Quo vadis?

După multă trudă şi stăruinţă, după ce cartea am dat-o gata acum vreo 16 ani, am reuşit să văd şi ecranizarea poveştii. Cea poloneză, din 2001.

Când am citit, povestea m-a impresionat. Poate doar amănuntele şocante ce au impresionat o minte tânără: scenele sângeroase, arenele cu lei şi luptele de gladiatori. Ca să spun drept, uitasem povestea. Îmi aminteam doar descrierea mirosului greţos de carne arsă ale creştinilor ţintuiţi pe cruce, arderea Romei şi un ditamai taur cu o fecioară dezbrăcată, ţintuită între coarnele lui - graţie ilustraţiei destul de elocvente de pe coperta cărţii. 

Apoi, îmi mai aminteam pasajul final: 

- Quo vadis Domine?

- Romam vado iterum crucifigi.

Şi cam atât. 

Deci practic,  tot demesul meu artistic a fost ca şi cum aş fi redescoperit America: o noutate, chiar dacă mă mai intersectasem cu el.

Însă acum am înţeles totul la un alt nivel. Dincolo de desfăşurarea acţiunii, am remarcat atmosfera. Costumele. Expresiile de pe feţele actorilor. Şi tot timpul cât a durat filmul, nu m-am putut abţine ca într-un colţ al minţii să nu compar atmosfera din Roma lui Nero cu cea a Romei din timpul lui Spartacus:

Mai mult sânge, mai multe scene explicite de sex şi nuditate, dar aceeaşi atmosferă de decădere morală îndreptată doar spre satisfacerea nevoilor instinctive: mâncare, femei şi violenţă extremă. 

Iar în spatele acestor aspecte, stă o poveste de viaţă. 

În legătură cu cărţile, cineva mi-a spus odată că rezistă în timp doar cele ale căror poveşti sunt mereu actuale. Făcînd abstracţie de decor, oamenii sunt neschimbaţi de la apariţie şi până în prezent. Iar oprele care vorbesc despre oameni sunt mereu actuale, tocmai pentru că şi noi suntem neschimbaţi.

Aşa este şi Quo Vadis-ul lui Henrik Sienkiewicz: o poveste despre oameni. Pe fundalul persecutării istorice a creştinilor, povestea este una despre iubire. O iubire, la prima vedere imposibilă: Marcus Vinicius, un patrician roman se îndrăgosteşte de prinţesa unui trib barbar, care mai este şi prizonieră a Romei.  

În ultima vreme remarc atât de multe poveşti de iubire imposibilă...cei 2 se iubesc, DAR: au religii diferite, au poziţii sociale diferite, au vârste diferite, au etnii diferite, naţionalităţi diferite. Părinţi împotrivă, bani puţini pentru a susţine o relaţie, societate împotrivă: CE-O SĂ ZICĂ LUMEA? Gata, aici s-a pus capac: Ce-o să zică lumea? Da mi se rupe de lume!! Trăiesc în lume, dar nu cu lumea...plus că e o vorbă veche din bătrîni: "Câte bordeie atâtea obiceiuri". Este? Ce treabă are lumea? Deci..."Băi, ia gata că m-am enervat! ALINIEREA!! Şi acum să iasă în faţă care nu are loc de mine... Tu? Dă cu paf de mers, n-am nevoie! Pariu că se învârte planeta şi fără să ştiu părea ta! A...şi tu? Marş după ălalalt, că vă fugăr pe amândoi de vă ies plămânii pe urechi!!" - cam aşa tratez problemele cu lumea. 

Dar iubirile imposibile sunt...şi mereu găsim vinovaţi. Societatea, Dumnezeu...care dacă aş stă să judec puţin, cred că se sparge de răs când ne vede că ne rupem capetele pentru că unii se închină cu 3 degete şi unii fac mătănii pe covoraş - şi în cele din urmă totul. Că nu-i maşină, că-i casa prea strâmtă pentru târla de puradei proiectaţi, că nu-i barbă, că prea mare, că-i prea lată, că-i laie, că-i bălaie. 

PROŞTILOR!! Doar noi ne facem iubirile imposibile. "Cu mânuţele astea două, am creat o problemă nouă"...vorba lu' Nea' Călinescu. Nimeni altcineva! Doar noi...cu temerile noastre, fricile noastre, laşităţile noastre. Angoasele noastre, nehotărârile noastre. Nu trecutul, nu prezentul, nu viitorul...doar noi! 

