Charlie şi Vasile

În sfârşit am descoperit care-i treaba cu "Je suis Charlie"! Nu-i vorba, că nici nu m-a interesat prea tare...dar mi s-a părut cel puţin ciudată datoria asta cetăţenească de a decreta cu oarecare mândrie: "Sunt Charlie". Şi ce vrei, aplauze?? Na, să-ţi trăiască, ce să zic? Când dai de băut?

E drept că nici pe la ştiri nu m-am mai uitat recent...am mai avut şi alte treburi pe planetă. Am prins din zbor ştirea că-n Paris au venit teroricii şi au mitraliat doisprezece oameni. Ca să-l parafrazez pe un clasic în viaţă: GHINION! Colo terorica..

Se-ntâmplă! Acuma pentru o mână de oameni nu s-o face gaură-n cer! C-apoi vorba aia: cade câte-un avion şi se duc pe apa Sâmbetei 200 de suflete deodată! Pe la începutul lui decembrie au venit unii prin Pakistan şi au mitraliat o sută şi ceva de copii, dar nu prea s-a ţinut doliu planetar! Ieri citeam de o fetiţă de 10 ani care s-a detonat într-o piaţă nigeriană şi au murit iar nişte oameni. Nu contează, toţi ochii sunt fixaţi pe Franţa acum! Restul, pe bon de ordine - c-aşa e în civilizaţie!

Deci, cum spuneam: nu am stat lipit de televizor, tresărind de emoţie la fiecare vorbă despre teroriştii francezi. Am aflat toată povestea pe frânturi...atentat, crime, prinderea făptaşilor, comentariile de după. Unii deplângeau soarta sărmanilor jurnalişti, care desenau o caricatură cu creonu' pe hârtie şi făceau artă. Dacă ar fi să mă întrebaţi pe mine, nu consideram aia artă şi nici măcar caricatură cu vreo urmă de amuzament...mai degrabă înjurături pe faţă la adresa unora sau altora. Adică nu văd de ce tre' să râd la un desen cu Sfânta Treime care şi-o trage în grup, sau la altul în care un  enoriaş (probabil) filmează curu' profetului. Dar asta e chestie strictă de gust, nu contează.

Alţii apărau cu înverşunare islamismul, o religie a păcii; iar alţii ţineau  cu teroriştii..pe principiul: Frate, bagi băţu' prin gard să agiţi câinii, uneori te mai şi muşcă! Asta e! Dacă mă-njurai pe mine şi eu te căşunam cu bătaia. 

Şi-apoi să te ţii discursuri şi articole, fiecare susţinând o parte sau pe cealaltă, fiecare fiind imparţiali şi deţinând dreptatea absolută. Normal şi logic, că d-aia a apărut şi vorba străbună: câte bordeie, atâtea obiceie.

No, eu nu m-am inflamat...poate şi pentru că nu am avut prea mult timp să acord subiectului, să caut dreptatea şi să-mi fac eu o judecată în cap la mine, după propria gândire. Dar m-am simţit asaltat de Charlie! Cum-necum, trebuia să apară unu': Sunt Charlie! Bă, tu eşti Vasile! Nu, că-s Charlie! Ba Vasile! Ba Charlie! Hai, dă buletinu şi taci în mă-ta, că mă enervezi!

Dar acum s-a făcut lumină-n sat...mă simt mai inteligent cu un milimetru! Îmi vine să mă pup de ce deştept sunt, mânca-m-ar mama, cum am penetrat eu metafora - în al doişpelea ceas! Cică nimeni nu e Charlie, doar că toţi achesează la ideea de libertate neîngrădită a cuvântului! Vor să poată spună orice, fără nici o constrângere sau consecinţă.

Frumos, numai că mie mi se pare o idee prost înţeleasă şi nu se poate să nu mă amuze spiritul de turmă care ne bântuie existenţa. Pe principiul personajului colectiv GLOATA, care acţionează ca la un semn, unită-n cuget şi-n simţiri.

