luni, 25 noiembrie 2013

Meditaţie de weekend

Ioiiiiiiiiii...ce de mai trece timpul...mai e oleacă şi s-o dus şi anul ăsta! 
Pe cuvânt de-mi vine să cred! Şi nu sunt numai eu în şituaţia asta...mai toţi cunoscuţii mei se plâng de lipsa timpului sau de viteza inimaginabilă cu care trece. Acu-i dimineaţă, acu-i seară...luni, miercuri şi duminică...iară luni...iară duminică...şi uite aşa, azi eşti viu şi mâine te trezeşti mort.

Ani de liceu - Stela Enache & Florin Bogardo
   
 Asculta  mai multe  audio   diverse

Dar mai e puţin până acolo. Deocamdată, minteni vine timpul bilanţului de final de an şi lista cu vise pentru anul ce va urma. "Planul meu pentru la anul este..." - voi vedea atunci. Nu de alta, dar mi-a ieşit din grijă calificarea României la Mondiale :)) Deci nu ştiu cum să zic, dar vreau să spun că nu mă aşteptam la o aşa lovitură psihologică...m-am simţit dezansamblat! Mi s-a rupt - inima, desigur - de la atâta suferinţă...m-am mai îmbărbătat oleacă doar când Piţurcă mi-a spus cu mâna pe suflet că următorul obiectiv al său este calificarea la Europenele din 2016. Perfect, chip ap ză gud uărc - cum ar spune un iubitor de cultură, uns cu toate alifiile. Sunt mândru că sunt român!

Nu prea am înţeles niciodată de ce este un must chestia asta, dar no! Faci contra vântului, te uzi! Iar dacă trendul este să îmbli cu mândria naţională-n proţap, cine sunt eu să stau de-a curmezişul? Mai ales că numai mâine nu-i poimâne şi se face de 1 Decembrie. Lacrimi de iubire, fanfare, parade, pas de gâscă, urale, imuri înlăcrimate, poveşti mioritice de succes...ştiţi...reluăm comedia anuală. 
Şi totuşi, ia să-mi pun eu o prelată pe mine şi sparg monotnia: de ce ar trebui să fii mândru de ţara asta? De ce ar trebui să fiu eu mândru de ţara asta? Sau cum s-ar concretiza sentimentul acesta în viaţa de zi cu zi? Muncă în folosul comunităţii? Muncesc să adun într-o zi gunoaiele ce le arunc aiurea în tot timpul anului? Depun coroane de flori la Palatul Parlamentului şi un pupic pe zidul Cotroceniului în zilele de sărbătoare?
C-apoi cuvinte spun, nu-i problemă. Nu contează pentru nimeni, vorba zboară. Azi spun ceva, mâine altceva...mă contrazic, unde-i problema? E la modă? Uraaaaaaa!!!
Dar dincolo de asta? 

Chiar ieri citeam un banc pe net. Era despre rigorile postului...doar că discuţia de la comentarii a degenerat în fotbal (habar nu am cum, nu mă întrebaţi), apoi răsare una: "Sunt mândră că m-am născut în această ţară!". Foaie verde lobodă, curge apa-n lift. Nu mai contează, lipsa de coerenţă a unei discuţii a devenit atât de normală că deja îţi faci internare la psihiatrie în cazul în care citind ceva, dai şi de-un fir narativ. Adică..."frate, oi fi luat-o eu cu capul, sau ceva...chiar înţeleg ce citesc!!" 
Rezumînd firul narativ al comentariilor: post - regim alimentar - preoţii mârşavi care ţin sub papuc norodul cu invenţia care se cheamă creştinism - fotbal - România de cacao, că iar şi-a dat cu stângul în dreptul - sunt mândru câ-s român. 

Mai avea vreun rost să explic cuiva că postul nu e o născoceală creştină, menită să înfometeze mireanul devorator de slană şi ceafă la grătar?? Acuma n-oi fi nici eu vreo lumină, dar dacă te mai uiţi şi prin alte ogrăzi, postul se practică din zorii istoriei cam prin mai toate credinţele. Vrei să te înalţi spiritual? Simplu: te educi să renunţi la plăcerile care te ţin prizonierul materialului. Un prim pas ar fi să renunţi la carne, de exemplu...şi-aşa până se digeră îţi seacă metabolismul şi îţi încetineşte gândirea. Toate acestea rezultă în somnolenţă, epuizare, nu meditaţie şi stare de veghe. Ce e aşa de greu de priceput?  
Până aici e destul de clar...chiar şi când ajung la fotbal gândesc limpede ca cristalul: CARE FOTBAL?? Ei, dar cu mândria naţională o dau în bară; mă blochez şi nu îmi mai revin cu zece restarturi!

Întrebare: De ce trebuie să fiu mândru de România? Help, help, ajutor, poliţia! Smurd-ul şi pompierii să vină la mine! Caut un răspuns şi nu-l găsesc...cum o dau, cum o întorc, ia-l de unde nu-i!
Pot să mă mai gândesc o tură?

sâmbătă, 16 noiembrie 2013

Victorie pe dos

Grecia - România: un meci cât o victorie.
S-a făcut atâta vâlvă pe subiectul acesta că mă luase şi sila la un moment-dat! Cu toţii jucau aceeaşi carte, cu toţii repetau acelaşi lucru: "Sunt român, normal că ţin cu România". Televiziunile au încercat să-mi stoarcă o lacrimă de emoţie direct din fundul sufletului, difuzînd necontenit imagini de la ultimul campionat mondial la care am participat - acum hăăt departe, în zorii istoriei. Imnul cânta, drapelul flutura, mingea se rostogalea, publicul aplauda, "ai noştri" câştiga.
Minunat, ce să zic?

Dar asta nu schimbă cu nimic realitatea. Mi se repeta constant de pe orice post că România nu a mai participat la un Mondial de 15 ani. Aşa, şi? Cu ce-s de vină eu? L-am pus piedică a autocar? A venit cineva cu pistolul a ameninţat echipa că o face franjuri dacă pune vreun picior pe-acolo? Din câte ştiu eu, nu...şi nu am trăit chiar în grotă şi am rămas în urmă cu ştiinţa. Prin urmare, ce rost au avut toate acestea?
Nu pot să spun că-mi place fotbalul. Nu pot să spun nici că-l urăsc...deşi calitatea de "ultras microbist" conturează o anume platitudine cerebrală. În copilărie îmi aruncam ochii pe la meciurile de fotbal. Pe la 3 ani mă imaginam Piţurcă...apoi desenam numărul 7 cu cărămidă pe toate tricourile albe ce le găseam în şifonier. Eram Marius Lăcătuş, căpitanul naţionalei...deşi de cele mai multe ori stăteam în poartă. Mai conta?
Au venit apoi Hagi...Răducioiu, Dan Petrescu, Ilie Dumitrescu, Gică Popescu...Generaţia de Aur. Echipa noastră a bătut Columbia. A trecut de Argentina şi a atins sferturile de finală. Patru ani mai târziu a trecut şi de Anglia.
Frumos, dar nu poţi trăi în trecut. Aşa cum Steaua care a câştigat cupa în '86 nu se mai compară cu Steaua de astăzi, nici naţionala de acum 15- 20 de ani nu se poate compara cu ceea de acum. Timpul trece, oamenii se schimbă. Ţara noastră decade învrăjbit, iar asta se întâmplă nu numai în fotbal. Suntem pe dos în orice aspect al vieţii mioritice.



Deci de ce ar fi trebuit să sper în ceva?
Urmăream amuzat ştirile serii...jumătate de jurnal s-a vorbit doar despre calificare. Toate vedetele mondene se întreceau în pronosticuri optimiste, toţi îţi etalau patriotismul, susţinîndu-i pe "băeţii noştri". "Ca orice român, trebuie să spun că susţin România în meciul de pe 15 noiembrie". Pot să râd?
De ce, "ca orice român"? Patriotismul se măsoară în cantitatea de apă rece cu care te îmbeţi sau numărul prostiilor pe care le debitezi într-un minut? Dacă spun "Fraţilor, staţi măi calmi, ce papucii zmeului? Ăştia nu merită să joace nici măcar pe maidanul din spatele blocului...ce minuni de Capionat Mondial visaţi?" înseamnă că nu-s patriot? Probabil...sincer, nici nu-mi doresc să fiu numit aşa. Şi cu toate astea mi-am dezlipit ocările cu mistria de pe obraz când am avut curaj să spun această monstruozitate.
Cum, că tu nu faci niciodată, că eşti mereu contra, că hâr, că mâr, că să sperăm...să sperăm ce? Că se coboară Dumnezeu din cer şi-i învaţă p-ăia fotbal în câteva zile? Atunci bine, să sperăm. Cu spiritul meu vizionar, profetizez că suntem deja în Brazilia. Aşa, şi-apoi ce? Punem pariu că zbanghii ăştia nu trec de grupe în halul în care joacă? Şi singuri de-ar juca, tot ar pierde!!! Şi-apoi la ce să sper?
Toată lumea plânge pe la colţ că nu joacă Bourceanu la retur. Da' cine-i BOURCEANU? Maradona +  Hagi cu Pele în rezervă?? Echipă de Bourceni de-am avea, tot nu se întâmplă nimic. Deşi..mai ştii pe cine aduce Piţurcă în locul lui? Nu de alta, dar ne-a informat franc: "Încă nu m-am gândit cu cine îl înlocuiesc pe Bourceanu, dar 11 sigur vom fi".  Lovitură! Eu aş pune asta pe prima pagină a ziarelor de mâine....e cea mai tare dezvăluire! Deja mă simt mai deştept cu o secundă!