Mai intru câteodată pe siteuri de socializare şi mă apucă groaza, apoi sila, apoi scârba fizică. Văd atât de multe imagini atent făurite, perfecte, că-mi vine să dau şi să fug! De la mediul ambiant - mereu în tendinţe, fie că vorbim despre locuri exotice, baruri megafrecventate sau banala baie cu capacul wc-ului ridicat - machiaj, haine şi accesorii, până la atitudine, poziţie şi comentarii...mereu inteligente, mereu adânci şi cu sensuri absconse privirii. Băi profunjilor, voi aveţi vreun habar ce spuneţi acolo? Vă spun eu: NU! Pentru că dacă aţi avea măca o moleculă de idee, fiecare generaţie următoare ar fi mai luminată, nu mai degenerată decât precedenta! 

De aceea societatea decade. De aceea viaţa devine insuportabilă. de aceea apar iubirile imposibile. Din cauza noastră. A slăbiciunilor noastre şi egoismului. A comodităţii noastre. A obişnuinţei...a doua natură a omului. O prostie. Natura omului rămâne neclintită, însă comportamentul omului se schimbă; nu există obişnuinţă. Du un vegetarian la polişi garantat că în 2 săptămâni înghite canistra de grăsime de balenă pe nerăsuflate. Apoi lasă-l singur în deşert şi va trăi o viaţă cu insecte, salcâm, tamarix şi cactus. Nu, obişnuinţa nu este un motiv.

Citeam recent un articol: Au crescut salariile faţă de anul trecut şi românii sunt mai optimişti. PROŞTILOR!

Optimismul este o stare abstractă a spiritului şi nu se bazează neapărat pe aspectele concrete ale vieţii. Realismul la fel, pesimismul la fel. Câţi oameni cu salarii de mii de lei se vaită, mai opăriţi ca cei ce-şi duc traiul cu câteva sute de lei pe lună? Am întâlnit oameni care-şi fac vacanţele în străinătate şi oameni ce nu-şi permit să meargă până la băltoaca noastră de mare. Ghici cine se vaită? Toţi!! 

Prin urmare, optimismul este o stare superioară, cumva ieşită din canoanele realului....

Era odată o poveste cu un rege care se îmbolnăveşte şi vraciul împărăţiei îi găseşte ca antidot doar purtatul cămăşii unui om fericit. Trec toţi vizirii, conţii, boierii, puii mei de feţe aristocrate pe la el şi toţi se declară nefericiţi. Pornesc soli în tot regatul, toţi oamenii  se declarau nefericiţi. Şi-apoi, un pierde-vară la marginea drumului spune: "DA, SUNT fERICIT!" "Păi atunci dă-ne cămaşa, să o ia regele pe el şi să se facă bine...tu îţi iei răsplată...jumate din împărăţie şi fata de soţie, alea -alea...mişto de tine" 

Iar vagabondul răspunde senin: "V-aş da-o cu dragă inimă, dar nu am!"

Da, o poveste proastă! Puerilă, chiar tâmpită. Dar reală. Acela e optimismul. Când găseşti o bucurie atât de mare, încât totul se estompează în jurul ei, indiferent de aspectele înconjurătoare. 

...la fel ca iubirea. Iar atunci în ireal, în sufletul tău, nimic nu e imposibil.

Dincolo de persecuţii, de frumuseţea cotropitoare a Lygiei, de crucificări şi religie, acesta este Quo vadis.

Unde mergi? Încotro te îndrepţi? Fugi şi te ascunzi, sau rămâi şi dai din coate?

Studiu de caz

Eeeeeeeiiiiii...prea bună ziulica, dragă cititorule! Şi Hristos a înviat!

S-o gătat vacanţa, a plecat cu trenul în Franţa...amu', mintenaş la consolă că-i bai mare! Trece viaţa pe lângă mine şi nu mai consemnez nimic pentru posteritate...cum spunea cineva, "Scriem, deci existăm!". Păi dacă-i de-aşa, hai frate să existăm, că doar d-aia ne-am apărut pe planetă!

Tema pe ordinea de zi: hitul verii.

Mă rog..hiperbolizez şi eu, ca să dau bine la public. Nu-i chiar aşa, dar trecem peste.