Să reluăm: nişte unii fac bâză de tot ce mişcă; planeta, e impasibilă, cu mici urme de aplauze sau  indignare. Dacă era altfel, mă gândesc că Charlie Hebdo nu era doar o publicaţie de nişă, ci ceva gen Obama, Lady Gaga, Ice Bucket Challenge...d-astea, de care trebuie să fii mort, ca să nu auzi. No, pentru convingerile lor, idei pe care nenii cu pricina şi le-au asumat mai presus de propria viaţă, aceştia sunt omorâţi. Brusc, sunt transformaţi în eroi...toată stima şi respectul, mai rar găseşti oameni să moară pentru o idee. 

Pe scurt, cam despre asta vorbeam în postarea trecută şi eu...chiar dacă era despre alt subiect: noi, ca oameni (vorba Gogului talentat), trebuie să ne agăţăm de idei dincolo de orice altceva, sau este mai simplu să flexibilizăm valorile, pentru a putea supravieţui?

No, aştia au ţinut cu dinţii de ceea ce credeau sau făceau. Bun sau prost, nu are importanţă. Asta credeau, pentru asta au murit. Din punctul ăsta de vedere, mai ştii că şi teroriştii n-or fi socotiţi şi ei eroi la musulmănia lor? Doi bărbaţi tineri, care aveau toată viaţa înainte, au murit pentru a pedepsi infidelii care-şi băteau joc de Mahomed. Ce e rău în asta? Totul ţine de gust şi poziţia de unde priveşti situaţia.

Iar apoi apar tonele de lingăi: Şi eu credeam! Nu, nu...DAR ŞI EU CREDEAM, pentru că sunt Charlie. Dar şi tu eşti Charlie, şi voi sunteţi Charlie, cu toţii suntem Charlie!

E, aici e marketingul. Spălarea pe creier. Ipocrizia. Ori că zici "Puie Monta", pentru că a slobozit-o unu' plătit din greu şi deja e o modă să o spui şi tu, deşi habar nu ai ce înseamnă; ori că dai likeuri la petiţii online, pentru că aşa se face; ori că spui "Sunt Charlie", tot aia e.  Pentu că este infinit mai uşor să preiei şi să afirmi orice dintr-un scaun călduţ de birou şi altceva să acţionezi. Mă întreb...câţi Charlie ar mai exista dacă am avea un terorică deasupra capului? Uite, fix acum: vine unu şi îţi pune pistolul la tâmplă: Cine eşti? Charlie, sau Vasile??

Io-mi pun capul că brusc apar la Vasile, câtă frunză, câtă iarbă! De ce? Pentru că lumea este un rahat tocmai fiincă una spunem şi alta facem. Tocmai pentru că nu mai există valori, tocmai pentru că spunem şi facem ceva, iar a doua zi ne schimbăm atât de brusc şi fără explicaţii, că-ţi pică tot capul de pe umeri. Tocmai pentru că viaţa se mulează pe EU, pe VOINŢA MEA, CHEFUL MEU, nu pe un set de reguli abstracte şi de neclintit.

E ca-n bancul ăla când năpustesc teroriştii într-o biserică, în timpul slujbei: "Care nu-i creştin, e liber. Care e creştin, să-şi facă rugăciunea, că a pus-o! Până aci v-a fost!" No, şi pleacă o turmă de enoriaşi, dascălul, unul din preoţi..mai rămân câteva persoane şi un preot. Iar apoi îşi dau teroriştii cagulele jos: "Părinte, puteţi să continuaţi slujbă, v-am scăpat de făţarnici!"

Şi mai e o chestie: întotdeauna, libertatea cuvântului a existat.

Întotdeauna fiecare a spus ce a dorit, când a dorit. Nu umblă oamenii cu centuri de castitate la gură, care să le dea voie să-şi facă doar anumite nevoi. Ce, pe vremea Inchiziei nu puteai să-l înjuri pe Dummnezeu? Normal că puteai! Doar că după ce făceai asta, cel mai probabil  te rumeai la foc mic. Sau pe vremea Securităţii nu puteai să strigi Jos Ceauşescu? Puteai, puteai...dar după asta,  cine înfunda puşcăria?