Ce să mai zic altceva? Ce mai e de zis?
"România este încă în cărţile calificării". No, atunci eu afirm că nu e adevărat; niciodată nu a fost. Nu merită...România nu merită nimic. Şi nu e vorba că-s contra, dar mai gândesc niţel şi-n viitor.
Mamaie avea o vorbă: "Când eşti prost, nu semnalizezi". Naţionala noastră (un fel de-a spune, că doar nu-mi mănc pita de pe urma ei) e pulbere. A dovedit-o în 15 ani, a dovedit-o în această seară. Dincolo de scuze şi speranţe, faptele vorbesc. Şi tocmai din prea mult patriotism spun că marţi nu va fi nici o mare mâncare de peşte şi lucrurile vor curge ca şi până acum.
Ceea ce e foarte bine...dacă eşti prost nu semnalizezi, că te arată lumea cu degetul.

 

marți, 22 octombrie 2013

Afară-i vopsit gardul...

Abia ce am primit pe mail ceva foarte interesant...o privire de ansamblu asupra unei probleme pe care am abordat-o de mai multe ori în postările mele: mândria de a fi român. Mesajul începe prominţător: "O scrisoare emoționantă a unei tinere studente plecată la studii în Marea Britanie circulă de câteva zile pe Internet". (adică vreo 2 ani, conform cronologiei istorice)
Doresc din tot sufletul să fiu emoţionat, deci, purced la citire:

 “Sunt studentă în Londra la una dintre cele mai bune universităţi europene. Sunt mândră că am reuşit să ajung aici şi le voi fi recunoscătoare părinţilor mei pt educaţie şi efortul material extraordinar pe care l-au depus pentru a mă trimite la studii de calitate mereu.

Dar mă deranjează teribil întrebarea tuturor „Te mai întorci?” Şi uimirea clară la auzul unui ferm „da”. Acest DA nu era atât de ferm înainte de a mă muta în Londra. Înainte era un „mi-aş dori, dacă voi avea unde să mă întorc mă voi întoarce”.

Suntem o generaţie crescută într-o scârbă pentru patrie, am crescut cu Badea care înjura ţara mereu, am crescut fiind educaţi să admirăm valorile occidentale „superioare” şi „ideale”.
Credem că politica, cultura şi educaţia cât mai internaţională este foarte benefică, credem în globalizare, suntem de acord câteodată că România e frumoasă dar păcat că e locuită şi parcă tot mai bine e în Londra… Români scumpi, cât putem să ne înşelăm…
Ce este Occidentul….?
Un loc care nu mai are identitate, globalizarea îi distruge încet încet toate tradiţiile, cenzura comunismului bolşevic s-a transformat în a fi , trăieşti cu riscul ca un islamist extremist poate să bombardeze pentrut Allahul lui locuitorii unei ţări în care el s-a mutat, istoria nu mai poate fi spusă pt că poate jigni anumite popoare, copiii pot fi ucişi în pântece de către propria lor mamă - avortul fiind văzut că o metodă contraceptivă în loc să i se spună crimă, Crăciunul şi Pastele precum şi alte tradiţii străvechi subt doar un prilej de marketing , aici nu există nici un pic de profunzime,; relaţiile dintre oameni sunt pur profesionale, prietenia, iubirea sunt toate o afacere, tot ce facem e pentrut CV şi când vrem să ne căsătorim găsim noi pe perfectmatch.com ceva nu?

Lumea discuta oameni, nimănui nu îi pasă ce gândeşti, ce simţi ce îţi doreşti.
Puţini mai ştiu să iubească, feminismul distruge relaţiile bărbat femeie tot mai mult, gender role este considerat învăţat aşa că nu mai învăţăm copiii de mici să se comporte ca băietei sau fetiţe ci îi lăsăm pe ei să îşi aleagă ce sex vor să aibă, ajungându-se la un nr imens de homosexuali creaţi de societate, Dumnezeu a fost ucis de Occident.

De ce oare admiram atât de mult haosul Europei vestice?
Noi avem oameni, noi ştim să trăim, noi radem că fugim cu nasu de acasă o săptămână în munţi cu corturile.
Noi ne salutăm cu „Doamne ajută!”
Noi avem un pământ binecuvântat de oasele şi sângele atâtor martiri… De ce s-au sacrificat atâţia romani pt viitorul nostru şi noi fugim ca vitele în Occident?
De ce acceptăm ca Securiştii comunişti să ne conducă în continuare prin politica şi educaţie?
De ce acceptăm ideile occidentale cu braţele deschise?
De ce acceptăm ca bărbaţii noştri să fie carne de tun pt NATO dar nu suntem în stare să ne recuperăm Moldova de peste Prut după atâţia ani de la căderea comunismului?
De ce acceptăm ca în continuare memoria luptătorilor anticomunişti să fie călcată în picioare şi la 22 de ani de la aparenta schimbare a regimului încă nu le sunt recunoscute meritele?
De ce eşti drogată scumpa Românie cu iluzii occidentale?
În Occident unde pleacă bieţii romani să facă o pâine, germanii, francezii, englezii îi tratează ca pe nişte sclavi, fiind român eşti privit ca o subrasa, în Anglia un non-european are mai multe drepturi şi privilegii doar datorită faptului că a trăit sub dominaţia imperiului pt decenii…
Şi noi românii care avem o ţară superbă, un pământ fertil, plin de zăcăminte, Roşia Montană, delta, Carpaţii, Dunărea, Marea Neagră stăm să cerşim şi să ne umilim pt o pâine prin Anglia, Italia şi Spania….

Îmi plânge inima când văd cum sunt trataţi pe pământ străin când acasă la ei puteau mânca din belşug, dacă nu ar fi fost lăcomia hoţilor de la putere… care au vândut țara pe nimic.

VREAU SĂ MĂ ÎNTORC ÎN ROMÂNIA cu toate că nu voi avea niciodată banii pe care i-aş avea lucrând aici. Dar cum spunea tatăl lui Nicolae Steinhardt : vei avea zile frumoase dar nopţile îţi vor fi îngrozitoare.

Omul nu are numai trup de hrănit, mai e şi sufletul. Şi mai distrugătoare este setea şi foamea sufletului îndepărtat de pământ şi de neam decât foamea trupească…
Aşa că români, plecaţi, plecaţi la studii, plecaţi ca să vedeţi în ce hal a ajuns occidentul liberal, plecaţi şi învăţaţi să vă iubiţi ţară şi realizaţi ce frumuseţe aţi lăsat în urmă.

Şi apoi ne vom întoarce cu toţii, valuri valuri, cu şi mai multă forţă şi dorinţa de schimbare, şi după 68 de ani de asuprire,România va fi a românilor din nou, aşa să ne ajute Dumnezeu!”

Cristiana Maria Mărcuș

(Sursa: rbnpress.info)

Minunat, aşa-i? Acum să comentăm:
În ultima vreme sunt din ce în ce mai multe voci care aseamănă succesul financiar cu pierderea identităţii, cu moartea spiritului. Printre primele semnale de alarmă le-a tras Charlie Chaplin în 1936, cu  filmul "Modern Times": datorită industrializării masive şi a rigorii, oamenii tind să se robotizeze, să-şi calculeze mişcările într-atât de mult încât nu mai ştiu să fie oameni. Astăzi, japonezii cam aşa sunt...un popor de roboţi. Harnici, corecţi, eficienţi, demni, respectuoşi...dar programaţi. Sociologii niponi sunt îngrijoraţi de scăderea natalităţii şi îmbătrânirea populaţiei. Tinerii nu se mai gândesc la familie decât după vârsta de 35 de ani, până atunci fiind prea concentraţi pe aspectul profesional al vieţii. De fapt, dintre participanţii la studiu, mulţi subiecţi de până în 30 de ani declaraseră că nu au avut nici măcar o prietenă, iar motivele sunt diverse - cel mai adesea, lipsa timpului, sau pur şi simplu nu-i găsesc rostul. Văzusem odată un documentar despre hoteluri construite lângă firme, pentru ca angajaţii să nu mai piardă timpul cu transportul spre casă; pur şi simplu traversează strada şi găsesc un loc intim destinat odihnei; camere minuscule, de o persoană, dotate cu un pat, baie şi televizor. Atât. Viaţa de familie nu mai există, sau e pe cale de dispariţie.
Conform unui alt studiu recent, se preconizează că până în 2041 religia va reprezenta doar o enclavă în comportamentul uman, o rămăşiţă a protoistoriei. Odată cu globalizarea şi creşterea nivelului de trai, populaţia se îndepărtează de Dumnezeu şi de viaţa spirituală, concentrîndu-şi atenţia pe aspectul material al existenţei. Numai ieri ce-mi spunea un prieten francofil că acolo, populaţia este în proporţie covârşitoare atee.