Prin urmare, se dă melodia:

Ce e mai minunat de-atât? Inevitabil va fi bine!

Andra - voce faină, muzică şi text - Marius Moga, mare om, mare caracter, mesaj super-optimist - exact ce ne trebuia, ritm...hhmmmm....dacă ţi se repetă în creieri de prea multe ori rămâne încastrat în registrii de sistem... Fete tinere, dansuri lascive, rochii mulate, cascadorii cu sticle, veselie, vedetuţe autohtone în cameo appearance, party pe bar...d-astea de vară! Mişto, nu?

Mda...aşa ziceam şi eu.

E chiar foarte tare, ce mai la deal - la vale? Doar că nu prea pricep nimic din toată desfăşurarea asta de forţe...

Am şi eu un defect: dincolo de efectele vizuale, de culoare şibâţâială frenetică, mai ascult şi textul. Pe care, să-mi bat calul de-l înţeleg!

Refrenul zice aşa:

"Ooooooo şi vorba vine, atâta timp cat eşti cu mine, 

Inevitabil va fi bine

Ooooo şi vorba vine, nu-ţi face griji lasă pe mine, 

Inevitabil va fi bine. e."

Prin urmare, băi băiete (fiind cântată de o fată, piesa se adresează băieţilor), nu te-ngrijora...stai lânga talismanu' norocos şi nu există nici o posibilitate ca relaţia să se termine nasol. Nu tre să fii Einstein să pricepi îndemnul.

Problema e că mai urmează şi restul:

"Şi poţi să treci zâmbind prin toate, 

Lâng-o altă jumătate

Banii n-aduc fericirea, 

Dar te ajută să-ntreţii iubirea."

Deci bani să ai, că faci rost şi de jumătăţi. Nu-i una, e alta. Mare pagubă!

...iar aici mă pierd pe traseu: Ori stai cu mine şi inevitabil va fi bine (un bine comun, îl înţeleg...), ori, dacă ai bani, cauţi altă jumătate şi te-ai rezolvat. Tot inevitabil va fi bine, dacă e să recunosc drept. Doar că mai mult pentru playboy decât pentru duduie. Dar unde dispare "alături de mine" - de domniţa care-şi cântă aleanul? Ptiu, mai dă-te-n dragostea mea - vorba concurenţei, o altă megaproducţie muzicală de real succes - că mă încurc în înţelesuri!!

Oricum, ideea e că tot nu pricep ce trebuie să învăţ eu, ascultînd această ...ăăăă...colorăciune  de sezon.

Azi e zi de sărbătoare!

Îmi plac festivităţile. Distracţie, veselie, mâncare bună, băuturi alese...mi se pare şi normal! Ce nu e de plăcut? Că doar o dată pe an împlineşti frumoasa vârstă de.... (completaţi pe linia punctată), sau serbezi ziua sfântului al cărui nume îl porţi, sau e festivitatea de deschidere a semestrului de şcoală, sau...ohohoo...sunt atât de multe ocazii rare într-un an a căror trecere trebuie marcată cu un zâmbet...

Însă dincolo de asta sărbătorile internaţionale sunt de departe, cele mai tari! Ele se împart în două categorii:

1. Sărbătorile cretine la care petrecem cu artificii şi lampioane colorate pentru cele mai banale şi fireşti motive.

Adică stai niţel...Ziua Mondială a Sănătăţii. Chiar tre să taie unii o pădure ca să-ţi arunce ţie fluturaşi din avion şi să înveţi cum să te îngrijeşti? Sau Ziua Mondială Anti-Fumat. La câtă tevatură se face pe subiect, ce nevoie mai este de aşa ceva? Bagi ca Migul 2 pachete de mahoarce pe zi şi fix pe 31  mai te laşi din respect pentru societate? Şi-apoi o iei de la cap, normal, că doar s-a bifat ocazia! N-ai fumat o zi pe an. Aşa, şi? Ghici ce? Cu o floare nu se face primăvară...tot o să mori de cancer la plămâni, tot îţi miroase gura a tomberon, tot ţi se îngălbenesc dinţii ca la hepatită! La fel cum planeta va rămâne arhi-mega-poluată, cu toate cele 60 de minute pe an în care se sting luminile de Ziua Mediului - sau ceva.  

Deci pe cuvânt de cercetaş, mă mir că nu se fixează şi o zi mondială pentru respirat! Nu de alta, dar poate există persoane cărora mai trebuie să le reamintească cineva, că ele, cu căpuţşul lor, uită!

