Prin amabilitatea unor prieteni, weekendul trecut m-am trezit invitat la cogeamite festival naţional de muzică folk. Drăguţ din partea lor, ce să zic? Prima zi nu m-am dus, c-apoi mai am şi eu ceva treburi gospodăreşti prin ograda proprie. Dar a doua...ce-mi zic? "Hai, frate...acum şi la pomană să fiu prost?"
Prin urmare, cu căţel şi purcel m-a înfiinţat la intrarea teatrului unde avea să se desfăşoare feriitul eveniment - seara premierilor, gala laureaţilor.
Nu mai fusesem la un concert de gen cam de când eram tânăr student. Mi-am ieşit din mână pe domeniul acesta....şi nu mi-am forţat norocul. Am stat frumuşel şi am ascultat melodii unele frumoase, altele....hmmmm...dacă s-ar putea lipi etichete pe sunet, ele ar fi printre primele selectate.
Oricum, frumos...hai să nu mai fiu cârcotaş. Sper final a concertat Nicu Alifantis, numai că atunci mă pălise o bucată de somn în moalele capului, de vedeam stele verzi. În afară de "Ce bine că eşti", nu mai sunt în stare să reproduc alte cântece.Oricum, aceasta cred că a fost şi singura care o ştiam, deci nu-i bai.
Mi s-a părut amuzant, însă, altceva. Pare-mi-se că o trupă formată din 6 membri din care unul nu venise şi altul trebuise să o tulească urgent acasă, după ce a câştigat un premiu la o categorie, a ţinut să aducă în discuţie problema Roşiei Montane. Iară cu Roşia Montană? Aproape că nu mai am loc în casă de ea...cum o dau, cum mă învâr, pac! Surpriză, ghici cine-i??
Tipic adolescentin, ce puii calului să mai zic? Nucă-n perete: Zdranga-zdranga cu talanga, mulţumim de premiu, DAR să nu uităm de Roşia Montană... Fiţi cetăţeni responsabili şi haideţi să haidem, să ieşim pe facebook şi să dăm likeuri multe-multe-multe, ca să vadă aleşii ce tari în deget suntem noi şi cât de mult ne iubim ţara. Aproape că mă trecea o lacrimă de emoţie, pe cuvânt! Dacă se mai găsea careva să intoneze şi imnul în fundal, eram cu lăcrimile înnodate în bărbie! Noroc că nu s-a găsit şi eu nu m-am făcut de râs că bartai omu' plânge ca un copil părăsit de fusta mamei.
Da, da...Ştiu lozica: Şi băieţii plâng câteodată...nu-i aşa? :))
Doar că eu nu vroiam să plâng atunci, deci...pas! Cu altă ocazie, la aceeaşi oră.
Şi dacă e să fiu sincer, mi se cam rupe de Roşia. A trecut timpul când mă imflamam de entuziasm la orice posibilitate de protest şi dădeam din mâini doar ca să mă uit util; plus că nu e visul vieţii mele să demonstrez nimic! Mai bine stau şi mă uit laTom şi Jerry decât să strig...ce? Să nu vină alţii să facă bani pe spinarea noastră? Dacă suntem atât de proşti şi nu ştim să ne valorificăm potenţialul natural, de ce m-aş pune ghimpe-n coasta ălora pe care îi duce cât de cât capul?
Vă mai aduceţi aminte de Sir Isaac Newton, cînd a ieşit şi el, ca omu, să trândăvească la iarbă verde cu gândurile împrăştiate în cele patru zări? Se-asează tacticos sub pom şi taman când ălca mai abitir pe calea relaxării, numai ce-i pică cogeamite măr fix în creştetul capului. Ce s-a întâmplat după aceea?? TRINC!!! Idee genială: beculeţele să beculească, orchestra să cânte, lumea să se veselească! S-a descoperit legea universală a gravitaţiei:
în care:
F este magnitudinea forței gravitaționale dintre cele două corpuri punctiforme,
K este un coeficient de proporționalitate numit constanta atracției universale,
m1 este masa primului corp,
m2 este masa celui de al II-lea corp,
r este distanța dintre cele două corpuri.
(pentru necunoscători)
No, pe acelaşi principiu dar la o scară mai redusă, dintr-o prostie monumentală, eu am descoperit secretul fericirii. Stăteam şi ascultam două persoane ce se certau:
"Uf!! îmi vine să-mi iau lumea în cap, mă omori cu zile! Mă terorizezi şi tu eşti atât de fericit!!"
"Nu nu, nu...MIE îmi vine să-mi iau lumea în cap, să mă duc nouă mări şi nouă ţări! TU mă terorizezi pe mine şi EU sunt cel nefericit!!"
Frate, oamenii ăştia zici că vorbesc limbi diferite, nu se înţeleg deloc! TRINC!!!!!! Idee genială!!
Secretul fericirii nu stă în bani. Când nu-i ai, le duci dorul; faci planuri peste planuri şi suferi că nu se pot îndeplini. Când îi ai, parcă niciodată nu sunt de ajuns...întotdeauna apare altceva prea scump pentru posibilităţile tale. Întotdeauna poate apărea cineva care ar vrea să-ţi dea în cap să ţi-i ia.
Secretul fericirii nu stă într-un loc de muncă. Când nu-l ai, eşti privit ca un paria, o lipitoare care suge sângele societăţii. sau în cel mai bun un pierde-vară nedemn de nimic, din moment ce nu e în stare să face ceva folositor cu timpul liber. Când îl ai, eşti mereu pe grabă, mereu în contratimp. Cu creierii în pioneze şi frecaţi mereu de şefi, mereu cu probleme, mereu cu provocări. Mereu în stres.
Secretul fericirii nu stă în soţie sau copii.familie. Cine nu-i are, şi-i doreşte; când le are, le consideră o piedică, o obligaţie. Priveşte cu jind la celibatari.
Secretul fericirii nu stă în distracţie, sex, maşini, case, haine, excursii, bogăţie şi nici măcar sărăcie. Ştiu că există clişeul acela cu bogatul fericit, dar se omite esenţialul: sărăcia nu îţi garantează fericirea. E o prostie să crezi asta din atât de multe motive, încât nu există loc în internet dacă m-aş apuca să le enumăr pe toate.
Secretul fericirii nu stă în cunoaştere....cu cât înveţi, cu atât realizezi că ştii mai puţin. Nu stă în credinţă. Nu stă în anularea voinţei, în sacrificarea dorinţei; în participarea la viaţă ca simplu spectator, fără să te implici nicăieri. Nu în vârsta copilăriei sau a maturităţii. Nu în plăcere, nu în izolare. Este ceva mult mai simplu de atât...atât de simplu şi de evident că se pierde din vedere.
Secretul fericirii este ÎNŢELEGEREA.
Sentimentul că eşti pe aceiaşi lungime de undă cu interlocutorul. Că te înţelege, că poţi comunica nu neapărat prin cuvinte.
Suntem o planetă de oameni pustii...indiferent de situaţie, fiecare în sinea lui se consideră nenorocit. Neascultat. Neînţeles. Suferind. Diferit de ceilalţi, special, dar complet asemănător. În gesturi şi comportament.
