curtea căşii??" Şi pac! Palat cu turnuleţe aurite...kich pursânge!

Au ei săbii? Am şi eu ciomag, na! Au cojoace? Da' al meu ce Mama Ciorilor e, milieu de macrame? Unde pui, că intră şi două femei! He he, ce tare mi-s!
Au dragoni? Pfuai de mine...dar aicea zburdă guşterii prin pajişte ca fluturii! Ghemotron pe felie, frăţică!

...şi perfect românesc; ce s-o mai dăm cotită?

Dar, dincolo de asta, ideea de ansamblu este cel puţin apoteorică...
De obicei, ca să prosteşti societatea să-ţi cumpere produsul, îi alipeşti o figură uşor recognoscibilă pentru cât mai multă lume, din cât mai multe categorii sociale sau de vârstă. Bote, Cruduţa, Piticu' Porno - vedete d-astea de gloată. Pentru că, dacă nu știi despre ce se vorbește în propoziție, dacă nu ești (cât de cât) la curent cu ideea serviciului, te nimerește îndemnul în moalele capului, de trei ori şi-o dată! Ceea ce este logic, pentru că altfel, ar fi ca și cum te-ai duce să-ţi iei pită de la chioşcul de ziare!  E ca şi cum te-ai duce la un copil de doi ani să îi explici cine-i Alina Gheorgiu!
Cine????? :)))))

Băi, dar Ghemotronu nu prea e urmărit la noi decât de populaţia tânără. Mă întreabă un vecin: "Ce-i cu reclama nouă de la Vodafone? Ce zice ciobanul ăla?" Eeee...păi stai, că e cu Game of Thrones...dar el zice Ghemotron, mai pe româneşte. "Aşa, şi ce-i aia. E ceva de mâncare?"

Aici m-a închis. Ce să-i mai zic?

Bottom line: ciobanul Ghiţă în Game of Thrones. 

HĂĂĂĂ??????

În spatele oglinzii

...pentru că haina face pe om şi nu omul pe haină!

Mă uitam aseară la tv şi dintr-o dată, m-o  pălit cunoaşterea metafizică: Cutremurător! Lovitură de teatru! Revoluţie, frate! În România s-au descoperit experimentele sociale filmate pe-ascuns cu webcamul dintre boscheţi! Pfuai de mine şi de mine...societatea nu a mai fost atât zguduită de la inventarea apei călzi şi a bananei îndoite!

Tu-ţi dai seama ce discutăm aici? Experimente sociale executate nu în dormitor, nu la stână sau la grădina zoologică...ci fix în mijlocul societăţii, cum te văd şi cum mă vezi! Deci cum stă unu' cu picioarele pe birou, pac! i se aprind beculeţele si-i vine idee genială...hai să vedem ce fac bucureştenii dacă un necunoscut le cere nişte bani! Dar, miezul din Fanta acum vine: nu e vorba de orice fel de necunoscut! Întâi este un om spilcuit, la costum, uns cu toate alifiile, apoi acelaşi om, dar plin de jeg şi zdrenţăros din cale afară! Aşadar şi prin urmare, ghici ghicitoarea mea, pe cine ajută cetăţenii?

No, păi pe cine să ajute?  Concluzia observaţiilor la cald este de-a dreptul şocantă: Pe ăl la costum, desigur! Logic!
Şi tulai, Doamne, cum ne mustră realizatorii studiului pentru această realitate! Noi, oameni civilizaţi, plini de profunzime spirituală, ne lăsăm furaţi doar de aparenţe! Noi, cei moderni, mereu cu gura plină de dragoste, milă, iertare, Dumnezeu şi valori cu suflet mare, tragem o mare flegmă în obrazul aproapelui, oferindu-ne ajutorul unei bucăţi de cârpă, nu omului care o poartă!
Extraordinar! Nici că mă gândeam la aşa ceva...sunt de-a dreptul contremulat! Înţelegerea mea despre viaţă este pur şi simplu dărâmată din toate temeliile! Şi-acum ar trebui să mă simt ca un Columb mai mic, sau cum??

Nu e ca şi cum aş fi trăit pe-aici pe planetă de pe vremea dinozaurilor, să văd cu ochii mei cum se învârte lumea...cât de ipocrită şi plină de vorbe goale poate să fie! Trebuia să facă unii o emisiune specială care să mă înveţe că iarba e verde, apa e udă şi în principiu, aproape tot ceea ce vorbim, tooooot ceea ce simţim, sunt de fapt prostii! Tâmpeni fără pic de acoperire în viaţa de zi cu zi!
Na, că acum am făcut-o şi p-asta...iar acum sunt ca un peşte în apă! Mi s-a deschis al treilea ochi, văd dincolo de iluzii şi folosesc hăţişul de cuvinte ca să trag spuza pe turta mea! Ştiu cine-a-nfipt zambila-n brânză, să-mi trag pălmi! Şi toate acestea numai cu ajutorul emisiunilor pentru gospodine obosite. Paraammmmmm!! Cât de tare-i asta?

Tocmai când credeam şi eu că viaţa e un balon fragil de dragoste şi simţăminte puternice, că zboară albinuţa bâz-bâz din floare-n floare şi ne înţeapă cu extaz de nectar şi voie bună, mă-npunge între obraji viespea şi-mi vâră venin la inimă! Când să zic şi eu că suntem mănunchiuri de praf stelar, tot un zâmbet şi-un amor pierdut în veşnicie, ce-mi văd ochii?? Omul este un animal, condus de cele mai pure şi mai superficiale insticte! Poate cel mai scârbavnic animal, pentru că refuză să îşi accepte condiţia şi îşi construieşte o lume a minciunii, ghidată de fericiri iluzorii şi simţăminte mari, lipsite de substanţă! Condamnă minciuna, dar o acceptă, o perpetuează, şi-o doreşte! Apoi se lamentează.
Mai aud pe câte cineva..."nu, că eu nu-s aşa! Mă ştii tu pe mine? Ştii tu cum reacţionez, ce simt?" Iete na, de unde papuci de struţ să ştiu? Şi-apoi sunt nevoit să-mi înghit vorbele, pentru că o teorie ca asta se demonstrează în timp, nu pe loc - dacă nu eşti vraci să scoţi gadgetul minune şi să -i scoţi ochii ăluia: "Uite, băi, viitorul, nu te mai scălda atât!
Dar ce să vezi, nu-s vraci! Ghinion, asta e! Noroc că am răbdare şi mai cunosc omul pe ici, pe colo...aşa că aştept. Iar la un momentdat îşi dă-n petec şi anulează absolut tot ceea ce a spus până atunci: până la urmă nu contează cine eşti,  contează doar ce eşti...ce ai, ce arăţi, cu ce te îmbraci şi mai ales, ce oferi. Totul se vinde şi totul se cumpără cu suma potrivită. Asta este lumea.