Prin urmare, da...mesajul acesta are dreptate pe alocuri. Tocmai primitivismul ţării noastre  face atât de vizitată, atât de lăudată de străini. Majoritatea nu mai văd gunoaie şi străzi bolovănoase decât în fotografii, şi asta dacă au noroc. Ce să mai spunem de căruţe şi spitale municipale la nivel de vasiliadă?
Dar dincolo de entuziasmul şi avântul tineresc de genul "haideţi să haidem", ţara noastră ARE multe probleme. Nu pentru că spune Badea sau mă-ndeamnă cineva să admir alte ţări...ci pur şi simplu, pentru că este evident! Ieşi pe stradă şi te mănâncă haitele de câini înfometaţi...la un pas greşit îţi rupi capul în vreun canal uitat neastupat sau cu capacul furat...poţi să fii oricînd împuşcat, înjunghiat, călcat cu TIR-ul de vreun beţiv sau măcar înjurat de vreun admirator. Îţi luxezi degetul, mergi la spital, apoi mori subit.... te urci în tren şi faci o viaţă până la Baia Mare...dai fuga la alimentară să-ţi cântărească mâncarea cu suta de grame...să mai continui? 
Spunînd lucrurile astea, urînd toate lucrurile astea, nu înseamnă că nu eşti patriot. E adevărat că avem o ţară frumoasă...dar nu suntem 23 de milioane de mieluşei inocenţi, conduşi de hoţii de la putere. E o vorbă în fotbal: "ai noştri au jucat bine, dar ne-au bătut scârbele alea!". Nu, nu, nu, nu, nu...stai aşa, că nu-i aşa. "Hoţii ăia" nu au picat din cer şi nici nu au ieşit din lampa vreuni djin. Sunt ai noştri, din rândurile noastre...îi merităm cu priisosinţă. Nu din cauza aleşilor se strâng sute de mii de tone de gunoaie în campaniile "Let's do it Romania"; o zi pe an...dar în restul? Ce facem cu apele şi munţile şi văile minunate? 
Plecăm "sclavi" în Italia sau Spania...ceea ce e adevărat. O prietenă de la Berlin spune aceleaşi lucruri: românii sunt o subrasă a omenirii; primitivă, înapoiată. Aşa suntem percepuţi. Dar de ce? Care este cauza pentru care sute de mii de români preferă situaţia de acolo, aşa cum este ea, faţă de cea de aici? Pentru că este prea minunat la noi? Pentru că gâlgâie belşugul pe străzi dar sado-masochismul ne mână de la spate spre toate graniţele?
Nu am auzit pe nimeni să spună că pe x loc de pe planetă curge lapte şi miere...dar oriunde ai fi în Italia, Spania, Germania, Anglia sau mai ştiu care colţ de Europă, de obicei este mai bine ca aici. La noi sistemul este bolnav, nu sunt doar aleşii de vină. Ţara este în cangrenă...un val de lucruri nelalocul lor care creşte şi creşte, te ia cu el, te obligă să faci parte din el. Oricine ar conduce, orice ar promite, societatea nu se poate schimba. 

Nu poţi scăpa decât la nivel individual: te înconjori de persoane dragi, îţi construieşti un mic colţ de Rai şi faci tot ce îţi stă în putere să respiri.

Irene Cara - What A Feeling
   
 Asculta  mai multe  audio   pop
Din ce în ce mai mulţi fac asta...abia când numărul lor va reprezenta o majoritate, situaţia se va schimba cumva. Nu de azi pe mâine, nu de la un mandat la altul..ci poate, peste câteva generaţii, în cel mai bun caz :D

marți, 15 octombrie 2013

Ajutor, call 911!!

Prin amabilitatea unor prieteni, weekendul trecut m-am trezit invitat la cogeamite festival naţional de muzică folk. Drăguţ din partea lor, ce să zic? Prima zi nu m-am dus, c-apoi mai am şi eu ceva treburi gospodăreşti prin ograda proprie. Dar a doua...ce-mi zic? "Hai, frate...acum şi la pomană să fiu prost?"
Prin urmare, cu căţel şi purcel m-a înfiinţat la intrarea teatrului unde avea să se desfăşoare feriitul eveniment - seara premierilor, gala laureaţilor.

Nu mai fusesem la un concert de gen cam de când eram tânăr student. Mi-am ieşit din mână pe domeniul acesta....şi nu mi-am forţat norocul. Am stat frumuşel şi am ascultat melodii unele frumoase, altele....hmmmm...dacă s-ar putea lipi etichete pe sunet, ele ar fi printre primele selectate.
Oricum, frumos...hai să nu mai fiu cârcotaş. Sper final a concertat Nicu Alifantis, numai că atunci mă pălise o bucată de somn în moalele capului, de vedeam stele verzi. În afară de "Ce bine că eşti", nu mai sunt în stare să reproduc alte cântece.Oricum, aceasta cred că a fost şi singura care o ştiam, deci nu-i bai.

Mi s-a părut amuzant, însă, altceva. Pare-mi-se că o trupă formată din 6 membri din care unul nu venise şi altul trebuise să o tulească urgent acasă, după ce a câştigat un premiu la o categorie, a ţinut să aducă în discuţie problema Roşiei Montane. Iară cu Roşia Montană? Aproape că nu mai am loc în casă de ea...cum o dau, cum mă învâr, pac! Surpriză, ghici cine-i?? 
Tipic adolescentin, ce puii calului să mai zic? Nucă-n perete: Zdranga-zdranga cu talanga, mulţumim de premiu, DAR să nu uităm de Roşia Montană... Fiţi cetăţeni responsabili şi haideţi să haidem, să ieşim pe facebook şi să dăm likeuri multe-multe-multe, ca să vadă aleşii ce tari în deget suntem noi şi cât de mult ne iubim ţara. Aproape că mă trecea o lacrimă de emoţie, pe cuvânt! Dacă se mai găsea careva să intoneze şi imnul în fundal, eram cu lăcrimile înnodate în bărbie! Noroc că nu s-a găsit şi eu nu m-am făcut de râs că  bartai omu' plânge ca un copil părăsit de fusta mamei.
Da, da...Ştiu lozica: Şi băieţii plâng câteodată...nu-i aşa? :))

Holograf - Si băieţii plâng cateodata
   
 Asculta  mai multe  audio   diverse

Doar că eu nu vroiam să plâng atunci, deci...pas! Cu altă ocazie, la aceeaşi oră.
Şi dacă e să fiu sincer, mi se cam rupe de Roşia. A trecut timpul când mă imflamam de entuziasm la orice posibilitate de protest şi dădeam din mâini doar ca să mă uit util; plus că nu e visul vieţii mele să demonstrez nimic! Mai bine stau şi mă uit laTom şi Jerry decât să strig...ce? Să nu vină alţii să facă bani pe spinarea noastră? Dacă suntem atât de proşti şi nu ştim să ne valorificăm potenţialul natural, de ce m-aş pune ghimpe-n coasta ălora pe care îi duce cât de cât capul? 

E bine, însă, că avem tineri de nădejde.
Ce nevoie mai este şi de mine? :))

luni, 30 septembrie 2013

Secretul fericirii

AM DESCOPERIT SECRETUL FERICIRII!!

Vă mai aduceţi aminte de Sir Isaac Newton, cînd a ieşit şi el, ca omu, să trândăvească la iarbă verde cu gândurile împrăştiate în cele patru zări? Se-asează  tacticos sub pom şi taman când ălca mai abitir pe calea relaxării, numai ce-i pică cogeamite măr fix în creştetul capului. Ce s-a întâmplat după aceea?? TRINC!!! Idee genială: beculeţele să beculească, orchestra să cânte, lumea să se veselească! S-a descoperit legea universală a gravitaţiei:

F = K \frac{m_1 m_2}{r^2},

în care:
F este magnitudinea forței gravitaționale dintre cele două corpuri punctiforme,
K este un coeficient de proporționalitate numit constanta atracției universale,
m1 este masa primului corp,
m2 este masa celui de al II-lea corp,
r este distanța dintre cele două corpuri. 

(pentru necunoscători)

No, pe acelaşi principiu dar la o scară mai redusă, dintr-o prostie monumentală, eu am descoperit secretul fericirii. Stăteam şi ascultam două persoane ce se certau:
"Uf!! îmi vine să-mi iau lumea în cap, mă omori cu zile! Mă terorizezi  şi tu eşti atât de fericit!!"
"Nu nu, nu...MIE îmi vine să-mi iau lumea în cap, să mă duc nouă mări şi nouă ţări! TU mă terorizezi pe mine şi EU sunt cel nefericit!!"
Frate, oamenii ăştia zici că vorbesc limbi diferite, nu se înţeleg deloc! TRINC!!!!!! Idee genială!! 