Când eram mic, mă fascinau roboţíi. Nimic neobişnuit...aşa-s copii, aşa-s toţi copii erei moderne. Dacă aş fi trăit pe vremea lui Creangă, probabil aş fi bătut ţurca peste dealuri şi la gârlă mai mult decât am făcut-o...la fel cum Copilul Universal (cum este numit Ion Creangă în literatura română) dacă ar fi trăit în vremea mea, ar fi furat cireşe şi s-ar fi dus la scăldat până la 7.30 seara, când începeau desenele animate la televizor apoi se împuşca cu roboţi de hârtie sau mai ştiu eu ce alte improvizaţii.
Mda...e frumos când eşti mic. Lumea pare atât de lipsită de probleme...necazurile se învârt doar în jurul jucăriilor preferate care se mai strică sau a chelfănelii pe care o primeşti când scoţi limba la necunoscuţi. Sau a faptului că nu eşti om mare, să ai bani şi să-ţi cumperi tu ce vrei cu ei (dulciuri şi alte jucării - în general), fără a mai cere acordul părinţilor.
Şi-apoi când anii trec şi frăgezimea minţii devine o amintire, lumea îţi pierde din strălucire. Mielului de altădată încep să-i crească corniţele...uneori se înegreşte cu totul, turbează şi împunge. Nimic nu mai este ce a fost, problemele au evoluat conform teoriei darwiniste, de la simplu la complex. De fapt, nu mai există simplu! Totul are mai multe faţete, este complicatm, mereu complicat. Din unghiul nostru de vedere, totul este aşa de greu...de dificil. Ne imaginăm, facem planuri, intuim problemele, eventualele neajunsuri, dar cu cât încercăm să limpezim situaţiile, cu cât ne zbatem mai mult, viaţa se tulbură mai mult. Lovim în nisip, ne întoarcem, ne răsucim, parăm, contrăm şi în jurul nostru apele se agită mai tare, din ce în ce mai tare.
De cele ma multe ori, noi suntem singurii care ne complicăm vieţile...prin gândurile noastre, prin sentimentele noastre. Raţional, totul este simplu. Rece, calculat. Orice problemă are rezolvare, are un răspuns. Bun sau prost? Nu poţi afla decât prin cuantificarea avantajelor şi dezavantajelor. Faci o listăă, pui în balanţă şi vezi cum se înclină...apoi tragi concluzia. Ce este mai simplu de atât?
Uneori mă gândesc dacă nu ar fi fost mai bine să fiu robot. Inteligenţă artificială...fără emoţii, fără sentimente. Doar raţiune pură. O simplă maşină de calcul a profitului şi a pierderii. Se strica o piesă? O înlocuiam fără probleme...piesele nu au amintiri. Nu simt durea. Se nasc doar pentru scopul de a sluji întregului angrenaj. Punct. Defecţiunea se îndepărtează pentru a nu afecta întreg sistemul...iar ea nu plânge, nu se vaită, nu suferă. Pur şi simplu este sau nu este. Sufletul nu îşi are rostul, la fel cum un bolovan nu are nevoie de un dans în jurul focului.
Inteligenţă artificială. Creier pozitronic. Robot. Microprocesoare, silicon, plastic şi un strat de culoare. Ce este mai simplu de atât? Cum ar fi arătat lumea dacă ar fi populată de roboţi?
Apoi am găsit ceva interesant...o teorie care exact asta afirmă: trăim un univers simulat, un matrix artificial ce se hrăneşte cu energia noastră vitală, cu sufletele noastre. Nimic nu este ce pare a fi, totul este iluzie.
...iar pentru a da randamentul constant, printre noi sunt infiltraţi oamenii fără suflet, simple programe de calculator ce copiază umanitatatea, ne ghidează şi ne ţine înlănţuiţi în ignoranţă. În suferinţă.
Cum îi putem deosebi pe unii de ceilalţi? Articolele de specialitate dau câteva indicii:
Oameni
fără suflet
Oameni cu suflet
Colecţionari de diverse nimicuri: filatelişti, machete, monede, etc
Folosesc replici din filme
Nu sunt în stare să susţină o idee în mod coerent şi apelează la
filme sau glume, sau povestesc ceva din amintiri ca să salveze situaţia
Fac paranteze la paranteze într-o convorbire fără să realizeze
importanţa subiectului de la care a pornit discuţia sau nu le pasă decât de
ei şi vor să se audă vorbind
Discută de dragul de a se auzi vorbind
Pasionaţi de fotbal, politică, emisiuni de divertisment, telenovele
şi alte emisiuni neproductive
Pasionaţi de emisiuni de ştiinţă şi filme documentare
Sunt contra oricărei idei expuse pentru că nu sunt în stare să emită o
idee proprie, dar vor să provoace o discuţie şi e mai uşor să cârcoteşti
decât să spui ceva interesant
Sunt secătuiţi de energie de către oamenii fără suflet
Preferă activităţi care satisfac imediat: petreceri, călătorii,
achiziţii în detrimentul nevoilor spirituale
Nu au idee despre viitor, sau concept de reîncarnare, sau karma. Şi
nici nu vor să înveţe despre aşa ceva
Încearcă să fie în pas cu moda şi în tendinţele actuale pentru o integrare
mai bună în societate
Le pasă prea puţin de modă
Sunt obsedaţi de imaginea lor, se uită în oglingă de câte ori au
ocazia
Nu pun mult accent pe fizic, aparent sunt neglijenţi
Se asociază în grupuri care nu promovează valori spirituale: discoteci, băuturi şi distracţie,
team-building, întâlniri pt oportunităţi de afaceri, jocuri distractive
Organizează sau participă la întâlniri pe teme spirituale
Merg în grup la biserică sau templu şi se aşteaptă să fie mântuiţi în
grup, fără să cerceteze ceva sau fără să depună prea mult efort ca să
aprofundeze religia aleasă
Realizează că mântuirea este un fenomen personal şi că mântuirea nu
se face în grup. Sunt entităţi distincte care adesea sunt marginalizate şi
oprimate de grup.
Rigizi în gândire, aderă la dogmă, cred şi nu cercetează, consideră
că au găsit echilibrul şi pacea interioară, dar nu sunt în stare să susţină
religia la care au aderat
Contestatari în probleme religioase, caută dovezi, adesea atei, pot
susţine logic religia aleasă
Sunt extrovertiţi şi superficiali
Sunt introvertiţi şi profunzi
Nu sunt capabili să cedeze sau nu ştiu să piardă
Nu sunt în stare să instaleze nici sistemul de operare în calculator,
dar apreciază jocurile
Sunt programatori de calculatoare
Exagerez, dar poate am dreptate
Cred în superstiţii (e mai uşor să simuleze că sunt oameni)
Cred în logică
Sunt frumoşi fizic şi nu au karmă, nici vieţi anterioare, nici viitoare
Karma şi păcatele vieţilor anterioare îţi pun amprenta asupra lor
Se recunosc unul pe altul, se sprijină şi se ajută, promovîndu-se în
posturi cheie.
Sunt frumoşi şi extrovertiţi, au toate atuurile să ajungă la
conducere
Sunt subapreciaţi, adesea neînţeleşi şi marginalizaţi.
