Cum să fii Don Juan

Doamnelor şi domnilor, în sfârşit s-a descoperit cea mai sigură modalitate prin care o femeie poate fi cucerită! Nu trebuie să te cheme Casanova, nu trebuie să fii brunet sau înalt, nici să ai multe - multe conturi prin diverse bănci ale lumii. Nu trebuie nici măcar să ai pătrăţele sau alte figuri geometrice pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale. În principiu, graţie noilor studii ale cercetătorilor britanici (cine altcineva se mai putea ocupa cu toate tâmpeniile, în afară de ei, singurii şi unicii?), putem uita tot ce s-a crezut, tot ce s-a ştiut  până acum în legătură cu arta seducţiei. Ce macionăraie, ce maşini, ce şmenozeală, plete în vânt şi prinţăraie pe cal alb, deghizată în acel rebel de marcă?

Totul se desfăşoară simplu şi lin, după o reţetă simplă, în cinci paşi, conform articolului:

"Cinci paşi să aduci o femeie în pat

Uită de regula "la a treia întâlnire e a mea". Femeile pot fi convinse să facă sex cu un bărbat abia la a cincea întâlnire, arată un studiu britanic, realizat pe 2000 de respondenţi. Reprezentantele sexului frumos au nevoie de cinci ieşiri în oraş, două cadouri şi un buchet de flori, înainte de a fi aduse în pat. Iar pentru ca succesul să fie garantat şi ambele tabere să fie complet satisfăcute, nu uita de şapte săruturi pasionale şi cel puţin trei filme vizionate împreună. Abia după ce ai bifat toţi cei cinci paşi, femeia îţi va permite o primă noapte de amor."

www.click.ro

Mişto, nenică, ce să zic? Roboţei, din cap până în picioare! Urmezi protocolul, apeşi butonul potrivit...

..Seman, deschide-te, şi gata! Să vină norii şi ploaia!!! Surle şi trâmbiţe, focuri de articifii!! Oh, ah, du bist Vezuvius, ich come!! Yes, yes, yes, yes...yeeeeeeeeeeeesssssssss...spank my ass and fuck me to another dimension!

Satisfacţie garantată.

Tentant, aşa-i? A dream come true, cum ar zice fratili american. AmeriCAN, nu ameriCAN'T...Teoretic, nici nu ar mai trebui să existe oameni care nu pot, după ce au gustat din seva înţelepciunii prezentate mai sus.

Adică, ce e mai simplu de atât?? Vezi bunăciunea. pac vălul pe ochi, vedere de tunel pe ea.  Ce-ţi zici?? Doamne, doamne...asta e făcută în ciuda  dorinţei!! O întâlnire, 2 întâlniri, gagica sfioasă: "Nu, nu, nu". Un cadou, două cadouri, gagica nu şi nu. Na, ce mai faci, o pupi pe ici pe colo, doar-doar s-o dezlănţui fiara! Repeţi figura; o dată, de două ori...de 6 ori...gagica nu şi nu!

Şi-atunci apare, nenică, cercetătorul britanic! Mihai Viteazul, să-mi trag palme! În zale şi fier, cu ditamai cupola pe frunte, vorba de tunet şi statură de munte: "Frăiericiule...ai pupat-o, de şapte ori?? Nu de cinci, nu de zece...de şapte ori!! Şapte este o cifră magică, băi incultule! Şapte culori în curcubeu, şapte chackre, şapte zile-n săptămână, şapte minuni ale lumii, şapte continente, şapte sfere cereşti, şapte păcate capitale, şapte virtuţi...până şi Dumnezeu a creat Lumea în şapte zile!!"

Tu, ca mireanul, ce-ţi spui?? "Ascult şi mă supun..". Mai pupi odată, şi să vezi minunea universului! Ţi-a pus Dumnezeu mâna-n cap: se-nmoaie zâna! Gelatină, frate, cum o pui, aşa stă!!

AŞA???

Eu credeam că relaţia intimă e o expresie a dragostei, o contopire fizică ce împlineşte unirea spirituală. 

O plăcere, nu o obligaţie, care vine pe un fond emoţional comun, nu pentru că ai bifat o listă de cumpărături. C-apoi no...mânânci că ţi-e foame, nu că e mâncarea bună. Aşa şi cu amorul: te-ntrebuinţezi cu el pentru că o iubeşti pe duduie, nu că-i ea top-model desprins din reviste! Altfel, ce faci? Poate nu va fi singura...deci te-apuci să te hâţâni cu toate minunatele care-ţi încântă privirea?

Şi dacă-i până acolo, chiar aşa, nu o jigneşti pe săraca fată?? Chiar aşa proastă să fie?? Se-mprăştie toată, pentru nişte pupăciuni, un buchet de flori şi 2 bomboane oferite-n dar??

Am râs, ne-am amuzat. dar problema este că da, articolul reflectă o faţetă a realităţii: nu se mai face dragoste, ci sex. Mergi la discotecă, iei o tărie la bord, o taberi în baie pe una care se unduie mai lasciv şi ai rezolvat problema. Ea e fericită că n-o mai mănâncă, tu te-ai descărcat, satisfacţie de ambele părţi.

Dar spiritual, s-a întâmplat un mare terci. Nu mai iei masa în tihnă, în mijlocul familiei, cu zâmbete şi linişte. Înfuleci un burger pe fugă, gonind spre metrou. 

Cam asta este diferenţa.

Ce n-am înţeles eu, este altceva: ce te faci dacă ai urmat paşii şi tot nu se-ntâmplă sexul?? Înţeleg că studiul este destul de serios...dar cum funţionează? Două din trei, sau are rezultat garantat?

Şi încă ceva: presupunând că te străduieşti şi respecţi indicaţiile la muchea literei...Cele trei filme care asigură satisfacţia reciprocă se văd în timpul celor cinci întâlniri, sau sunt obictive suplimentare ale listei? Şi mai ales, ce fel de filme să fie?? Jenna Jameson în extaz, masaj thailandez, Jaws, Lord of the Rings sau The Notebook, să o stimulezi pe fată :D la coarda sensibilă?

De ce avem nevoie de blogging?

Hristos a înviat!

Iată că trecu şi Paştele acesta! Cu lumină, desigur, linişte, petreceri şi diverse reevaluări şi reorganizări spirituale ori materiale - după puterea de percepţie a fiecăruia.

În cursul acestui lung proces tehnologic m-am trezit cu o nelămurire. La "Masterchef", unul din chefi dă de pereţi cu farfuria unei concurente şi urlă la ea: Bă, eşti proastă? Pui mere la cârnaţi şi consideri că eşti mai tare ca un bucătar regal, deci îţi împrăştii lumina deşteptăciunii printr-un blog culinar, să se mai ia şi alt naiv după tine? Valea d-aici!

Probabil vă amintiţi secvenţa, nu contează. Dar de atunci mă întreb: de ce avem nevoie de blogging?

Suntem în era comunicării, vorbim din ce în ce mai mult la telefon, pe mess, pe facebook, twitter şi mai ştiu eu ce alte platforme. Ciunţim cuvintele cu nesaţ, le prescurtăm, le omitem cu totul, tocmai pentru a folosi cât mai multe. Cât mai dese, în cât mai diverse locuri.

Odată, prin zorii istoriei pre-internaute, Marian Râlea cânta la "Abracadabra" un cântecel pentru copii, în cadrul unei reinterpretări a "Cenuşăresei". Nu mai ştiu chiar cum suna, dar îmi vine în minte un vers: "Cine nu e scris pe listă, nu există". Regele dădea bal şi invita toată împărăţia; nu erai invitat, nu existai. Simplu.

Astăzi, însă, parcă nu mai ai contur dacă nu ai şi un avatar virtual. Dacă nu postezi poze-poze-poze-poze în toate poziţiile, în toate camerele şi de la orice eveniment cotidian, pe toate mediile de stocare; dacă nu informezi populaţia planetei de starea ta spirituală sau financiară, dacă nu ai măcar un loc al tău în care să-ţi declari dragostea nemăsurată pentru puiu iubit (că-i copil, amant, soţ sau prieten), dacă nu îţi postezi planurile de viitor, ideile, problemele, nelămuririle, suferinţele sau sfaturile nicăieri, dacă nu ai măcar un singur centimetru pătrat cu fotografia ta în spaţiul  virtual, consumi degeaba oxigenul fotosintetizat de plante.

Toţi suntem înţelepţi, toţi suntem dăruitori de informaţii şi sentimente înalte, toţi suntem acele munumente de inteligenţă, bună-creştere şi eleganţă. Este epoca tuturor. Ceea ce e ok...cu toate că mai dăunăzi vorbeam cu un prieten ce se lamenta tocmai în această chestiune: "Băi frate, eu nu mai pot, m-am săturat! Toată lumea face orice, oricând, oricum. Toţi suntem medici, învăţători, filosofi, psihologi, muzicieni, bucătari, toţi dăm sfaturi şi păreri...pur şi simplu este enorm de greu să mai spui cu subiect şi predicat: Uite o valoare!" Are dreptate, ce să zic? Dar vine şi reversul: vorbeşte şi nea' Ion, că şi el e om.

No bine. 

Dar totuşi, dincolo de aspectul uman şi nevoia de comunicare, de ce se întâmplă asta? De ce bloggerim, twitteim, mesuim şi alte "-im"? Răspunsurile pot fi multiple, de la cele spirituale, de gen "las ceva în urma mea" şi pâna la cele mai simple, din aria "e la modă".

Părerea mea e că în majoritatea cazurilor, se întâmplă din mândrie. Nu ne cheamă chiar pe toţi Drăguşanu sau Cristea, dar lumea, planeta, universul, cumva trebuie să ştie de existenţa noastră, a mea. Ce tare sunt eu, ce forme am eu, ce-mi place mie, pe unde m-am plimbat eu, ce haine mişto am, ce IQ am şi mai ales, cât de corect gândesc în comparaţie cu alţii. Iar apoi urmează cohorta de sfaturi: cum trebuie să...... (completaţi pe linia punctată).

Întrebarea este: cu ce autoritate faci asta? Ce te recomandă, în puii mei!! (Vocea şi talentul, desigur). Cu ce drept vii tu, un om, să-mi spui cum trebuie să mă port, să stau pe scaun şi ce cuvinte trebuie să folosesc în diverse situaţii.  Ce trebuie să am, ce trebuie să cred, ce trebuie să fac. Cu ce drept te consideri depozitarul bunătăţii şi a căii spre lumină, cu ce drept îmi dai sfaturi, mă judeci şi cum îmi dovedeşti că opiniile tale sunt mai bune decât ale mele?

Nu contează răspunsurile la aceste întrebări, dar vine iremediabil, unicul răspuns:"Nu-ţi place, nu citeşti/asculţi/te uiţi." Hai, să mori tu că-i aşa!!

Lansând cretinătatea asta de frază în eterul informaţional, nu dovedeşti decât superficialitate. Lipsa unei baze a fondului de idei, o construcţie care se înalţă pe impresii şi se dărâmă la prima adiere de vânt. Adică: din momentul în care ieşi la rampă şi spui: "De astăzi nu e bine să mai saluţi cu bună ziua, ci spui cu toată gura gututen tag". Foarte tare, uraaaa, bravo! Dar nu e normal să-mi spui şi de ce? Iar dacă o spui şi te contrez,  nu e normal să-mi demonstrezi de ce e aşa şi nu altfel? C-apoi nu tocmai d-aia eşti un om deosebit? Vorbeşti clar şi concis, nu mă iei cu abureli fără cap şi fără coadă. Dacă poţi. Dacă nu...oare ce spune asta despre tine? 

 

   

Poarta

Ce este arta? 

Dacă mă întrebi mai repede, habar nu am - chiar dacă a fost descrisă de-a lungul timpului în fel şi chip, mai poetic sau mai colţuros.

Ştiu doar ce face arta: scopul ei este de a reda lumii lumea. De a ne reda umanitatea atunci când o rătăcim printre neputinţele cotidianului. De a ne reda visele...sufletul...