Secretul fericirii nu stă în bani. Când nu-i ai, le duci dorul; faci planuri peste planuri şi suferi că nu se pot îndeplini. Când îi ai, parcă niciodată nu sunt de ajuns...întotdeauna apare altceva prea scump pentru posibilităţile tale. Întotdeauna poate apărea cineva care ar vrea să-ţi dea în cap să ţi-i ia. 
Secretul fericirii nu stă într-un loc de muncă. Când nu-l ai, eşti privit ca un paria, o lipitoare care suge sângele societăţii. sau în cel mai bun un pierde-vară nedemn de nimic, din moment ce nu e în stare să face ceva folositor cu timpul liber. Când îl ai, eşti mereu pe grabă, mereu în contratimp. Cu creierii în pioneze şi frecaţi mereu de şefi, mereu cu probleme, mereu cu provocări. Mereu în stres.
Secretul fericirii nu stă în soţie sau copii.familie. Cine nu-i are, şi-i doreşte; când le are, le consideră o piedică, o obligaţie. Priveşte cu jind la celibatari.
Secretul fericirii nu stă în distracţie, sex, maşini, case, haine, excursii, bogăţie şi nici măcar sărăcie. Ştiu că există clişeul acela cu bogatul fericit, dar se omite esenţialul: sărăcia nu îţi garantează fericirea.  E o prostie să crezi asta din atât de multe motive, încât nu există loc în internet dacă m-aş apuca să le enumăr pe toate.
Secretul fericirii nu stă în cunoaştere....cu cât înveţi, cu atât realizezi că ştii mai puţin. Nu stă în credinţă. Nu stă în anularea voinţei, în sacrificarea dorinţei; în participarea la viaţă ca simplu spectator, fără să te implici nicăieri. Nu în vârsta copilăriei sau a maturităţii. Nu în plăcere, nu în izolare. Este ceva mult mai simplu de atât...atât de simplu şi de evident că se pierde din vedere.



Secretul fericirii este ÎNŢELEGEREA. 
Sentimentul că eşti pe aceiaşi lungime de undă cu interlocutorul. Că te înţelege, că poţi comunica nu neapărat prin cuvinte.



Suntem o planetă de oameni pustii...indiferent de situaţie, fiecare în sinea lui se consideră nenorocit. Neascultat. Neînţeles. Suferind. Diferit de ceilalţi, special, dar complet asemănător. În gesturi şi comportament. 
Fiecare se consideră singur.

Este atât de simplu!

duminică, 25 august 2013

Realitatea virtuală a Chipului

Când eram mic, mă fascinau roboţíi. Nimic neobişnuit...aşa-s copii, aşa-s toţi copii erei moderne. Dacă aş fi trăit pe vremea lui Creangă, probabil aş fi bătut ţurca peste dealuri şi la gârlă mai mult decât am făcut-o...la fel cum Copilul Universal (cum este numit Ion Creangă în literatura română) dacă ar fi trăit în vremea mea, ar fi furat cireşe şi s-ar fi dus la scăldat până la 7.30 seara, când începeau desenele animate la televizor apoi se împuşca cu roboţi de hârtie sau mai ştiu eu ce alte improvizaţii.

Mda...e frumos când eşti mic. Lumea pare atât de lipsită de probleme...necazurile se învârt doar în jurul jucăriilor preferate care se mai strică sau a chelfănelii pe care o primeşti când scoţi limba la necunoscuţi. Sau a faptului că nu eşti om mare, să ai bani şi să-ţi cumperi tu ce vrei cu ei (dulciuri şi alte jucării - în general), fără a mai cere acordul părinţilor. 
Şi-apoi când anii trec şi frăgezimea minţii devine o amintire, lumea îţi pierde din strălucire. Mielului de altădată încep să-i crească corniţele...uneori se înegreşte cu totul, turbează şi împunge. Nimic nu mai este ce a fost, problemele au evoluat conform teoriei darwiniste, de la simplu la complex. De fapt, nu mai există simplu! Totul are mai multe faţete, este complicatm, mereu complicat. Din unghiul nostru de vedere, totul este aşa de greu...de dificil. Ne imaginăm, facem planuri, intuim problemele, eventualele neajunsuri, dar cu cât încercăm să limpezim situaţiile, cu cât ne zbatem mai mult, viaţa se tulbură mai mult. Lovim în nisip, ne întoarcem, ne răsucim, parăm, contrăm şi în jurul nostru apele se agită mai tare, din ce în ce mai tare.  
De cele ma multe ori, noi suntem singurii care ne complicăm vieţile...prin gândurile noastre, prin sentimentele noastre. Raţional, totul este simplu. Rece, calculat. Orice problemă are rezolvare, are un răspuns. Bun sau prost? Nu poţi afla decât prin cuantificarea avantajelor şi dezavantajelor. Faci o listăă, pui în balanţă şi vezi cum se înclină...apoi tragi concluzia. Ce este mai simplu de atât?

Uneori mă gândesc dacă nu ar fi fost mai bine să fiu robot. Inteligenţă artificială...fără emoţii, fără sentimente. Doar raţiune pură. O simplă maşină de calcul a profitului şi a pierderii. Se strica o piesă? O înlocuiam fără probleme...piesele nu au amintiri. Nu simt durea. Se nasc doar pentru scopul de a sluji întregului angrenaj. Punct. Defecţiunea se îndepărtează pentru a nu afecta întreg sistemul...iar ea nu plânge, nu se vaită, nu suferă. Pur şi simplu este sau nu este.  Sufletul nu îşi are rostul, la fel cum un bolovan nu are nevoie de un dans în jurul focului.
Inteligenţă artificială. Creier pozitronic. Robot. Microprocesoare, silicon, plastic şi un strat de culoare. Ce este mai simplu de atât? Cum ar fi arătat lumea dacă ar fi populată de roboţi?

Apoi am găsit ceva interesant...o teorie care exact asta afirmă: trăim un univers simulat, un matrix artificial ce se hrăneşte cu energia noastră vitală, cu sufletele noastre. Nimic nu este ce pare a fi, totul este iluzie.


...iar pentru a da randamentul constant, printre noi sunt infiltraţi oamenii fără suflet, simple programe de calculator ce copiază umanitatatea, ne ghidează şi ne ţine înlănţuiţi în ignoranţă. În suferinţă. 
Cum îi putem deosebi pe unii de ceilalţi? Articolele de specialitate dau câteva indicii:

Oameni fără suflet
Oameni cu suflet
Colecţionari de diverse nimicuri: filatelişti, machete, monede, etc

Folosesc replici din filme

Nu sunt în stare să susţină o idee în mod coerent şi apelează la filme sau glume, sau povestesc ceva din amintiri ca să salveze situaţia

Fac paranteze la paranteze într-o convorbire fără să realizeze importanţa subiectului de la care a pornit discuţia sau nu le pasă decât de ei şi vor să se audă vorbind

Discută de dragul de a se auzi vorbind

Pasionaţi de fotbal, politică, emisiuni de divertisment, telenovele şi alte emisiuni neproductive
Pasionaţi de emisiuni de ştiinţă şi filme documentare
Sunt contra oricărei idei expuse pentru că nu sunt în stare să emită o idee proprie, dar vor să provoace o discuţie şi e mai uşor să cârcoteşti decât să spui ceva interesant

Sunt secătuiţi de energie de către oamenii fără suflet
Preferă activităţi care satisfac imediat: petreceri, călătorii, achiziţii în detrimentul nevoilor spirituale

Nu au idee despre viitor, sau concept de reîncarnare, sau karma. Şi nici nu vor să înveţe despre aşa ceva

Încearcă să fie în pas cu moda şi în tendinţele actuale pentru o integrare mai bună în societate
Le pasă prea puţin de modă
Sunt obsedaţi de imaginea lor, se uită în oglingă de câte ori au ocazia
Nu pun mult accent pe fizic, aparent sunt neglijenţi
Se asociază în grupuri care nu promovează valori spirituale:  discoteci, băuturi şi distracţie, team-building, întâlniri pt oportunităţi de afaceri, jocuri distractive
Organizează sau participă la întâlniri pe teme spirituale
Merg în grup la biserică sau templu şi se aşteaptă să fie mântuiţi în grup, fără să cerceteze ceva sau fără să depună prea mult efort ca să aprofundeze religia aleasă
Realizează că mântuirea este un fenomen personal şi că mântuirea nu se face în grup. Sunt entităţi distincte care adesea sunt marginalizate şi oprimate de grup.
Rigizi în gândire, aderă la dogmă, cred şi nu cercetează, consideră că au găsit echilibrul şi pacea interioară, dar nu sunt în stare să susţină religia  la care au aderat
Contestatari în probleme religioase, caută dovezi, adesea atei, pot susţine logic religia aleasă
Sunt extrovertiţi şi superficiali
Sunt introvertiţi şi profunzi
Nu sunt capabili să cedeze sau nu ştiu să piardă