Trăim după mituri şi aparenţe. Oricât de idioate ar fi, le acceptăm şi le dorim. Aşa se face, aşa e lumea, aşa e viaţa.
Acum ceva timp mă contraziceam cu o domniţă, că în loc să citească şi ea ceva care să o deştepte, s-apucase ca zăluda de "Femeile-s de pe Venus, bărbaţii de pe Marte". Eu deja râiam! Nu pricep şi nu înţeleg cam ce creier nivelat ar accepta numai şi tâmpenia din titlu...
Şi-acum ce am înţeles? Asta-i luma actuală! Femeia dacă nu are forme şi nu face şpagat între scaune, gata oricând de orice nebunie, n-o mai ia nici Moartea. Dacă baga la înaintare candoarea şi-şi acoperă cu sfiiciune şi-un batic ce i-a dat natura, moare fată bătrână! C-apoi fără reclamă, ce se mai vinde în ziua de azi?
Bărbatul...cam la fel. Dacă nu are bani, dacă nu e tentant material, rămâne s-o ia de mână şi s-admire natura.
La fel restul...bărbatul abordează femeia. De ce? D-aia, aşa se face şi nu invers. Într-o relaţie, bărbatul tre să fie mai mare ca femeia...preferabil el boşorog pe moarte, ea în zorii tinereţii. De ce? D-aia, aşa se face şi nu invers.
Tot într-o relaţie, bărbatul trebuie să fie mai impunător din punct de vedere fizic decât femeia. De ce? D-aia, aşa se face, ca să le stea bine. Păi şi sufletul care contează? Lasă, băi, că nu conează...aşa se face, aşa e bine! Ştie proştii ăia de strămoşi de ce au făcut regula asta!
Dacă îi spui uneia că o iei să stea acasă, să vadă de copii şi să facă mâncare, explodează; au trecut timpurile femeii la cratiţă. Dacă spui: Bine, atunci munceşte tu, eu cresc copiii - iar exprodează. Nu se face aşa ceva, bărbatul trebuie să muncească, femeia să stea acasă.
Bărbatul vrea şi femei şi sex, femeia vrea bani sex. Mare schemă...

Ştiu, ştiu...naşpa, aiurea, chiar nasol. DAR, se fac zeci de aşa zise "experimente sociale" oriunde în lume. Internetul este plin de asemenea cercetari, youtube-ul geme de atâta informaţie...şi indiferent de locaţie, concluziile sunt aceleaşi: aparenţa contează! Rândul lumii! Ce se face, ce se spune, ce se crede! Nu ideea, nu contextul, ci forma lucrurilor.
Dacă se oferă îmbrăţişări gratuite, o femeie va strânge infinit mai multe decât un bărbat. Femeia este aplaudată pentru mărinimie, bărbatul este ironizat.
Dacă o femeie frumoasă cere ajutor cuiva, oricui, îl primeşte; dacă aceeaşi femeie, dar îmbrăcată neglijent, cere acelaşi ajutor, este complet ignorată.



Dacă unu', oricine, vine la un cuplu de îndrăgostiţi şi pretinde o noapte fierbinte cu iubita în schimbul a o mie de dolari, nu se poate, e cu iubirea eternă care nu le dă voie. Dacă acelaşi necunoscut oferă zece mii de dolari, iubitul parcă deja a lăsat-o mai moale cu afecţiunea şi iubita nu mai este atât de timidă. La unsprezece mii de dolari, deja lucrurile s-au aranjat..că de! Iubirea-i până la suma potrivită de bani!
Dacă un om bine îmbrăcat cere ajutor, îl primeşte. Dacă acelaşi om, dar cu o aparenţă de om al străzii cere acelaşi ajutor, este ignorat, umilit, scuipat, înjurat.
Dacă un bărbat elegant momeşte ia copil pe stradă şi-ndrugă ceva, totul e ok. Dacă acelaşi bărbat, dar cu o alură mai de băeat de cartier, ia acelaşi copil, brusc societatea reacţionează. Chiar violent.



Dacă un bărbat bruschează o femeie în mijlocul străzii, imediat se găsesc pretendenţi care să o apere. Dacă acelaşi bărbat este bruscat de aceeaşi femeie în mijlocul aceleiaşi străzi dar nu reacţionează violent, este văzut ca incompetent, lucru slab, glugă de coceni, cârlig de rufe şi o imitaţie de bărbat adevărat.



Asta e lumea.
Mai vreţi? Exemple sunt câtă frunză, câtă iarbă!

Concluzia este una singură: Trăim o minciună, totul este minciună şi prefăcătorie. Viaţa este doar o serie de comportamente programate şi răspunsuri pavloviene, care apar la o simplă apăsare a butonului potrivit. Nu e nimic profund, magic sau sfânt. Doar superficialitate, chimie şi interes.
Iar cea mai mare dintre minciuni, cea mai odioasă dintre toate, este dragostea. În oricare formă a ei şi mai ales, cea dintre cupluri. De acolo porneşte totul...pentru că la un momentdat acele cupluri de îndrăgostiţi vor deveni părinţi, perpetuând o dragoste strâmbă, maculată.
Mă doare să spun asta, pentru că înainte de a o spune, trebuie întâi să o gândesc şi să o accept eu însumi...dar asta este: Deşertăciune. Goliciune.

Să cânte manelili, să danseze fetili...Hoooo, frână! Că nu-i goliciune d-aia!

Eeeeeeee.... mai contează???!! Să cântăm şi să ne veselim, că viaţa-i doar un spectacol. Mizerabil, ce-i drept...dar oricum lucrurile nu se schimbă. Şi nu merită să-l luăm prea în serios, că oricum nu scăpăm vii din el!

Mai bine să aplaudăm şi-un cântec vesel să cântăm....

Testare naţională la matematică şi limba română pentru clasa a IV-a

Mare, mare frăsuneală cu evaluările naţionale! Aproape că te şi întrebi: la câte probleme are ţara asta de rezolvat, chiar trebuie să se inventeze noi modalităţi de a se cheltui banii?

Pe vremea mea, învăţământul era simplu: aveai un manual, mergeai la şcoală şi învăţai. Când terminai opt clase şi vroiai să dai la liceu, exista un examen de admitere. Dar d-ăla pe bune, cu testarea cunoştinţelor - nu intrai cu o sumă de medii.
Mai învăţai oleacă, gătai douăsprezece clase şi dădeai examenul de bacalaureat, "Examenul Maturităţii". Dacă te simţeai deştept şi vroiai şi facultate, mai dădeai un examen de admitere...apoi licenţa de final şi s-a terminat povestea. Erai om mare cu acte în regulă.

Problema e că după revoluţie, toată societatea a simţit nevoia unei reforme şi educaţia a intrat în declin. Au apărut manuale alternative, apoi reforme peste reforme şi în vârf cu alte reforme, ajungându-se să nu mai ştii ce înveţi, de ce înveţi şi pentru ce înveţi. S-a scos admiterea la liceu, s-a introdus examenul de capacitate, Bacul se modifică în fiecare an, acum se reintroduce şi treapta de liceu. Fain, ce să zic? 

Dar pentru ce se fac toate acestea? Spre beneficiul sistemului de educaţie? N-aş prea crede...de la an la an, se observă clar că bulibăşeala din sistem a dus la prostirea elevilor, nu la deşteptarea lor. Totul se face de formă şi de mântuială, pe sistem "Noi ne facem că muncim, voi vă faceţi că ne plătiţi". Copiii vin la şcoală şi se fac că învaţă, profesorii se fac că predau, testările naţionale curg şi...şi...Răducioiu la balon, bară-bară-şuuut şi GOOOOOOOOOLLLLLLLL!!!! Totul rămâne gol!

Mă uit pe ici pe colo şi stilul de predare din liceu tinde să se asemene cu cel de facultate: profesorul nu mai vine la catedră să ia la ascultat aiurea, după cum îi vine la chelie...după cum se deschide catalogul, în ordine alfabetică sau pe sărite. Nu te mai obligă să înveţi lecţie de lecţie, parcă îl doare la inima fundului ce pricepi şi ce nu pricepi.

Acuma el doar vine să predea ca nebunul două-trei săptămâni şi la final, pac! Testare de control... Iar mai predă în în galop câte un capitol, iar trânteşte o lucrare. Şi tot aşa.

La sfârşit vine Statul şi trânteşte mucii-n fasole cu o evaluare naţională.