2. A doua categorie este cea a sărbătorilor ipocrite: Ziua Femeii, Ziua Iubirii, Ziua Iertării - şi altele de gen.

Aici nu mai sunt amuzat....doar scârbit. Mi-e silă de ele şi mă înspăimântă fastul cu care sunt sărbătorite, pentru că toate astea mă duce cu gândul spre o singură direcţie: Moarte. Dispariţie. Neant. Gol.

Cum dă de 14 februarie, toată planeta se inflamează cu Valentinu Cupidon, care trage la ţintă cu arcu' mai ceva ca Marcu. Brusc şi dintr-o dată, pieţele sunt invadate de diverse pluşenii şi orătănii pufoase, vânzările de lumânări parfumate ating apogeul - nu de alta, dar sunt o condiţie necesară şi suficientă pentru tradiţionala cină languroasă - şi populaţia masculină cu precădere, feminină mai ales, se întrece în declaraţii drăgăstoase care mai de care mai fistichii.

Trece Valentinu, se duce şi dragostea de suflet...dar nu disperaţi! Minteni vine Dragobeatu' autohton şi o luăm de la cap cu tot carnavalul: inimi colorate, ciucurei, zorzonei, ceşcuţe, cănuţe, floricele, lumânărele, bombonele - Trăiască Iubirea! 

Na bine..trece şi asta. Apoi? Nu mai iubim? Fiinţele pe care le-am răsfăţat (un cuvânt care se tot foloseşte în acea perioadă a anului) nu mai departe de zilele trecute, acum nu mai merită flori şi cadouri? Sau cum, că nu înţeleg? Dacă tot eşti piftie de sentimente şi gâlgâie dragostea-n tine ca şampania din sticla destupată, doar o dată pe an trebuie să faci ceva atât de special încât să fie identic cu rândul lumii? 

Se pare că da...altfel, nu pricep motivul pentru care cineva ar simţi nevoia unui Valentin/Dragobet. Iar asta înseamnă un singur lucru: oamenii nu mai ştiu să iubească.

Taxi - E timpul sa iubesti
   
 Asculta  mai multe  audio   folk

De fapt, dacă stau mai bine să mă gândesc, habar nu au ce înseamnă "a iubi". Bâtă, lemn, cizmă, tufă! Nimic, băi, da nimic! Mortua est! 

...şi uite aşa s-a născut pe 15 mai Ziua Internaţională a Familiei. Când, iar nu pricep ce trebuie să faci...presupun că activităţi în familie, sau ceva. Că dacă era Ziua Anti-Sida luptai contra sida, împărţind fundiţe roşii de prins în piept către populaţia mireană. Deci: ce spune numele, aia faci. Simplu! E ziua familiei, stai cu familia. La mintea cocoşului, ce spuneam?

Dar nu înţeleg de ce nu poţi sta lângă familie şi în restul anului. De ce, dacă ai chef de ieşit la grătar, nu o poţi face şi în oricare altă zi. Şi de ce, dacă soţia merită o floare, nu o primeşte oricând, independent de situarea în timp a momentului. 

În puii calului, că doar familia nu e ca o haină groasă de iarnă, pe care o scoţi din dulap pe viscol şi o bagi la loc când a dat soarele! Sau undiţa de care te foloseşti ocazional, când te mai apucă cheful de dat la peşte...

Şi nu, familia nu este nici o alăturare de nevoi pentru atingerea unui scop comun. Pe sistem "am casă şi vreau maşină, ai banii şi ne asociem să punem de-o şpârlă reciproc avantajoasă".

Ultima dată când verificasem, familia reprezenta o sferă. Punctul abstract unde totul se termină şi de unde începe totul, un glob de perfecţiune aflat la originea universului. O oază de linişte într-un deşert ars de soarele nemilos al nevoilor. Sau doar o picătură adimensională de lumină şi culoare, unde, prin iubire, suferinţele capătă sens şi cele cele mai neînsemnate întâmplări se aşează în decor ca piesele unui puzzle, pentru a crea tablouri nebănuite.

Familia este o stare a sufletului, este ACUM. Nu mâine, nu luna viitoare...mereu în prezent, mereu actuală. 

Şi-apoi cum poţi să spui că o serbezi o dată pe an?