Nu sunt în stare să instaleze nici sistemul de operare în calculator, dar apreciază jocurile
Sunt programatori de calculatoare
Exagerez, dar poate am dreptate
Cred în superstiţii (e mai uşor să simuleze că sunt oameni)
Cred în logică
Sunt frumoşi fizic şi nu au karmă, nici vieţi anterioare, nici viitoare
Karma şi păcatele vieţilor anterioare îţi pun amprenta asupra lor
Se recunosc unul pe altul, se sprijină şi se ajută, promovîndu-se în posturi cheie.
Sunt frumoşi şi extrovertiţi, au toate atuurile să ajungă la conducere
Sunt subapreciaţi, adesea neînţeleşi şi marginalizaţi.
Sunt eficienţi, organizaţi, buni muncitori, rigizi în gândire, săraci în exprimare, repetitivi, predictibili, obositori
Sunt distraţi, visători, contemplativi. Îmbină logica cu intuiţia

Problema mea este că personal, mă înscriu în ambele tabere: vorbesc mult, uneori mă pierd în detalii iar rostul...hmmm...depinde de urechile ascultătorului. Colecţionez toate prostiile posibile, nu am absolut nici o idee despre viitor, urăsc discotecile, nu-s prea înnebunit cu distracţia, n-am spirit antreprenorial. Folosesc replici din filme, sar de la una la alta şi salvez momentul cu o glumă (proastă, de cele mai multe ori). Mi s-a spus că-s foarte scorţos şi mândru de capacităţile mele native, accept cu greu înfrângerea, uneori sunt repetitiv în fapte şi gândire. 
De cealaltă parte, îmi plac documentarele ştiinţifice deşi în ultima vreme nu le mai văd rostul, mi se rupe de modă, mă încred în logică, sunt introvertit, distrat, adesea cu capu-n nori. O sumă de contraste. 
Deci am şanse să fiu ceea ce îmi doresc, doar că nu am aflat încă. Dar cum capăt siguranţa atât de necesară? Fac o medie a criteriilor? Păi îmi cam dă cu virgulă...cel puţin în funcţie de starea în care sunt la acel moment. Sau acum.

Ar fi mai simplu să fiu artificial. Muuuuult mai simplu...dar sincer, nu cred că mi-ar plăcea asta. Frumuseţea stă în complexitate, în diversitate. Nu îmi pot imagina cum ar arăta viaţa fără un lumina unui zâmbet, fără căldura unei îmbrăţişări. Fără aroma unui sărut...
Nu ştiu altii cum sunt, pentru mine, doar în aceste clipe unice zvâcneşte viaţa. Doar când respiraţia mi se opreşte în piept şi realitatea se reduce la lumina cafenie a unei priviri, doar atunci simt că trăiesc cu adevărat. Atunci, în acele secunde perfect atemporale pot striga cu adevărat: SUNT VIU ŞI MĂ BUCUR ATÂT DE MULT!! 

Cum ar arăta planeta dacă ar fi locuită de roboţi? Aşa cum arată acum: toţi suntem roboţi, în cea mai mare parte a timpului. Plini de rutină şi mecanici în gândire, croiţi asemenea după cerinţele societăţii de consum., care ne vrea inapţi emoţional. Aceleaşi gânduri, aceleaşi idealuri, aceleaşi dorinţe. Aceleaşi hobbyuri. Arătăm la fel, ne îmbrăcăm la fel, ne purtăm la fel. Rândul lumii este de bază, fie că recunoaştem sau nu. 
Şi-apoi vine clipa când ne eliberăm...zburăm în colţul nostru şi devenim oameni. Mici, microscopici, dar Stăpânii întregii Lumi.
...iar în acele clipe, totul este irelevant. Doar Suntem. 

luni, 12 august 2013

Breaking News cotidian

M-am tot gândit...eu nu mai ştiu dacă să râd sau să plâng când mă gândesc la âara asta. O vreme mă revoltau toate prostiile...eram ca un câine în lanţ, gată să se repeadă la fiecare musculiţă care bâzâia în arealul înconjurător. Deh, ce să-i faci? Ale tinereţii valuri...credeam că pot schimba ceva, orice. Ceea ce desigur că nu se întâmpla, dar no! Poţi să te pui de-a curmezişul avântului pionieresc? Cu cântec, înainte...MARŞ! 

Între timp am obosit. Se întâmplă atâtea rahaturi zilnice că am renunţat să le mai consemnez...mai cătinel, ca bătrînii; la ce să mă mai grăbesc? Nu-i normal ce se întâmplă. Da' şi eu ce să fac? Nu mai dau cu capu'-n cioturi şi încerc să le mut locul, doar le ocolesc. Slalom super-uriaş, demn de finala olimică! Plâng şi hohote de râs şi trec mai departe...
Am altă soluţie? Că acuma mai ţin şi la creierii mei. Nu-s foarte amorezat de ei, dar am auzit că mai am nevoie de ei câţiva ani; deci dacă nu-i îngrijesc eu, cine altcineva? Aşa că...sunt zen...sunt zen...hmmmmm....we all live in a yellow submarine, yellow submarine, yellow submarine.

..iar când mai îmi iţesc capul din lumea mea, nu mai dau cu barda...încerc doar să să nu râd prea tare! Totul se întâmplă la fel...aceleaşi întâmplări, aceleaşi caractere, poate oameni uşor diferiţi! Frate, e România!!! Eterna adolescentă: Totul e normal la vârsta mea! Ţara tuturor posibilităţilor. La ce să te aştepţi?? Că doar acuma nu mergi cu maidanezul la expoziţie canină şi pariezi că va câştiga titlul suprem... 
...şi totuşi, nu poţi să nu te împrăştii de râs când se mai trezeşte careva că a descoperit apa caldă şi o prezintă lumii ca pe invenţia secolului. Helllooooooo...suntem în mileniul 3....încă de prin preistorie puneau cromagnionii apa în nuci de cocos la încălzit!
Dar nu...Batman, Batman! Aşa cum au făcut şi cu elevele arestate de şpagă, pentru că au strâns bani de protocol. Ceea ce nu-i legal, deci să te ţii scandal şi arătat cu degetul! 



Cică ştirea durează de vreo săptămână şi încă ţine capul de afiş al jurnalelor de ştiri...cred că nici dacă se descoperea un dinozaur viu, nu ne minunam atât!

Băi, voi sunteţi în firea voastră? Când vă treziţi dimineaţa, pornesc neuronii la prima cheie? Nu-i legal...ştiu. La fel cum nu sunt legale nici fondul şcolii, banii de cadou pt ziua profesorilor, cadourile de sfârşit de ani şi toate celelalte de gen. Dar se întâmplă..Îmi pun capul că obiceiul protocolului nu este cutuma unei singure şcoli, ci tradiţia întregului sistem de învăţământ! Dacă dau o raită pe la unităţile de învăţământ în orice oraş din România, constat că bani s-au dat. Aaaa...că nu le-a zis şpagă de examen ci bani de covrigei pt profii din comisie că este şi ei oameni şi îi apucă foamea, sau bani pt că ne iubim dirigu şi hai să fim mai şmecheri ca ăia de anul trecut care i-au luat ceas de aur, deci noi îi luăm tabletă ultimul răcnet...sau că nu-l plătim pe profesor să nu ne pice în sesiune, ci îi sponsorizăm cabinetul cu diverse...asta e doar diferenţă de etichetare. Nu-i suc de portocale, e orange gius. Vai ce mişto!
Deci nu poţi să vii tu, organ al statului, şi să cazi în extazul mirării că iată ce se întâmplă...apoi să-mi bagi mie pe gât ştirea bombă. Că nu e...dacă nu e, de ce vrei cu tot dinadinsul să fie??

Asta mă enervează cel mai tare...ipocrizia. Că au dat alea bani, că nu au dat, că le-a prins, că-s vinovate, că-i şpagă, cutumă locală...treaba lor! 
Dar totuşi, hai să nu ne ridicăm fustele în cap şi să ne dăm fecioare în Cartierul Roşu!