Sunt eficienţi, organizaţi, buni muncitori, rigizi în gândire, săraci
în exprimare, repetitivi, predictibili, obositori
Sunt distraţi, visători, contemplativi. Îmbină logica cu intuiţia
Problema mea este că personal, mă înscriu în ambele tabere: vorbesc mult, uneori mă pierd în detalii iar rostul...hmmm...depinde de urechile ascultătorului. Colecţionez toate prostiile posibile, nu am absolut nici o idee despre viitor, urăsc discotecile, nu-s prea înnebunit cu distracţia, n-am spirit antreprenorial. Folosesc replici din filme, sar de la una la alta şi salvez momentul cu o glumă (proastă, de cele mai multe ori). Mi s-a spus că-s foarte scorţos şi mândru de capacităţile mele native, accept cu greu înfrângerea, uneori sunt repetitiv în fapte şi gândire.
De cealaltă parte, îmi plac documentarele ştiinţifice deşi în ultima vreme nu le mai văd rostul, mi se rupe de modă, mă încred în logică, sunt introvertit, distrat, adesea cu capu-n nori. O sumă de contraste.
Deci am şanse să fiu ceea ce îmi doresc, doar că nu am aflat încă. Dar cum capăt siguranţa atât de necesară? Fac o medie a criteriilor? Păi îmi cam dă cu virgulă...cel puţin în funcţie de starea în care sunt la acel moment. Sau acum.
Ar fi mai simplu să fiu artificial. Muuuuult mai simplu...dar sincer, nu cred că mi-ar plăcea asta. Frumuseţea stă în complexitate, în diversitate. Nu îmi pot imagina cum ar arăta viaţa fără un lumina unui zâmbet, fără căldura unei îmbrăţişări. Fără aroma unui sărut...
Nu ştiu altii cum sunt, pentru mine, doar în aceste clipe unice zvâcneşte viaţa. Doar când respiraţia mi se opreşte în piept şi realitatea se reduce la lumina cafenie a unei priviri, doar atunci simt că trăiesc cu adevărat. Atunci, în acele secunde perfect atemporale pot striga cu adevărat: SUNT VIU ŞI MĂ BUCUR ATÂT DE MULT!!
Cum ar arăta planeta dacă ar fi locuită de roboţi? Aşa cum arată acum: toţi suntem roboţi, în cea mai mare parte a timpului. Plini de rutină şi mecanici în gândire, croiţi asemenea după cerinţele societăţii de consum., care ne vrea inapţi emoţional. Aceleaşi gânduri, aceleaşi idealuri, aceleaşi dorinţe. Aceleaşi hobbyuri. Arătăm la fel, ne îmbrăcăm la fel, ne purtăm la fel. Rândul lumii este de bază, fie că recunoaştem sau nu.
Şi-apoi vine clipa când ne eliberăm...zburăm în colţul nostru şi devenim oameni. Mici, microscopici, dar Stăpânii întregii Lumi.
...iar în acele clipe, totul este irelevant. Doar Suntem.
M-am tot gândit...eu nu mai ştiu dacă să râd sau să plâng când mă gândesc la âara asta. O vreme mă revoltau toate prostiile...eram ca un câine în lanţ, gată să se repeadă la fiecare musculiţă care bâzâia în arealul înconjurător. Deh, ce să-i faci? Ale tinereţii valuri...credeam că pot schimba ceva, orice. Ceea ce desigur că nu se întâmpla, dar no! Poţi să te pui de-a curmezişul avântului pionieresc? Cu cântec, înainte...MARŞ!
Între timp am obosit. Se întâmplă atâtea rahaturi zilnice că am renunţat să le mai consemnez...mai cătinel, ca bătrînii; la ce să mă mai grăbesc? Nu-i normal ce se întâmplă. Da' şi eu ce să fac? Nu mai dau cu capu'-n cioturi şi încerc să le mut locul, doar le ocolesc. Slalom super-uriaş, demn de finala olimică! Plâng şi hohote de râs şi trec mai departe...
Am altă soluţie? Că acuma mai ţin şi la creierii mei. Nu-s foarte amorezat de ei, dar am auzit că mai am nevoie de ei câţiva ani; deci dacă nu-i îngrijesc eu, cine altcineva? Aşa că...sunt zen...sunt zen...hmmmmm....we all live in a yellow submarine, yellow submarine, yellow submarine.
..iar când mai îmi iţesc capul din lumea mea, nu mai dau cu barda...încerc doar să să nu râd prea tare! Totul se întâmplă la fel...aceleaşi întâmplări, aceleaşi caractere, poate oameni uşor diferiţi! Frate, e România!!! Eterna adolescentă: Totul e normal la vârsta mea! Ţara tuturor posibilităţilor. La ce să te aştepţi?? Că doar acuma nu mergi cu maidanezul la expoziţie canină şi pariezi că va câştiga titlul suprem...
...şi totuşi, nu poţi să nu te împrăştii de râs când se mai trezeşte careva că a descoperit apa caldă şi o prezintă lumii ca pe invenţia secolului. Helllooooooo...suntem în mileniul 3....încă de prin preistorie puneau cromagnionii apa în nuci de cocos la încălzit!
Dar nu...Batman, Batman! Aşa cum au făcut şi cu elevele arestate de şpagă, pentru că au strâns bani de protocol. Ceea ce nu-i legal, deci să te ţii scandal şi arătat cu degetul!
Cică ştirea durează de vreo săptămână şi încă ţine capul de afiş al jurnalelor de ştiri...cred că nici dacă se descoperea un dinozaur viu, nu ne minunam atât!
Băi, voi sunteţi în firea voastră? Când vă treziţi dimineaţa, pornesc neuronii la prima cheie? Nu-i legal...ştiu. La fel cum nu sunt legale nici fondul şcolii, banii de cadou pt ziua profesorilor, cadourile de sfârşit de ani şi toate celelalte de gen. Dar se întâmplă..Îmi pun capul că obiceiul protocolului nu este cutuma unei singure şcoli, ci tradiţia întregului sistem de învăţământ! Dacă dau o raită pe la unităţile de învăţământ în orice oraş din România, constat că bani s-au dat. Aaaa...că nu le-a zis şpagă de examen ci bani de covrigei pt profii din comisie că este şi ei oameni şi îi apucă foamea, sau bani pt că ne iubim dirigu şi hai să fim mai şmecheri ca ăia de anul trecut care i-au luat ceas de aur, deci noi îi luăm tabletă ultimul răcnet...sau că nu-l plătim pe profesor să nu ne pice în sesiune, ci îi sponsorizăm cabinetul cu diverse...asta e doar diferenţă de etichetare. Nu-i suc de portocale, e orange gius. Vai ce mişto!
Deci nu poţi să vii tu, organ al statului, şi să cazi în extazul mirării că iată ce se întâmplă...apoi să-mi bagi mie pe gât ştirea bombă. Că nu e...dacă nu e, de ce vrei cu tot dinadinsul să fie??
Asta mă enervează cel mai tare...ipocrizia. Că au dat alea bani, că nu au dat, că le-a prins, că-s vinovate, că-i şpagă, cutumă locală...treaba lor!
Dar totuşi, hai să nu ne ridicăm fustele în cap şi să ne dăm fecioare în Cartierul Roşu!
Na, că s-a făcut luna de când nu am mai prestat pe la blogosferă!
Ce să-i faci? "Famelie mare, remuneraţie mică, după buget, coane Fănică!" - vorba haimanalei autohtone.