În fine....cred că iar am rămas eu în urmă cu tehnologia. Văd că societatea funcţionează după alte principii. Poate unele mai moderne. Cine ştie?

P.S.: Apropo de modern.

Trebuie să punctez neapărat o chestie care m-a făcut să mă împrăştii instant de râs! Noroc că am fălcile mai elastice, că altfel le căutam cu detectorul de metale... Aşa de tare mă cutremuram, că aveam impresia că mi se deschiolează de la atâtea spasme!

Nu ştiu cum am făcut, că mi-a picat în mâini o carte - traducere moderne a Bibliei. "Asta e, se mai întâmplă. Totul evoluează" - mi-am zis. Dar nici chiar aşa...cei 12 apostoli s-au transformat în corespondentul lor actual: cei 12 miniştri! Hai, măi, las-o-ncolo...CUM MINIŞTRI?? Păi atunci, hai să fim novatori până la capăt: Dumnezeu Tatăl este Preşedinte, Iisus Hristos  - Preşedintele Senatului şi primul ministru Sf. Petru, că tot e mare şmecher pe la Poarta Raiului şi e piatra de temelie a Bisericii.
Iar Diavolul, desigur, este Opoziţia. :))

Fără comentarii

A trecut nebunia de 1 Mai şi minivacanţa de Paşte; s-a încheiat şi Săptămâna Luminată.

Acum este mai linişte şi îmi pot auzi tăcerea gândurilor în toate formele ei: nerăbdătoare, plictisită, învolburată ca o cascadă, fierbinte ca soarele deşertului sau rece ca un bulgăre de zăpadă.

...iar când faptele s-au sedimentat iar oceanul întâmplărilor cotidiene s-a mai limpezit, în urmă rămâne o senzaţie înspăimântătoare de decădere socială şi gol spiritual. O pierdere.

Când este înţepată de o viespe, bovina reacţionează promp. Scutură din cap, dă din copite, se zvorcoleşte din toate încheieturile şi o rupe la fugă. Nu contează unde, nu există destinaţie. Doar nevoia de a lăsa în urmă durerea, dorinţa de a se retrage în tihna rumegăarei apatice de dinaintea momentului fatidic. Primul instinct, prima senzaţie. Apare stimulul, se naşte acţiunea. Raţiunea încă nu şi-a făcut apariţia.

1 Mai. Toată lumea la mare!!!

Grătărele sfârâind, râuri de băutură, munţi de carne. Plaje aglomerate, muzică în difuzoare, dansuri destrăbălate, bălţi de vomă alcoolică, ochi drogaţi de nesomn şi minţi înceţoşate. Trupuri deşucheate-n lumina dimineţii, dureri de cap, icnete şi mirosuri acre de sudoare stătută. Munţi de gunoaie.

Discoteci pline, urlete asurzitoare, aplauze furtunoase. Dansuri unduitoare, trupuri lucitoare, frenezie maximă, distracţie frate! Nu contează pentru ce, nu contează pentru cine! Este 1 Mai, acum începe şi se sfârşeşte totul! "Mâine" nu există, important este doar momentul prezent.

Apare stimulul, se naşte acţiunea.

La fel ca acum un an, ca acum 5 ani...şi totuşi, nu exact la fel. 

Povestea unei primăveri

Acum o sută de ani, Mihail Sadoveanu spunea că odată cu inventarea automobilului, omenirea a mai  pierdut un strop din frumuseţea vieţii. 

Astăzi, Timpul costă bani, iar viteza este totul. Ziua nu mai curge cu secunda, ci în salturi de ordinul orelor. Iar miracolul vieţii se întâmplă într-o clipă...în această clipă.  

...sau în fiecare zâmbet care îţi luminează chipul.

În tine.

Nu trebuie decât să deschizi ochii şi să priveşti la creşterea unei pietre.

Zbor lângă tine

...pentru tine.

Şi a venit primăvara :)

Cursa fericirii

Preumblîndu-mă prin mediul virtual mai ceva ca Vodă prin lobodă, am găsit un articol cel puţin inspiraţional: Cele 10 reguli ale fericirii. Deja aveam ochii şi urechile girofar. Vreau, vreau!!! Soare, mare, suc cu umbreluţă!! Cine nu ar vrea să fie fericit? Barman, adă la băiatu' un ţap de fericire!!!! Colo terorica...ta-ta...and do the harlem shake! Aicea terorica..ta-ta...and do the harlem shake!  