Zic şi eu...  

miercuri, 31 iulie 2013

Dragoste de piatră

Na, că s-a făcut luna de când nu am mai prestat pe la blogosferă!
Ce să-i faci? "Famelie mare, remuneraţie mică, după buget, coane Fănică!" - vorba haimanalei autohtone.
Nu-i vorbă, că nici timp nu am mai avut....soare, cald, vacanţă, treabă...sezon de nunţi, ce să-i faci? :) Una-două şi-alte trei, să ne veselim cu ei! Casă de piatră, trăiască naşu' mare!! Îmbrobodim mireasa, pasăm buchetul purităţii la domnişoara de onoare şi dă-i cu bocetul şi dansul, c-aşa-i tradiţia :)

Foare tare ideea cu nunta asta! Te îndrăgosteşti atât de tare de o persoană  încât îi juri credinţă pe viaţă. Îi stai alături la bine şi la greu, o respecţi, o împlineşti. Ce poate fi mai minunat de atât? Nu mai trăieşti pentru tine, te deschizi spre ea şi îi oferi totul. Fiecare zâmbet, fiecare lacrimă. Fericirea se dublează,  tristeţea se înjumătăţeşte. O săruţi de "Noapte Bună", îi sorbi vocea moleşită de somn şi o mângâi până adoarme, doar pentru a-i asculta respiraţia regulată, îndulcită de vise...şi o îmbrăţisezi dimineaţa cu dor, ca pe prima rază de soare. Trăieşti pentru ea, respiri pentru ea şi ştii, în adâncul sufletului, că poţi răzbi prin orice de aici înainte. Priveşti viaţa de undeva de deasupra, o dimensiune superioară care nu poate fi afectată de micile neajunsuri cotidiene. Pentru că orice s-ar întţmpla, orice ţi s-ar întâmpla, orice i s-ar întâmpla, la sfârşitul zilei o vezi strălucind, o asculţi adormind, o priveşti visînd.
...şi realizezi că singura problemă reală a omului este moartea. De abia de atunci în colo nu se mai poate face nimic. 



No, mişto, sau ce papucii calului ne dăm în teleguţe pe aici?
Şi-apoi vine realiatea: una se mărită cu Zidul Berlinului, alta cu un pod francez. Soţii devin Broscuţa din garaj, interfaţa inteligantă a nu ştiu cărui program mai şmecher sau păpuşa gonflabilă cumpărată pe 1 leu de la magazinul din colţ. Şi-apoi nu poţi să nu te întrebi mirat: omenirea asta mai e normală cu capul?
Nu-i vorbă, că nici eu nu cred că am toată ţigla pe casă...dar parcă nu-s chiar atât de căpiat!Cum vine asta, să te măriţi cu podul? Cică nunta s-a desfăşurat conform tradiţiei, cu rochie albă, buchet de flori şi sărut de pecetluire a legăturii.
Sunt curios cum s-o fi petrecut noaptea nunţii...ce înfăţişare de Luceafăr o fi luat ginerele :)) Dacă mai trăia Eminescu, parcă văd că îi compunea poezie şi lu' magnifica creatură:

Din sfera mea venii cu greu 
Ca să-şi urmez dorinţa
Căci mucegaiu-i tatăl meu 
Iar mama mea-i ţărâna.

Mda...curioşii mor repede, ştiu. Doar inocenţii trăiesc mult. Băi, şi-s câte unii esenţă tare, mai ceva ca parfumul de trandafir! Duhnesc a inocenţă ca maneliştii a parfum d-ăla meşterit în fundul garajului, de  te-nţeapă la ficat când îi dai de iz.
Păi cum aşa ceva? Ce porcărie mai e şi aia, să te-nsoţeşti cu podul? Dar şi mai halucinantă e declaraţia miresei: Podul meu înţelege că eu iubesc şi alte construcţii asemănătoare, dar şi bărbaţi". Ahamm...sigur, sigur, asta zici tu. Dar pe bărbată-tu l-a întrevbat careva? C-apoi nu ştiu, zic şi eu...nu se pune că-i adulter în cazul relaţiilor extraconjugale?  Ţi-ai luat podul, stăpâneşte-l cu toată familia şi înghite în sec! Atâta te-a dus capul, tragi de pe urma consecinţelor....Asta una la mână.
Pe de altă parte, din punctul de vedere al relaţiilor inter-umane: e clar că aia habar nu are ce înseamnă, ce presupune o căsătorie. E un fel de "hai să ne jucăm de-a mama şi de-a tata: tu aduci noroiul şi eu fac mâncare". Ceea ce e în regulă...pe la 2 ani. Dar să te comporţi aşa când eşti femeie în toată firea, cam lasă de dorit. Păi ce încredere să mai ai într-o creatură d-asta în caz de problemă serioasă? 
Din punctul de vedere al Bisericii, căsătoria e o taină, o uniune cu Hristos. Şi duduia  se şterge la fund cu ea, o ia în glumă. 
Din punctul de vedere al femeii, căsătoria e un ideal. De la vârstă fragedă e îmbuibată cu rochie de mireasă şi prinţi pe cai albi. Dar în fine...concluzia e că şi visul acesta e bun de hârtie igienică.   
Din punctul de vedere al statului, căsătoria e un act de comuniune. Doar că nici statul nu recunoaşte aşa ceva...conform Codului Civil, căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie. Sau mă rog, mai nou cică se acceptă termenul de "persoane", ca să se simtă toţi zăbăucii că au făcut o mare şpârlă şi îi recunoaşte lumea. Dar nu contează!!! Ideea e că femeia o vedem, dar bărbatul, persoana, omul, ia-l de unde nui! Prin urmare nu-i legal, deci e ilegal!

Dar ce să te mai faci...eventuak îi dai dreptate lui Einstein: "Două lucruri sunt infiite  - universul şi prostia. Iar despre primul, nu sunt atât de sigur..."

P.S.: Aproape că subiectul e scenariu de film din categoria "glume cu proşti, pentru proşti".
Vine soacra, cum se face p-aci pe la ţară: "Maică, dar nu l-ai adus să-l vedem şi noi pe ginere...e frumos?"
Nora: "Nu se poate mamă-soacră, bărbati-miu e un pic cam ţeapăn! Nu se mişcă, săracul..."  

miercuri, 26 iunie 2013

Vântul maturităţii

Nu de mult am citit un articol foarte amuzant  ce decreta fără putinţă de tăgadă că bărbaţii se maturizează mai greu decât femeile...cam cu 11 ani mai târziu. Astfel, creierul bărbaţilor se maturizează la 43 de ani, în timp ce al femeilor la 32. Aşa...şi ce-i cu asta?

"Opt din zece femei cred ca bărbaţii nu vor înceta niciodată să se comporte copilăreşte, la acest tip de comportament încadrînd flatulenţele, mâncatul de la fast-food la ore tarzii, jocul pe calculator, şofatul cu viteza mare, luatul în deradere al regulilor, condusul cu muzica la volum maxim, încercările de a învinge în jocurile cu copiii, tăcutul în timpul unui moment tensionat, nepriceperea de a găti ceva simplu, relateaza Medical Daily."

Tragic, să-mi trag palme! Aproape că-mi vine să plâng, dar nu mă trece.
Nu ştiu cum să spun, dar dacă există femei care pleacă urechea la tâmpenia asta, atunci 8 din 10 dudui sunt prea naive şi prea inocente ca să aibă o părere demnă de luat în seamă. De ce? Simplu: nu înţeleg ce treabă are capacitatea de a depăşi problemele cu manifestarea unor simple capricii. În plus,  flatulatul când îţi vine nu ţine de maturitate, ci de educaţie.  Nu cred că-ţi trebuie 43 de ani ca să pricepi că nu-i chiar frumos să turui pe dos când are chef mama lui de colon! Iar restul...hmmm...frate, dacă muşchiul meu vrea lapte de popircheliţă bălţată la 3 noaptea şi am în frigider aşa ceva, mă duc să beau. Punct. Şi fac asta la 20, la 30 şi la 80 de ani, dacă mă mai prinde careva pe planetă la vârsta aia - nu c-aş avea aşa ceva în plan...
Iar dacă am chef să-mi bag acceleraţia bolidului prin podea, mi-o bag. D-aia îmi iau carnet. Pun ce muzică vreau eu, o dau cât de tare vreau eu şi plec unde vreau eu. Probleme? Apoi, când mi-a trecut vuul nebuniei, mă întorc acasă şi-mi fac pâine prăjită la toaster - NA! Eram mai matur dacă-mi găteam cotlet de porc la grătar, tras în sos de bere?? Că nu pricep care-i faza..
Da' mă rog, poate nici nu trebuie...nu-s încă la vârsta de aur. Mai am ceva timp să mă mai înconjor de copii, afinitate fundamentată pe aceeaşi subdezvoltare mentală. Fain. 

Dar de ce regretăm cu atâta aplomb copilăria? Dincolo de evidenţe, motivul cred că este unul singur: îţi permiţi să fii viu, fără teama de a fi judecat. Să trăieşti şi să te manifeşti în consecinţă fără a gestiona situaţii cu calm, după modele împământenite şi studiate într-o sală de curs arhiplină. Să ierţi mult şi repede, să te bucuri din orice. Să faci ce vrei, nu ce aşteaptă altcineva de la tine.   





Iar dacă percepţia socială de presupusă imaturitate mă "condamnă" să mă înconjor de toate lucrurile astea...Hip Hip Ura!!! Ia să vedem cine e mai fericit după ce tragem linia finală!


duminică, 16 iunie 2013

Quo vadis?