Traversăm o perioadă foarte intensă din punct de vedere spiritual, mai avem câteva zile pâna sărbătorim Învierea Domnului. Prilej cu care suntem îndemnaţi până la paroxism să haidem şi să fim: mai buni, mai curaţi, mai spălaţi, mai frumoşi, mai luminoşi, mai pozitivi, mai receptivi, mai puncte, puncte şi iar puncte.

Dar tocmai pentru că în tot acest timp vorbim despre suflet, încrâncenarea şi comportamentul programat nu cred că îşi au locul, iar schimbarea ce ne-o dorim cu toţii ar trebui să vină în mod natural, domol. Te dezlipeşti de nimicniciile zilnice şi cauţi echilibrul, înălţimea valorilor care transced materialul.

Aceasta este arta...poarta de evadare spre frumos. Clipa care porneşte dominoul schimbării către momentul în care nu trebuie să mai fii, ci doar eşti. 

Primăvară!

Punct. Şi de la capăt...

Lume, lume, popor şi concetăţeni!

Am onoarea deosebită de a vă anunţa o nouă apocalipsă, ediţia 2014: conform profeţiilor vikinge, Sfârşitul Lumii va veni pe 22 februarie 2014, adică fix sâmbăta aceasta! Nu ne mai loveşte asteroidul, nu ne mai cucereşte nici un extraterestru şi nici măcar nu ne va inunda Potopul lui Noe. Cu ocazia noii reprezentaţii, Pământul îşi va desface băierile pântecelui, iar forţele malefice vor ieşi la lumină şi vor căşuna pe oameni! Care cu furci, care cu bâte, care cu topoare...un fel de Răscoala de la Bobâlna - Reloaded, dar de data aceasta ţăranii sunt jucaţi de duhurile necurate.

Pfuai de mine...groaznic! Dar la câte apocalipse am depăşit în stilul ăsta, deja încep să mă simt monumentul supravieţuitorului necunoscut! Bear Grylls în luptă cu natura dezlănţuită! Tarzan ucigând crocodilul, să-mi trag palme!

Survivor - Eye Of The Tiger
   
 Asculta  mai multe  audio   pop

Necazul ăl mare e însă altul:  în weekend plec puţin din localitate şi iar ratez Apocalipsa. Taman când mă gândeam s-o trag în chip artistic şi cu passepartout pe margini - ca la operele de artă, ia şi cântă din drâmbă! Ce cosiţe-n vânt, ce contrast misterios de lumini şi umbre, ce reprezentare inedită în toată splendoarea-i distructivă? Taman de ziua onorifică eu mă dau cu pluta pe alte meleaguri! Ghinion de neşansă, ce să-i faci? Se mai întâmplă şi la case mai mari!

Aş mai avea o scăpărare de speranţă când mă gândesc la transportul autohton; adică mă gândesc că şi Sfârşitul aista nu se teleportează ca-n Star Trek...vine el cu ceva, caz în care tre' să facă trenul vreo pană, fură careva vreun cablu, se-nfundă vreo autostradă...d-astea mioritice :D Că dacă-i aşa, apuc şi eu să ajung acasă ca omul! Toate ca toate, dar na...măcar să mă înnoiesc de pantofi şi costum, apoi să-mi pregătesc aparatul foto. Şi cum apare Negrul, Slutul şi Urâtul...say cheeeese!!! Ţac!! Mi-a rămas ca amintire poza ta şi-o urmă de iubire :)

Ştiu, ştiu, treaba asta cu Finalul nu-i un subiect de glumă. Dar cum pot să nu mă amuz?

Hai să o luăm aşa: Băi fratili meu, ideea cu Ziua Judecăţii porneşte de la religie. Deci...te închini lui Odin? Nu. Aduci jertfe sângeroase lui Hunab Ku? Nu. Trimiţi semnale cu fum pentru Ahura Mazda? Nu.

Păi şi atunci? Eşti creştin? Şi ce spune la Carte? "Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngeri din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl." (Matei 24, 36)

Deci dacă nimeni nu ştie, stai locului în căscioara ta şi adună merinde, că nu se ştie când palpită inima mai tare sau se pune vreun dumicat de-a curmezişul, de bulbuci ochii ca melcul la cântare. Şi-atunci nu prea mai contează când se crapă planeta.

Nu ştiu, zic şi eu, părerea mea de 'nea Ion.

Semne

Stau câteodată şi mă întreb: De ce oamenii sunt aşa de superstiţioşi?

Înţeleg când se spune că nimic nu este intâmplător, dar nu am cădea în derizoriu dacă am crea o simbolistică pentru fiecare eveniment cotidian şi  am interpreta fiecare aspect al vieţii noastre conform unei logici metafizice?

O pisică neagră îţi taie calea...curat ghinion, monşer! Treci pe sub scară, iară ghinion! Spargi o oglindă, şapte ani de ghinion. Verşi sarea, ceartă. Aşezi cuţitul pe muchie, scandal. Te întorci din drum, îţi merge rău. Te uiţi la ceas la oră fixă, cineva te iubeşte. Te uiţi la oră simetrică, cineva te strigă de pe Lumea Cealaltă (sau te iubeşte - din nou). Te mănâncă palma dreaptă, iei bani; te mănâncă palma stângă, dai bani. Îţi plouă la nuntă, ţi se spală norocul. Găseşti o potcoavă, ai noroc. Vezi o stea căzătoare, ai şi mai mult noroc. Aprinzi trei ţigări cu un chibrit, ghinion. Se stinge o lumânare din senin, poltergeist! te bântuie spiritele rele. Râzi înainte de micul dejun, semn rău. Fluieri în casă, rămâne pustie. Îţi iese cineva cu o găleată plină în faţă, ai noroc. Strănuţi în noaptea de Anul Nou, semn rău; strănuţi în prima zi a anului, semn bun. Ţi se zbate ochiul drept, mişto; ţi se zbate ce-l stâng, ţi-ai pus-o-n urzici: ghinionul cel mai mare te paşte după colţ...Dar stai!! Asta se întâmplă doar dacă eşti bărbat; la femeie se inversează stângul cu dreptul. De ce? Habar nu am!! Poate pentru că femeia este oglinda bărbatului şi stânga lui e dreapta ei? Poate pentru că până şi supersţiile simt nevoia să facă o cât de mică discriminare sexuală? Poate pentru că se ia în considerare binele cuplului şi dacă se întâmplă vreodată să i se zbată lui ochiul stâng iar ei cel drept, în loc să-i lovească o catastrofă pe amândoi, răul să se anuleze reciproc? Ca-n matematică: minus cu minus face plus!

Aaaaaaaaa!!!!!! Nu mai pot, mi se scorojeşte creierul!! De unde au apărut atâtea reguli şi cine le-a inventat? Cine o fi geniul care a născocit toate poveţele astea cu valoare tabu? Prin eşantionare probabilistică? Verşi sarea de zece ori şi în nouă cazuri a urmat o ceartă...perfect! S-a născut o nouă lege a naturii! 

Sau stătea unu' sub prun băgându-şi beţe-n nas şi-l loveşte ideea: "Tăticule, mi s-au întâmplat prea multe chestii astăzi, Mama Natură sigur vrea să-mi comunice un subînţeles! Dacă văd un porc cu-n pai în gură, oare ce să însemne? Hmmmm...trebuie cercetat!" Şi săracu omu face schiţe, demonstraţii, extrage radicali, integrale din volumul cilindric al sferei...iar după o viaţă de muncă asiduă şi observaţii eficiente, trage concluzia logică: "Vezi porcu' cu paiu-n rât, plouă în curând!" Hip Hip-URAAAAAAAA!!!!

Aşa? Că altfel nu-mi explic...

Sau de unde până unde se spune că dacă mănânc peşte în noaptea de Revelion, anul ce vine o să alunec printre necazuri ca peştele? Ce treabă are crapul de-l ingurgitezi cu rahaturile pe care mi le face şefu' la lucru? Sau cu idioţii care mă calcă pe nervi în trafic? Sau cu gresia umedă pe care voi aluneca la un moment dat şi-mi voi pierde vreun dinte?

E  clar că tre' să fiu vreo Mafaldă, să ţiu minte atâtea interpretări! Şi dacă mai uit?? Nu-i nimic, s-a inventat scrisul...umblu cu carneţelul de notiţe după mine. Dar dacă stau să verific fiecare bălărie, când aş mai avea timp să trăiesc? Să mă bucur?

Apune soarele şi e roşu...ce înseamnă asta? Idiotule! Stai şi cască ochii acolo dacă-ţi place, nu durează mai mult de 5 minute! Apune soarele, înseamnă că se înnoptează! Iar dacă mâine răsare soarele, ghici ce? Vine o nouă zi...Greu??

Bine, unele învăţăminte sunt de bun simţ, zic eu. Spre exemplu, nu trebuie să fiu mare buddhist practicant, să învăţ hindusă şi să mă  pictez în frunte cu Ochiul Înţelepciunii ca să spun că dacă fac rău, voi primi rău:

Pur şi simplu, translatăm al treilea principiu al termodinamicii din fizică în cotidian: acţiune şi reacţiune. Nu trebuie să intru în principii religioase, să ameninţ cu karme potrivnice sau cu Dumnezeu care se cobară din cer şi-ţi trage scara de sub picioare dacă te cocoţi în copac să dărâmi cuiburile păsărilor. E simplu: Dai o palmă, ţi-o furi şi tu de nu te vezi! Poate nu acum, poate nu de la mine...dar mai ştii cine te-o fi zărit de după perdeaua casei, sau care prieten de-al meu era prin apropiere şi te aşteaptă la cotitură? Puohooo...sunt atât de multe variabile, că nici nu are rost să le cuantifici, sigur vei pierde ceva din vedere!

Deci: faci rău, primeşti rău. Faci bine, asemenea. Desigur, nu cu surle şi târmbiţe, cu zurgălăi şi ceremonii de covor roşu. Ci, poate,  subtil; mascat, discret...impulsul necesar pentru a ieşi din rahat, venit de nicăieri. 

E o lege a firii, ceva natural. 

Dar, de ce, totuşi, există superstiţii? Simplu: din dorinţa omului de a controla viitorul. Din teamă. Din slăbiciune. Din necunoaştere. Habar nu ai ce să faci şi dai în bobi, poate Destinul te îndrumă spre succes.

Aveam o cunoştinţă care nu aruca nici o urjumă de pâine, că i se întâmplă nasoale. Mi-o dădea mie să i-o arunc...Şi mereu îi spuneam: "Dar e pita ta! Crezi că autorul moral este pedepsit în caz de ceva??" Nu avea răspuns, el ştia una şi bună: aruncă pâinea, e semn rău. Punct. Dacă nu era nimeni prin preajmă, o înfăşura în prosop şi o arunca...de fapt, arunca prosopul; nu pâinea. 

Bă, eşti întreg la cap?? Cum să faci aşa ceva? Cum să crezi aşa ceva?

Şi mai e ceva interesant: credinţa în superstiţii apare în momente cruciale. De ce? Pentru că omul vrea să fie liber - în teorie. În practică, alege să fie sclavul celor mai cretine idei. Libertatea înseamnă determinare, hotărâre. Cunoaştere, acţiune. Viaţa la stăpân e simplă, comodă. Eşti absolvit de orice vină, de orice decizie: "Nu eu...Manitu a aranjat bobii dimineaţă şi mi-a semnalizat să nu mă duc la lucru, ci să băsesc (conform principiului "De mă voi scula, pe mulţi am să băsesc şi eu") pe canapea în timp ce aflu cu cine se semeseuia Bianca  ieri la amiază".

Oare ce-o însemna asta??

Valentin în grup compact

Na, că iar e luna iubirii!! Ptiu...ce-a mai trecut timpul! Parcă ieri ne-aniversam cu ţonţonei şi declaraţii în versuri pe la posturile de radio dedicate. 

Da măi, dar anul acesta e altceva...deja ne-am mai organizat! Cel mai tare mi-a plăcut o reclamă de la radio: "Dacă eşti îndrăgostit, atunci ai rezervare la Terasa Porumbelul, pentru cina festivă de Valentine's Day!"

