V-aţi întrebat vreodată care este rostul evenimentelor care ne traversează viaţa? De ce se întâmplă ceea ce se întâmplă?
Mda...ia uite-mă şi pe mine cum am descoperit focul! Păi normal că v-aţi întrebat! Fiecare om îţi pune această întrebare la un moment dat, unii mai devreme, alţii mai târziu. Dar cu toţii o facem, în cele din urmă. "Cum, de ce şi pentru ce? Ce rost au toate astea?"
Orice posibil răspuns nu este foarte evident şi de cele mai multe ori se trage din religie. Hinduşii spuneau că totul începe atunci când trebuie să înceapă şi se termină atunci când şi-a îndeplinit scopul...pentru că totul este conceput doar pentru propria noastră evoluţie. Sau că totul nu este decât o răscumpărare a faptelor din vieţile trecute, ceva datorii karmice şi alte chestii d-astea din arealul mafiei bancare. Apoi, de-a lungul istoriei, a apărut şi scurtătura: totul se întâmplă cu voia Domnului, din voia Domnului şi doar pentru propria noastră evoluţie. Pentru că, nu-i aşa, suntem fiinţe de lumină, crâmpeie de spirite superioare care prin diverse combinaţii ale universului, sau doar pentru că ele însele se plictiseau în minunăţia lor, au decis să se întrupeze ca oameni, pentru a le mai trece eternitatea.
Nu ştiu ce să zic....o secundă am simţit nevoia de a achesa la toate aceste teorii - din comoditate, presupun, şi mai ales pentru că sunt momente când viaţa te doboară şi ca să-ţi păstrezi creierii întregi, trebuie să speri că finalitatea unui rahat nu este duhoarea, ci parfumul de trandafir. Sau cum mai zice românul: "Tot răul spre bine."
Ştiu, ştiu...pare hazliu, dar repet: sunt momente în viaţă când trebuie să crezi asta, ţi-o repeţi neîncetat, încrâncenat...pentru că alternativa este să porneşti hăulind peste dealuri, fluturând steguleţe colorate.
Problema e că personal nu sunt mulţumit cu nici una dintre explicaţii. Că la sorginte 'om fi macaci scoborâţi din frunzişul copacilor, frânturi de stele sau mini-zei, habar nu am şi nici nu cred că e prea interesant. Cert este că suntem "alive and kicking" - cum zice broadăru american - iar viaţa e plină de diverse momente sau oameni, care vin sau pleacă. De ce? Care este scopul lor? Cred că în principiu, nici unul...doar să ne mai treacă de plictiseală, să nu zicem că trăim degeaba.
Multe, majoritatea lucrurilor care ni se întâmplă zi de zi sunt pur întâmplătoare, rezultatul propriilor acţiuni, ale cerinţelor sociale şi ale trendului. Simplu.
Acum ceva timp era o mare, foarte mare frenezie cu provocarea găleţii cu gheaţă. Brusc, societatea a descoperit că pe planetă bântuie boli foarte grave şi fără remediu...deci, hai frate cu găleata! Aveai, n-aveai treabă, dacă nu-ţi turnai în cap apă cu gheaţă - operaţiune filmată şi distribuită internauţilor, desigur, că altfel, la ce papucii calului ne mai apucam? - nu erai om în deplinătatea facultăţilor mintale. "Haoleu, cum aşa ceva?? Ai inimă să laşi bieţii bolnavi să moară?" Atât m-au frecat la cap cu găleata că mai aveam numa un milimetru şi făceam pocinogul: "Bă, ia adă 'ncoa butoiul cu gheaţă că m-am enervat! Hai mai repede, până nu moare lumea de toate boalele!"
Aşa...dar timpul a trecut. Şi privind retrospectiv, nu pot să nu mă întreb: ce s-a ales de asta? A dispărut scleroza laterală din dicţionarul medical? Teoretic aşa ar trebui, că nu o mai menţionează nimeni. Era o vreme când dacă mă ascundeam în cavou şi-mi puneam şi cruce la căpătâi, ca să fie acoperirea completă, tot mă găsea cumva provocarea găleţii...acu nu mai aud nimic de ea, zici că a fost stârpită de pe faţa pământului! Mişto, ce să zic? Deşi nu aş putea să pariez pe asta..
Păi şi atunci? Nimic. Socetăţii i se rupe de bolnavi...atâta că, la un momentdat, era de bon ton să pari interesat. Ceva cam ca pantalonii evazaţi: era o vreme când erau în vogă, acum nu mai sunt. Mare schemă!
Iar moda asta a iscat pasiuni, tragedii, aplauze şi ruşine. Nu a fost nimic supranatural aici.