Cea mai recentă: cea de la clasa a IV-a. O nebunie, pe cuvânt de cercetaş! Le citeşti şi-ţi faci cruci cu toate mâinile, de zici că eşti la mânăstire! Cel puţin asta a fost reacţia mea astăzi, când din plictiseală, m-a pus năbădaia să văd şi eu ce pui de inteligenţă le-o mai fătat minţile ăstora de la Minister.

Am înţeles că elevii au avut la dispoziţie o oră pentru test. Eu făcusem toate varinatele de teste în mai puţin de o oră  şi la română şi la matematică - ceea ce era şi ruşine să fac altfel...dacă nici cu clasa a IV-a nu mă mai iau de guler, chiar că am făcut o şcoală degeaba!! 

Dar la copii nu le-a fost atât de simplu....ei gândesc cu mintea lor de copii, nu cu cea de adult!  Fac o înmulţire în zece minute, o adunare peste ordin înntr-un sfert de oră, uită, sar cifre şi litere, încurcă unităţile cu zecile şi în primul rând, citesc cerinţa exerciţiului mai greu. Tocmai de aceea, subiectele mi s-au părut de o nesimţenie crasă. Ce puţin varianta a doua a testului de matematică are un puternic iz astronomic...zici că a fost concepută de Alexandru Mironov sau  de Dumitru Prunariu! Nebunie pe pâine, să-mi trag pălmi!

Începe apoteotic: "1. Când se află cel mai departe de Pământ, Luna se găsește la o distanță de patru sute șase mii șapte sute de kilometri...." şi eram...HĂĂĂĂ??? Zi, băi nene, ce vrei să-ţi rezolv, nu mă mai împletici cu vorbe, că timpul meu costă bani! Dar no, am zis că e o întâmplare...până citesc mai jos:

2. Mărește cu 5 cifra zecilor numărului 3 426 pentru a obține numărul care arată câţi kilometri are

diametrul Lunii.

3. Americanul Neil Armstrong a fost primul om care a pășit pe Lună, în anul MCMLXIX...

4. Diametrul planetei Pământ la Ecuator este de 12 756 km...

5. Trei dintre planetele sistemului nostru solar au aproximativ următoarele diametre: Venus - 12 100 km; Uranus - 52 000 km; Mercur - 4 880 km...

6. Pe un cer senin, la Observatorul Astronomic, Andrei a reușit să vadă 35 de stele, iar pe un cer înnorat de 7 ori mai puține...

  

...şi-mi zic: în primul rând, nu rezolv nimic până nu aflu cum se numeşte Observatorul Astronomic cu pricina. Ok??? Şi în al doilea rând: ăştia-s cretini la cap! Da' de Han Solo, Star Lord şi Căpitanul Kirk nu ziceţi nimic? Darth Vader când apare? Aaaaa...mai târziu, deci...acu e-n maiou, joacă o tablă cu Spock. Aha, am înţele...CEEEE??? Nu vine? Ce de lucruri slabe sunteţi! Păi chemaţi-l, măi oamenilor! L-aţi invitat, măcar?
Vreau ceva cu Tie Fighter, USS Enterprinse, sau un Iron Man mic, acolo. Hai mă', ce sunteţi aşa scame-n buric?? Am ochelarii de 3D la mine, i-am adus degeaba?

Iar nebunia continuă:

7. Unește operația matematică de pe fiecare cometă cu rezultatul corect de dedesubt...

8. La selecţia care va stabili echipajul unei rachete ce va zbura spre Lună, participă câte 3 cosmonauți

din două țări asiatice și câte 4 cosmonauți din cinci țări europene...

9. La Observatorul Astronomic au venit în vizită, într-o zi, două clase a câte 21 de elevi și trei clase a

câte 20 de elevi...

Deci, clar, aici e mâna lu' Prunariu! Sunt curios dacă 'or şti copiii ăştia cine e personajul...

Oricum, testul continuă; întrebarea 10... apoi OPAAAA!!! Mai să-mi sară inima! Subiectul 11 e de milioane!

 Aoleu, ce-ai făcut fra'? Păi ăsta-i elefant? Pune-i etichetă pe el... că zici că-i operă de artă post-modernă! Un şoarece cu limba scoasă şi-o pâlnie-n fund - de unde până unde elefant? Dacă mă mai puneai să-ţi spun şi ce specie este, pe cuvânt de nu te porcăiam! 

Şi uite aşa, rând pe rân, printre planete, asteroizi şi rachete, ajunsei şi la final...

Aoleu, stai că am uitat de capcana de la întrebarea 12: Cât cântăreşte un cosmonaut pe Pământ: 7 kg, 21 kg, 600 kg sau 75 kg. Na-ţi-o frântă! De unde Mama Ciorilor să ştiu cât cântăreşte? E îmbrăcat sau dezbrăcat? Şase kg o avea numai costumul...nu e bună varianta. Douăzeci? Posibil...s-au văzut oameni anorexici. Şase sute? Probabil...cel mai gras om de pe planetă parcă atât avea. Şaptezeci şi cinci de kg? Nu ştiu ce să zic...n-aveţi vreo poză cu el, să-mi dau seama? Sau alte variante de răspuns... Fifty-fifty, întreabă publicul, sau sună un prieten? 

Una peste alta, testul mi s-a părut o mizerie! Nu-i vorbă, că până la urmă nu era foarte dificil...trebuia să ştii ce înseamnă un număr par şi impar, să înţelegi ce sunt numerele consecutive, să cunoşti citirea şi scrierea numerelor, ceva cifre romane şi un pic de fracţii. Mamă. dar forma era de neconceput! Nu putea să zică clar şi verde-n faţă ce se cere? La ce atâtea poveşti fără rost? Stăm la şuetă? C-apoi no..nu toţi copiii de-a patra or avea răbdare să citească...şi dacă sari ceva, nu mai pricepi nimic! 

Asta-i doar strategie de marketing, să-mi crape capra! Ne dăm singuri la gioale, ne complicăm doar pentru a ne complica! Masterchef în matematică...ţi se serveşte un dish cu orez în stil indian cu pui şi caju, aranjat pe platou ca o frunză de brusture! Orez cu legume şi-un copan, mai pe direct. Păi şi de ce nu zici aşa? De ce mă iei cu "trei mii de stele verzi care luminează intermitent se află la o distanţă de zece parseci de Terra. În altă parte a universului, la numai treizeci de ani lumină de Lună, care este satelitul natural al Pământului, se află patru stele roşii. Se cere să se indice câte stele vezi şi roşii sunt". No, şi nu puteai să zici direct "3000 + 40 = x, să se afle x " ???  Mai facem şi noi economie de hârtie...salvăm şi copacii...Greenpeace! Greenpeace! E ziua în care....nu scot maşina din parcare şi văd doar feţe zâmbitoare!

În fine...

La română nici nu mai reţin ce a fost, mi-a rămas în minte doar o cerinţă de la testul 2: "Cine se află în suport? Încercuieşte litera corespunzătoare răspunsului corect.

A. creionele colorate

B......" 

Şi-mi zic: Aici e mână de mămică, clar! Cine ar mai putea să vorbească atât de drăgălaş cu puiuţul ei? Creionele, creionuţe, creionaşe, lămâiţă, băbănuţă, suculeţ, lăptic, merişor şi biscuiţei. 

No, gata, nu mai pot!

Pe cine interesează, am ataşat mai jos fiecare variantă de testuleţ pentru fiecare disciplinuţă la care profesoreii drăgălaşi s-au gânditulit ei, micuţeii, să evalueze inteligenţica copilaşilor de zece - doisprezece anişori.

La mai mare!!!!!

Clasa a IV-a - Matematică, Test 1

Clasa a IV-a - Matematică, Test 2

Clasa a IV-a - Limba Română, Test 1

Clasa a IV-a - Limba Română, Test 2

Cauză şi efect în viaţa de zi cu zi

V-aţi întrebat vreodată care este rostul evenimentelor care ne traversează viaţa? De ce se întâmplă ceea ce se întâmplă?