Deci dacă nu eşti îndrăgostit, nu ai rezervare?! Aaaa...păi e simplu! Vă daţi seama ce războaie civile se pot isca pe faza asta?? Parcă îmi şi imaginez sceneta: 

"Pisi, m-am îndrăgostit de tine! Te iubescscscscs!!"

"Hai, să mori tu! Scoate rezervarea, că nu te cred!" 

Şi-atunci ce faci? Dacă s-au gătat locurile, ai pus-o de mămăligă! Sau, poate nu...prietenul Google îţi vine în ajutor, prin noua aplicaţie de pe yahoo mail: mesaje standard pentru îndrăgostiţi. "Ladies and gentlemen, bă căciulă! Eşti îndrăgostit până-n gât şi bâtă de inspiraţie, ia colea mailuri gata confecţionate, să-ţi exprimi cele mai intime sentimente! Click pe inimioară şi eşti tătic, ai mesaje  naţionale pe alese: friendly love, crazy in love sau all out of love" - mai lipsea Patrick Swayze pe fundal sonor, dansând I had the time of my life în şpagat pe două scaune şi tabloul era complet.

No, deci trebuie să recunosc...e o evoluţie, de la inimioare cu dantele şi lumânărele parfumate. Suntem în era digitală, hai să ne digitalizăm! Adică până şi sigla Jocurilor Olimpice este un link de internet...propun ca de astăzi să trăim virtual complet! Pui pampers ca să nu te murdăreşti şi mănânci virtual, iubeşti virtual, dormi virtual, lucrezi virtual, mergi la toaletă virtual, creşti găini virtual - toate acestea fără să te mişti un milimetru din fotoliul de la birou! 

Aşa să arate viitorul? Pe cuvânt de nu mă îngrozesc! 

Adică, stai! Ce să mă mai gândesc la mâine, când astăzi deja e vraişte? Treapădă toată planeta că e ziua drăgoştii...mi s-a uscat gâtul de câte ori am vociferat, spunînd că e o sărbătoare idioată din start! Dar no...hai, dacă vreţi neapărat, e democraţie! E Valentin: Toată lumea. toată lumea sare-acum cu mine! - dar săriţi, fraţilor, dacă atâta vă duce capul! Behehehehehehee!  

Dacă inima vă palpită de emoţie, daţi-vă-ţi drumul! O ieşi prost la finalizare, iubirea asta din frumoasă şi maiestuoasă se transformă în brand de supermarket, însă hai să punctăm măcar impresia artistică. Ca la şcoală: "Ia un 5 de-ncurajare!"

Dar acum chiar să nu mai fim în stare nici măcar să spunem ce avem pe suflet? În halul ăsta am ajuns? Vezi gagica, te inundă câmpurili de flori în suflet, deschizi gura să-i zici că e cea mai bellissimă şi minunată creatură de pe faţa pământului, dar iese doar ngâ-ngâ? Eiiii,  las' că te salvează yahoo mail, băga-mi-aş picioarele! "Iubiţică cea mai dragă, mă gândesc la tine zi de vară, până-n seară!" La asta am ajuns? Glorificăm măreţia dragostei, îi construim piedestaluri fără seamăn, îi cântăm în versuri mii şi mii dulcea vibrare, apoi o aruncăm pe banda de lucru şi o producem en-gross, ca pe şaibe? 

Atunci ia d-acilea: sunt tone de iubiţici cele mai dragi pe planetă! Toate minunate, toate bellissime, identice şi la fel! Care-i a ta? 

Mai contează? Două buzişoare, două ţâţişoare, tot o pisică! O iei la subsuoară şi fugi cu ea în boscheţi să o alinţi, c-apoi prinde de veste că nu-i chiar aşa unică şi poate nu mai vrea! Nu ai rămâne cu buza umflată?

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu abia aştept nebunia de anu' viitor, să văd ce-o mai ieşi?!

Poate îşi face cineva vreun pustiu de bine şi cheamă poporu-n Bărăgan să se alinieze cuminte: bărbaţii de-a dreapta, femeile de-a stânga - ca la biserică. Iar când s-au încolonat bine pe căprării, să rostească toţi, uniţi în cuget şi-n simţiri: 

Iubita mea cu ochii ca cafeaua,

Că când te văd, mă fac ca carameaua 

Când nu te văd m-apucă dorul

Şi-s ca Călin Nemuritorul!

...ca de sezon, coane Fănică!

Popor, în sfârşit a venit iarna...aia adevărată, cu zăpadă şi tot balamucul aferent.  Ştiaţi??

C-apoi no, iar ne-a luat pe pregătite; cine mama zmeilor s-ar fi gândit că poate ninge în ianuarie? Proştii ăia care au năşit lunile anului au spus că ianuarie se cheamă Gerar - lucru foarte interesant, pt că rădăcina cuvântului vine dintr-un dialect al vechii plutoniene (grai dispărut în zorii universului dar nemaipomenit de expresiv), ce în contopire cu latina nouă a născut substantivul actual "ger". Băăăăă!!! GER, auzitu-m-aţi?? Nu zăpadă, ci ger - cum mă vezi şi cum te văd. Brrr-brrrr d-ăla original, frate! 

Deci, dacă ar fi dat cu ninsoarea, nu era logic ca ianuarie să se numească...nu ştiu...Ningear?? Nu trebuie să ştie omu' cum se pregăteşte şi el? La mărţişor dăm mărţişoare; la Cireşar mâncăm cireşe; în Cuptor, asudăm. Iar când vine Gerar, ne înfofolim - nu deszăpezim. Elementar, dragul meu Watson. 

Aşa că mi se pare normal să fim pururea nepregătiţi...de unde să ai habar? Poţi tu, un biet omuleţ, să te pui cu bartai natura?? Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu. 

În fine, să depăşim semantica. 

A venit iarna şi gerul, a înţepenit şoferul. Afară ninge viscolit, în casă-i ger cumplit. Aşa e pe la noi: dă Domnul cu o cană de nea și paralizează toată țara. Sate izolate, drumuri blocate... hăis cu armata! Să-mi trag palme...de mă făceam soldat, cred că înfundam carcera pentru nerespectare de ordine! 

Nu mă duceam la deszăpezit, măcar de mă puneau la plutonul de execuţie! Păi adică cum? Oi fi eu în slujba statului, dar să dau ca sclavul la lopată, pentru a-i apăra prostia?? Ha!! Nu e în stare să urnească nămetele cu tractorul de prăşit...nu ştiu...poate ar trebui să pună mână să cumpere un utilaj de deszăpezit?! Nu ştiu...zic şi eu...Ăia în Suedia, când le vine ninsoare fără număr, cum reuşesc? Sau ăia din Japonia...o fi muntele sfânt, dar nu cred eu că se scutură ca un câine ud şi pică neaua după el! 

Deja asta nu mai e sfinţenie...e magie pe faţă! 

No, păi ei nu-s oameni? Trebuie să existe pe undeva o maşinărie mişto..chiar nu cred că au curăţat şoseaua cu armata şi lopata! 

Şi-apoi, se impune întrebarea: Dacă ei au, nu s-ar putea, oare, să se ducă vreun ministru la cerşit de deszăpezitoare? Numa' aşa...încercăm marea cu degetul, pe bază de politeţe: "Ohayo gozaimasu..Hai, frate, nu fii zgârgiog,  give me, please, a car against snow - na, presupunem că vorbeşte engleza cu sughiţuri. Face o schiţă, semnale cu fum, ceva...tot o reuşi să se facă înţeles.

Vă daţi seama că de-l trăzneşte Dumnezeu pe vreunul să aducă aşa ceva la mioritici, îl votează poporul pe toate părţile?? "Măi, care eşti tu?? Aaaaa...ăla de ne-a curăţat ograda?? Ia bre, d-aci, că eşti băiat valabil!"  

Dar mai e mult până departe...deocamdată, suntem ocrotiţi prin legi: se discută de ceva vreme un proiect de lege ce prevede amendarea celor care îşi închid căldura la apartamente. De ce? Simplu: conform legii, trebuie să avem minimum 22 de grade Celsius în baie şi bucătărie şi minimum 18 grade Celsiul în dormitoare. Confort după Necherman, ce mai la deal- la vale?? 

Problema e alta: crede cineva că am o plăcere nebună să stau cu mănuşi în casă şi să-mi suflu-n pumni, poate-poate mă mai încălzesc oleacă? Crede cineva că-s sărit de pe ax şi-mi închid caloriferele, doar ca să pot admira ţurţurii de pe tavan? 

După ce că-s vai steaua mea, mai mă şi amendezi?? Păi vino, Statule care eşti tu Stat şi-mi plăteşte facturile! Dacă eu mă-ntreţin cu 2-300 de lei pensie lunară şi mănânc pâine cu gem toată ziua? Poate-mi pâlpâie inima mai tare, am nevoie de medicamente!! Ce fac? Stau nemâncat, îmi iau ce-mi trebuie şi ÎNCHID CĂLDURA, că mă da afară cu cu bagigarzii din apartartament, dacă nu plătesc întreţinerea. Şi-apoi socot că o căciulă-n plus în sufragerie e mai bună decât o căciulă-n plus sub cerul liber...

Iar tu, ce faci?? Mă şi amendezi pentru asta? Hai, na-ţi-o frântă! Ia să te văd!

Lâncezeală mioritică

Se pare că accidentul aviatic din Apuseni  a stârnit mai multe valuri decât aş fi crezut.

Sau mă rog...agitaţia în rândul populaţiei şi la nivel media, ca să fiu mai exact. Sincer, asta nu cred că ar conta prea mult. Clasa noastră conducătoare e pe sistem "Câinii latră, ursul merge" - deci în continuare, sunt foarte rezervat că se va întâmpla ceva concret, altceva mai mult decât a fost până acum. De ce? Simplu...trăim în România. Iar aici, singura cale  de a rămâne sănătos la cap este să nu ai aşteptări de la nimeni şi pentru nimic în lume. 

Te înbolnăveşti şi chemi ambulanţa? Mai întâi oblojeşte-ţi rănile cum 'oi putea, zi-ţi de deochi, bagă frecţii cu spirt şi inhalaţii cu ceai de tei, că cine ştie? Mai ales cu zăpezile astea, mai ajunge Tata Mare la tine! Nu ai de lucru şi vrei să te angajezi? Cauţi ceva să poţi trăi de pe azi pe mâine, în principiu nu poţi porni de la ideea că moare cineva de grija ta şi te aleargă să-şi dea un post bine plătit şi cât mai lejer posibil. Vrei să fii intelectual de marcă? Pui mâna şi citeşti tot ce prinzi, îţi antrenezi mintea în toate domeniile! Cel mai probabil, dacă te bazezi pe sistemul educaţional, după 12 ani de şcoală vei ieşi mai bătut în cap şi mai naiv decât erai înainte. 

Pe scurt, aşteaptă totul de la tine, nimic de la ceilalţi - în orice domenii ai vieţii şi vei putea trăi fericit.

De aceea sunt reticent că se va întâmpla ceva în cazul mai sus numit.

Mă uimeşte, însă, şi altceva: din pământ - din iarbă verde, apar grămezi, stive de specialişti în aviaţie şi analizează ei pe peste tot ce s-a întâmplat şi cum s-a întâmplat totul. "Eu...în calitate de om în domeniu (inginer, aviator, fizician, lucrător la o companie de telecomunicaţii, jandarm, politician, jurnalist, învăţător, om de afaceri, vedetă în tendinţe, fost Rambo sau priceput băgător în seamă), cred că....." - completaţi pe linia punctată. 

Prin urmare: EU, în calitatea mea de sine stătătoare, nu cer decât ca cei vinovaţi să plătească. Punct.

Că a fost pilotul de vină ("Mortul e de vină întotdeauna", deci prinde orbul, scoate-i ochii) şi a degivrat manual, prin coborâre la sol; că a fost prea mândru de el şi a crezut că face rahatu' praf...că ală cu rol de copilot se uita la desene animate şi nu era atent la ce făcea, că unu' din doctor trăgea prea greu la cântar, că o cucuvea s-a răhăţit pe coada avionului şi atras blestemul spiritelor demonice, mi se rupe! S-au, poate aşa a vrut Dumnezeu...nu ştiu! Cert este că un avion s-a prăbuşit/a aterizat forţat cu şapte oameni ÎN VIAŢĂ şi doi au murit pentru că nişte idioţi nu au fost în stare să descifreze nişte coordonate. Poate iar aşa a vrut Dumnezeu...dar ăia nu erau Gheorghe din drum, săpător la canalizarea oraşului; ci nişte unii remuneraţi cu roaba, pentru a veghea la siguranţa cetăţeanului. Deci: ai greşit, plăteşti.    