Cu câteva zile, citeam o ştire bombă: "S-a confirmat! Selfiurile au efect dăunător asupra sănătăţii!" Ete na, îmi zic...păi cum aşa ceva? Da' ce, selfiul te iradiază radioctiv, să beculeşti în întuneric ca licuriciul şi să-şi dai duhul la venirea zorilor?? Au inventat ăştia aparatul care scuipă venin de păianjăn şchiop când te tragi în chip? De unde până unde îţi face rău la sănătate? Că nu-i ţigară s-o fumezi, nu-i drog să-l tragi pe nas şi nici nu-ţi provoacă sarcini nedorite. Dar...ce să vezi...provoacă moarte! Ha Ha Ha!!! Numai aborigenii se temeau de aparatul de fotografiat, că le fură sufletul!
Şi-apoi citesc...că îmi rodeam unghiile de curiozitate şi deja trecusem la cele de la picioare, că la mâni le gătasem.
...iar după două minute era zen, complet iluminat: cică selfiul provoacă moartea, dar numai dacă eşti prea prost. (Pfiuuu, bine că nu mă încadrez!!) Spre exemplificare se dădea cazul unei adolescente din România, care vrând să fie cool şi să-şi ia multe likeuri, s-a urcat pe tren să se pozeze şi s-a curentat. Paraaaaaammmm...
Sau alt adolescent din America, care vroia să-şi facă selfie în timp ce conducea...doar că a între timp a intrat cu maşina într-un stâlp şi s-a făcut zob! (sunt curios câte like-uri şi-o fi luat la fotografie, până la urmă)
Sau o tânără din Rusia, care a găsit un pistol pe un birou şi a vrut să fie bestială, într-un selfie cu pistolul la cap. Doar că a păţit ca ăla: "Am vrut să-mi fac o poză şi am apăsat din greşeală pe filmare"... No, fata cu pricina a apăsat din greşeală pe trăgaci. Şi eu ce să zic la faza asta? "Păcat... ...ieşea o poză foarte frumoasă. Păcat...ce să faci, asta e! Fraier!"
Concluzie: selfiul dăunează grav sănătăţii şi poate provoca moartea. Numai că nu selfiul...ci omul! Prostia! Şi prin extensie, moda şi dorinţa de a rupe gura târgului cu ceva ce nu există în realitate! Ceea ce, pe undeva înţeleg...deci:
Măi oamenilor!! Hai, toată lumea atenţia la mineeeeeee....păsărica....!!!!! Uite colea idei tari de selfie...garantez un succes garantat. Sunteţi pe frecvenţă? Nici un mişcă nu mai mişcă, care mişcă, mişcă mort! Ochii şi urechile la mine, să vă luminez!
Vreţi să stea mâţa-n coadă şi să curgă likeurile ca apa la robinet? Faceţi un selfie cu capul lângă roata de tren în mişcare. Sau...în cădere liberă de pe un bloc de măcar zece etaje! Sauu...cu o mână pe un reşou. Saauuu...ia, ia, că asta-i splendoare-n iarbă! Selfie cu capul în gura unui tigru înfometat!
Tare sau ce?
Faceţi cum vă învaţă tăticu vostru şi vin like-urile...pfuai de mine...Bam! Bam! Bam! Ca dungile pe zebră!
Bine, sincer să fiu, n-am priceput niciodată care este rostul like-ului...adică ce-ţi foloseşte mai concret, că nu-ţi dă nimeni nici măcar o brânzoaică pe el. Păi şi atunci? Te-ai pozat...aşa şi? Nu pricep cu ce e mai prejos cineva cu 10 like-uri faţă de cineva cu 1000 de like-uri. În afară de mândria "Mamă, ce mişto sunt!", ce se mai intâmplă? Se dă şi-un premiu în bani? Îţi crează Bote o linie de chiloţi cu glugă? Te pictează pe frontispiciul budei? Primeşti diploma de cetăţean de onoare al ogrăzii? C-apoi nu înţeleg de ce toată lumea aleargă atât de căpiată după extraordinar.. Cu normalul ce s-a întâmplat, unde a dispărut? Cum de toţi se chinuie să fie cât mai diferiţi, cât mai nonconformişti şi sfârşesc prin a fi la fel în unicitatea lor?
De ce, de ce, de ce. Pentru că aşa vrea Dumnezeu? Pentru că aşa vrea karma? Sau pur şi simplu din cauza modei? Legea băgării deştului în fund...bagă unul, bagă toţi!
(Cred că mai degrabă, asta)
De fapt, dacă stai să analizezi, ajungi la concluzia că în cele din urmă, oamenii sunt doar fiinţe ipocrite. În capul lui, fiecare este singular, pulsând de profunzime şi mereu gata cu o vorbă de duh. În realitate, viaţa este o împletire de nevoi personale şi de grup. Iar asta se vede cel mai bine în dorinţa de a fi "în rândul lumii", iar mai apoi în manifestarea dragostei.