Mda...ia uite-mă şi pe mine cum am descoperit focul! Păi normal că v-aţi întrebat! Fiecare om îţi pune această întrebare la un moment dat, unii mai devreme, alţii mai târziu. Dar cu toţii o facem, în cele din urmă. "Cum, de ce şi pentru ce? Ce rost au toate astea?"

Orice posibil răspuns nu este foarte evident şi de cele mai multe ori se trage din religie. Hinduşii spuneau că totul începe atunci când trebuie să înceapă şi se termină atunci când şi-a îndeplinit scopul...pentru că totul este conceput doar pentru propria noastră evoluţie. Sau că totul nu este decât o răscumpărare a faptelor din vieţile trecute, ceva datorii karmice şi alte chestii d-astea din arealul mafiei bancare. Apoi, de-a lungul istoriei, a apărut şi scurtătura: totul se întâmplă cu voia Domnului, din voia Domnului şi doar pentru propria noastră evoluţie. Pentru că, nu-i aşa, suntem fiinţe de lumină, crâmpeie de spirite superioare care prin diverse combinaţii ale universului, sau doar pentru că ele însele se plictiseau în minunăţia lor, au decis să se întrupeze ca oameni, pentru a le mai trece eternitatea.

Nu ştiu ce să zic....o secundă am simţit nevoia de a achesa la toate aceste teorii - din comoditate, presupun, şi mai ales pentru că sunt momente când viaţa te doboară şi ca să-ţi păstrezi creierii întregi, trebuie să speri că finalitatea unui rahat nu este duhoarea, ci parfumul de trandafir. Sau cum mai zice românul: "Tot răul spre bine."

Ştiu, ştiu...pare hazliu, dar repet: sunt momente în viaţă când trebuie să crezi asta, ţi-o repeţi neîncetat, încrâncenat...pentru că alternativa este să porneşti hăulind peste dealuri, fluturând steguleţe colorate.

Problema e că personal nu sunt mulţumit cu nici una dintre explicaţii. Că la sorginte 'om fi macaci scoborâţi din frunzişul copacilor, frânturi de stele sau mini-zei, habar nu am şi nici nu cred că e prea interesant. Cert este că suntem "alive and kicking" - cum zice broadăru american - iar viaţa e plină de diverse momente sau oameni, care vin sau pleacă. De ce? Care este scopul lor? Cred că în principiu, nici unul...doar să ne mai treacă de plictiseală, să nu zicem că trăim degeaba.

Multe, majoritatea lucrurilor care ni se întâmplă zi de zi sunt pur întâmplătoare, rezultatul propriilor acţiuni, ale cerinţelor sociale şi ale trendului. Simplu.

Acum ceva timp era o mare, foarte mare frenezie cu provocarea găleţii cu gheaţă. Brusc, societatea a descoperit că pe planetă bântuie boli foarte grave şi fără remediu...deci, hai frate cu găleata! Aveai, n-aveai treabă, dacă nu-ţi turnai în cap apă cu gheaţă - operaţiune filmată şi distribuită internauţilor, desigur, că altfel, la ce papucii calului ne mai apucam? - nu erai om în deplinătatea facultăţilor mintale. "Haoleu,  cum aşa ceva?? Ai inimă să laşi bieţii bolnavi să moară?" Atât m-au frecat la cap cu găleata că mai aveam numa un milimetru şi făceam pocinogul:  "Bă, ia adă 'ncoa butoiul cu gheaţă că m-am enervat! Hai mai repede, până nu moare lumea de toate boalele!"

Aşa...dar timpul a trecut. Şi privind retrospectiv, nu pot să nu mă întreb: ce s-a ales de asta? A dispărut scleroza laterală din dicţionarul medical? Teoretic aşa ar trebui, că nu o mai menţionează nimeni. Era o vreme când dacă mă ascundeam în cavou şi-mi puneam şi cruce la căpătâi, ca să fie acoperirea completă, tot mă găsea cumva provocarea găleţii...acu nu mai aud nimic de ea, zici că a fost stârpită de pe faţa pământului! Mişto, ce să zic? Deşi nu aş putea să pariez pe asta..

Păi şi atunci? Nimic. Socetăţii i se rupe de bolnavi...atâta că, la un momentdat, era de bon ton să pari interesat. Ceva cam ca pantalonii evazaţi: era o vreme când erau în vogă, acum nu mai sunt. Mare schemă!

Iar moda asta a iscat pasiuni, tragedii, aplauze şi ruşine. Nu a fost nimic supranatural aici.

Cu câteva zile, citeam o ştire bombă: "S-a confirmat! Selfiurile au efect dăunător asupra sănătăţii!" Ete na, îmi zic...păi cum aşa ceva? Da' ce, selfiul te iradiază radioctiv, să beculeşti în întuneric ca licuriciul şi să-şi dai duhul la venirea zorilor?? Au inventat ăştia aparatul care scuipă venin de păianjăn şchiop când te tragi în chip? De unde până unde îţi face rău la sănătate? Că nu-i ţigară s-o fumezi, nu-i drog să-l tragi pe nas şi nici nu-ţi provoacă sarcini nedorite. Dar...ce să vezi...provoacă moarte! Ha Ha Ha!!! Numai aborigenii se temeau de aparatul de fotografiat, că le fură sufletul!

Şi-apoi citesc...că îmi rodeam unghiile de curiozitate şi deja trecusem la cele de la picioare, că la mâni le gătasem.

...iar după două minute era zen, complet iluminat: cică selfiul provoacă moartea, dar numai dacă eşti prea prost. (Pfiuuu, bine că nu mă încadrez!!) Spre exemplificare se dădea cazul unei adolescente din România, care vrând să fie cool şi să-şi ia multe likeuri, s-a urcat pe tren să se pozeze şi s-a curentat. Paraaaaaammmm...

Sau alt adolescent din America, care vroia să-şi facă selfie în timp ce conducea...doar că a între timp a intrat cu maşina într-un stâlp şi s-a făcut zob! (sunt curios câte like-uri şi-o fi luat la fotografie, până la urmă)

Sau o tânără din Rusia, care a găsit un pistol pe un birou şi a vrut să fie bestială, într-un selfie cu pistolul la cap. Doar că a păţit ca ăla: "Am vrut să-mi fac o poză şi am apăsat din greşeală pe filmare"... No, fata cu pricina a apăsat din greşeală pe trăgaci. Şi eu ce să zic la faza asta? "Păcat... ...ieşea o poză foarte frumoasă. Păcat...ce să faci, asta e! Fraier!"

Concluzie: selfiul dăunează grav sănătăţii şi poate provoca moartea. Numai că nu selfiul...ci omul! Prostia! Şi prin extensie, moda şi dorinţa de a rupe gura târgului cu ceva ce nu există în realitate! Ceea ce, pe undeva înţeleg...deci:

Măi oamenilor!! Hai, toată lumea atenţia la mineeeeeee....păsărica....!!!!! Uite colea idei tari de selfie...garantez un succes garantat. Sunteţi pe frecvenţă? Nici un mişcă nu mai mişcă, care mişcă, mişcă mort! Ochii şi urechile la mine, să vă luminez! 

Vreţi să stea mâţa-n coadă şi să curgă likeurile ca apa la robinet? Faceţi un selfie cu capul lângă roata de tren în mişcare. Sau...în cădere liberă de pe un bloc de măcar zece etaje! Sauu...cu o mână pe un reşou. Saauuu...ia, ia, că asta-i splendoare-n iarbă! Selfie cu capul în gura unui tigru înfometat! 