Nu-i vorbă, că nici timp nu am mai avut....soare, cald, vacanţă, treabă...sezon de nunţi, ce să-i faci? :) Una-două şi-alte trei, să ne veselim cu ei! Casă de piatră, trăiască naşu' mare!! Îmbrobodim mireasa, pasăm buchetul purităţii la domnişoara de onoare şi dă-i cu bocetul şi dansul, c-aşa-i tradiţia :)
Foare tare ideea cu nunta asta! Te îndrăgosteşti atât de tare de o persoană încât îi juri credinţă pe viaţă. Îi stai alături la bine şi la greu, o respecţi, o împlineşti. Ce poate fi mai minunat de atât? Nu mai trăieşti pentru tine, te deschizi spre ea şi îi oferi totul. Fiecare zâmbet, fiecare lacrimă. Fericirea se dublează, tristeţea se înjumătăţeşte. O săruţi de "Noapte Bună", îi sorbi vocea moleşită de somn şi o mângâi până adoarme, doar pentru a-i asculta respiraţia regulată, îndulcită de vise...şi o îmbrăţisezi dimineaţa cu dor, ca pe prima rază de soare. Trăieşti pentru ea, respiri pentru ea şi ştii, în adâncul sufletului, că poţi răzbi prin orice de aici înainte. Priveşti viaţa de undeva de deasupra, o dimensiune superioară care nu poate fi afectată de micile neajunsuri cotidiene. Pentru că orice s-ar întţmpla, orice ţi s-ar întâmpla, orice i s-ar întâmpla, la sfârşitul zilei o vezi strălucind, o asculţi adormind, o priveşti visînd.
...şi realizezi că singura problemă reală a omului este moartea. De abia de atunci în colo nu se mai poate face nimic.
No, mişto, sau ce papucii calului ne dăm în teleguţe pe aici?
Şi-apoi vine realiatea: una se mărită cu Zidul Berlinului, alta cu un pod francez. Soţii devin Broscuţa din garaj, interfaţa inteligantă a nu ştiu cărui program mai şmecher sau păpuşa gonflabilă cumpărată pe 1 leu de la magazinul din colţ. Şi-apoi nu poţi să nu te întrebi mirat: omenirea asta mai e normală cu capul?
Nu-i vorbă, că nici eu nu cred că am toată ţigla pe casă...dar parcă nu-s chiar atât de căpiat!Cum vine asta, să te măriţi cu podul? Cică nunta s-a desfăşurat conform tradiţiei, cu rochie albă, buchet de flori şi sărut de pecetluire a legăturii.
Sunt curios cum s-o fi petrecut noaptea nunţii...ce înfăţişare de Luceafăr o fi luat ginerele :)) Dacă mai trăia Eminescu, parcă văd că îi compunea poezie şi lu' magnifica creatură:
Din sfera mea venii cu greu
Ca să-şi urmez dorinţa
Căci mucegaiu-i tatăl meu
Iar mama mea-i ţărâna.
Mda...curioşii mor repede, ştiu. Doar inocenţii trăiesc mult. Băi, şi-s câte unii esenţă tare, mai ceva ca parfumul de trandafir! Duhnesc a inocenţă ca maneliştii a parfum d-ăla meşterit în fundul garajului, de te-nţeapă la ficat când îi dai de iz.
Păi cum aşa ceva? Ce porcărie mai e şi aia, să te-nsoţeşti cu podul? Dar şi mai halucinantă e declaraţia miresei: Podul meu înţelege că eu iubesc şi alte construcţii asemănătoare, dar şi bărbaţi". Ahamm...sigur, sigur, asta zici tu. Dar pe bărbată-tu l-a întrevbat careva? C-apoi nu ştiu, zic şi eu...nu se pune că-i adulter în cazul relaţiilor extraconjugale? Ţi-ai luat podul, stăpâneşte-l cu toată familia şi înghite în sec! Atâta te-a dus capul, tragi de pe urma consecinţelor....Asta una la mână.
Pe de altă parte, din punctul de vedere al relaţiilor inter-umane: e clar că aia habar nu are ce înseamnă, ce presupune o căsătorie. E un fel de "hai să ne jucăm de-a mama şi de-a tata: tu aduci noroiul şi eu fac mâncare". Ceea ce e în regulă...pe la 2 ani. Dar să te comporţi aşa când eşti femeie în toată firea, cam lasă de dorit. Păi ce încredere să mai ai într-o creatură d-asta în caz de problemă serioasă?
Din punctul de vedere al Bisericii, căsătoria e o taină, o uniune cu Hristos. Şi duduia se şterge la fund cu ea, o ia în glumă.
Din punctul de vedere al femeii, căsătoria e un ideal. De la vârstă fragedă e îmbuibată cu rochie de mireasă şi prinţi pe cai albi. Dar în fine...concluzia e că şi visul acesta e bun de hârtie igienică.
Din punctul de vedere al statului, căsătoria e un act de comuniune. Doar că nici statul nu recunoaşte aşa ceva...conform Codului Civil, căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie. Sau mă rog, mai nou cică se acceptă termenul de "persoane", ca să se simtă toţi zăbăucii că au făcut o mare şpârlă şi îi recunoaşte lumea. Dar nu contează!!! Ideea e că femeia o vedem, dar bărbatul, persoana, omul, ia-l de unde nui! Prin urmare nu-i legal, deci e ilegal!
Dar ce să te mai faci...eventuak îi dai dreptate lui Einstein: "Două lucruri sunt infiite - universul şi prostia. Iar despre primul, nu sunt atât de sigur..."
P.S.: Aproape că subiectul e scenariu de film din categoria "glume cu proşti, pentru proşti".
Vine soacra, cum se face p-aci pe la ţară: "Maică, dar nu l-ai adus să-l vedem şi noi pe ginere...e frumos?"
Nora: "Nu se poate mamă-soacră, bărbati-miu e un pic cam ţeapăn! Nu se mişcă, săracul..."
Nu de mult am citit un articol foarte amuzant ce decreta fără putinţă de tăgadă că bărbaţii se maturizează mai greu decât femeile...cam cu 11 ani mai târziu. Astfel, creierul bărbaţilor se maturizează la 43 de ani, în timp ce al femeilor la 32. Aşa...şi ce-i cu asta?
"Opt din zece femei cred ca bărbaţii nu vor înceta niciodată să se comporte copilăreşte, la acest tip de comportament încadrînd flatulenţele, mâncatul de la fast-food la ore tarzii, jocul pe calculator, şofatul cu viteza mare, luatul în deradere al regulilor, condusul cu muzica la volum maxim, încercările de a învinge în jocurile cu copiii, tăcutul în timpul unui moment tensionat, nepriceperea de a găti ceva simplu, relateaza Medical Daily."
Tragic, să-mi trag palme! Aproape că-mi vine să plâng, dar nu mă trece.
Nu ştiu cum să spun, dar dacă există femei care pleacă urechea la tâmpenia asta, atunci 8 din 10 dudui sunt prea naive şi prea inocente ca să aibă o părere demnă de luat în seamă. De ce? Simplu: nu înţeleg ce treabă are capacitatea de a depăşi problemele cu manifestarea unor simple capricii. În plus, flatulatul când îţi vine nu ţine de maturitate, ci de educaţie. Nu cred că-ţi trebuie 43 de ani ca să pricepi că nu-i chiar frumos să turui pe dos când are chef mama lui de colon! Iar restul...hmmm...frate, dacă muşchiul meu vrea lapte de popircheliţă bălţată la 3 noaptea şi am în frigider aşa ceva, mă duc să beau. Punct. Şi fac asta la 20, la 30 şi la 80 de ani, dacă mă mai prinde careva pe planetă la vârsta aia - nu c-aş avea aşa ceva în plan...