Acuma, cum îmi spunea cineva: "Nu prea i-aş condamna pe cei de la ISU (ori STS), că-s eroi get-beget! Oameni antrenaţi, profeşionişti, care te scapă din multe belele". Ceea ce nu am negat, nici nu i-am judecat. Nu ştiu ce s-a întâmplat, ce va stabili ancheta, dar undeva, în tot lanţul de proceduri, a existat un anumit grad de incompetenţă şi asta trebuie eliminată. Nu a fost profesionist ăla de citea pe radar, sau ăla care trebuia să decodifice bipăielile semnalului de ajutor, sau ăla care nu a mers să plătească mama lui ştie ce facturi către Moscova, ISU, SIS, ROMATSA, SMURD, 112, 911, Moscova, Iphone 5, Smartphone sau...nu ştiu...mi-aş dori să se afle pe etape ce nu a mers, de ce nu a mers şi cine a fost idiotul care a triangulat un semnal în zone, hăăăăătttt...mă mir că nu au ajuns în Siberia cu căutările! 

Ceea ce nu se va întmpla...majoritatea celor care au ajuns acolo sunt prea conectaţi unde trebuie şi nu pot fi daţi la o parte. Cutare vine recomandat de ministru, cutare e omul finului care e cumătru cu şeful, cutare e omul lui Burebista, cutare e recomandat  de Brusli care-l bate pe Van Damme, dar omul lui Chuck Norris e cel mai tare, că de-l mişcăm de pe loc, am pus-o cu toţii de-o chuck-norizare. Cam aşa e treaba pe la noi...

În cel mai bun caz se găseşte un ţap ispăşitor, vreo femeie de serviciu sau vreun portar care cine ştie ce nu a făcut - şi gata justiţia!   Uraaaaaa!!!!

Dar în continuare spun: o demisie e fix pix! 

Au demisionat de onoare directorul ROMATSA, seful IGSU, secretarul MI.  Auzi, onoare! Adică cum vine asta? "Frate, eu nu-s vinovat, nici usturoi nu am mâncat şi nici gura nu-mi miroase, dar hai să pice capul unui nevinovat să le închidem gura la proşti." Băăăăăăă!!! Dacă eşti director de firmă şi-o pui pe butuci, nu e nici o onoare că-ţi dai demisia!! Iar dincolo de toate, ai partea ta de vină! Deci scuteşte-mă cu tâmpeniile şi marş! Oricum nu vei fi muritor de foame, că ai rămas fără job - cum păţesc majoritatea trăitorilor pe planeta natală, care dacă o fac de mămăligă şi sunt daţi afară de la lucru, rămân cu rate neplătite la bănci, câteva sute de lei lipsă în bugetul şi cel mic al familiei şi tot aşa...oricum, nasoale.

Concluzie: Rămân sceptic în privinţa unor urmări cât de cât corecte a tot ceea ce s-a întâmplat. Ideal ar fi o pedeapsă exemplară, o tragere în ţeapă sau ceva - ştiu, iar cu Evul Mediu - dar oricât de scandalos ar fi, doar un şoc puternic ne mai scoate din lâncezeala în care ne afundăm. Până să fim noi acei democraţi aliniaţi cu standardele civilizaţiei secolului 21, zic, totuşi, că ar trebui să învăţăm de frică cum trebuie să ne purtăm - măcar până ne intră în sânge şi putem o putem aplica instinctiv, precum respiraţia.    

Ca-n Evul Mediu

Dacă eşti trăitor pe planetă, nu ai cum să nu fi auzit de accidentul aviatic în care au murit studenta şi pilotul. Abia ieri s-a întâmplat şi de clipocesc breaking newsurile ca bradul de Crăciun pe toate programele. Am fost plecat din localitate ieri şi nici cu tv-ul nu prea le mai am, dar tot am prins ştirea...întâi din zbor, apoi din ce în ce mai amănunţit. M-am uitat jumătate de oră la jurnal şi pot spune aproape precis chiar şi cu ce era îmbrăcat fiecare membru de echipaj din avionul - personaj principal;  cam la nivelul acesta se discută şi se disecă problema. 

Înţeleg că toată lumea se dă cu fundul de pământ şi se inflamează de obidă că ăia de la STS şi restul organelor tari în utilaje s-au comportat ca nişte retarzi din Evul Mediu şi au călcat de zece ori într-un loc, s-au ciocnit de toate vreascurile, au umblat teleleu...hăăiiii...sute de kilometri pătraţi din munţile şi văile patriei, până au fost chemaţi de nişte umili pădurari să se exercite în treaba pentru care sunt plătiţi. 

Avem tehnologii de nimerim puţa de ţânţar de pe orbită, Gps-uri peste Gps-uri şi cutii negre de ultimă oră, dar pe amărâţii ăştia i-au căutat cu ochiul, ca pe Pintea Haiducul. Ne învârtoşăm care mai de care cu tone de indignare, ne răstim, analizăm, întrebăm. Am înţeles. 

Problema e alta: după ce extraordinarul devine banal şi lucrurile se mai aşează, pe ce punem pariu că absolut nimeni nu va plăti incompetenţa şi nesimţirea care colcăie din gros prin toate instituţiile statului? La cum fierbe toată naţia, minteni mă aştept să se strângă poporul în Piaţa Mare şi să dea cu barda-n tot ce mişcă! Bă, care-s vinovaţi? Care trebuia să facă o treabă mare şi a făcut pe el? ĂLA.

No, hai pe ĂLA, 'tu-i mama lui, să-l linşăm! Prins la colţ şi bătuceală ca la ursul grizzly! Huoooooooooo!!! Care cu furci, care cu topoare, cataroaie şi ce mai are omul prin gospodărie şi şuu pe el, să se-nveţe minte! Comentarii?? JAAPP! una-n dinţi, să se-audă musca-n zbor!

Ştiu, ştiu...sunt cam violent, dar...dacă tot trăim în Evul Medu, zic să trăim până la capăt! Ce joburi şi salarii cu zerouri la coadă, ce mobile, tablete, paiete, wi-fiuri, facebookuri, gadgeturi şi alte nebunii? Ne strângem fiecare pe la casa lui, mâncăm din gradină, creştem viermi de mătase dacă vrem haine mişto, învăţăm tainele războiului ca să punem un preş pe duşumea şi am încheiat povestea. Ne supără careva, îi rupem capu' în piaţa centrală şi mergem la treaba noastră! 

Nu e mai simplu aşa, decât să ne minţim ca nişte fraieri că avem sistem medical de ultimă generaţie, suntem în siguranţă continuă, nu în junglă, sau ne veghează statul să nu ni se clintească nici un fir din părul capului fără voia noastră?? Na, iete colea veghe...pică avionul din cer şi îngheţi ca un câine, că nu vine nimenea să te întrebe de sănătate! Respiraţie buşon la buşon...şi dacă vrea Domnul să te faci bine, trăieşti; dacă nu, asta e...ghinion, veşnica pomenire.

Şi totuşi, tare sunt curios cine plăteşte pentru toată tragedia asta şi mai ales cum? O demisie pare complet irelevantă în acest moment. 

Amintiri în culori

2000

La mulţí ani de Anul Nou, măi concetăţeni!!!

Sau mă rog...puţini şi foarte minunaţi, dacă e mai convenabilă varianta asta  :) Timpul oricum e relativ, o simplă iluzie. Poţi simţi un minut ca pe un an, sau un an ca pe un minut...Un minut dintr-o zi în care dimineaţa înveţi să vorbeşţi, la prânz ieşi cu prietenii iar seara priveşti la jocul nepoţilor din balansoar.

Aşa cum a fost şi cel ce abia s-a încheiat.

Foarte repede a trecut 2013...privind în urmă, parcă ieri serbam Ionii de anul trecut...ciocneam ouă roşii sau căutam scoici pe plajă şi fotografiam răsăritul marin. Apoi a venit toamna, am început să mă gândesc la Crăciun. Fabricile făcătoare de sucuri deja umpleau depozitele cu produsele pentru Moş...deci numa' mâine nu-i poimâne. Şi iată că acum o luăm de la căpăt. Un an nou, cu planuri noi, cu idealuri noi. Cineva spunea că aşa ne apropiem de sfârşitul vieţii, pe nesimţite; puţin câte puţin, evoluăm fără să ne dăm seama.

Ei, aş!! Cine, noi???   Măi, termină cu gluma, că după atâtea sarmale şi fripturi, mi se taie respiraţia când râd! Vrei să moară tata??

Timpul nu există, este o iluzie. Nu trebuie să fii mare şmecher în fizică să demonstrezi asta...doar arunci ochii pe geam şi compari. Prin 1999, trupa Taxi radiografia societatea românească în stilul ei caracteristic: cu umor. Atunci, când toată planeta era disperată cu Sfârşitul Lumii şi virusarea pc-urilor, românii erau anunţaţi că sunt deja în 2000: Industria - zeroo!! Agricultura - zerooo!! Turismul - zeroo!! Cultura - zeroo!! Învăţământul - zeroo!! Suntem în 2000!

Taxi - Doi zero zero zero
   
 Asculta  mai multe  audio   rock

Eram pulbere la toate capitolele, societatea se ducea de râpă şi în plus, eram veşnicul Cetăţean Turmentat, întrebîndu-ne mereu cu cine să votăm. Toţi erau o apă şi-un pământ fiecare muşca de dos pe celălalt  şi fiecare încerca să se prezinte pe sine în lumina mântuitorului care va salva naţia de la dezastru.

Taxi - Noi cu cine votam
   
 Asculta  mai multe  audio   traditionala

14 ani mai târziu, România are aceleaşi probleme. Industria, agricultura sunt minunate, atâta doar că lipsesc cu desăvârşire. Educația...hmmm...rezultatele de la examenul de Bacalaureat din ultimii ani cred că sunt mai mult decât grăitoare. Elevii preferă să aleagă păcănelele și biliardul, în detrimentul școlii. Ceea ce nu prea i-aș condamna...la păcănele ai măcar șansa de a câștiga ceva, dacă-ți pune Dumnezeu mâna-în cap. Dar la școală? După ce că pierzi timpul de-am pixu', mai știi când se trezește vreun profesor milos că e ziua femeii de serviciu și trebuie strânși bani de cadouri pentru tot personalul angajat, că doar ce? Ăia au bube? De ce să nu se bucure și gura lor măcar de niște trufe belgiene?

Despre cultură, ce să mai comentez? De vreo săptămână toată lumea leșină de grija Drăgușancei. Cum deschizi televizorul, trebuie să apară ea din vreun colț! Cartoon Network a rămas singurul nepângărit - mă rog, deocamdată :D Mai știi când îi pălește și p-ăștia inteligența și întrerup "Bobiță și buburuza" pentru o dezbatere de ultimă oră a "divorțului anului"? Că de-acum, mă aștept la orice!

Zilele trecute mă uitam și eu la un jurnal, ca omu'...Năstase, Becali, Ponta, Băsescu, accident cu fiare contorsionate (desigur) pe nu știu unde, apoi bomboana de pe colivă: mări că se vorbește Liviu Guță și o psiholoagă sau ceva, să dezbată într-o ediție specială câți kilometri de bucurii a intrat în Bianca. Bă, ești prost?? După știri cu șomeri, morți și viața politică românească, ăștia s-au gândit că se potrivește o analiză atentă a chiloțărelii mondene?!