După multă trudă şi stăruinţă, după ce cartea am dat-o gata acum vreo 16 ani, am reuşit să văd şi ecranizarea poveştii. Cea poloneză, din 2001.
Când am citit, povestea m-a impresionat. Poate doar amănuntele şocante ce au impresionat o minte tânără: scenele sângeroase, arenele cu lei şi luptele de gladiatori. Ca să spun drept, uitasem povestea. Îmi aminteam doar descrierea mirosului greţos de carne arsă ale creştinilor ţintuiţi pe cruce, arderea Romei şi un ditamai taur cu o fecioară dezbrăcată, ţintuită între coarnele lui - graţie ilustraţiei destul de elocvente de pe coperta cărţii. 
Apoi, îmi mai aminteam pasajul final: 

- Quo vadis Domine?
- Romam vado iterum crucifigi.

Şi cam atât. 
Deci practic,  tot demesul meu artistic a fost ca şi cum aş fi redescoperit America: o noutate, chiar dacă mă mai intersectasem cu el.
Însă acum am înţeles totul la un alt nivel. Dincolo de desfăşurarea acţiunii, am remarcat atmosfera. Costumele. Expresiile de pe feţele actorilor. Şi tot timpul cât a durat filmul, nu m-am putut abţine ca într-un colţ al minţii să nu compar atmosfera din Roma lui Nero cu cea a Romei din timpul lui Spartacus:




Mai mult sânge, mai multe scene explicite de sex şi nuditate, dar aceeaşi atmosferă de decădere morală îndreptată doar spre satisfacerea nevoilor instinctive: mâncare, femei şi violenţă extremă. 

Iar în spatele acestor aspecte, stă o poveste de viaţă. 
În legătură cu cărţile, cineva mi-a spus odată că rezistă în timp doar cele ale căror poveşti sunt mereu actuale. Făcînd abstracţie de decor, oamenii sunt neschimbaţi de la apariţie şi până în prezent. Iar oprele care vorbesc despre oameni sunt mereu actuale, tocmai pentru că şi noi suntem neschimbaţi.
Aşa este şi Quo Vadis-ul lui Henrik Sienkiewicz: o poveste despre oameni. Pe fundalul persecutării istorice a creştinilor, povestea este una despre iubire. O iubire, la prima vedere imposibilă: Marcus Vinicius, un patrician roman se îndrăgosteşte de prinţesa unui trib barbar, care mai este şi prizonieră a Romei.  
În ultima vreme remarc atât de multe poveşti de iubire imposibilă...cei 2 se iubesc, DAR: au religii diferite, au poziţii sociale diferite, au vârste diferite, au etnii diferite, naţionalităţi diferite. Părinţi împotrivă, bani puţini pentru a susţine o relaţie, societate împotrivă: CE-O SĂ ZICĂ LUMEA? Gata, aici s-a pus capac: Ce-o să zică lumea? Da mi se rupe de lume!! Trăiesc în lume, dar nu cu lumea...plus că e o vorbă veche din bătrîni: "Câte bordeie atâtea obiceiuri". Este? Ce treabă are lumea? Deci..."Băi, ia gata că m-am enervat! ALINIEREA!! Şi acum să iasă în faţă care nu are loc de mine... Tu? Dă cu paf de mers, n-am nevoie! Pariu că se învârte planeta şi fără să ştiu părea ta! A...şi tu? Marş după ălalalt, că vă fugăr pe amândoi de vă ies plămânii pe urechi!!" - cam aşa tratez problemele cu lumea. 

Dar iubirile imposibile sunt...şi mereu găsim vinovaţi. Societatea, Dumnezeu...care dacă aş stă să judec puţin, cred că se sparge de răs când ne vede că ne rupem capetele pentru că unii se închină cu 3 degete şi unii fac mătănii pe covoraş - şi în cele din urmă totul. Că nu-i maşină, că-i casa prea strâmtă pentru târla de puradei proiectaţi, că nu-i barbă, că prea mare, că-i prea lată, că-i laie, că-i bălaie. 

PROŞTILOR!! Doar noi ne facem iubirile imposibile. "Cu mânuţele astea două, am creat o problemă nouă"...vorba lu' Nea' Călinescu. Nimeni altcineva! Doar noi...cu temerile noastre, fricile noastre, laşităţile noastre. Angoasele noastre, nehotărârile noastre. Nu trecutul, nu prezentul, nu viitorul...doar noi! 
Mai intru câteodată pe siteuri de socializare şi mă apucă groaza, apoi sila, apoi scârba fizică. Văd atât de multe imagini atent făurite, perfecte, că-mi vine să dau şi să fug! De la mediul ambiant - mereu în tendinţe, fie că vorbim despre locuri exotice, baruri megafrecventate sau banala baie cu capacul wc-ului ridicat - machiaj, haine şi accesorii, până la atitudine, poziţie şi comentarii...mereu inteligente, mereu adânci şi cu sensuri absconse privirii. Băi profunjilor, voi aveţi vreun habar ce spuneţi acolo? Vă spun eu: NU! Pentru că dacă aţi avea măca o moleculă de idee, fiecare generaţie următoare ar fi mai luminată, nu mai degenerată decât precedenta! 

De aceea societatea decade. De aceea viaţa devine insuportabilă. de aceea apar iubirile imposibile. Din cauza noastră. A slăbiciunilor noastre şi egoismului. A comodităţii noastre. A obişnuinţei...a doua natură a omului. O prostie. Natura omului rămâne neclintită, însă comportamentul omului se schimbă; nu există obişnuinţă. Du un vegetarian la polişi garantat că în 2 săptămâni înghite canistra de grăsime de balenă pe nerăsuflate. Apoi lasă-l singur în deşert şi va trăi o viaţă cu insecte, salcâm, tamarix şi cactus. Nu, obişnuinţa nu este un motiv.

Citeam recent un articol: Au crescut salariile faţă de anul trecut şi românii sunt mai optimişti. PROŞTILOR!
Optimismul este o stare abstractă a spiritului şi nu se bazează neapărat pe aspectele concrete ale vieţii. Realismul la fel, pesimismul la fel. Câţi oameni cu salarii de mii de lei se vaită, mai opăriţi ca cei ce-şi duc traiul cu câteva sute de lei pe lună? Am întâlnit oameni care-şi fac vacanţele în străinătate şi oameni ce nu-şi permit să meargă până la băltoaca noastră de mare. Ghici cine se vaită? Toţi!! 
Prin urmare, optimismul este o stare superioară, cumva ieşită din canoanele realului....

Era odată o poveste cu un rege care se îmbolnăveşte şi vraciul împărăţiei îi găseşte ca antidot doar purtatul cămăşii unui om fericit. Trec toţi vizirii, conţii, boierii, puii mei de feţe aristocrate pe la el şi toţi se declară nefericiţi. Pornesc soli în tot regatul, toţi oamenii  se declarau nefericiţi. Şi-apoi, un pierde-vară la marginea drumului spune: "DA, SUNT fERICIT!" "Păi atunci dă-ne cămaşa, să o ia regele pe el şi să se facă bine...tu îţi iei răsplată...jumate din împărăţie şi fata de soţie, alea -alea...mişto de tine" 
Iar vagabondul răspunde senin: "V-aş da-o cu dragă inimă, dar nu am!"

Da, o poveste proastă! Puerilă, chiar tâmpită. Dar reală. Acela e optimismul. Când găseşti o bucurie atât de mare, încât totul se estompează în jurul ei, indiferent de aspectele înconjurătoare. 

...la fel ca iubirea. Iar atunci în ireal, în sufletul tău, nimic nu e imposibil.

Dincolo de persecuţii, de frumuseţea cotropitoare a Lygiei, de crucificări şi religie, acesta este Quo vadis.



Unde mergi? Încotro te îndrepţi? Fugi şi te ascunzi, sau rămâi şi dai din coate?

luni, 10 iunie 2013

Studiu de caz

Eeeeeeeiiiiii...prea bună ziulica, dragă cititorule! Şi Hristos a înviat!
S-o gătat vacanţa, a plecat cu trenul în Franţa...amu', mintenaş la consolă că-i bai mare! Trece viaţa pe lângă mine şi nu mai consemnez nimic pentru posteritate...cum spunea cineva, "Scriem, deci existăm!". Păi dacă-i de-aşa, hai frate să existăm, că doar d-aia ne-am apărut pe planetă!


Tema pe ordinea de zi: hitul verii.

Mă rog..hiperbolizez şi eu, ca să dau bine la public. Nu-i chiar aşa, dar trecem peste.
Prin urmare, se dă melodia:



Ce e mai minunat de-atât? Inevitabil va fi bine!
Andra - voce faină, muzică şi text - Marius Moga, mare om, mare caracter, mesaj super-optimist - exact ce ne trebuia, ritm...hhmmmm....dacă ţi se repetă în creieri de prea multe ori rămâne încastrat în registrii de sistem... Fete tinere, dansuri lascive, rochii mulate, cascadorii cu sticle, veselie, vedetuţe autohtone în cameo appearance, party pe bar...d-astea de vară! Mişto, nu?
Mda...aşa ziceam şi eu.