Iar dacă am chef să-mi bag acceleraţia bolidului prin podea, mi-o bag. D-aia îmi iau carnet. Pun ce muzică vreau eu, o dau cât de tare vreau eu şi plec unde vreau eu. Probleme? Apoi, când mi-a trecut vuul nebuniei, mă întorc acasă şi-mi fac pâine prăjită la toaster - NA! Eram mai matur dacă-mi găteam cotlet de porc la grătar, tras în sos de bere?? Că nu pricep care-i faza..
Da' mă rog, poate nici nu trebuie...nu-s încă la vârsta de aur. Mai am ceva timp să mă mai înconjor de copii, afinitate fundamentată pe aceeaşi subdezvoltare mentală. Fain.
Dar de ce regretăm cu atâta aplomb copilăria? Dincolo de evidenţe, motivul cred că este unul singur: îţi permiţi să fii viu, fără teama de a fi judecat. Să trăieşti şi să te manifeşti în consecinţă fără a gestiona situaţii cu calm, după modele împământenite şi studiate într-o sală de curs arhiplină. Să ierţi mult şi repede, să te bucuri din orice. Să faci ce vrei, nu ce aşteaptă altcineva de la tine.
Iar dacă percepţia socială de presupusă imaturitate mă "condamnă" să mă înconjor de toate lucrurile astea...Hip Hip Ura!!! Ia să vedem cine e mai fericit după ce tragem linia finală!
După multă trudă şi stăruinţă, după ce cartea am dat-o gata acum vreo 16 ani, am reuşit să văd şi ecranizarea poveştii. Cea poloneză, din 2001.
Când am citit, povestea m-a impresionat. Poate doar amănuntele şocante ce au impresionat o minte tânără: scenele sângeroase, arenele cu lei şi luptele de gladiatori. Ca să spun drept, uitasem povestea. Îmi aminteam doar descrierea mirosului greţos de carne arsă ale creştinilor ţintuiţi pe cruce, arderea Romei şi un ditamai taur cu o fecioară dezbrăcată, ţintuită între coarnele lui - graţie ilustraţiei destul de elocvente de pe coperta cărţii.
Apoi, îmi mai aminteam pasajul final:
- Quo vadis Domine?
- Romam vado iterum crucifigi.
Şi cam atât.
Deci practic, tot demesul meu artistic a fost ca şi cum aş fi redescoperit America: o noutate, chiar dacă mă mai intersectasem cu el.
Însă acum am înţeles totul la un alt nivel. Dincolo de desfăşurarea acţiunii, am remarcat atmosfera. Costumele. Expresiile de pe feţele actorilor. Şi tot timpul cât a durat filmul, nu m-am putut abţine ca într-un colţ al minţii să nu compar atmosfera din Roma lui Nero cu cea a Romei din timpul lui Spartacus:
Mai mult sânge, mai multe scene explicite de sex şi nuditate, dar aceeaşi atmosferă de decădere morală îndreptată doar spre satisfacerea nevoilor instinctive: mâncare, femei şi violenţă extremă.
Iar în spatele acestor aspecte, stă o poveste de viaţă.
În legătură cu cărţile, cineva mi-a spus odată că rezistă în timp doar cele ale căror poveşti sunt mereu actuale. Făcînd abstracţie de decor, oamenii sunt neschimbaţi de la apariţie şi până în prezent. Iar oprele care vorbesc despre oameni sunt mereu actuale, tocmai pentru că şi noi suntem neschimbaţi.
Aşa este şi Quo Vadis-ul lui Henrik Sienkiewicz: o poveste despre oameni. Pe fundalul persecutării istorice a creştinilor, povestea este una despre iubire. O iubire, la prima vedere imposibilă: Marcus Vinicius, un patrician roman se îndrăgosteşte de prinţesa unui trib barbar, care mai este şi prizonieră a Romei.
În ultima vreme remarc atât de multe poveşti de iubire imposibilă...cei 2 se iubesc, DAR: au religii diferite, au poziţii sociale diferite, au vârste diferite, au etnii diferite, naţionalităţi diferite. Părinţi împotrivă, bani puţini pentru a susţine o relaţie, societate împotrivă: CE-O SĂ ZICĂ LUMEA? Gata, aici s-a pus capac: Ce-o să zică lumea? Da mi se rupe de lume!! Trăiesc în lume, dar nu cu lumea...plus că e o vorbă veche din bătrîni: "Câte bordeie atâtea obiceiuri". Este? Ce treabă are lumea? Deci..."Băi, ia gata că m-am enervat! ALINIEREA!! Şi acum să iasă în faţă care nu are loc de mine... Tu? Dă cu paf de mers, n-am nevoie! Pariu că se învârte planeta şi fără să ştiu părea ta! A...şi tu? Marş după ălalalt, că vă fugăr pe amândoi de vă ies plămânii pe urechi!!" - cam aşa tratez problemele cu lumea.
Dar iubirile imposibile sunt...şi mereu găsim vinovaţi. Societatea, Dumnezeu...care dacă aş stă să judec puţin, cred că se sparge de răs când ne vede că ne rupem capetele pentru că unii se închină cu 3 degete şi unii fac mătănii pe covoraş - şi în cele din urmă totul. Că nu-i maşină, că-i casa prea strâmtă pentru târla de puradei proiectaţi, că nu-i barbă, că prea mare, că-i prea lată, că-i laie, că-i bălaie.
PROŞTILOR!! Doar noi ne facem iubirile imposibile. "Cu mânuţele astea două, am creat o problemă nouă"...vorba lu' Nea' Călinescu. Nimeni altcineva! Doar noi...cu temerile noastre, fricile noastre, laşităţile noastre. Angoasele noastre, nehotărârile noastre. Nu trecutul, nu prezentul, nu viitorul...doar noi!
Mai intru câteodată pe siteuri de socializare şi mă apucă groaza, apoi sila, apoi scârba fizică. Văd atât de multe imagini atent făurite, perfecte, că-mi vine să dau şi să fug! De la mediul ambiant - mereu în tendinţe, fie că vorbim despre locuri exotice, baruri megafrecventate sau banala baie cu capacul wc-ului ridicat - machiaj, haine şi accesorii, până la atitudine, poziţie şi comentarii...mereu inteligente, mereu adânci şi cu sensuri absconse privirii. Băi profunjilor, voi aveţi vreun habar ce spuneţi acolo? Vă spun eu: NU! Pentru că dacă aţi avea măca o moleculă de idee, fiecare generaţie următoare ar fi mai luminată, nu mai degenerată decât precedenta!
De aceea societatea decade. De aceea viaţa devine insuportabilă. de aceea apar iubirile imposibile. Din cauza noastră. A slăbiciunilor noastre şi egoismului. A comodităţii noastre. A obişnuinţei...a doua natură a omului. O prostie. Natura omului rămâne neclintită, însă comportamentul omului se schimbă; nu există obişnuinţă. Du un vegetarian la polişi garantat că în 2 săptămâni înghite canistra de grăsime de balenă pe nerăsuflate. Apoi lasă-l singur în deşert şi va trăi o viaţă cu insecte, salcâm, tamarix şi cactus. Nu, obişnuinţa nu este un motiv.
Citeam recent un articol: Au crescut salariile faţă de anul trecut şi românii sunt mai optimişti. PROŞTILOR!