Păi dacă aș fi vrut așa ceva, nu mă uitam la Can Can(ci) Tv, Acces Di(n)rect sau de-alde d-astea de gen? Dar nu mă uit, pentru că nu mă interesează! Mi se rupe câți ani arde o fătucă în Iad că l-a prostit pe unu să o ducă la altar, ce va face după consumarea nefericitului eveniment sau în ce cameră se juca de-a rodeo cu fotbalagistul minune! Habar nu am ce crede Dumnezeu despre asta, că am avut ceva de lucru și nu am apucat să-l întreb, nu mă freacă grija dacă duduia are sau nu o carte de muncă pe undeva și nu mă trece nici o curiozitate despre viitorul amoros al niciunei divenii. 

Deci...care cultură? Cultura în care tinerii visează să ajungă cocalari de frunte sau curve de lux?

Nici măcar turismul nu mai e ce-a fost...veșnica poveste: avem țară frumoasă, păcat că-i locuită! Iar situația asta nu o poaterepara nimeni, nici măcar ciobanul Ghiță sau pagina de facebook a Autostrăzii Soarelui. 

Industria - zeroo!! Agricultura - zerooo!! Turismul - zeroo!! Cultura - zeroo!! Învăţământul - zeroo!! 

Suntem în 2000!

Și apoi, nu poți spune cu mâna pe inimă că timpul este o iluzie?
Te uiți în oglindă și vezi că-ți crește câte un rid nou în fiecare zi, pentru că timpul nu iartă pe nimeni...apoi îți arunci ochii pe fereastră și constați că timpul a înghețat. Totul este la fel ca acum un an, ca acun 10 ani, 15 ani, 20 de ani...

Bine-i, Doamne ...

Se apropie finalul de an şi instinctiv mintea cuantifică toate întâmplările trecute într-o balanţă comparativă: ce a fost, ce a fost rău, ce ne-am dorit, ce am obţinut, ce am câştigat, ce am pierdut. Revine la modă reclama binecunoscută cu "Planul meu pentru la anul", ne bucurăm cu un ochi pentru necunoscutul ce ne aşteaptă cu speranţă, plângem cu celălalt pentru ce am lăsat în urmă - bun sau rău.

E normal, presupun...pe de o parte aşa suntem construiţi; pe de cealaltă parte, aşa ne modelează societatea. Prin tot ceea ce este, prin reclame, prin cuvinte, prin cerinţe, ni se spune întotdeauna ce trebuie să fim, pentru că ce suntem nu e niciodată de ajuns:

"Toată lumea ştie ce înseamnă să fii un om împlinit". Merităm mai mult, eventual un anumit produs, cheia fericirii ancestrale, punctul de la care totul se schimbă. Pentru că ştim ce vrem, pentru că merităm....un viitor luminos, perfect după standardele.

Societatea a creat un şablon al omului împlinit şi trebuie să îl atingi, dacă vrei să nu fii a cincea roată la căruţă. 

În toată această avalanşă de dorinţe, însă, se uită că fiecare este unic; fiecare avem dorinţe şi lucruri din cele mai mărunte, care ne împlinesc. Cineva poate se simte desăvârşit prin călugărie, deci un serviciu, o soţie, o maşină sau o casă sunt detalii complet nesemnificative. Altcineva poate se simte atât de bine singur încât nu vede rostul unei familii...altcineva consideră maşina doar un motiv de cheltuială şi stres, agitaţie pt găsirea unui loc de parcare sau o sursă de noi dări către stat - toate nişte chestii în plus, de care se poate lips. De ce să-şi complice viaţa singuri? De ce să i se spună, să ni se spună ce îmseamnă să fii un om împlinit? Iar asta nu vine nici măcar de la un prieten sau măcar o cunoştinţă...ci de la cineva interesat doar de profitul pe care îl scoate de pe urma ta.

"Toată lumea ştie ce înseamnă să fii un om împlinit"...dar cei căsătoriţi jinduiesc după burlăcie, cei cu maşină de cele mai multe ori îţi dezvoltă vocabularul birjăresc direct proporţional cu numărul orelor de condus, cei cu un job bun aleargă cu nesaţ după un concediu liniştit şi tot aşa. Şi atunci, unde este împlinirea?

Nu ştiu despre alţii, dar pe mine mă irită foarte tare genul acesta de "grămada cere vârf" şi nu îmi place să fiu în rândul lumii. Să fac ce mi se spune, ce se ştie, ce se speră. Mă simt împlinit cu cele mai diverse şi nesemnificative chestii, total prosteşti pentru oricine - dar esenţiale pentru mine. 

Aşa că, fiind la capitolul "retrospectivă" şi bilanţ, m-am gândi să fac şi eu un pustiu de bine societăţii şi să lansez o provocare: lista cu micile bucurii ale fiecăruia. Lucruri simple, din categoria "Bine-i, Doamne, când strănuţi; când mănânci şi când te culci" (sau alte variante posibile :D ) care fac diferenţa dintre bucurie şi tristeţe. C-apoi tot fiind o perioadă în care trebuie musai să ne bucurăm, nu e mai simplu să o facem pentru lucrurile mici pe care le avem şi nu să se inflamăm de gândire pozitivă, imaginîndu-ne ce mişto ar fi dacă ar curge lapte şi miere pe canalizare, banii ar cădea din cer sau printr-o băuceală de pleoapă dumnezeiească am căpăta puteri de djin, totul aflîndu-se la un pocnet de degete distanţă. Plus că, sincer, cel mai mult mă sperie o vorbă populară: "Ştii ce ai numai după ce pierzi". S-au scos şi megahituri pe tema asta: "Ai nevoie de lumină doar când se stinge, ţi-e dor de soare doar când începe să ningă, realizezi că o iubeşti doar după ce o pierzi". Şi-apoi fiind un om cu scaun (uneori chiar şi cu fotoliu) la cap, mi-a venit întrebarea genială: de ce să faci asta? E obligatoriu? Eu spun că nu...   

De aceea, pentru a-mi asuma rolul de tartor până la capăt, o să încep chiar eu cu minunata listă. 

Să înceapă distracţia!!

• o îmbrăţişare
• ciocolata cu nuci, cea mai tare ciocolată inventată de mâna omului
• mirosul lenjeriei de pat proaspăt schimbate
• sentimentul că mă pot trezi dimineaţa în mod natural, nu cu ajutorul soneriei de la ceas/radio/telefon
• duşul fierbinte după o zi obositoare sau baia cu cada plină până-n buză
• prânzul/cina în familie sau cu prietenii
• baclavaua
• revederea locurilor dragi, mai ales după o perioadă de timp mai lunguţă
• joggingul de seară, în special pe timpul verii
• o carte sau un film bun - după standardele mele, nu după notarea criticilor :D

Şi cred că dacă mă mai gândesc, pot să continui până mâine...dar risc să devin plictisitor şi mă opresc aici.

No, lista ta care este?

Vedere la orizont

Luna decembrie are două coordonate principale: patriotismul şi cadourile - ambele o sursă de bucurie.  

Deşi latura naţională tinde să se estompeze (pentru a fi revigorată abia la anul), aş dori să mai fac un ultim comentariu pe acestă temă, înainte de a trece la bucuriile prezentului...apropierea sărbătorii Naşterii Domnului, colindele şi petrecerile de sezon. 

Am citit de curând un articol pentru un oarecare concurs blogosferic despre orizontul meu în România. Sau mă rog, am încercat să citesc...l-am scanat în diagonală, un cuvânt ici şi unul colo - gata. Veşnica poveste: avem o ţară minunată, cu râuri cristaline şi ramuri umbroase. Cer azuriu, grâne bogate, oameni harnici şi primitori, istorie zbuciumată. Aţi prins ideea...conform tradiţiei. Nu patriotică, ci pur şi simplu...hmmm...cumva falsă, după umila mea părere. Ceva din aria curiculară a musafirilor ce vin şi sunt întâmpinaţi cu pită şi sare de tinere fecioare îmbrăcate în straie populare, cu agitări de drapele în decor. Hai măi, să fim serioşi! Chiar aşa? 

Eu înţeleg că se doreşte impresionarea juriului, dar totuşi! Mie, cel puţin, îmi place să fiu realist. Şi de ceva vreme, să nu mă mai gândesc la viitor decât cel mult, orientativ...e mai simplu. De ce? Pentru că România nu are orizont. Iar dacă aş încerca să-l ghicesc bazîndu-mă pe observaţiile din prezent, dă cu virgulă tare de tot...ori că mai trăiesc pe aici 20 de ani, ori că mă atârn de grindă, cam tot aia e. Viitor cu cap de mort, cum spune Radu Cinamar.

Aşa că, pentru protecţia mea proprie şi pentru a-mi păstra integritatea psihică, nu mă mai gândesc. Este ceea ce este şi e de ajuns. Că au dispărut oamenii buni sau că pur şi simplu stau în pătrăţica lor, că au succes numai prostituatele şi tâlharii, este irelevant. Avem ceea ce merităm: o ţară frumoasă, pe care o distrugem milimetric, în fiecare zi. Un trecut glorios doar pe hârtie, ca de altfel mai toate realizările noastre recente. 

Vorbeam dăunăzi cu un emitent artist, un om demn de tot respectul pe care îl pot avea (şi care uneori mă cam enervează): ura societatea de consum şi mai ales starea actuală a naţiunii. Avem oraşe bolnave, din ce în ce mai bolnave. Oameni trişti, clădiri urâte şi murdare, un popor capabil de a absorbi ca un burete orice vine din afară - bun sau rău. Ce e bun oricum devine rău, deci tot rău este. Valentin, Haloween, Sf. Patrick, Ziua Recunosştinţei, Crăciun plin de luminiţe. T
Omul ăsta ura totul, tot ce îndeamnă omul de rând spre opulenţă şi consum iraţional de diverse produse. 

Şi pe cuvântul meu că are dreptate...În prezent, România a ajuns o cloacă. O ţară a contrastelor care-ţi scot ochii. Ar fi de dorit o reîntoarcere spre valorile tradiţionale, spre sărbătorile simple, dar trăite intens din punct de vedere spiritual. În câteva zile nu sărbătorim Căciunul (în sens comercial), ci Naşterea Domnului. Nu vine Moş Crăciun cu ultimul răcnet de telefon, ci ne calcă pragul colindătorii, care nu cântă pe bani - ci pe nuci şi covrigi. Pe undeva, pare că toate astea sunt sinonime, dar ele sugerează de fapt o percepţie diferită a lucrurilor. O imagine pe cale de dispariţie, pentru că drum de întoarcere nu există...doar în sens cu trendul, apoi în prăspatie. 

Şi atunci, care orizont? De unde atâta belşug şi bunătăţi pe capetele noastre? De unde atâta optimism gâlgâitor în suflet, pe care să-l poţi enunţa fără a părea patetic?

România, orizontul meu...habar nu am. Prezentul nu are orizont, este continuu...apoi devine trecut. Viitorul nu există. Şi refuz să mă gândesc la el, ca să nu mă ia ameţeala şi să înjur ca un birjar. 

Nu ştiu, nu cred că asta se pune ca pesimism. Dar nici nu mă pot înflăcara de patriotism şi să glorific România, accentuînd doar tuşa optimistă a vieţii.  Râul ramul, mi-e prieten numai mie...iară ţie duşman ţi-este.  Mda...corect, poate acum 200 - 300 de ani. Acum...care râul e cam poluat şi plin de gunoaie, ramul se taie în disperare. Deci, să gândesc pozitiv? Cumva mi se pare incorect să fac asta...

Să cânt ode despre splendoarea peisajelor şi sentimentele înălţătoare ce mă încearcă, fără a aminti şi de copii sărmani care înmoaie pita în noroi pentru a o putea molfăi în dinţi. Să vorbesc despre cultură şi tradiţii, uitînd de drogaţii canalelor, sau de cocalarii cu sclipici ostentativ. Nu pot vorbi de muzica mirifică a neamului, fără a mă gândi la Guţă şi Salam, exponenţi de bază ai societăţii...şi nici de fecioare rumene în obraji, trecînd cu vedere pleiada de vedete mondene, tunate cu silicon din vârful dinţilor până-n unghiile de la picioare. 