Tare sau ce? 

Faceţi cum vă învaţă tăticu vostru şi vin like-urile...pfuai de mine...Bam! Bam! Bam! Ca dungile pe zebră!

Bine, sincer să fiu, n-am priceput niciodată care este rostul like-ului...adică ce-ţi foloseşte mai concret, că nu-ţi dă nimeni nici măcar o brânzoaică pe el. Păi şi atunci? Te-ai pozat...aşa şi? Nu pricep cu ce e mai prejos cineva cu 10 like-uri faţă de cineva cu 1000 de like-uri. În afară de mândria "Mamă, ce mişto sunt!", ce se mai intâmplă? Se dă şi-un premiu în bani? Îţi crează Bote o linie de chiloţi cu glugă? Te pictează pe frontispiciul budei? Primeşti diploma de cetăţean de onoare al ogrăzii? C-apoi nu înţeleg de ce toată lumea aleargă atât de căpiată după extraordinar.. Cu normalul ce s-a întâmplat, unde a dispărut? Cum de toţi se chinuie să fie cât mai diferiţi, cât mai nonconformişti şi sfârşesc prin a fi la fel în unicitatea lor?

De ce, de ce, de ce. Pentru că aşa vrea Dumnezeu? Pentru că aşa vrea karma? Sau pur şi simplu din cauza modei? Legea băgării deştului în fund...bagă unul, bagă toţi!

(Cred că mai degrabă, asta)

De fapt, dacă stai să analizezi, ajungi la concluzia că în cele din urmă, oamenii sunt doar fiinţe ipocrite. În capul lui, fiecare este singular, pulsând de profunzime şi mereu gata cu o vorbă de duh. În realitate, viaţa este o împletire de nevoi personale şi de grup. Iar asta se vede cel mai bine în dorinţa de a fi "în rândul lumii", iar mai apoi în manifestarea dragostei.

Pe hârtie, iubirea este o binecuvântare, starea care te apropie cel mai mult de divinitate. Porneşte din suflet, nu ţine cont de vorbe, de impresii, de timp şi spaţiu, de vârstă, stare materială şi orice aspect exterior. În realitate, însă, ea pare că porneşte din lucruri mult mai pământene şi în cele din urmă, este doar un contract de vânzare cumpărare. Am mai scris despre asta, dar parcă niciodată nu e de ajuns. Mi-am luat palme şi scuipări în obraz, dar cu cât mă gândesc mai mult, cu atât înţeleg că iubirea, ca fenomen imaterial, este o stare trecătoare. Un strănut...ce vine, te ţine şi trece. Nu stă la baza universului şi nu e indestructibilă. Este o pasiune de moment, o nevoie. Pur şi simplu, sunt clipe din viaţă în care vrei să mângâi pe cineva, să ţi se răspundă. Sau să vorbeşti cu cineva. Simţi nevoia unei apropieri emoţionale sau a unei îmbrăţişări sau a unui sărut. Când găsim persoana care acceptă nevoia asta, apare ceea ce denumim generic "iubire". Doar că nu este veşnică. Vine şi trece... Ce îi dă dimensiune temporală este doar un ritual de vorbe. Întâi o simplă promisiune, apoi dacă lucrurile avansează, iei ca martor cea mai fiinţă abstractă şi  - din nou - promiţi cu vorbe că te ţii de sentimentul acela. Chiar şi când va trece.

Fără hotărârea raţională de a-ţi respecta cuvântul dat, iubirea este mai fragilă ca un bulgăre de zăpadă aşezat pe o plită încinsă. Da, porneşte de la o stare emoţională pură şi are intenţii bune...dar aşa cum drumul spre iad este pavat cu intenţii bune  şi puritatea iubirii subzistă pe lucruri concrete, complet mizerabile. Cerere şi ofertă - de obicei starea materială şi educaţie, părerea lumii şi o mulţime de alte milioane de detalii, care mai de care mai nesemnificative decât celelalte: mănânci în pat, eşti o persoană mai dezordonată sau prea ordonată, stai într-un fel anume pe scaun,, nu ai ştiut să te comporţi într-o anumită situaţie dată...nimicuri d-astea. Şi din nou starea materială...pentru că ea acoperă absolut orice diferenţă posibilă şi închide gura oricui, înger sau demon. Chiar dacă nimeni nu recunoaşte asta decât cu jumătate de gură.

Trăgând linie, iubirea s-a transformat într-o o listă cu cerinţe de bifat. De ce? Habar nu am şi nimeni nu ştie...cert este că aşa se face şi doar asta contează.

Şi-apoi d-aia ne ducem cu toţii de râpă - şi sincer, chiar mă bucur că se întâmlă asta. La mai mare!

Recent, am fost pus în situaţia de a scrie un îndemn pentru tinerimea de pretutindeni. Ceva gen "Tineri din toate ţările, uniţi-vă-ţi! Ahuu! Ahuuuu!  Ahuuuu! This is Sparta! Pe aici nu se trece!".

Doar că logic, nu puteam scrie aşa ceva...mă bătea lumea cu pietre, că-mi bat joc de ea. O soluţie ar mai fi fost să zic "Mănânci, bei, mesteci Orbit", "Viaţa-i scurtă, gustu-i lung" sau "Stau cu gaşca pe o bancă, stau cu ea la soare" - ca să îndemn poporul la relaxare şi hodină. Ceva cu Justin Bieber nu se mula pe context...Aşa că am scris şi eu ca mireanul pe o coală A4, cât de artistic m-a dus capul: "Bucuraţi-vă de fiecare clipă şi preţuiţi esenţa, nu doar forma lucrurilor. Numai aşa lumea se va schimba". Nu-l bat pe Eminescu,  dar chiar cred că fericirea ca stare diafană plutind aiurea prin univers nu există, ea ţinând doar de alegerea personală. Cât despre partea a doua a mesajului meu...chiar e simplu. Atâta timp cât viaţa asta curge după trend şi mituri sociale gen "bărbaţii-s de pe Marte şi femeile de pe Venus", gura vreunui prost care se bagă în seamă să dea sfaturi de valoare când nimeni nu i le cere sau acoperirea nevoilor materiale cu o spoială de profunzime emoţională, ea va fi din ce în ce mai mizerabilă şi mai plină de contradicţii.

Aşa cum este acum...pentru că noi nu ştim ce vrem şi mai ales nu ştim ce facem. Suntem doar o masă amorfă, condusă de instincte primare şi "gura lumii". Iar asta nu este ceva karmic, un rahat menit să ne urce pe scara spiritualului sau voia Domnului. Este doar un rahat

De ce să scriem pe blog?

De multe ori m-am întrebat care este rolul blogului, de ce să scriu pe un blog.
De multe ori m-am întrebat de ce scriu, de ce continui să scriu.

Nu câştig nimic din asta, stilul meu de scriere nu cred că e prea comercial; cel mai des mă folosesc de afirmaţii prin negare, iar de cele mai multe ori nu sunt înţeles. Nu mă înteresează prea tare aspectul, deci propun să depăşim momentul!

Nu am reclame pe blog, nu închei contracte cu nimeni. Nu particip la concursuri de blogging, deşi asta mi-ar aduce mai multă deschidere şi poate chiar un venit. Dar tot nu particip...am văzut la alţii cum se face şi îmi repugnă total să scriu la comandă şi să linguşesc cu aplomb cât mai fistichiu produsele sponsorilor, ca să dau bine în ochii lor.