Optimismul este o stare abstractă a spiritului şi nu se bazează neapărat pe aspectele concrete ale vieţii. Realismul la fel, pesimismul la fel. Câţi oameni cu salarii de mii de lei se vaită, mai opăriţi ca cei ce-şi duc traiul cu câteva sute de lei pe lună? Am întâlnit oameni care-şi fac vacanţele în străinătate şi oameni ce nu-şi permit să meargă până la băltoaca noastră de mare. Ghici cine se vaită? Toţi!!
Prin urmare, optimismul este o stare superioară, cumva ieşită din canoanele realului....
Era odată o poveste cu un rege care se îmbolnăveşte şi vraciul împărăţiei îi găseşte ca antidot doar purtatul cămăşii unui om fericit. Trec toţi vizirii, conţii, boierii, puii mei de feţe aristocrate pe la el şi toţi se declară nefericiţi. Pornesc soli în tot regatul, toţi oamenii se declarau nefericiţi. Şi-apoi, un pierde-vară la marginea drumului spune: "DA, SUNT fERICIT!" "Păi atunci dă-ne cămaşa, să o ia regele pe el şi să se facă bine...tu îţi iei răsplată...jumate din împărăţie şi fata de soţie, alea -alea...mişto de tine"
Iar vagabondul răspunde senin: "V-aş da-o cu dragă inimă, dar nu am!"
Da, o poveste proastă! Puerilă, chiar tâmpită. Dar reală. Acela e optimismul. Când găseşti o bucurie atât de mare, încât totul se estompează în jurul ei, indiferent de aspectele înconjurătoare.
...la fel ca iubirea. Iar atunci în ireal, în sufletul tău, nimic nu e imposibil.
Dincolo de persecuţii, de frumuseţea cotropitoare a Lygiei, de crucificări şi religie, acesta este Quo vadis.
Unde mergi? Încotro te îndrepţi? Fugi şi te ascunzi, sau rămâi şi dai din coate?
Eeeeeeeiiiiii...prea bună ziulica, dragă cititorule! Şi Hristos a înviat!
S-o gătat vacanţa, a plecat cu trenul în Franţa...amu', mintenaş la consolă că-i bai mare! Trece viaţa pe lângă mine şi nu mai consemnez nimic pentru posteritate...cum spunea cineva, "Scriem, deci existăm!". Păi dacă-i de-aşa, hai frate să existăm, că doar d-aia ne-am apărut pe planetă!
Tema pe ordinea de zi: hitul verii.
Mă rog..hiperbolizez şi eu, ca să dau bine la public. Nu-i chiar aşa, dar trecem peste.
Prin urmare, se dă melodia:
Ce e mai minunat de-atât? Inevitabil va fi bine!
Andra - voce faină, muzică şi text - Marius Moga, mare om, mare caracter, mesaj super-optimist - exact ce ne trebuia, ritm...hhmmmm....dacă ţi se repetă în creieri de prea multe ori rămâne încastrat în registrii de sistem... Fete tinere, dansuri lascive, rochii mulate, cascadorii cu sticle, veselie, vedetuţe autohtone în cameo appearance, party pe bar...d-astea de vară! Mişto, nu?
Mda...aşa ziceam şi eu.
E chiar foarte tare, ce mai la deal - la vale? Doar că nu prea pricep nimic din toată desfăşurarea asta de forţe...
Am şi eu un defect: dincolo de efectele vizuale, de culoare şibâţâială frenetică, mai ascult şi textul. Pe care, să-mi bat calul de-l înţeleg!
Refrenul zice aşa:
"Ooooooo şi vorba vine, atâta timp cat eşti cu mine,
Inevitabil va fi bine
Ooooo şi vorba vine, nu-ţi face griji lasă pe mine,
Inevitabil va fi bine. e."
Prin urmare, băi băiete (fiind cântată de o fată, piesa se adresează băieţilor), nu te-ngrijora...stai lânga talismanu' norocos şi nu există nici o posibilitate ca relaţia să se termine nasol. Nu tre să fii Einstein să pricepi îndemnul.
Problema e că mai urmează şi restul:
"Şi poţi să treci zâmbind prin toate,
Lâng-o altă jumătate
Banii n-aduc fericirea,
Dar te ajută să-ntreţii iubirea."
Deci bani să ai, că faci rost şi de jumătăţi. Nu-i una, e alta. Mare pagubă!
...iar aici mă pierd pe traseu: Ori stai cu mine şi inevitabil va fi bine (un bine comun, îl înţeleg...), ori, dacă ai bani, cauţi altă jumătate şi te-ai rezolvat. Tot inevitabil va fi bine, dacă e să recunosc drept. Doar că mai mult pentru playboy decât pentru duduie. Dar unde dispare "alături de mine" - de domniţa care-şi cântă aleanul? Ptiu, mai dă-te-n dragostea mea - vorba concurenţei, o altă megaproducţie muzicală de real succes - că mă încurc în înţelesuri!!
Oricum, ideea e că tot nu pricep ce trebuie să învăţ eu, ascultînd această ...ăăăă...colorăciune de sezon.
Îmi plac festivităţile. Distracţie, veselie, mâncare bună, băuturi alese...mi se pare şi normal! Ce nu e de plăcut? Că doar o dată pe an împlineşti frumoasa vârstă de.... (completaţi pe linia punctată), sau serbezi ziua sfântului al cărui nume îl porţi, sau e festivitatea de deschidere a semestrului de şcoală, sau...ohohoo...sunt atât de multe ocazii rare într-un an a căror trecere trebuie marcată cu un zâmbet...
Însă dincolo de asta sărbătorile internaţionale sunt de departe, cele mai tari! Ele se împart în două categorii:
1. Sărbătorile cretine la care petrecem cu artificii şi lampioane colorate pentru cele mai banale şi fireşti motive.
Adică stai niţel...Ziua Mondială a Sănătăţii. Chiar tre să taie unii o pădure ca să-ţi arunce ţie fluturaşi din avion şi să înveţi cum să te îngrijeşti? Sau Ziua Mondială Anti-Fumat. La câtă tevatură se face pe subiect, ce nevoie mai este de aşa ceva? Bagi ca Migul 2 pachete de mahoarce pe zi şi fix pe 31 mai te laşi din respect pentru societate? Şi-apoi o iei de la cap, normal, că doar s-a bifat ocazia! N-ai fumat o zi pe an. Aşa, şi? Ghici ce? Cu o floare nu se face primăvară...tot o să mori de cancer la plămâni, tot îţi miroase gura a tomberon, tot ţi se îngălbenesc dinţii ca la hepatită! La fel cum planeta va rămâne arhi-mega-poluată, cu toate cele 60 de minute pe an în care se sting luminile de Ziua Mediului - sau ceva.
Deci pe cuvânt de cercetaş, mă mir că nu se fixează şi o zi mondială pentru respirat! Nu de alta, dar poate există persoane cărora mai trebuie să le reamintească cineva, că ele, cu căpuţşul lor, uită!
2. A doua categorie este cea a sărbătorilor ipocrite: Ziua Femeii, Ziua Iubirii, Ziua Iertării - şi altele de gen.
Aici nu mai sunt amuzat....doar scârbit. Mi-e silă de ele şi mă înspăimântă fastul cu care sunt sărbătorite, pentru că toate astea mă duce cu gândul spre o singură direcţie: Moarte. Dispariţie. Neant. Gol.