Suntem muncitori...da...dar o bună parte a populaţiei este şomeră, iar cealaltă şmecheră. Cumpărăm o casă şi o plătim într-o generaţie, muncim în mare parte pentru a ne asigura traiul de pe o zi pe alta. Îmbătrânim pe drumuri, moartea ne pândeşte la fiecare colţ de stradă: ori e vreunu care a descoperit pistolul şi face trageri la ţintă, ori un tânăr doritor de distracţii care conduce mort de beat, ori un canal uitat neacoperit sau o haită de maidanezi...ceva, ceva tot s-o găsi. 

Nu cred că există vreun orizont şi cu toate acestea îmi place România. Nu pentru ceea ce este ea ca ţară, ci pentru mâna de oameni fără de care nu aş putea trăi nicăieri în lume - mă rog, pentru Japonia sau cam orice ţară asiatică m-aş putea sacrifica oleacă  :D

Urăsc România pentru ce reprezintă ea, dar o iubesc doar pentru cele câteva persoane care îmi fac viaţa frumoasă, oricum ar fi ea. Cu bune şi cu rele, cu rele şi cu bune. Aşa cum este ea, fără nici un orizont.
Tuturor prietenilor mei, vă mulţumesc că existaţi. :)

Încă o tichie de mărgăritar

În 90% din timp îmi iubesc viaţa. 

Dar pentru că ea se disociază aproape complet de planul colectiv, în 90% din timpul existenţial mi-e silă de ţara asta. O silă hâdă, buboasă şi călcoitoare, exact ca societatea în care îmi desfăşor traiul cotidian.

Se ştie, am spus-o de multe ori. Am urlat, am dat cu pumnii, m-am zbătut. Apoi, la un momentdat un prieten mi-a spus că nu mă înţelege, el este foarte fericit. Trăieşte viaţa lui, în pătrăţica lui, cu bucuriile şi necazurile lui. Toate trec, rămân doar amintirile plăcute. Era atât de decis să fie fericit încât nici nu se mai uita la televizor - tot ce primea de acolo era doar energie negativă, cam tot ce are societatea mai urât. Nu l-am înţeles atunci...în era informaţiei, cum să alegi să trăieşti ca-n peşteră? Mâine-poimâine comunicăm prin semnale cu fum ca indienii, că telefoanele ne iradiază iar porumbeii călători au şi ei drepturile lor! Poate nu vor să zboare unde-i trimitem noi şi o luăm în mână! Dacă era un mesaj urgent?

Însă nu ştiu cum, am reuşit să devin şi eu autist. Doar eu, cu lumea mea. Pătrăţica mea. Am eliminat tot ce înseamnă nemulţumire şi am încercat să mă bucur cu ceea ce este. Am, este fericire în tribune; nu am, nu-i nici un bai.Şi aşa situaţia nu o pot schimba. Problemele vin şi trec, neimplicarea e cheia fericirii. Nu ştiu, nu mă implic; nu mă implic, nu sufăr...deci sunt fericit. Simplu. 

Fac doar ce-mi place, când am chef. Evoluez sau nu, mi se rupe, eu cu mine sunt bine. Minteni trece viaţa şi mă trezesc că nu am nimic...şi aşa, orice ar fi după moarte, tot nu iau nimic cu mine. Deci la ce bun să-mi doresc? Ca să am....... (completaţi pe linia punctată) şi să fiu mai bine văzut în societate? MI SE RUPE DE SOCIETATE! Tot ceea ce contează în viaţă este să primeşti o mângâiere atunci când ai nevoie. Să ai prieteni în mâinile cărora să-ţi încredinţezi şi viaţa, ştiind că o vor păzi mai bine ca tine. Să ai în jurul tău persoane care te iubesc şi cu Ferrari la poartă, dar şi în chiloţi - şi ăia de împrumut. Atât. Iar toate acestea nu vin din ceea ce ai fizic.

Am aplicat teoria asta şi am fost fericit. De aceea m-am şi oprit din scris...am închis orice contact cu societatea şi m-am concentrat pe mine. Am trăit în lume, dar cumva în afara ei; în afara blogului, în afara nevoilor şi a dorinţelor. Zen total. O stare atât de minunată şi imperturbabilă, încât orice altceva mi se părea un nimic. Greve, scumpiri, neajunsuri, nedreptăţi...e România!! De ce să mă mai agit? Sunt, trec, vin altele...aşa e ţara noastră! Mafie şi javre la tot pasul! Azi îşi pune una toate ţâţele pe gard şi se ăuleşte că a bătut-o iubitu', mâine un şmecher s-apucă să scoată ochii poporului cu pistolul şi îşi cere solemn scuze spre seară, peste o săptămână e grevă la transportatori...mare şmecherie! Aceleaşi lucruri, aceleaşi tâmpenii fără rost, care mă împiedică pe mine să fiu fericit. Eu cu mine şi atât!

Azi mă uitam pe la ştiri...pe cuvânt de nu-mi pare rău! Cum deschid televizorul, numa' ce aflu că ţiganii vor şi ei tăbliţe bilingve, ca cele maghiare! Ete frate, li s-a sculat şi la ăstia! Bă, voi sunteţi cretini? Ştiţi în puii mei să citiţi măcar? Şi-apoi vin invitaţii speciali comentaci: un psiholog şi o doamnă parlamentar, care o tot freca cu lege: "Pei dom'le...unde-i lege, nu-i tocmeală! Au dreptul şi gata!" 

Să mori tu că aşa e? Sunt milioane de familii pe toate străzile care nu au ce pune la copii pe masă şi pe tine te freacă grija că n-au ţiganii tăbliţe bilingve să citească numele oraşelor?? Sistemul sanitar e la pământ din lipsă de fonduri, educaţia e un căcat din lipsă de fonduri, în principiu totul este o mizerie din lipsă de fonduri... şi tu vii să-mi spui că vrei să trânteşti mii-milioane de euro pe nişte etichete de tablă?  Şi de ce? Care-i motivul mai exact? În afară că mai împământăm nişte bulamaci - eventual se mai crează nişte locuri de muncă - ce ne iese per total la afacerea asta? Se transformă România într-un Rai peste noapte?? Că dacă-i aşa, zi-mi şi mie, nu mă mai ţine în suspans! Vreau să ştiu şi eu când ne păleşte succesul...să mă pregătesc, nu de alta! Mă spălam, mă pieptănam, fundă roşie-mi puneam...vorba poeziei. 

Sau uite, fac muncă în folosul comunităţii şi plec cu acuareaua-n spinare să vopsesc trilingv plăcuţele de identificare ale străzilor! Voluntariat, nu am nevoie de bani! Învăţ să-mi deschid chackrele şi mă hrănesc cu lumină, în papucii mă-sii, dacă-i aşa o binefacere pentru ţară chestia asta.

Numa zi ceva, nu-mi îndesa pe gât litera legii ca un roboţel idot, care nu-şi poate depăşi limita de programare. 

Şi mai e ceva: urăsc să fiu patriot, dar mă apucă furia când sunt luat de prost. Scuipat în ochi aşa cu ţintă laser, să nu cumva să bată vântul şi să se ducă flegma pe lângă!

Deci...dacă România ar fi o casă...şi primeşti pe unu' în chirie care după o vreme începe să ridice pretenţii de stăpân, ce ai face? Te trezeşti dimineaţa, na, că nu mai ai dulap! Periuţa de dinţi nu mai stă la oglindă, ci sub chiuvetă...la masă nu mai ai loc, că vine ăla cu pretenţii. "Eu aicea stau de când eram mic şi sunt cetăţean european, am drepturi!" Foarte bine...ai; fă-le şomoiog şi bagăţile-n trei litere, că e casa mea şi fac ce vreau!

Aşa-i şi cu ţara asta: se numeşte ROMÂNIA. Eşti cetăţean român, limba oficială este româna. Te-ai născut în China şi vii aici, accepţi asta sau marş la tine acasă. Ce-i prostia asta cu multilingvismul? Nicăieri pe glob nu am mai auzit aşa ceva...

În SUA sunt toate naţiile universului. Până şi omuleţii gri au aterizat, băga-mi-aş picioarele! Dar nu a venit nimeni cu cârnaţi de tăbliţe naţionaliste, că aşa e la ei acasă! Frate, ai venit aici, vorbesti engleză. Nu vrei, treaba ta...te descurci. 

...Sau mergi la televizor, faci oleacă de gălăgie şi iaca minune! Încă un subiect de discuţii fără rost...timp în care nimic nu se schimbă ci doar se transformă. Se mai împute, mai vine o muscă...d-astea. Că doar ceva bun de unde? 

Fecioare nimfomane

Mă gândesc de câteva zile dacă ar trebui să scriu despre "spitalul groazei", aşa cum este numit Spitalul Judeţean de Urgenţă Ploieşti. Cunoaşteţi ştirea cu siguranţă: un medic chirurg, sătul de mizeria în care îşi desfăşoară activitatea, trimite o scrisoare către Antena 3 - cred, în care îşi face cunoscute nemulţumirile.

Au urmat apoi anchete peste anchete, declaraţii şi contradeclaraţii. Ca la noi, ce să zic? Ne pierdem în cuvinte şi acuzaţii, uitînd în cele din urmă faptele...nu e nici prima, nici ultima dată când se întâmplă asta.

Părerea mea despre acest subiec este oricum formată, prin urmare nu am nevoie de rezultatele mai ştiu eu cărei comisii ca să pot adopta o poziţie. Doar că este mai delicat de formulat...mâine - sau mă rog, astăzi - este Ziua Naţională. Cum spuneam anterior, trendul este să cauţi lucrurile pentru care te mândreşti cu România. Motivele pentru care ar trebui să mă bucur că sunt român. No, păi de vreo săptămână tot la asta mă gândesc; caut, cercetez şi disec...pe cuvânt de nu trebuia să mă fac arheolog! Am încercat...mi-am dat silinţa...m-am străduit să mă bucur de Hagi, Comăneci, Coandă, Vlaicu şi alte personalităţi dispărute de când hăi...doar că eu trăiesc acum. România, anul de graţie 2013. Nu 1994, nu 1976, nu 1900 toamnă...iar acum, ce avem?

Eeeeee...păi acum, ţara-i o grădină, Bucureştiul o floare. Autostrăzi suspendate, mall-uri peste mall-uri, cele mai tari maşini şi cele mai mari gagici sau invers. Şi în tot Edenul ăsta minunat, un medic supărăcios iese la tribună să facă valuri, că nu are cu ce opera. Condiţiile de spitalizare sunt infecte, consumabilele s-au consumat şi se mai înlocuiesc la Sfântul Aşteaptă, iar jegul colcăie printre bolnavi ca furnicile în muşuroi.

Pot să fac infarct? Pe cuvânt de mă aşteptam la aşa ceva...cum, în dalba noastră grădină carpatină să se întâmple astfel de nereguli?? Dar este strigător la cer!

Chiar şi Ministrul Sănătaţii o spune - să-i dea Dumnezeu sănătate, că-i om bun, săracul: "Eu nu cred că se întâmplă chiar aşa ceva; dar dacă, prin absurd, se întâmplă, se va demara o anchetă şi vinovatul va fi pedepsit. Am zis!"

Bă, eşti prost? Asta e ca şi cum ar face unu reclamaţii că-s şosele cu gropi şi vine puii mă-sii de ministru să spună el cum e inadmisibil aşa ceva şi e cu totul imposbil. Chiar aşa de tâmpiţi ne cred ăştia? Ştie toată lumea, vede toată lumea, dar dacă l-a-mpins norocul pe vreunul să spună, toţi se dau mironosiţe. Fecioare-n bordel, mânca-i-ar tata! Nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase. 

Asta mă enervează cel mai mult. Nu mizeria din spitale. Nu aparatura ruginită şi pungile de perfuzii legate cu fâşii de tifon în cuierul cu haine. Nu lipsa cvasi-totală de medicament, sau  faptul că dacă am ghinion şi tre' să mă internez pe undeva, pot să m-apuc liniştit de testament. Şi nici măcar că dacă mă duc pentru o nenorocită de reţetă, stau ca animalul pe la uşile doctorilor cu orele. Nu...astea-s bălării. Le spun, le scriu de ani de zile, de-acum. M-am plictisit de, oricum nu se vor schimba. 