Spuneţi voi, nu-i drăguţ? Mie aproape că-mi vine să plâng de emoţie, dar nu mă prea ajută ochii; mai ales că-s nişte chestii de bază, simple porniri de bun simţ. Adică, hey! Aproape că le faci din instinct, nu trebuie să vină Expertul lu' Peşte şi mare antrenor de succesuri ca să-ţi spună: "Băi, fraiere! Deci uită-te-n ochii mei, cu atenţia mai maximă ca Minodora!! Când eştu tu, aşa, mai mop cu moralul, obială prntru şters mâinile tractoriştilor pline de vaselină, când stai în colţul tău cu ochii înlăcrimaţi şi buza tremurînd a neputinţă, iată ce trebuie să faci:..."

Iar tu, de colo: "Na, că m-o pălit norocul! Taman când mă consideram oaia cea mai pierdută prin hăţişurile civilizaţiei şi picul de abstract rătăcit în meandrele concretului, soarele a răsărit şi pe strada mea. Chiar vroiam să zburd pe câmpii cu urechile clămpănind în vânt, dar nu aveam habar cum să-ncep..Bagă, domnul Geo, că eu iau poziţia! Pe locuri, fiţi gata, START!"

01. "Savurează micile momente" 

02. "Nu te mai compara"

03. "Uită de bani şi putere"

04. "Stabileşte scopuri şi munceşte pentru a le atinge"

05. "Ia iniţiativa la birou"

06. "Fă-ţi prieteni şi preţuieşte-ţi familia"

07. "Fă sport în aer liber"

08. "Vezi partea plină a pahaurlui...întotdeauna"

09. "Mulţumeşte din suflet"

10. "Fă cadouri, multe cadouri"

Ei, e greu? V-ar fi dat prin cap aşa ceva?

Eu n-am fire-n cap de câte ori am auzit chestiile asta! Cum e vreunul care vrea să se dea mai cult în cap şi lovit de porniri sensibile, numa ce zbolozeşte din rărunchi refrenul: "Trăieşte clipa!". Şi-apoi ba îl găseşti lipit de vreun parapet cu tot cu motor, sau behăind la lună cu ochii injectaţi de alcool sau alte bălării halucinogene. Şi-apoi încep campaniile de sensibilizare a populaţiei...iar restul e istorie.

Problema este că toţi le-am auzit, dar foarte puţin am şi ascultat ce am auzit. Iar dincolo de asta, am uitat să trăim - pentru noi şi pentru cei din jur. Avem atât de multe lucruri, dar pierdem din ce în ce mai multe; ne pierdem pe noi. 

Să savurezi micile momente a devenit un lux. Sau este o atât de mare obişnuinţă grăbită, că nici nu le mai bagi în seamă. 

Mă uit uneori pe stradă...un caleidoscop de oameni şi trăiri, suferinţe şi zâmbete. Unii merg cu capul sus, alţii cu umerii plecaţi, învinşi. Dar când îi saluţi, te salută înapoi şi zâmbesc - poate pentru că realizează că nu sunt chiar atât de singuri. În unele momente, chiar şi o strângere de mână poate face diferenţa între viaţă şi moarte, moartea spiritului.

Apoi străzile sunt inundate de alte persoane, mult mai tinere. Fără griji, râd, glumesc, cântă cu gura până la urechi. Vorbesc la telefon, ascultă muzică. Se ceartă, fluieră câte o bunăciune mai dezgolită, povestesc ultimul meci. Dar mereu cu ochii la telefon, mereu cu căştile-n urechi. Mereu atenţi la o dimensiune virtuală care îi leagă dincolo de ecranele tactile şi le îngrădesc sufletul..

No, acum mă întreb: care-s mai fericiţi? 

Părerea mea este că primii. Cei împovăraţi de timp şi amintiri, zâmbitori sau cu lacrimi în ochi. Ei ştiu mai întâi de toate, să se bucure de micile momente. De un copil care se joacă, de un şut într-o minge, de o mângâiere. Sau de o floare. Poate şi de aceea tot privim în urmă cu regret, pentru că "pe vremea bunicilor, viaţa era mai frumoasă". Nu, nu era neapărat mai frumoasă şi nici mai uşoară. Dar, era mai sănătoasă pentru minte, pentru trup şi pentru suflet. 