Cum dă de 14 februarie, toată planeta se inflamează cu Valentinu Cupidon, care trage la ţintă cu arcu' mai ceva ca Marcu. Brusc şi dintr-o dată, pieţele sunt invadate de diverse pluşenii şi orătănii pufoase, vânzările de lumânări parfumate ating apogeul - nu de alta, dar sunt o condiţie necesară şi suficientă pentru tradiţionala cină languroasă - şi populaţia masculină cu precădere, feminină mai ales, se întrece în declaraţii drăgăstoase care mai de care mai fistichii.
Trece Valentinu, se duce şi dragostea de suflet...dar nu disperaţi! Minteni vine Dragobeatu' autohton şi o luăm de la cap cu tot carnavalul: inimi colorate, ciucurei, zorzonei, ceşcuţe, cănuţe, floricele, lumânărele, bombonele - Trăiască Iubirea!
Na bine..trece şi asta. Apoi? Nu mai iubim? Fiinţele pe care le-am răsfăţat (un cuvânt care se tot foloseşte în acea perioadă a anului) nu mai departe de zilele trecute, acum nu mai merită flori şi cadouri? Sau cum, că nu înţeleg? Dacă tot eşti piftie de sentimente şi gâlgâie dragostea-n tine ca şampania din sticla destupată, doar o dată pe an trebuie să faci ceva atât de special încât să fie identic cu rândul lumii?
Se pare că da...altfel, nu pricep motivul pentru care cineva ar simţi nevoia unui Valentin/Dragobet. Iar asta înseamnă un singur lucru: oamenii nu mai ştiu să iubească.
De fapt, dacă stau mai bine să mă gândesc, habar nu au ce înseamnă "a iubi". Bâtă, lemn, cizmă, tufă! Nimic, băi, da nimic! Mortua est!
...şi uite aşa s-a născut pe 15 mai Ziua Internaţională a Familiei. Când, iar nu pricep ce trebuie să faci...presupun că activităţi în familie, sau ceva. Că dacă era Ziua Anti-Sida luptai contra sida, împărţind fundiţe roşii de prins în piept către populaţia mireană. Deci: ce spune numele, aia faci. Simplu! E ziua familiei, stai cu familia. La mintea cocoşului, ce spuneam?
Dar nu înţeleg de ce nu poţi sta lângă familie şi în restul anului. De ce, dacă ai chef de ieşit la grătar, nu o poţi face şi în oricare altă zi. Şi de ce, dacă soţia merită o floare, nu o primeşte oricând, independent de situarea în timp a momentului.
În puii calului, că doar familia nu e ca o haină groasă de iarnă, pe care o scoţi din dulap pe viscol şi o bagi la loc când a dat soarele! Sau undiţa de care te foloseşti ocazional, când te mai apucă cheful de dat la peşte...
Şi nu, familia nu este nici o alăturare de nevoi pentru atingerea unui scop comun. Pe sistem "am casă şi vreau maşină, ai banii şi ne asociem să punem de-o şpârlă reciproc avantajoasă".
Ultima dată când verificasem, familia reprezenta o sferă. Punctul abstract unde totul se termină şi de unde începe totul, un glob de perfecţiune aflat la originea universului. O oază de linişte într-un deşert ars de soarele nemilos al nevoilor. Sau doar o picătură adimensională de lumină şi culoare, unde, prin iubire, suferinţele capătă sens şi cele cele mai neînsemnate întâmplări se aşează în decor ca piesele unui puzzle, pentru a crea tablouri nebănuite.
Familia este o stare a sufletului, este ACUM. Nu mâine, nu luna viitoare...mereu în prezent, mereu actuală.
Şi-apoi cum poţi să spui că o serbezi o dată pe an?
În fine....cred că iar am rămas eu în urmă cu tehnologia. Văd că societatea funcţionează după alte principii. Poate unele mai moderne. Cine ştie?
P.S.: Apropo de modern.
Trebuie să punctez neapărat o chestie care m-a făcut să mă împrăştii instant de râs! Noroc că am fălcile mai elastice, că altfel le căutam cu detectorul de metale... Aşa de tare mă cutremuram, că aveam impresia că mi se deschiolează de la atâtea spasme!
Nu ştiu cum am făcut, că mi-a picat în mâini o carte - traducere moderne a Bibliei. "Asta e, se mai întâmplă. Totul evoluează" - mi-am zis. Dar nici chiar aşa...cei 12 apostoli s-au transformat în corespondentul lor actual: cei 12 miniştri! Hai, măi, las-o-ncolo...CUM MINIŞTRI?? Păi atunci, hai să fim novatori până la capăt: Dumnezeu Tatăl este Preşedinte, Iisus Hristos - Preşedintele Senatului şi primul ministru Sf. Petru, că tot e mare şmecher pe la Poarta Raiului şi e piatra de temelie a Bisericii.
Iar Diavolul, desigur, este Opoziţia. :))
A trecut nebunia de 1 Mai şi minivacanţa de Paşte; s-a încheiat şi Săptămâna Luminată.
Acum este mai linişte şi îmi pot auzi tăcerea gândurilor în toate formele ei: nerăbdătoare, plictisită, învolburată ca o cascadă, fierbinte ca soarele deşertului sau rece ca un bulgăre de zăpadă.
...iar când faptele s-au sedimentat iar oceanul întâmplărilor cotidiene s-a mai limpezit, în urmă rămâne o senzaţie înspăimântătoare de decădere socială şi gol spiritual. O pierdere.
Când este înţepată de o viespe, bovina reacţionează promp. Scutură din cap, dă din copite, se zvorcoleşte din toate încheieturile şi o rupe la fugă. Nu contează unde, nu există destinaţie. Doar nevoia de a lăsa în urmă durerea, dorinţa de a se retrage în tihna rumegăarei apatice de dinaintea momentului fatidic. Primul instinct, prima senzaţie. Apare stimulul, se naşte acţiunea. Raţiunea încă nu şi-a făcut apariţia.
1 Mai. Toată lumea la mare!!!
Grătărele sfârâind, râuri de băutură, munţi de carne. Plaje aglomerate, muzică în difuzoare, dansuri destrăbălate, bălţi de vomă alcoolică, ochi drogaţi de nesomn şi minţi înceţoşate. Trupuri deşucheate-n lumina dimineţii, dureri de cap, icnete şi mirosuri acre de sudoare stătută. Munţi de gunoaie.
Discoteci pline, urlete asurzitoare, aplauze furtunoase. Dansuri unduitoare, trupuri lucitoare, frenezie maximă, distracţie frate! Nu contează pentru ce, nu contează pentru cine! Este 1 Mai, acum începe şi se sfârşeşte totul! "Mâine" nu există, important este doar momentul prezent.
Apare stimulul, se naşte acţiunea.
La fel ca acum un an, ca acum 5 ani...şi totuşi, nu exact la fel.
Acum o sută de ani, Mihail Sadoveanu spunea că odată cu inventarea automobilului, omenirea a mai pierdut un strop din frumuseţea vieţii.
Astăzi, Timpul costă bani, iar viteza este totul. Ziua nu mai curge cu secunda, ci în salturi de ordinul orelor. Iar miracolul vieţii se întâmplă într-o clipă...în această clipă.
...sau în fiecare zâmbet care îţi luminează chipul.
În tine.
Nu trebuie decât să deschizi ochii şi să priveşti la creşterea unei pietre.