Libertatea cuvântului a existat mereu..însă fiecare acţiune are şi o reacţiune, iar consecinţele au fost mai dure sau mai uşor de acceptat - în funcţie de vremuri. După umila mea părere, problema nu este şi nu a fost niciodată libertatea, ci doar limita ei. Ăştia mai neaoşi spun: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face. Scurt pe doi! Pricepe tot omul. Nu îţi convine ceva, nu faci. Nu îţi place să fii înjurat, nu înjuri. Nu îţi place să fii împuşcat, nu împuşti. E ceva de bun simţ, mă gândesc.

Dacă deja faci o facultate de drept, o dai în bărci şi te complici, dar până la urmă cam tot pe acolo ajungi: eşti liber să faci ce vrei, atâta timp cât nu îngrădeşti libertatea altuia.

De aici încolo, începe toată filosofia...

...Te iubesc!

Nu ştiu cum fac până-n Crăciun, că  m-apuc să citesc ştirile online şi mă împiedic de un articol halucinant, probabil specific exploziei de iubire pe care tocmai o traversam:  Zece lucruri pe care le preţuiesc femeile mai mult decât lungimea penisului.

Ce să zic? Cu un asemenea titlu, deja eram captivat! Mă scurg ca untul la soare, sunt tot o nebunie şi-un delir! Ador scriiturile astea în care vine Nimeni În Drum  şi zice: "Bă cititor, ştiu că eşti prost şi habar nu ai de viaţa ta - deci ia d-acilea reţeta fericirii: 10 lucruri pe care trebuie să le faci ca să fii împlinit, 3 condimente minune  care slăbesc instant, 5 lucruri pe care trebuie să le ştii ca să creşti un copil, 7 lucruri pe care visează femeile, 100 de locuri de vizitat pe parcursul vieţii, 9 lucruri pe care le face un strungar în funcţie de zodie...d-astea". Chiar mă enervasem odată, când vine unu' la mine: "Hai să îţi arăt lista cu cele 10 filme pe care orice bărbat trebuie să le vadă". Mă uit...văzusem numa  vreo 4 din ele. Înseamnă că nu-s bărbat? Hai să mori tu! Pe măsurate! Pariu că te iau?!

No, învăţăturile de faţă erau cu femei. Ştiţi voi...fiinţele acelea diafane şi pline de dragoste, care se hăţănă cu bărbaţi din scârbă, să le facă grobienilor plăcerea. În fine...citesc. Ce-i drept, nu am înţeles din prima care ar fi legătura sentimentală dintre lungimea iubirii, lăţimea umerilor şi candoarea feminină aplecată spre emoţie pură, dar noroc că m-a luminat jurnalistul: cică iluzia dimensiunii le face pe femei să se simtă mai ocrotite. Eteee....na, că la asta nu mă ducea capul! Sigur, sigur, ăsta e motivul? Păi atunci, mi se pare o idioţenie completă! Nu luptă femeile pentru egalitatea între sexe? La ce papuci vor ocrotire...Pe bărbat cine mă-sa îl ocroteşte? 

Păi dacă rahaturile astea sunt citite de sexu' frumos - şi sunt, slavă Domnului! - nu mă miră că nu mai ştie niciuna de capul ei!

În fine, ce să mai zic? Fiecare cu targetul propriu, că doar nesatisfăcută nici moartea nu stă! Cum, necum, tot ia pe cineva, măcar şi din greşeală. Dar mie îmi place cu iubirea...sunt sensibil, ce să mai zic? Şi când mă gândesc că era o vreme când habar nu ştiam ce înseamnă să simţi că iubeşti...mai că mi-e dor de inocenţa aia! 

Aproape toată tinereţea, singura mea problemă a fost să să-mi descriu şi eu în minte ce înseamnă să spui "Te iubesc". Ce simţi, cum reprezinţi practic aceste două cuvinte. Nu ştiam, dar mi se păreau cel puţin cutremurătoare. Apogeul vârfului care te îndatora oarecum să te comporţi cât mai bine cu acel cinevacare le auzea; punctul hotărâtor  menit să oprească planeta-n loc când treceai de el. Sfinţenia sfinţeniei, că doar fiecare cuvânt, fiecare faptă are ecou în veşnicie...iar cu asta nu te joci! Suntem prea mici, mult prea mici ca să realizăm imensitatea existenţei, iar iubirea exact asta este: Piatra de temelie a vieţii. Of, of, măi, măi...