Nu scriu din obligaţie, ca să mă achit de o temă primită la şcoală. Vaaiiii...asta e treaba jurnaliştilor cu diplomă, încredinţaţi că bucata respectivă de hârtie le-a creat deja un nume de referinţă în domeniu. prin urmare e practic o datorie de onoare să comenteze orice în titluri bombastice, doar doar s-or face cunoscuţi: "Ştire de ultimă oră! Incendiar! Cutremurător! Zguduitor! Exploziv! Bombă! Şocant! Îngrozitor! O să înnebuneşti când vei citi asta!" :))

Şi nu scriu pentru faimă sau pentru că e la modă. Mă doare-n cot de modă! Deşi realitatea mă contrazice, uneori am impresia că în afară de cei câţiva prieteni pe care îi poţi număra lejer pe degetele de la un picior, nu citeşte nimeni! Şi în plus, cu deschiderea pe care o oferă internetul, fiecare are acum blog. Toată lumea scrie...mai bine sau mai prost, mai interesant sau mai dezlânat, mai haios, mai subru. Dar un blog e doar o picătură de apă într-un ocean. Deci, cu ce e mai diferită decât celelalte?

Ştiu, ştiu...unii au creat o adevărată ştiinţă din asta, pentru că în economia de piaţă, dacă respiri şi nu aduci bani, respiri deageaba. E doar o pierdere de energie. Aşa că s-au elaborat zeci, sute, mii de teorii despre cum să scrii, ce să spui ca să atingi coarda sensibilă a clientului, ce sa faci ca să îi iei banii. Le cunosc pe toate şi nu mă interesază. În principiu se merge pe manipularea omului şi pe aplecarea lui spre aparenţă şi superficial. Nu degeaba există reţeta succesului...un şablon perfect, pe care dacă l-ai aplicat, te-ai scos! S-a mai născut o stea pe panoplia vedetelor!

Dacă înveţi ce şi cum să faci, ce să spui şi cum să pari cât mai conform cu dorinţa ăluia pe care trebuie să îl prosteşti să cumpere ceva nefolositor (de cele mai multe ori), ca să îi trezeşti în minte nevoia pe care o vrei tu să o aibă, ai punctat. Chestia asta se aplică în orice aspect al vieţii, că doar nu degeaba sunt manuale pentru orice: "cum să agăţi ca să...", "cum să vorbeşti ca să...", "cum să stai pe scaun ca să...", "cum să fumezi ca să...", "cum să săruţi ca să..." şi pot continua aşa până mâine. Toate, absolut toate tehnicile se bazează pe aparenţă. Nu contează ce eşti, contează ce pare că eşti. Se vede asta de pe Marte...dar dacă vrei să pari spiritual, trebuie să pedalezi pe situaţia inversă: toţi suntem oameni frumoşi şi nu contează aspectul, doar sufletul. Aha, să i-o spui lu' mutu' p-asta!

Fiecare experiment social concluzionează realitatea, ca o dojană în obrazul omenirii care slăveşte spiritualul. Ei, ghici ce! Fiecare studiu are dreptate, doar că nu suntem dispuşi să o acceptăm, sau o facem cu jumătate de gură.

Dar eu nu scriu pentru bani.

Un prieten îmi sugera să scriu pentru mine şi să nu am nici o aşteptare. Să scriu doar pentru a-mi organiza puţin mintea. Ceea ce are dreptate, dar din nou...nu cred că este cazul meu.

Pe scurt: Uneori habar nu am de ce o scriu. Cred că pentru a încerca să schimb ceva la mizeria asta de viaţă. Însă nu îmi arog calitatea de învăţător...un maestru complet ştiitor, venit să dea lumină amârâţilor care se zbat în neputinţă. Nu-s genul acela..."Frate, te-o lăsat gagica? Ţi-a decedat câinele? Nu ai bani de-o franzelă, te-ai certat cu jegoşii ăia de la muncă, afară ploo cu spume şi nu  nimereşti nici butonul de poză?

Nu dispera, viaţa e frumoasă! Pentru numai x lei pe lună, primeşti un loc gratuit la seminarul despre cum să ajungi şef! Vrei să fii slugă toată viaţa, sau un băiat deştept? Cheia (succesului) e în mâinile tale! Universul abia aşteaptă să comploteze pentru propria-ţi bucurie...trebuie doar să înveţi ce, cum şi când să faci...Şi-apoi să vezi cum te umpli de smacolină!"

Nu, nu şi iar nu! Niciodată! Nu-mi place să mă dau zân(ă)! Nu sunt acel imaculat care se zburătăceşte din floare în floare în propriul glob de cristal. nu cer nimic şi nu mă plâng nimănui, însă am constatat că nu mă pot aştepta ca oamenilor să le pese de ceva ce nu ştiu că există. Sau au uitat că există.

Şi atunci scriu...ori de câte ori găsesc ceva care nu îmi place, devine subiectul unui articol. Apoi, fiecare după propria gândire, să ştie ce să evite, sau să cunoască urmările unui anume comportament - nu doar să le intuiască.

Scriu neîntrerupt de...şase ani jumătate, cred. Cam aşa. De multe ori mi-am propus să renunţ, pentru că ştiu, văd că nu se schimbă nimic. Dar de atâtea ori am revenit asupra deciziei, pentru că scriu şi pentru mine, nu numai pentru ceilalţi. Scriu despre reguli şi respctarea lor.

Personal, îmi place să respect regulile şi cel mai tare mă enervează jocul în care nu ştii la ce să te aştepţi.

Cu toate astea, omul este prin esenţă o fiinţă haotică, capricioasă. Dacă nu ar avea un sistem de conduită independent de propria voinţă, s-ar fi ales praful de planetă de câteva mii de ani. Strămoşii au înţeles asta...şi pentru a pune bazele societăţii au inventat codul juridic - o colecţie de legi care limita capriciile. Apoi a apărut codul bunelor maniere ca să te poţi descurca în relaţiile interumane, şi tot aşa. Cod peste cod, ca să nu ne călcăm în picioare ca idioţii pentru că ni s-au sculat cine ştie ce gânduri prin căpău.

Doar că în legăturile dintre oameni nu există pedepse juridice, e mai mult o lege nescrisă de respect reciproc. Şi totuşi,  fără o consecinţă palpabilă, orice lege e degeaba. Teoretic, conştiinţa ar trebui să ne gideze viaţa morală. Şi apoi divinitatea - fiinţa super-indefinibilă care se ocupă de aspectele abstracte ale vieţii. Suflet, spirit, d-astea.

Orice societate are un dumnezeu, indiferent cum îl denumesc: Dumnezeu, Allah, Ştiinţă, Manitu, Odin, Zeus, Quetzalcoalt, broasca de argint, dragonul de aur, piticul cu moţ în frunte - habar nu am! Dar ceva, o entitate dincolo de umanitate şi perfect obiectivă întotdeauna a existat.

Nu şi acum. Nu înţeleg de ce.

Acum, totul vine şi se duce. Asta e.  Toate trec. vin şi trec, vin şi trec, fără urmări. Şi fără consecinţe.

Acum nu mai există nimic care să reglementeze capriciile. Cuvinte sau fapte, toate sunt degeaba, nu mai exită acel superior intangibil care să limiteze infitul capriciului.

De ceva timp tot pun în oglindă trecutul şi prezentul, tocmai pentru a sublinia dezordinea socială care se vede oriunde...de la filme şi cărţi, artă şi până la relaţiile de familie. Mai ales relaţiile de familie...care porneau fix de la necesitatea respectării unui legământ abstract. Nu te obligă nimeni, nu te pedepseşte nimeni că nu te ţii de el...poate doar conştiinţa. Dar şi asta se poate perverti, deci nu exisă urmări. Dar lucrurile mergeau. Familia, celula societăţii, funcţiona. Prin extensie, societatea funcţiona.