Preumblîndu-mă prin mediul virtual mai ceva ca Vodă prin lobodă, am găsit un articol cel puţin inspiraţional: Cele 10 reguli ale fericirii. Deja aveam ochii şi urechile girofar. Vreau, vreau!!! Soare, mare, suc cu umbreluţă!! Cine nu ar vrea să fie fericit? Barman, adă la băiatu' un ţap de fericire!!!! Colo terorica...ta-ta...and do the harlem shake! Aicea terorica..ta-ta...and do the harlem shake!
Spuneţi voi, nu-i drăguţ? Mie aproape că-mi vine să plâng de emoţie, dar nu mă prea ajută ochii; mai ales că-s nişte chestii de bază, simple porniri de bun simţ. Adică, hey! Aproape că le faci din instinct, nu trebuie să vină Expertul lu' Peşte şi mare antrenor de succesuri ca să-ţi spună: "Băi, fraiere! Deci uită-te-n ochii mei, cu atenţia mai maximă ca Minodora!! Când eştu tu, aşa, mai mop cu moralul, obială prntru şters mâinile tractoriştilor pline de vaselină, când stai în colţul tău cu ochii înlăcrimaţi şi buza tremurînd a neputinţă, iată ce trebuie să faci:..."
Iar tu, de colo: "Na, că m-o pălit norocul! Taman când mă consideram oaia cea mai pierdută prin hăţişurile civilizaţiei şi picul de abstract rătăcit în meandrele concretului, soarele a răsărit şi pe strada mea. Chiar vroiam să zburd pe câmpii cu urechile clămpănind în vânt, dar nu aveam habar cum să-ncep..Bagă, domnul Geo, că eu iau poziţia! Pe locuri, fiţi gata, START!"
01. "Savurează micile momente"
02. "Nu te mai compara"
03. "Uită de bani şi putere"
04. "Stabileşte scopuri şi munceşte pentru a le atinge"
05. "Ia iniţiativa la birou"
06. "Fă-ţi prieteni şi preţuieşte-ţi familia"
07. "Fă sport în aer liber"
08. "Vezi partea plină a pahaurlui...întotdeauna"
09. "Mulţumeşte din suflet"
10. "Fă cadouri, multe cadouri"
Ei, e greu? V-ar fi dat prin cap aşa ceva?
Eu n-am fire-n cap de câte ori am auzit chestiile asta! Cum e vreunul care vrea să se dea mai cult în cap şi lovit de porniri sensibile, numa ce zbolozeşte din rărunchi refrenul: "Trăieşte clipa!". Şi-apoi ba îl găseşti lipit de vreun parapet cu tot cu motor, sau behăind la lună cu ochii injectaţi de alcool sau alte bălării halucinogene. Şi-apoi încep campaniile de sensibilizare a populaţiei...iar restul e istorie.
Problema este că toţi le-am auzit, dar foarte puţin am şi ascultat ce am auzit. Iar dincolo de asta, am uitat să trăim - pentru noi şi pentru cei din jur. Avem atât de multe lucruri, dar pierdem din ce în ce mai multe; ne pierdem pe noi.
Să savurezi micile momente a devenit un lux. Sau este o atât de mare obişnuinţă grăbită, că nici nu le mai bagi în seamă.
Mă uit uneori pe stradă...un caleidoscop de oameni şi trăiri, suferinţe şi zâmbete. Unii merg cu capul sus, alţii cu umerii plecaţi, învinşi. Dar când îi saluţi, te salută înapoi şi zâmbesc - poate pentru că realizează că nu sunt chiar atât de singuri. În unele momente, chiar şi o strângere de mână poate face diferenţa între viaţă şi moarte, moartea spiritului.
Apoi străzile sunt inundate de alte persoane, mult mai tinere. Fără griji, râd, glumesc, cântă cu gura până la urechi. Vorbesc la telefon, ascultă muzică. Se ceartă, fluieră câte o bunăciune mai dezgolită, povestesc ultimul meci. Dar mereu cu ochii la telefon, mereu cu căştile-n urechi. Mereu atenţi la o dimensiune virtuală care îi leagă dincolo de ecranele tactile şi le îngrădesc sufletul..
No, acum mă întreb: care-s mai fericiţi?
Părerea mea este că primii. Cei împovăraţi de timp şi amintiri, zâmbitori sau cu lacrimi în ochi. Ei ştiu mai întâi de toate, să se bucure de micile momente. De un copil care se joacă, de un şut într-o minge, de o mângâiere. Sau de o floare. Poate şi de aceea tot privim în urmă cu regret, pentru că "pe vremea bunicilor, viaţa era mai frumoasă". Nu, nu era neapărat mai frumoasă şi nici mai uşoară. Dar, era mai sănătoasă pentru minte, pentru trup şi pentru suflet.
Când vroiai să vorbeşti cu vecinul, îl strigai; nu-i dădeai bip. Creşteai animale pe câmp, nu dintr-un fotoliu aşezat în faţa calculatorului. Vedeai florile în iarbă, nu în prezentări powerpoint. Iar dacă îţi era sete, scoteai apă din fântână, nu desfăceai doza de cola. Da, ştiu...nimic din toate astea nu te conectează cu capătul planetei şi nu te bipăie de likeuri şi saluri şablonate, dar mustesc de viaţă, nu de impulsuri electronice.
Acum, nu înţelegeţi că dacă aruncăm mobilul şi ne ştergem emailul brusc suntem mai fericiţi. Nu e vorba de asta, ele sunt doar simple mijloace şi nu scopuri în sine. Au fost create pentru a ne ajuta să trăim, nu pentru a trăi pentru ele.
Eu mă refeream la legăturile care se creau atunci între noi şi cele care se crează acum. La căldura unei îmbrăţişări reale
Mihaela Runceanu - Fericirea are chipul tău
....şi cea a unui emoticon pe monitor.
La darurile de atunci şi cele de acum. La orele pe care le petreceai pentru a împacheta un "Nu te supăra frate", la noroiul în care te adânceai pân' la glezne când fugeai în grădină să culegi o floare după ploaie şi la secundele de acum, când dai un click şi ai rezolvat datoria. Selectezi felicitarea, copiezi mesajul, "send to all" şi gata.
Dincolo de toate, mă refer la alegerile oamenilor. La opulenţa pe care o afişează şi la goliciunea reală din vieţile lor. La neputinţa de a mai iubi. La absenţă.
Reţeta fericirii...este atât de simplă, şi totuşi atât de complicată. Atât de aproape, dar atât de departe. Cum spunea un mare clasic în viaţă: Eşti ceea ce dăruieşti, nu ceea ce ai.
Iar dacă reuşeşti să înţelegi asta, restul e uşor. Practic irelevant.
Atâta că noi am pierdut simplitatea vieţii. Nu mai ştim să ne bucurăm de ea. Suntem supuşi dezvoltării continue, împinşi de la spate de un val al progresului care ne înghite pe zi ce trece. Comparaţia este sufletul comerţului, concurenţa, secretul succesului. Familia a devenit un accesoriu, cadourile s-au transformat în obligaţii, mulţumirea - o naivitate. Trăim virtual în realitate şi ne creăm o viaţă reală în dimensiunea virtuală.
Şi atunci, cine mai este fericit?
"Eşti ceea ce dăruieşti". "Sensul vieţii nu este într-o împlinire personală, ci în cel de lângă tine."