E chiar foarte tare, ce mai la deal - la vale? Doar că nu prea pricep nimic din toată desfăşurarea asta de forţe...
Am şi eu un defect: dincolo de efectele vizuale, de culoare şibâţâială frenetică, mai ascult şi textul. Pe care, să-mi bat calul de-l înţeleg!
Refrenul zice aşa:
"Ooooooo şi vorba vine, atâta timp cat eşti cu mine, 
Inevitabil va fi bine
Ooooo şi vorba vine, nu-ţi face griji lasă pe mine, 
Inevitabil va fi bine. e."
Prin urmare, băi băiete (fiind cântată de o fată, piesa se adresează băieţilor), nu te-ngrijora...stai lânga talismanu' norocos şi nu există nici o posibilitate ca relaţia să se termine nasol. Nu tre să fii Einstein să pricepi îndemnul.

Problema e că mai urmează şi restul:
"Şi poţi să treci zâmbind prin toate, 
Lâng-o altă jumătate
Banii n-aduc fericirea, 
Dar te ajută să-ntreţii iubirea."
Deci bani să ai, că faci rost şi de jumătăţi. Nu-i una, e alta. Mare pagubă!

...iar aici mă pierd pe traseu: Ori stai cu mine şi inevitabil va fi bine (un bine comun, îl înţeleg...), ori, dacă ai bani, cauţi altă jumătate şi te-ai rezolvat. Tot inevitabil va fi bine, dacă e să recunosc drept. Doar că mai mult pentru playboy decât pentru duduie. Dar unde dispare "alături de mine" - de domniţa care-şi cântă aleanul? Ptiu, mai dă-te-n dragostea mea - vorba concurenţei, o altă megaproducţie muzicală de real succes - că mă încurc în înţelesuri!!

Oricum, ideea e că tot nu pricep ce trebuie să învăţ eu, ascultînd această ...ăăăă...colorăciune  de sezon.


luni, 20 mai 2013

Azi e zi de sărbătoare!

Îmi plac festivităţile. Distracţie, veselie, mâncare bună, băuturi alese...mi se pare şi normal! Ce nu e de plăcut? Că doar o dată pe an împlineşti frumoasa vârstă de.... (completaţi pe linia punctată), sau serbezi ziua sfântului al cărui nume îl porţi, sau e festivitatea de deschidere a semestrului de şcoală, sau...ohohoo...sunt atât de multe ocazii rare într-un an a căror trecere trebuie marcată cu un zâmbet...
Însă dincolo de asta sărbătorile internaţionale sunt de departe, cele mai tari! Ele se împart în două categorii:

1. Sărbătorile cretine la care petrecem cu artificii şi lampioane colorate pentru cele mai banale şi fireşti motive.
Adică stai niţel...Ziua Mondială a Sănătăţii. Chiar tre să taie unii o pădure ca să-ţi arunce ţie fluturaşi din avion şi să înveţi cum să te îngrijeşti? Sau Ziua Mondială Anti-Fumat. La câtă tevatură se face pe subiect, ce nevoie mai este de aşa ceva? Bagi ca Migul 2 pachete de mahoarce pe zi şi fix pe 31  mai te laşi din respect pentru societate? Şi-apoi o iei de la cap, normal, că doar s-a bifat ocazia! N-ai fumat o zi pe an. Aşa, şi? Ghici ce? Cu o floare nu se face primăvară...tot o să mori de cancer la plămâni, tot îţi miroase gura a tomberon, tot ţi se îngălbenesc dinţii ca la hepatită! La fel cum planeta va rămâne arhi-mega-poluată, cu toate cele 60 de minute pe an în care se sting luminile de Ziua Mediului - sau ceva.  
Deci pe cuvânt de cercetaş, mă mir că nu se fixează şi o zi mondială pentru respirat! Nu de alta, dar poate există persoane cărora mai trebuie să le reamintească cineva, că ele, cu căpuţşul lor, uită!

2. A doua categorie este cea a sărbătorilor ipocrite: Ziua Femeii, Ziua Iubirii, Ziua Iertării - şi altele de gen.
Aici nu mai sunt amuzat....doar scârbit. Mi-e silă de ele şi mă înspăimântă fastul cu care sunt sărbătorite, pentru că toate astea mă duce cu gândul spre o singură direcţie: Moarte. Dispariţie. Neant. Gol.

Cum dă de 14 februarie, toată planeta se inflamează cu Valentinu Cupidon, care trage la ţintă cu arcu' mai ceva ca Marcu. Brusc şi dintr-o dată, pieţele sunt invadate de diverse pluşenii şi orătănii pufoase, vânzările de lumânări parfumate ating apogeul - nu de alta, dar sunt o condiţie necesară şi suficientă pentru tradiţionala cină languroasă - şi populaţia masculină cu precădere, feminină mai ales, se întrece în declaraţii drăgăstoase care mai de care mai fistichii.
Trece Valentinu, se duce şi dragostea de suflet...dar nu disperaţi! Minteni vine Dragobeatu' autohton şi o luăm de la cap cu tot carnavalul: inimi colorate, ciucurei, zorzonei, ceşcuţe, cănuţe, floricele, lumânărele, bombonele - Trăiască Iubirea! 
Na bine..trece şi asta. Apoi? Nu mai iubim? Fiinţele pe care le-am răsfăţat (un cuvânt care se tot foloseşte în acea perioadă a anului) nu mai departe de zilele trecute, acum nu mai merită flori şi cadouri? Sau cum, că nu înţeleg? Dacă tot eşti piftie de sentimente şi gâlgâie dragostea-n tine ca şampania din sticla destupată, doar o dată pe an trebuie să faci ceva atât de special încât să fie identic cu rândul lumii? 
Se pare că da...altfel, nu pricep motivul pentru care cineva ar simţi nevoia unui Valentin/Dragobet. Iar asta înseamnă un singur lucru: oamenii nu mai ştiu să iubească.

Taxi - E timpul sa iubesti
   
 Asculta  mai multe  audio   folk

De fapt, dacă stau mai bine să mă gândesc, habar nu au ce înseamnă "a iubi". Bâtă, lemn, cizmă, tufă! Nimic, băi, da nimic! Mortua est! 

...şi uite aşa s-a născut pe 15 mai Ziua Internaţională a Familiei. Când, iar nu pricep ce trebuie să faci...presupun că activităţi în familie, sau ceva. Că dacă era Ziua Anti-Sida luptai contra sida, împărţind fundiţe roşii de prins în piept către populaţia mireană. Deci: ce spune numele, aia faci. Simplu! E ziua familiei, stai cu familia. La mintea cocoşului, ce spuneam?
Dar nu înţeleg de ce nu poţi sta lângă familie şi în restul anului. De ce, dacă ai chef de ieşit la grătar, nu o poţi face şi în oricare altă zi. Şi de ce, dacă soţia merită o floare, nu o primeşte oricând, independent de situarea în timp a momentului. 
În puii calului, că doar familia nu e ca o haină groasă de iarnă, pe care o scoţi din dulap pe viscol şi o bagi la loc când a dat soarele! Sau undiţa de care te foloseşti ocazional, când te mai apucă cheful de dat la peşte...
Şi nu, familia nu este nici o alăturare de nevoi pentru atingerea unui scop comun. Pe sistem "am casă şi vreau maşină, ai banii şi ne asociem să punem de-o şpârlă reciproc avantajoasă".
Ultima dată când verificasem, familia reprezenta o sferă. Punctul abstract unde totul se termină şi de unde începe totul, un glob de perfecţiune aflat la originea universului. O oază de linişte într-un deşert ars de soarele nemilos al nevoilor. Sau doar o picătură adimensională de lumină şi culoare, unde, prin iubire, suferinţele capătă sens şi cele cele mai neînsemnate întâmplări se aşează în decor ca piesele unui puzzle, pentru a crea tablouri nebănuite.
Familia este o stare a sufletului, este ACUM. Nu mâine, nu luna viitoare...mereu în prezent, mereu actuală. 
Şi-apoi cum poţi să spui că o serbezi o dată pe an?

În fine....cred că iar am rămas eu în urmă cu tehnologia. Văd că societatea funcţionează după alte principii. Poate unele mai moderne. Cine ştie?

P.S.: Apropo de modern.
Trebuie să punctez neapărat o chestie care m-a făcut să mă împrăştii instant de râs! Noroc că am fălcile mai elastice, că altfel le căutam cu detectorul de metale... Aşa de tare mă cutremuram, că aveam impresia că mi se deschiolează de la atâtea spasme!
Nu ştiu cum am făcut, că mi-a picat în mâini o carte - traducere moderne a Bibliei. "Asta e, se mai întâmplă. Totul evoluează" - mi-am zis. Dar nici chiar aşa...cei 12 apostoli s-au transformat în corespondentul lor actual: cei 12 miniştri! Hai, măi, las-o-ncolo...CUM MINIŞTRI?? Păi atunci, hai să fim novatori până la capăt: Dumnezeu Tatăl este Preşedinte, Iisus Hristos  - Preşedintele Senatului şi primul ministru Sf. Petru, că tot e mare şmecher pe la Poarta Raiului şi e piatra de temelie a Bisericii.
Iar Diavolul, desigur, este Opoziţia. :))