Când vroiai să vorbeşti cu vecinul, îl strigai; nu-i dădeai bip. Creşteai animale pe câmp, nu dintr-un fotoliu aşezat în faţa calculatorului. Vedeai florile în iarbă, nu în prezentări powerpoint. Iar dacă îţi era sete, scoteai apă din fântână, nu desfăceai doza de cola. Da, ştiu...nimic din toate astea nu te conectează cu capătul planetei şi nu te bipăie de likeuri şi saluri şablonate, dar mustesc de viaţă, nu de impulsuri electronice.

Acum, nu înţelegeţi că dacă aruncăm mobilul şi ne ştergem emailul brusc suntem mai fericiţi. Nu e vorba de asta, ele sunt doar simple mijloace şi nu scopuri în sine. Au fost create pentru a ne ajuta să trăim, nu pentru a trăi pentru ele.

Eu mă refeream la legăturile care se creau atunci între noi şi cele care se crează acum. La căldura unei îmbrăţişări reale  

Mihaela Runceanu - Fericirea are chipul tău
   

....şi cea a unui emoticon pe monitor.

La darurile de atunci şi cele de acum. La orele pe care le petreceai pentru a împacheta un "Nu te supăra frate", la noroiul în care te adânceai pân' la glezne când fugeai în grădină să culegi o floare după ploaie şi la secundele de acum, când dai un click şi ai rezolvat datoria. Selectezi felicitarea, copiezi mesajul, "send to all" şi gata. 

Dincolo de toate, mă refer la alegerile oamenilor. La opulenţa pe care o afişează şi la goliciunea reală din vieţile lor.  La neputinţa de a mai iubi. La absenţă. 

Reţeta fericirii...este atât de simplă, şi totuşi atât de complicată. Atât de aproape, dar atât de departe. Cum spunea un mare clasic în viaţă: Eşti ceea ce dăruieşti, nu ceea ce ai. 

Iar dacă reuşeşti să înţelegi asta, restul e uşor. Practic irelevant. 

Atâta că noi am pierdut simplitatea vieţii. Nu mai ştim să ne bucurăm de ea. Suntem supuşi dezvoltării continue, împinşi de la spate de un val al progresului care ne înghite pe zi ce trece. Comparaţia este sufletul comerţului, concurenţa, secretul succesului. Familia a devenit un accesoriu, cadourile s-au transformat în obligaţii, mulţumirea - o naivitate. Trăim virtual în realitate şi ne creăm o viaţă reală în dimensiunea virtuală.

Şi atunci, cine mai este fericit?

"Eşti ceea ce dăruieşti". "Sensul vieţii nu este într-o împlinire personală, ci în cel de lângă tine."

Există ceva mai simplu de atât?

...dar şi ei este tot oameni!

Îşi mai aminteşte careva megahitul din copilărie "Odată am ucis o vrabie"?

Bine...acum nu mă refer la generaţia Inna, Lady Caca şi Justin Bieber; vlastarele cele noi care butonează Iphone de la 2 ani şi îţi crapă capul cu ciocanul dacă le-ai tăiat conexiunea la internet. Nu, nu, nu...vajnicii ei reprezentanţi nici măcar nu erau în stadiu de proiect mental pe vremea când Poesis umplea stadioanele R.S.R.-ului, amin! Eu acum vorbesc cu bătrânocii mai apropiaţi de matusalemul din dotare. Hai, măi...ceva...măcar ăştia născuţi după prima reformă a educaţiei!

Ei,  vedeţi? Ştiam eu că vă sună cunoscut!

Pe mine m-a influenţat aşa de mult cânticelul ăsta că prima praştie mi-am făcut-o abia pe la 15 ani, când m-am considerat destul de matun în cap să nu dau cu bolovani după nici o creatură înaripată. Bine...acum nu iau în calcul şi invizibilele cu potcoviţe de sărmă, cu care-mi păleam tovarăşii de pe uliţa copilăriei! Ăia n-aveau aripi, deci mă lăsau rece! Cum mă enerva vreunul, îl şi ardeam! El urla de usturime, că înţepau proiectilele acelea când le încasai pe pielea goală, mai ales pe pulpa piciorului, de te secau la inimă - eu îi făceam în sâc şi mă bucuram ca un împieliţat, că l-am învăţat minte! Deci nu ştiu cum să spun...păsările ca păsările, dar în rest, mă ducea capul numai la rele! Programat din fabrică de-aş fi fost, şi tot mai făceam şi câte-o eroare...dar eu nu şi nu! Cum o dădeam, cum o întorceam, tot pe dos ieşea! Şi-apoi azi aşa, mâine aşa, până era cât pe ce să-i scot unuia ochii şi mi-am luat un ditai bairamul, de nu am mai vrut să aud în viaţa vieţilor mele de invizibil! 