Pe hârtie, iubirea este o binecuvântare, starea care te apropie cel mai mult de divinitate. Porneşte din suflet, nu ţine cont de vorbe, de impresii, de timp şi spaţiu, de vârstă, stare materială şi orice aspect exterior. În realitate, însă, ea pare că porneşte din lucruri mult mai pământene şi în cele din urmă, este doar un contract de vânzare cumpărare. Am mai scris despre asta, dar parcă niciodată nu e de ajuns. Mi-am luat palme şi scuipări în obraz, dar cu cât mă gândesc mai mult, cu atât înţeleg că iubirea, ca fenomen imaterial, este o stare trecătoare. Un strănut...ce vine, te ţine şi trece. Nu stă la baza universului şi nu e indestructibilă. Este o pasiune de moment, o nevoie. Pur şi simplu, sunt clipe din viaţă în care vrei să mângâi pe cineva, să ţi se răspundă. Sau să vorbeşti cu cineva. Simţi nevoia unei apropieri emoţionale sau a unei îmbrăţişări sau a unui sărut. Când găsim persoana care acceptă nevoia asta, apare ceea ce denumim generic "iubire". Doar că nu este veşnică. Vine şi trece... Ce îi dă dimensiune temporală este doar un ritual de vorbe. Întâi o simplă promisiune, apoi dacă lucrurile avansează, iei ca martor cea mai fiinţă abstractă şi - din nou - promiţi cu vorbe că te ţii de sentimentul acela. Chiar şi când va trece.
Fără hotărârea raţională de a-ţi respecta cuvântul dat, iubirea este mai fragilă ca un bulgăre de zăpadă aşezat pe o plită încinsă. Da, porneşte de la o stare emoţională pură şi are intenţii bune...dar aşa cum drumul spre iad este pavat cu intenţii bune şi puritatea iubirii subzistă pe lucruri concrete, complet mizerabile. Cerere şi ofertă - de obicei starea materială şi educaţie, părerea lumii şi o mulţime de alte milioane de detalii, care mai de care mai nesemnificative decât celelalte: mănânci în pat, eşti o persoană mai dezordonată sau prea ordonată, stai într-un fel anume pe scaun,, nu ai ştiut să te comporţi într-o anumită situaţie dată...nimicuri d-astea. Şi din nou starea materială...pentru că ea acoperă absolut orice diferenţă posibilă şi închide gura oricui, înger sau demon. Chiar dacă nimeni nu recunoaşte asta decât cu jumătate de gură.
Trăgând linie, iubirea s-a transformat într-o o listă cu cerinţe de bifat. De ce? Habar nu am şi nimeni nu ştie...cert este că aşa se face şi doar asta contează.
Şi-apoi d-aia ne ducem cu toţii de râpă - şi sincer, chiar mă bucur că se întâmlă asta. La mai mare!
Recent, am fost pus în situaţia de a scrie un îndemn pentru tinerimea de pretutindeni. Ceva gen "Tineri din toate ţările, uniţi-vă-ţi! Ahuu! Ahuuuu! Ahuuuu! This is Sparta! Pe aici nu se trece!".
Doar că logic, nu puteam scrie aşa ceva...mă bătea lumea cu pietre, că-mi bat joc de ea. O soluţie ar mai fi fost să zic "Mănânci, bei, mesteci Orbit", "Viaţa-i scurtă, gustu-i lung" sau "Stau cu gaşca pe o bancă, stau cu ea la soare" - ca să îndemn poporul la relaxare şi hodină. Ceva cu Justin Bieber nu se mula pe context...Aşa că am scris şi eu ca mireanul pe o coală A4, cât de artistic m-a dus capul: "Bucuraţi-vă de fiecare clipă şi preţuiţi esenţa, nu doar forma lucrurilor. Numai aşa lumea se va schimba". Nu-l bat pe Eminescu, dar chiar cred că fericirea ca stare diafană plutind aiurea prin univers nu există, ea ţinând doar de alegerea personală. Cât despre partea a doua a mesajului meu...chiar e simplu. Atâta timp cât viaţa asta curge după trend şi mituri sociale gen "bărbaţii-s de pe Marte şi femeile de pe Venus", gura vreunui prost care se bagă în seamă să dea sfaturi de valoare când nimeni nu i le cere sau acoperirea nevoilor materiale cu o spoială de profunzime emoţională, ea va fi din ce în ce mai mizerabilă şi mai plină de contradicţii.
Aşa cum este acum...pentru că noi nu ştim ce vrem şi mai ales nu ştim ce facem. Suntem doar o masă amorfă, condusă de instincte primare şi "gura lumii". Iar asta nu este ceva karmic, un rahat menit să ne urce pe scara spiritualului sau voia Domnului. Este doar un rahat