Apoi am început să văd că de fapt, totul se reduce la aparenţe. Ca la animale şi păsări: câştigă ăla care are coarne mai mari, părul mai zburlit, gheare mai ascuţite, penaj mai colorat, umeri mai laţi, lungime mai lungă, durată mai mare, buzunar mai larg....orice atribut în plus care poate ajuta la perpetuarea speciei, într-o lume plină de pericole.

Logic...natura este doar un calcul matematic, simplu şi eficient. Doar oamenii a pervertit-o cu ipocrizia emoţiilor absolute, emanate fix din trena Divinităţii.  Ptiu, ptiu, ptiu, stai că zisei o prostie! Cum să spun o aşa nemernicie, că omul este doar un animal în contur de ipocrizie? Nu, nu, nu....el este Copilul lui Dumnezeu, plin de Duh şi Adevăr! Cuvântul lui este Viaţă, fapta lui este Desăvârşire. Frumos,..dar tot nu mi-am explicat cum e cu iubirea.
Ce să-i fac? De când mă ştiu, tot încerc să trec realitatea dincolo de cuvinte, să conturez vorbele în fapte. Dificil, dar nu imposibil. Nu toată lumea căinează societatea asta demagogă, în care contează doar imaginea? Nu toate vorbili de înţelepciune sharuite din mână-n mână în mediul virtual fac apel la recunoaşterea valorii inestimabile a esenţei şi nu a formei? Nu slăvim toţi sufletul şi bogăţia spirituală, în detrimentul celei materiale?

No, păi foarte bine! Zic că trebuie să fiu schimbarea pe care vreau să o văd în lume...deci hai cu subtilităţile! Îmi doresc să fiu din tot sufletul un om de valoare, un aplicant frecvent al tuturor aforismelor emise de-a lungul istoriei!

Vreau, vreau, vreau! Da, da, vreau să fiu mai bun, mai curat, mai sensibil, mai liniştit, mai plin de lumină în suflet şi în minte...într-un cuvânt, mai altfel. Că de, tot traversarăm Naşterea Domnului, manifestul primordial de schimbare la cuget şi simţiri. Deci vreau!

Doar că, mai întâi de toate zic că ar trebui să realizez o corespondenţă între cuvinte şi fapte. C-apoi, vorba vorbii populare: "Faptele contează, nu vorbele!"

Atunci, să-i dăm drumul:

Când văd un nor, zic: NOR. Cum arată? Uite fix aşa, cum sunt ăia de pe cer.

Dacă aud...MI-E FOAME. Ce fac? Păi în puii mei, mă roade stomacul şi simt o dorinţă nestăvilită de a mânca ceva, orice. Pâine goală, boabe de orez, corcoduşe, iarbă, frate! Orice, numa să fie masticabil!

Dacă zic..."URĂSC". Ce înseamnă asta? Păi de...ce să însemne? Dacă-l văd p-ăla de mă enervează, odată se pune vălul pe ochi, încep să tremur şi-mi vine să-i rup capul cu dinţii! Simplu, nu?

Dar când aud TE IUBESC, ce înseamnă?

Pauză de publicitate, că ţi-am dat cu "-nt" şi te-am închis! Ce să însemne? Totul şi nimic, în funcţie de cine o spune şi contextul în care o spune. Este atât de complicat să explici încât nu s-au inventat cuvinte în vocabular care să descrie expresia asta...totodată, atât de uzată, de folosită, că aproape calci în "te iubesc"-uri mai des ca în băltocile din asfalt, după o zi ploioasă. Ori că spui TE IUBESC, ori că spui MĂ DUC LA WC, tot aia e. O spui şi azi, şi mâine...de câte ori e nevoie, pentru că nevoia trebuie făcută.. 

E asta  o problemă sau nu e o problemă?

Eu zic că este. 