Acum nu mai merge. Ceva s-a rupt. Nu ştiu dacă asta e cauza nebuniei generale, dar familia nu mai există. Privesc în jur şi văd din ce în ce mai mulţi oameni singuri...indiferent de vârstă. Oameni care stau pur şi simplu să treacă vremea, zi după zi şi an după an. Li se pune pata pe ceva, fac; nu mai există pata, punct şi de la capăt. De ce? D-aia. Chiar trebuie să existe o explicaţie pentru toate?

În rest,  totul se învârte în jurul sexului şi al banilor. Femeile oferă sex, bărbaţii oferă bani. De aici porneşte totul, alte reguli nu mai există. Când intervine plictiseala, altul la rând! Femeie, bărbat, femeie, bărbat...mereu altcineva, mereu cineva nou cu o ofertă nouă.

Şi atât. la asta se rezumă viaţa...un şir de cereri şi oferte. Cât se poate. Când nu se mai poate, ghinion. Mişto, nu?

Mie, de exemplu, nu îmi place situaţia asta. Dar, scriind despre ea, voi schimba eu lucrurile? Slabe şanse...însă tot scriu. Spun, scriu...dacă nu o pot schimba, măcar să o fac de ruşine! Situaţia, viaţa, persoanele care se cred vestale cristaline şi aleargă cupă smerenie, dar care nu-s decât ăline de impresii.

...şi iar spun, şi iar scriu, doar ca să le fac de râs. Ca-n bancul ăla:

Gheorghe merge cu gloaba la târg.

- Cum trage calul ăsta la căruţă, bade?

- D`apoi, nu prea trage.

- Da` la plug, trage?

- Nu prea.

- O fi bun de călăreală?

- N-aş crede.

- Pai, atunci de ce l-ai adus să-l vinzi?

- Nu l-am adus să-l vând.

- Dar ce păcatele mele vrei să faci cu el?

- Vreau să-l fac de ruşine...

Păi nu?

Iubirea de ieri...iubirea de astăzi

Pe 23 aprilie cică a fost Ziua Internaţională a Cărţii.  Eu ştiam că a fost Sfântul Gheorge, dar dacă lumea zice că s-a sărbătorit cartea...fie şi aşa! Măcar îmi explic dileala ce i-a apucat pe toţi fix în sfânta zi de joi, 23 aprilie 2015, să se laude cu lecturile pe care le mai parcurg - c-apoi de! Când eşti în Roma, faci ca romanii.  Şi să te ţii nenică...de sub masă, din şifonier, de pe geam, la fiecare 5 minute trebuia să îţi scoată ochii câte un cult în cap ce citea cine ştie ce cărţi de adânc substrat filosofic! 

Absolut întâmplător şi fără pic de legătură cu Noaptea Cărţilor Deschise, de vreo câteva zile eu mă preocup tot cu terminarea (spun "terminare" pentru că am început-o acum vreun an, dar am reuşit să parcurg numai vreo 30 de pagini) unei cărţi: "Dragostea nu moare" de Maitreyi Devi, oglinda romanului "Maitreyi" a lui Mircea Eliade. 

Nu-s hămesit după chestii romantice şi apatie drăgăstoasă, dar povestea mi se pare foarte interesantă pentru că destul de rar ai ocazia să vezi aceeaşi întâmplare prin ochii a doi protagonişti diferiţi. Puţini oameni au norocul să facă asta în viaţa de zi cu zi... De fapt, cred că preoţii duhovnici sunt cam singurii de pe planetă care pot judeca o problemă din poziţia terţilor, cunoscând cel puţin 2 puncte de vedere complet sincere. Şi serios de nu îi invidiez pentru asta!

Toată lumea cunoaşte şi sper că a citit "Maitreyi"-ul lui Eliade..intens, exotic, intim. Iei contact cu o altă cultură, o lume plină de simboluri şi o dragoste înflăcărată, dar interzisă din raţionamente tradiţionale. Dramatic, simplu, frumos, aplauze!

Însă în cartea răspuns a lui Maitreyi, cunoşti lumea din spatele lumii, în care exoticul devine la fel de natural ca respiraţia, iar familiarul se metamorfozează în străin. Nu vezi doar ce se întâmplă, înţelegi şi de ce se întâmplă. Aici e miezul din Fanta! Cunoaşterea motivelor care declanşează acţiunea şi nu doar observarea efectului!

Şi-atunci realizez modul în care a decăzut societatea actuală...odată cu trecerea timpului, omul nu s-a înţelepţit, nu s-a civilizat ci a involuat, s-a ticăloşit şi s-a înrăit. Gândirea pe care o avea generaţia de acum 85 de ani este aceeaşi cu gândirea celei de acum...aceleaşi întrebări, aceleaşi angoase, acelaşi avânt, aceeaşi luptă cu tradiţia şi aceeaşi dorinţă de a iubi după pofta inimii, liber de prejudecăţi şi orice fel de constrângeri; dorinţa de a simţi iubirea ca pe o stare de spirit, nu neapărat ca pe o transpunere în realitate. Astăzi este cam la fel...aceleaşi idealuri şi vise de libertate; dar comportamentul generaţiei moderne este mai scârbavnic, mai promiscuu şi mai nemernic, pentru că oamenii de acum spun ceva, jură ceva, dar de fapt vor altceva. Discursul este al unui om gâlgâind se spirit, fapta este a unei persoane avide de valori mai lumeşti şi mai papabile.

Iar treaba cu iubirea este exemplul suprem al mizeriei scârboase în care ne scăldăm viaţa.

Mă enervează ipocrizia dragostei. Cred cu tărie că ea domneşte în voie peste tot conceptul...se lăfăie ca purceaua la saună - dacă vreţi o imagine mai plastică. Pute ca sconcsul! 

După capul meu, chestia cu iubirea este simplă: s-au văzut, s-au plăcut, ce rămâne de făcut? Casă, masă, familie - celula societăţii, pa! Doar nu diseci atomul, în puii mei! 

Dar ca şi în lumea lui Maitreyi, lucrurile sunt infinit mai complicate...o fi dragostea rămăşiţă din nectarul zeilor, însă nu o guşti cum te taie capul. Atunci era cu regulile de tradiţie, caste, religie, familie. Acum e cam la fel...când îţi tragi gagică, în primul rând tre' să vă stea bine împreună! Clar! Altfel, degeaba ne-am mai apucat! Fata, femeia (spun aşa pentru că mi-e mai uşor să vorbesc din punctul de vedere al bărbatului; reciproca este identică) nu trebuie să fie nici prea grasă, nici prea slabă, nici prea scundă, nici prea înaltă, nici prea tânără, nici prea bătrână, nici prea frumoasă dar nici prea urâtă, nici naivă şi nici prea deşteaptă, nici aşa şi nici pe dincolo. De parcă o persoană înaltă nu merită iubită! Sau o persoană mai în vârstă, sau cineva mai fără mii de diplome, sau cineva cu un ciorchine de boli.  Ie-te na! Şi sufletul care bate fizicul pe unde se mai integrează? Jegoşilor!  

Şi uite aşa. nu contează ce simţi tu, ca om implicat în relaţie...contează ce spune lumea, ce vede lumea, ce cere lumea şi ce aspiraţii are lumea. Pentru că dacă lumea nu este de acord cu alegerea ta, la un momentdat, povestea se destramă. Astea cu "singur împotriva tuturor" sunt tâmpenii...presiunea din exterior este atât de mare că macină încet, cu o răbdare mişelească, orice sâmbure de frumos. Dacă mai apare şi vreo curvă de om  bine intenţionat, care îşi arogă dreptul de a pune lucrurile la punctul lui de vedere...pupăza zbbbrrrrr! Pe-o creangă! 

Apoi stai şi te întrebi ca dobitocul: "Băi, dar oare a fost real ce am trăit atâta timp, sau m-o pălit nebunia şi nu mai fac diferenţa între vis şi realitate?"