Dar când sunt prostit în faţă, e o problemă! Da' mai lasă-mă, frate cu anchetele tale...ia-le pe toate şi bagă-ţi-le-n trei litere până te constipezi! Şi-apoi n-ai vrea mătăluţă să dai o tură prin 10 spitale din România şi să beleşti ochii la ce se întâmplă pe acolo? E simpliu, să-mi trag palme! Te urci în maşină, nino-nino-nino cu girofarul, TIIII!!!... Ce avem noi aici?? Bucură-te cu toată familia!

Pariez că nu doar la Ploieşti...ci nicăieri în România nu există un spital decent! Nu are cum, că doar d-aia e România! O mână spală pe alta şi amândouă faţa. Doar că nu a noastră...că doar de ce papucii calului toţi şmecherii aleargă la Viena pentru orice rahat? De ce un medic părăseşte România la fiecare cinci ore? - cum foarte amabil ne atenţionează o reclamă. De prea mult bine, aşa-i?

Mândru că-s român...pentru ce mama mă-sii să fiu mândru? Că a luat Steaua Cupa în '86? Că le-a tras-o Mircea turcilor la Rovine, în câmpii? Că Decebal s-a bătut cu romanii şi ne-am apărut noi pe faţa planetei? Că Dunărea se varsă în Marea Neagră? 

Nu, mulţumesc...

Văd toate cretinătăţile posibile în fiecare minut al vieţii mele de român, iar apoi, o săptămână pe an, trebuie să râm ţărâna istoriei ca să mă imflamez de mândrie! Aplaud ca retardu' la trei avioane şi mă smiorcăi cu lacrimi de crocodil când ridică un prost drapelu-n proţap. Uraaaa!!!! Ediţie specială...haideţi să facem un colaj cu români de succes!

Iar când trece ipocrizia, ne amintim că în Maramureş se taie de parcă e averea mă-sii băieţilor deştepţi, că în Ploieşti avem spital de groază, că sute, zeci, mii de oameni vor rămâne înzăpeziţi prin mai ştiu eu ce autostradă bearcă, pentru că responsabililor nu le-a tunat prin cap că iarna mai şi ninge prin părţile noastre,  sau că, pur şi simplu, se deschide un mall nou şi se omoară poporul la promoţie de scutece!

Iar apoi, coasem himenul şi gata fecioara...dalbă şi surâzătoare, ca o Cosânzeană ieşită din spumele mării. Cine, unde, când cum? Vaaaaaaaaaaiiiii...Mais qu'est-ce que c'est ca? C'est ne pas possible! Au secours, au secours, oamenii răi spun caca despre noi!

Propun să demarăm o anchetă! :)

Meditaţie de weekend

Ioiiiiiiiiii...ce de mai trece timpul...mai e oleacă şi s-o dus şi anul ăsta! 

Pe cuvânt de-mi vine să cred! Şi nu sunt numai eu în şituaţia asta...mai toţi cunoscuţii mei se plâng de lipsa timpului sau de viteza inimaginabilă cu care trece. Acu-i dimineaţă, acu-i seară...luni, miercuri şi duminică...iară luni...iară duminică...şi uite aşa, azi eşti viu şi mâine te trezeşti mort.

Ani de liceu - Stela Enache & Florin Bogardo
   
 Asculta  mai multe  audio   diverse

Dar mai e puţin până acolo. Deocamdată, minteni vine timpul bilanţului de final de an şi lista cu vise pentru anul ce va urma. "Planul meu pentru la anul este..." - voi vedea atunci. Nu de alta, dar mi-a ieşit din grijă calificarea României la Mondiale :)) Deci nu ştiu cum să zic, dar vreau să spun că nu mă aşteptam la o aşa lovitură psihologică...m-am simţit dezansamblat! Mi s-a rupt - inima, desigur - de la atâta suferinţă...m-am mai îmbărbătat oleacă doar când Piţurcă mi-a spus cu mâna pe suflet că următorul obiectiv al său este calificarea la Europenele din 2016. Perfect, chip ap ză gud uărc - cum ar spune un iubitor de cultură, uns cu toate alifiile. Sunt mândru că sunt român!

Nu prea am înţeles niciodată de ce este un must chestia asta, dar no! Faci contra vântului, te uzi! Iar dacă trendul este să îmbli cu mândria naţională-n proţap, cine sunt eu să stau de-a curmezişul? Mai ales că numai mâine nu-i poimâne şi se face de 1 Decembrie. Lacrimi de iubire, fanfare, parade, pas de gâscă, urale, imuri înlăcrimate, poveşti mioritice de succes...ştiţi...reluăm comedia anuală. 

Şi totuşi, ia să-mi pun eu o prelată pe mine şi sparg monotnia: de ce ar trebui să fii mândru de ţara asta? De ce ar trebui să fiu eu mândru de ţara asta? Sau cum s-ar concretiza sentimentul acesta în viaţa de zi cu zi? Muncă în folosul comunităţii? Muncesc să adun într-o zi gunoaiele ce le arunc aiurea în tot timpul anului? Depun coroane de flori la Palatul Parlamentului şi un pupic pe zidul Cotroceniului în zilele de sărbătoare?

C-apoi cuvinte spun, nu-i problemă. Nu contează pentru nimeni, vorba zboară. Azi spun ceva, mâine altceva...mă contrazic, unde-i problema? E la modă? Uraaaaaaa!!!

Dar dincolo de asta? 

Chiar ieri citeam un banc pe net. Era despre rigorile postului...doar că discuţia de la comentarii a degenerat în fotbal (habar nu am cum, nu mă întrebaţi), apoi răsare una: "Sunt mândră că m-am născut în această ţară!". Foaie verde lobodă, curge apa-n lift. Nu mai contează, lipsa de coerenţă a unei discuţii a devenit atât de normală că deja îţi faci internare la psihiatrie în cazul în care citind ceva, dai şi de-un fir narativ. Adică..."frate, oi fi luat-o eu cu capul, sau ceva...chiar înţeleg ce citesc!!" 

Rezumînd firul narativ al comentariilor: post - regim alimentar - preoţii mârşavi care ţin sub papuc norodul cu invenţia care se cheamă creştinism - fotbal - România de cacao, că iar şi-a dat cu stângul în dreptul - sunt mândru câ-s român. 

Mai avea vreun rost să explic cuiva că postul nu e o născoceală creştină, menită să înfometeze mireanul devorator de slană şi ceafă la grătar?? Acuma n-oi fi nici eu vreo lumină, dar dacă te mai uiţi şi prin alte ogrăzi, postul se practică din zorii istoriei cam prin mai toate credinţele. Vrei să te înalţi spiritual? Simplu: te educi să renunţi la plăcerile care te ţin prizonierul materialului. Un prim pas ar fi să renunţi la carne, de exemplu...şi-aşa până se digeră îţi seacă metabolismul şi îţi încetineşte gândirea. Toate acestea rezultă în somnolenţă, epuizare, nu meditaţie şi stare de veghe. Ce e aşa de greu de priceput?  

Până aici e destul de clar...chiar şi când ajung la fotbal gândesc limpede ca cristalul: CARE FOTBAL?? Ei, dar cu mândria naţională o dau în bară; mă blochez şi nu îmi mai revin cu zece restarturi!

Întrebare: De ce trebuie să fiu mândru de România? Help, help, ajutor, poliţia! Smurd-ul şi pompierii să vină la mine! Caut un răspuns şi nu-l găsesc...cum o dau, cum o întorc, ia-l de unde nu-i!

Pot să mă mai gândesc o tură?

Victorie pe dos

Grecia - România: un meci cât o victorie.
S-a făcut atâta vâlvă pe subiectul acesta că mă luase şi sila la un moment-dat! Cu toţii jucau aceeaşi carte, cu toţii repetau acelaşi lucru: "Sunt român, normal că ţin cu România". Televiziunile au încercat să-mi stoarcă o lacrimă de emoţie direct din fundul sufletului, difuzînd necontenit imagini de la ultimul campionat mondial la care am participat - acum hăăt departe, în zorii istoriei. Imnul cânta, drapelul flutura, mingea se rostogalea, publicul aplauda, "ai noştri" câştiga.
Minunat, ce să zic?

Dar asta nu schimbă cu nimic realitatea. Mi se repeta constant de pe orice post că România nu a mai participat la un Mondial de 15 ani. Aşa, şi? Cu ce-s de vină eu? L-am pus piedică a autocar? A venit cineva cu pistolul a ameninţat echipa că o face franjuri dacă pune vreun picior pe-acolo? Din câte ştiu eu, nu...şi nu am trăit chiar în grotă şi am rămas în urmă cu ştiinţa. Prin urmare, ce rost au avut toate acestea?
Nu pot să spun că-mi place fotbalul. Nu pot să spun nici că-l urăsc...deşi calitatea de "ultras microbist" conturează o anume platitudine cerebrală. În copilărie îmi aruncam ochii pe la meciurile de fotbal. Pe la 3 ani mă imaginam Piţurcă...apoi desenam numărul 7 cu cărămidă pe toate tricourile albe ce le găseam în şifonier. Eram Marius Lăcătuş, căpitanul naţionalei...deşi de cele mai multe ori stăteam în poartă. Mai conta?
Au venit apoi Hagi...Răducioiu, Dan Petrescu, Ilie Dumitrescu, Gică Popescu...Generaţia de Aur. Echipa noastră a bătut Columbia. A trecut de Argentina şi a atins sferturile de finală. Patru ani mai târziu a trecut şi de Anglia.
Frumos, dar nu poţi trăi în trecut. Aşa cum Steaua care a câştigat cupa în '86 nu se mai compară cu Steaua de astăzi, nici naţionala de acum 15- 20 de ani nu se poate compara cu ceea de acum. Timpul trece, oamenii se schimbă. Ţara noastră decade învrăjbit, iar asta se întâmplă nu numai în fotbal. Suntem pe dos în orice aspect al vieţii mioritice.

Deci de ce ar fi trebuit să sper în ceva?
Urmăream amuzat ştirile serii...jumătate de jurnal s-a vorbit doar despre calificare. Toate vedetele mondene se întreceau în pronosticuri optimiste, toţi îţi etalau patriotismul, susţinîndu-i pe "băeţii noştri". "Ca orice român, trebuie să spun că susţin România în meciul de pe 15 noiembrie". Pot să râd?
De ce, "ca orice român"? Patriotismul se măsoară în cantitatea de apă rece cu care te îmbeţi sau numărul prostiilor pe care le debitezi într-un minut? Dacă spun "Fraţilor, staţi măi calmi, ce papucii zmeului? Ăştia nu merită să joace nici măcar pe maidanul din spatele blocului...ce minuni de Capionat Mondial visaţi?" înseamnă că nu-s patriot? Probabil...sincer, nici nu-mi doresc să fiu numit aşa. Şi cu toate astea mi-am dezlipit ocările cu mistria de pe obraz când am avut curaj să spun această monstruozitate.
Cum, că tu nu faci niciodată, că eşti mereu contra, că hâr, că mâr, că să sperăm...să sperăm ce? Că se coboară Dumnezeu din cer şi-i învaţă p-ăia fotbal în câteva zile? Atunci bine, să sperăm. Cu spiritul meu vizionar, profetizez că suntem deja în Brazilia. Aşa, şi-apoi ce? Punem pariu că zbanghii ăştia nu trec de grupe în halul în care joacă? Şi singuri de-ar juca, tot ar pierde!!! Şi-apoi la ce să sper?
Toată lumea plânge pe la colţ că nu joacă Bourceanu la retur. Da' cine-i BOURCEANU? Maradona +  Hagi cu Pele în rezervă?? Echipă de Bourceni de-am avea, tot nu se întâmplă nimic. Deşi..mai ştii pe cine aduce Piţurcă în locul lui? Nu de alta, dar ne-a informat franc: "Încă nu m-am gândit cu cine îl înlocuiesc pe Bourceanu, dar 11 sigur vom fi".  Lovitură! Eu aş pune asta pe prima pagină a ziarelor de mâine....e cea mai tare dezvăluire! Deja mă simt mai deştept cu o secundă!