Când ceva nu are o definiţie fixă şi lasă loc de interpretări, apare haosul. Aşa e cu Dumnezeu: lumină, culoare, dreptate, moarte, genocid, ură, intoleranţă. Aşa e cu Libertatea: egaliate, lipsă de cenzură, ordine, supremaţia valorilor, desfrâu, dezorganizare, corupţie, ticăloşie, prostituţie la liber. Aşa e şi cu Iubirea: indescriptibilă şi înţeleasă după urechea fiecăruia, sursa majorităţii relelelor din viaţa noastra, dar în esenţă ceva luminos.

Prin urmare, revin şi întreb: cum descrii TE IUBESC-ul în cuvinte? Din câte înţeleg, după împrejurări...protecţie, ajutor, mulţumire, respect; dar în relaţiile dintre bărbaţi şi femei, iubirea este doar o monedă de schimb, un troc întâmplător, împletit uneori cu nişte reacţii chimice. "Vreau să te / Ce îmi dai să te las" şi ceva feromoni care-ţi iau minţile o perioadă. 

Iar aici, nu mă înţelegeţi greşit...problema nu este cerutul, pentru că oricât ar fi chimia de mare, viaţa zilnică necesită clar nişte resurse pur materiale. Că doar nu mănânci îmbrăţişări pe pâine toată ziua. Pretinsul - mai ales sub acoperământul celor mai curate emoţii (care dispar ca un fum dacă nu sari cu rezolvarea) este, însă, altceva.  

Nu ştiu cum era acum o generaţie, două, zece, nici nu are importanţă. Astăzi, însă, pretinsul este blazonul oricărei relaţii. Ceea ce iar nu e prea important...practicarea pe bandă şi negarea acestuia, însă, mă înfurie la culme!

Restul, cu astrele şi Dumnezeu care-ţi dă marea cu sarea şi-ţi scoate în cale sortita cea mai aleasă...ce să zic, mare schemă! Tâmpenii pentru fraieri! Hai să vedem cum toate planetele se-nvârt pe orbită fix în aşa fel încât Gingirel să-şi descopere zâna care să stea cuminte la scărmănat! Ce bine, ce bine, să ne despletim de emoţie! Ha, Ha!! 

O vreme asta am crezut. Mi-am şters înjurăturile cu mistria de pe obraz, am fost contrazis, arătat cu degetul  şi pus la colţ. "Mami, mami, a venit circul!" No, eu eram circul! Ciudăţenia. Ghimpele cel contra, prea idiot să înţeleagă evidenţele realităţii.

Aşa că m-am făcut mic în colţul meu şi am aşteptat să văd ce se mai întâmplă. Mi-e foarte scârbă de libidinoşenii, DAR iubirea crede totul, iartă totul, speră totul, este atotţiitoare, atotsperătoare...cum era aia? ...şi dacă o mie de oameni spun că eşti beat, nu te pui la somn? Ce să vezi, eram în comă alcoolică! 

Problema este că după ani şi ani, părerea asta mi se adânceşte. Tac, observ şi analizez, iar rezultatul mă dezgustă: aproape orice porneşte de la TE IUBESC, se termină-n gard.  

Dragul meu, eşti cel mai minunat om din viaţa mea... dar vreau.... (completaţi pe linia punctată). Ai? Nu...păi atunci, mergi în mă-ta şi lasă-mă în pace! 

Draga mea, eşti o comoară la casa omului, te iubesc! -  şi cum se-ntoarce draga cu spatele: M-a mâncat asta de bani, nu mai pot cu atâtea mofturi! Dar dacă tac, poate primesc şi eu ceva la noapte... asta în cazul în care nu o doare capul şi iar ne certăm!

Vai, dragule, eşti minunat! Cât de norocoasă sunt că Dzeu mi te-a scos în cale, te iubesc!; se-ntoarce dragul cu spatele: "Ia uite porcu' cum îţi aruncă şosetele murdare prin toată casa! M-am săturat... ce? Sunt sluga lui? Dacă n-aş fi eu...praful s-ar alege!