Asta se întâmpla acum 85 de ani, fix asta se întâmplă şi acum. Milimetric!

Şi atunci, întreb: Unde este evoluţia? Unde este civilizaţia? Unde este rafinamentul noului mileniu?

Mă enervează făţărnicia dragostei. 

În lumea lui Maitreyi se punea foarte mult accent pe curăţenie sufletească şi trupească. Pe inocenţă. Pe eleganţă. Pe respect, pe răbdare, pe politeţe. În mama mă-sii, din tot ce am citit până acum, majoritatea culturilor cereau lucrurile astea!

Acum, în mileniul al treilea, prin cuvinte EA e o zână lovită, un suflet frumos în căutarea frumosului, o entitate spirituală care strâmbă din năsuc la orice element fizic;  o floricică emanând candoare, tot un suflet şi-un suspin. Şi-apoi când iese la întâlnire se enervează că nu şi-a pus-o pe toate părţile după primele 5 minute de conversaţie, că nu primeşte cadourile scumpe mult-prea-visate-şi-sperate sau că nu-şi poate îndeplini toate mofturile din banii prostului. C-apoi vine ea, şi iubirea, dă-o-n mă-sa! Întâi astea trebuie bifate pe agenda de zi!

Şi iarăşi rămâi ca lovit cu leuca după ceafă...

Sau reversul: EL e cavalerul rătăcitor în armură strălucitoare, acel boem cu fire sensibilă şi neînţeleasă, intelectual altoit cu filosof de marcă, bărbat rebel şi plin de zvâc, spiritual, amuzant, mereu atent...iar la întâlnire găseşti un gras cu trei rânduri de bărbii, care râgâie la două îmbucături, beţiv, golan de cartier ce înjură ca birjaru' şi-ar călări tot ce n-are ouă!

Şi atunci, întreb: Unde este evoluţia? Unde este civilizaţia? Unde este rafinamentul noului mileniu?

Că se-nneacă netul de înţelepciune şi poezie! De ce relaţia de cuplu porneşte din portofel şi nu din suflet? Şi de ce nu se recunoaşte evidenţa asta?

Mă enervează ticăloşia dragostei.

...seninătatea cu care porneşti la drum alături de cineva şi aceeaşi seninătate cu care se şterge totul cu un burete nevăzut, doar pentru că d-aia. "Te iubesc...eşti o minune, ţi-aş face un globuleţ de sticlă,  să te bag acolo şi să nu te mai atingă nici un rău. O veşnicie aş sta în braţele tale". Şi după o vreme: "Ieşi din viaţa mea, gutute-n tag, să nu te mai văd, hai pa!".
Ce se întâmplă cu toate vorbele şi stările astea? Evidenţa arată că nimic. Nu contează nici sentimente, nici promisiuni, nici declaraţii şi nici cuvinte. Din momentul în care au fost rostite, existenţa lor depinde doar de voinţa conştiinţei; dacă spui pe dos în secunda imediat următoare, nu se crapă pământul. Pur şi simplu nu mai există nimic. Şi atunci care este sensul iubirii? Nici unul.

Cică în timpurile moderne, orice femeie care se respectă, orice bărbat care se respectă, trebuie să acumuleze experienţe. Vine o persoană "Te iubesc, hai pa!"; vine a doua, "Te iubesc, hai pa!"; vine a treia, vine a patra...acumulezi experienţă, n-am ce zice! Dar unde e iubirea? Dacă iubirea e veşnică şi unică - aşa cum se spune, pe care dintre persoane le minţi? Pe prima, pe a doua, pe a treia? Pe toate?

D-aia erau bune căsătoriile mai pe la 20 de ani...cum simţeai dragostea, cum o înhăţai şi te ţineai de ea! Mai de gura părinţilor, mai de gura lumii...dar lucrurile mergeau. 

Acum, în societatea modernă, cum mai stau lucrurile? Femeile acumulează experienţă până trec de 30 apoi intră în fibrilaţie că nu şi-au îndeplinit menirea de soţie + mamă eroină şi se aciuează lângă primul bărbat care se mai uită la ele - apoi îşi plâng amarul şi nedreptatea vieţii. Sau stau domnişoare până mor, că au fost proaste şi au ales până nu au mai avut ce să culeagă.

Iar bărbaţii se luptă ca dobitocii să strângă bani şi iar bani, că la ei natura e mai darnică şi toarnă copii pe la orice vârstă. Şi-apoi după ce îi au, ori aleargă după toate japiţele pline de sclipici ca să le vrăjească, ori se mulţumesc să alerge din floare-n floare că-i mai lejer să duci o viaţă liberă de orice responsabilitate, ori mor din cauza stresului.

Şi atunci întreb: Unde este evoluţia? Unde este civilizaţia? Unde este rafinamentul noului mileniu?  

Mă enervează slăbiciunea dragostei.

În lumea lui Maitreyi nici nu se concepea divorţul, cei doi soţi luptând practic pentru nepătarea conceptului de căsătorie. Pe undeva, totul se subordona ideii de respect pentru un ideal...chiar şi sentimentele. Până la urmă, iubirea este o întâmplare ce porneşte din obişnuinţă, nu e mare şmecherie. Nu trebuie să se alinieze nici o stea...doar să elimini din sistem orice prejudecăţi şi să laşi 2 oameni să convieţuiască împreună o vreme.

Astăzi, însă, cică domnesc sentimentele...iubirea e pe toate gardurile. Vezi siliconata, mână-n mână, mână-n lână, lână-n lână, gata căsătoria. Vezi altă bunăciune, iar se scoală dragostea...Divorţ, şi-apoi mână-n mână, mână-n lână, lână-n lână, gata iar căsătoria! După câteva luni când şi a doua gagică se-afundă în monotonie, apare a treia...divorţ şi ciclul se reia. 

După părerea mea, orice om căsătorit trebuie să judece cam aşa: "Bine, bine...după ce trece perioada aia de zvăpăiere şi babardeală asiduă...ce fac? Mi-am tras jumătatea pe cap, am rostit nişte jurăminte, promisiuni, alinturi...zic să mă lupt să le îndeplinesc! C-apoi ispite sunt gârlă...dacă aş pune botu' la fiecare fâţă oacheşă, mai fac casă la Paştele cailor!

...pentru că nu e greu să te îndrăgosteşti...asta o face tot prostu'! Dificil este să păstrezi ceea ce ai...iar dragostea nu este o vestă antiglonţ pentru toate căcaturile societăţii. Ca o relaţie să meargă, este nevoie de o îngemănare în voinţă, sentiment şi raţiune! Că inima e lucru slab de capul ei, schimbătoare ca pendula de la ceas! Raţiunea  singură este rece, iar voinţa este goală fără un motor afectiv. Deşi, uneori, fiecare este de ajuns pentru a merge înainte şi a depăşi o etapă mai proastă...pentru că iubirea, viaţa nu e roz întotdeauna.

Şi atunci iar întreb: Unde este evoluţia? Unde este civilizaţia? Unde este rafinamentul noului mileniu? Unde este Stăpânirea Iubirii? Ne dopăm cu poveşti şi vise, aşteptăm să primim totul pe tavă, ca-n filme. Cu toată dragostea. Şi lupta cui rămâne? 

Noi doi gândim la fel, simţim la fel...da, dar după nişte ani, poate chiar zeci de ani de cunoaştere reciprocă. Asta nu pică din cer şi nu se întâmplă din senin! Gradul acesta de empanie se naşte din luptă şi prin luptă! 

Şi dacă lupta nu mai există, despre ce mai vorbim? 

De fapt, despre ce mai vorbim când preamărim IUBIREA?