Ce să mai zic altceva? Ce mai e de zis?
"România este încă în cărţile calificării". No, atunci eu afirm că nu e adevărat; niciodată nu a fost. Nu merită...România nu merită nimic. Şi nu e vorba că-s contra, dar mai gândesc niţel şi-n viitor.
Mamaie avea o vorbă: "Când eşti prost, nu semnalizezi". Naţionala noastră (un fel de-a spune, că doar nu-mi mănc pita de pe urma ei) e pulbere. A dovedit-o în 15 ani, a dovedit-o în această seară. Dincolo de scuze şi speranţe, faptele vorbesc. Şi tocmai din prea mult patriotism spun că marţi nu va fi nici o mare mâncare de peşte şi lucrurile vor curge ca şi până acum.
Ceea ce e foarte bine...dacă eşti prost nu semnalizezi, că te arată lumea cu degetul.

 

Afară-i vopsit gardul...

Abia ce am primit pe mail ceva foarte interesant...o privire de ansamblu asupra unei probleme pe care am abordat-o de mai multe ori în postările mele: mândria de a fi român. Mesajul începe prominţător: "O scrisoare emoționantă a unei tinere studente plecată la studii în Marea Britanie circulă de câteva zile pe Internet". (adică vreo 2 ani, conform cronologiei istorice)
Doresc din tot sufletul să fiu emoţionat, deci, purced la citire:

 “Sunt studentă în Londra la una dintre cele mai bune universităţi europene. Sunt mândră că am reuşit să ajung aici şi le voi fi recunoscătoare părinţilor mei pt educaţie şi efortul material extraordinar pe care l-au depus pentru a mă trimite la studii de calitate mereu.

Dar mă deranjează teribil întrebarea tuturor „Te mai întorci?” Şi uimirea clară la auzul unui ferm „da”. Acest DA nu era atât de ferm înainte de a mă muta în Londra. Înainte era un „mi-aş dori, dacă voi avea unde să mă întorc mă voi întoarce”.

Suntem o generaţie crescută într-o scârbă pentru patrie, am crescut cu Badea care înjura ţara mereu, am crescut fiind educaţi să admirăm valorile occidentale „superioare” şi „ideale”.

Credem că politica, cultura şi educaţia cât mai internaţională este foarte benefică, credem în globalizare, suntem de acord câteodată că România e frumoasă dar păcat că e locuită şi parcă tot mai bine e în Londra… Români scumpi, cât putem să ne înşelăm…

Ce este Occidentul….?

Un loc care nu mai are identitate, globalizarea îi distruge încet încet toate tradiţiile, cenzura comunismului bolşevic s-a transformat în a fi , trăieşti cu riscul ca un islamist extremist poate să bombardeze pentrut Allahul lui locuitorii unei ţări în care el s-a mutat, istoria nu mai poate fi spusă pt că poate jigni anumite popoare, copiii pot fi ucişi în pântece de către propria lor mamă - avortul fiind văzut că o metodă contraceptivă în loc să i se spună crimă, Crăciunul şi Pastele precum şi alte tradiţii străvechi subt doar un prilej de marketing , aici nu există nici un pic de profunzime,; relaţiile dintre oameni sunt pur profesionale, prietenia, iubirea sunt toate o afacere, tot ce facem e pentrut CV şi când vrem să ne căsătorim găsim noi pe perfectmatch.com ceva nu?

Lumea discuta oameni, nimănui nu îi pasă ce gândeşti, ce simţi ce îţi doreşti.

Puţini mai ştiu să iubească, feminismul distruge relaţiile bărbat femeie tot mai mult, gender role este considerat învăţat aşa că nu mai învăţăm copiii de mici să se comporte ca băietei sau fetiţe ci îi lăsăm pe ei să îşi aleagă ce sex vor să aibă, ajungându-se la un nr imens de homosexuali creaţi de societate, Dumnezeu a fost ucis de Occident.

De ce oare admiram atât de mult haosul Europei vestice?

Noi avem oameni, noi ştim să trăim, noi radem că fugim cu nasu de acasă o săptămână în munţi cu corturile.

Noi ne salutăm cu „Doamne ajută!”

Noi avem un pământ binecuvântat de oasele şi sângele atâtor martiri… De ce s-au sacrificat atâţia romani pt viitorul nostru şi noi fugim ca vitele în Occident?

De ce acceptăm ca Securiştii comunişti să ne conducă în continuare prin politica şi educaţie?

De ce acceptăm ideile occidentale cu braţele deschise?

De ce acceptăm ca bărbaţii noştri să fie carne de tun pt NATO dar nu suntem în stare să ne recuperăm Moldova de peste Prut după atâţia ani de la căderea comunismului?

De ce acceptăm ca în continuare memoria luptătorilor anticomunişti să fie călcată în picioare şi la 22 de ani de la aparenta schimbare a regimului încă nu le sunt recunoscute meritele?

De ce eşti drogată scumpa Românie cu iluzii occidentale?

În Occident unde pleacă bieţii romani să facă o pâine, germanii, francezii, englezii îi tratează ca pe nişte sclavi, fiind român eşti privit ca o subrasa, în Anglia un non-european are mai multe drepturi şi privilegii doar datorită faptului că a trăit sub dominaţia imperiului pt decenii…

Şi noi românii care avem o ţară superbă, un pământ fertil, plin de zăcăminte, Roşia Montană, delta, Carpaţii, Dunărea, Marea Neagră stăm să cerşim şi să ne umilim pt o pâine prin Anglia, Italia şi Spania….

Îmi plânge inima când văd cum sunt trataţi pe pământ străin când acasă la ei puteau mânca din belşug, dacă nu ar fi fost lăcomia hoţilor de la putere… care au vândut țara pe nimic.

VREAU SĂ MĂ ÎNTORC ÎN ROMÂNIA cu toate că nu voi avea niciodată banii pe care i-aş avea lucrând aici. Dar cum spunea tatăl lui Nicolae Steinhardt : vei avea zile frumoase dar nopţile îţi vor fi îngrozitoare.

Omul nu are numai trup de hrănit, mai e şi sufletul. Şi mai distrugătoare este setea şi foamea sufletului îndepărtat de pământ şi de neam decât foamea trupească…

Aşa că români, plecaţi, plecaţi la studii, plecaţi ca să vedeţi în ce hal a ajuns occidentul liberal, plecaţi şi învăţaţi să vă iubiţi ţară şi realizaţi ce frumuseţe aţi lăsat în urmă.

Şi apoi ne vom întoarce cu toţii, valuri valuri, cu şi mai multă forţă şi dorinţa de schimbare, şi după 68 de ani de asuprire,România va fi a românilor din nou, aşa să ne ajute Dumnezeu!”

Cristiana Maria Mărcuș

(Sursa: rbnpress.info)

Minunat, aşa-i? Acum să comentăm:

În ultima vreme sunt din ce în ce mai multe voci care aseamănă succesul financiar cu pierderea identităţii, cu moartea spiritului. Printre primele semnale de alarmă le-a tras Charlie Chaplin în 1936, cu  filmul "Modern Times": datorită industrializării masive şi a rigorii, oamenii tind să se robotizeze, să-şi calculeze mişcările într-atât de mult încât nu mai ştiu să fie oameni. Astăzi, japonezii cam aşa sunt...un popor de roboţi. Harnici, corecţi, eficienţi, demni, respectuoşi...dar programaţi. Sociologii niponi sunt îngrijoraţi de scăderea natalităţii şi îmbătrânirea populaţiei. Tinerii nu se mai gândesc la familie decât după vârsta de 35 de ani, până atunci fiind prea concentraţi pe aspectul profesional al vieţii. De fapt, dintre participanţii la studiu, mulţi subiecţi de până în 30 de ani declaraseră că nu au avut nici măcar o prietenă, iar motivele sunt diverse - cel mai adesea, lipsa timpului, sau pur şi simplu nu-i găsesc rostul. Văzusem odată un documentar despre hoteluri construite lângă firme, pentru ca angajaţii să nu mai piardă timpul cu transportul spre casă; pur şi simplu traversează strada şi găsesc un loc intim destinat odihnei; camere minuscule, de o persoană, dotate cu un pat, baie şi televizor. Atât. Viaţa de familie nu mai există, sau e pe cale de dispariţie.

Conform unui alt studiu recent, se preconizează că până în 2041 religia va reprezenta doar o enclavă în comportamentul uman, o rămăşiţă a protoistoriei. Odată cu globalizarea şi creşterea nivelului de trai, populaţia se îndepărtează de Dumnezeu şi de viaţa spirituală, concentrîndu-şi atenţia pe aspectul material al existenţei. Numai ieri ce-mi spunea un prieten francofil că acolo, populaţia este în proporţie covârşitoare atee.

Prin urmare, da...mesajul acesta are dreptate pe alocuri. Tocmai primitivismul ţării noastre  face atât de vizitată, atât de lăudată de străini. Majoritatea nu mai văd gunoaie şi străzi bolovănoase decât în fotografii, şi asta dacă au noroc. Ce să mai spunem de căruţe şi spitale municipale la nivel de vasiliadă?

Dar dincolo de entuziasmul şi avântul tineresc de genul "haideţi să haidem", ţara noastră ARE multe probleme. Nu pentru că spune Badea sau mă-ndeamnă cineva să admir alte ţări...ci pur şi simplu, pentru că este evident! Ieşi pe stradă şi te mănâncă haitele de câini înfometaţi...la un pas greşit îţi rupi capul în vreun canal uitat neastupat sau cu capacul furat...poţi să fii oricînd împuşcat, înjunghiat, călcat cu TIR-ul de vreun beţiv sau măcar înjurat de vreun admirator. Îţi luxezi degetul, mergi la spital, apoi mori subit.... te urci în tren şi faci o viaţă până la Baia Mare...dai fuga la alimentară să-ţi cântărească mâncarea cu suta de grame...să mai continui? 

Spunînd lucrurile astea, urînd toate lucrurile astea, nu înseamnă că nu eşti patriot. E adevărat că avem o ţară frumoasă...dar nu suntem 23 de milioane de mieluşei inocenţi, conduşi de hoţii de la putere. E o vorbă în fotbal: "ai noştri au jucat bine, dar ne-au bătut scârbele alea!". Nu, nu, nu, nu, nu...stai aşa, că nu-i aşa. "Hoţii ăia" nu au picat din cer şi nici nu au ieşit din lampa vreuni djin. Sunt ai noştri, din rândurile noastre...îi merităm cu priisosinţă. Nu din cauza aleşilor se strâng sute de mii de tone de gunoaie în campaniile "Let's do it Romania"; o zi pe an...dar în restul? Ce facem cu apele şi munţile şi văile minunate? 

Plecăm "sclavi" în Italia sau Spania...ceea ce e adevărat. O prietenă de la Berlin spune aceleaşi lucruri: românii sunt o subrasă a omenirii; primitivă, înapoiată. Aşa suntem percepuţi. Dar de ce? Care este cauza pentru care sute de mii de români preferă situaţia de acolo, aşa cum este ea, faţă de cea de aici? Pentru că este prea minunat la noi? Pentru că gâlgâie belşugul pe străzi dar sado-masochismul ne mână de la spate spre toate graniţele?

Nu am auzit pe nimeni să spună că pe x loc de pe planetă curge lapte şi miere...dar oriunde ai fi în Italia, Spania, Germania, Anglia sau mai ştiu care colţ de Europă, de obicei este mai bine ca aici. La noi sistemul este bolnav, nu sunt doar aleşii de vină. Ţara este în cangrenă...un val de lucruri nelalocul lor care creşte şi creşte, te ia cu el, te obligă să faci parte din el. Oricine ar conduce, orice ar promite, societatea nu se poate schimba. 

Nu poţi scăpa decât la nivel individual: te înconjori de persoane dragi, îţi construieşti un mic colţ de Rai şi faci tot ce îţi stă în putere să respiri.

Irene Cara - What A Feeling
   
 Asculta  mai multe  audio   pop

Din ce în ce mai mulţi fac asta...abia când numărul lor va reprezenta o majoritate, situaţia se va schimba cumva. Nu de azi pe mâine, nu de la un mandat la altul..ci poate, peste câteva generaţii, în cel mai bun caz :D