Vi se par cunoscute momententele? Cam la asta se ajunge, după ce trece nebunia îndrăgostirii şi se înaintează încet, încet, spre monotonie. 

Adică, după 2...3 luni, uneori până la un an. Dacă nu te-ai înhămat la căsnicie, e simplu; pleci pur şi simplu, fără a privi în urmă. Ce prispa mă-sii, nu datorezi nimic, nimănui! De ce ai face-o?
Dacă s-a înfăptuit căsătoria, însă, apar două posibilităţi: ori rabzi şi blestemi viaţa netrebnică până la adânci bătrâneţi, din pură obişnuinţă şi pentru că ştii că mai ales după o anumită vârstă, "sansele de a-ţi reface viaţa cu altcineva" scad dramatic. Sau, cazul doi: divorţ şi-ţi bagi picioarele în toate.
Relaţie pasageră după relaţie pasageră după relaţie pasageră, invocânduse de fiecare dată unicitatea  şi veşnicia iubirii...sau căsătorie, cu formare de familie - celula societăţii, acesta este parcursul. Cum, necum, după o vreme, totul se duce de râpă, spre deznădejde, suferinţă, crispare, alcoolism, bătaie, frustrare, neputinţă, înjurături şi o stare de lâncezeală, în care cei mai buni prieteni devin repulsia şi apatia.

Şi atunci vine întrebarea de o mie de puncte:

Ce fac, ce faci ca să fim schimbarea pe care o vrem în lume? Ne agăţăm de un ideal intangibil şi ne ţinem de el cu înverşunare, doar din dorinţa de a creiona o anume onoare? Sau ni se zburduncăne de rahaturi idealiste şi acceptăm lumea aşa cum este, devenim parte a mizeriei doar pentru că asta înseamnă supravieţuirea?

La început de an

Iată că dădu şi de 2015...Minunat! 

Cu mic, cu mare, ne-am aliniat la un nou început. Speranţe, vise, dorinţe, planuri...Am schimbat o foaie în calendar şi dintr-o dată s-au şters toate neîmplinirile şi tristeţile, pentru a porni la un nou drum, altul sau acelaşi, dar cu forţe proaspete. Trecutul a trecut şi nu mai contează, viitorul nu se ştie, important este doar prezentul, cu posibilităţile lui nelimitate. Că de fapt se bazează pe trecut? Ce-am înnebunit, ţin cu lupul? De ce să ne împiedicăm la detalii? Acum trebuie să fim plini de speranţă şi de gânduri bune! It's a MUST - cum zice anglofilul.

Avem în faţă o altă pagină goală a vieţii, pe care putem scrie orice, în funcţie de propria voinţă.

Ce poate fi mai frumos decât asta?

Să mai zic urarea de La MULŢI ANI? 

Nu o mai zic...am învăţat că nu îi poţi băga omului pe gât ceea ce consideri tu că e bine. Şi no, dacă sunt persoane care nu şi-au propus să trăiască pecum sequoia? Să urez de sănătate? Acelaşi lucru...la ce bun să ai sănătate şi nimic altceva? Doar ca să te îmbolnăveşti de inimă rea? Cu speranţa, la fel: nu ştiu câţi şi-o mai doresc; ea este primul pas spre dezamăgire şi suferinţă. Deci de ce să doresc speranţă? Sau căldură în suflet? Poate tu, sau tu, sau tu ai ucis reptilianul din tine şi preferi un ambient mai răcoros. Ar fi o urare invalidă.

Cel mai bine cred că e aşa:

(o fotografie face cât o mie de cuvinte :D)
...pentru că petrecerea nu strică nimănui - nici chiar acelora mai retraşi, care preferă să sărbătorească într-un mod cât se poate de personal. Nu e tot vorba despre bucurie?

Cum spunea cineva odată: Nu-mi doresc fericire, fericirea este doar de o clipă. Însă, bucuria este o stare mai profundă, ce rezistă trecerii timpului..

Şi apoi eu am dat cu bâta-n baltă: Da, da, precum ferestrele Q-Fort! Făcute SĂ REZISTE! SĂ REZISTE! SĂ REZISTE! SĂ REZISTE!