No, în fine...plecasem de la trilul pro-păsăresc. Mi se pare o melodie tristă, o elegie meditativă  în versuri asupra vieţii şi a morţii, asupra consecinţelor neprevăzute pe care le au cele mai mici gesturi ale noastre asupra viitorului. Asupra noastră...sau asupra altora. Nu am mai ascultat-o, cred, de pe vremea tinereţii studenţeşti -  ba o vreme, o şi uitasem cu totul. Dar dintr-o dată. SPUF! Mi-a apărut în minte, vie şi nevătămată, rumenă şi oacheşă ca o duduie gata de însurătoare.

Într-o nu ştiu care seară, într-o nu ştiu care vară, sub un nu ştiu care pat, lâng-un nu ştiu care lac, lâng-o casă părăsită, de-o grădină-ncercuită - vorba cântecului - era un copac. Bătrân, uscat şi gâunos, dar un copac. Şi-n vârful lui, nu ştiu cum s-a aciuat o coţofană să-şi facă frumuseţe de cuib. Mişto, ce să zic? Trec p-acolo cam zilnic, aşa că deseori mă opream să mă uit cum evoluează lucrările - că na! Păsărica - păsărică, cuibul - cuib, minteni se pune pe clocit şi ia uite cum fac rost de material fotografiabil. Şi-aşa am pozat toţi ciulinii de pe dealuri până mi-au ieşit e nas, deci un suflu nou nu mi-ar fi stricat.

Şi într-o zi, în timp ce admiram eu natura în toată manifestarea ei de primăvară, numa' ce-l văd pe unu', călare pe-o scară, opintindu-se într-un prăjinoc cât toate zilele. Ptiu....mare mirare, mai ales că nu ştiam de nici o întrecere sportivă de profil prin părţile noastre - asta aşa, ca să nu fiu rău şi să spun că şi de-ar fi fost, nu cred că-l mai ţineau şalele pe românul nostru să participe la el! Muahahahahahahaa!!!

"Ce faci nen, cocoţat acolo? Vezi să nu-ţi rupi ceva..."

"Na...ce să fac? Mă enervează cu nervii cuibul ăsta, aşa că-i fac de petrecanie! (Uşşşş!!!! Uşşşş!! - şi coţofana zburătăceşte cu ochii cât cepele)! Dă-l în mă-sa, cine are nevoie de el? Plus că face asta o gălăgie, de-mi bălăngăne creierii ca linguran-n cană!"

Bă, să-mi trag! Cum îmi lăsa gura apă după invizibilul meu...păi te iei de păsăret, te iei de mine, clar! Şi atunci, dai în mine - dai în tine, dai în fabrici şi uzine; dai în clasa muncitoare, ce munceşte pe ogoare. Mă uitam aşa cu un jind la el...stai tu aşa, că te prind eu la cotitură, dacă nu-nţelegi de vorbă bună! Ce prispa mă-tii ai tu cu păsărica mea?! Deci moamăăăăă...studenţii din Timişoara-s mici copii pe lângă ce-mi trecea mie prin cap...

Şi taman când eram mai chitit pe treabă, numai ce-mi răsare în minte o fereastră mică-mică, cu gratii la geam. Ohohoo...Harap-Albe, ţine-ţi caii!

 ...şi am plecat pe câmpii, să-mi limpezesc ferbinţeala. Dar mi-aş fi dorit să fie reală tâmpenia aia de a apărut la un momendat prin cartea de religie de-a patra: dacă te sui să dărâmi vreun cuib de zburătoare, vine Dumnezeu şi-ţi trage scara de sub picioare, să cazi şi să-ţi rupi gâtu'. Sau, dacă nu-i pe fază, vine noaptea şi-ţi rupe mâna cu care ai înfăptuit oribila crima.

Am revenit la grădină peste vreo două ore, când coţofana-şi căuta înnebunită cuibul pe toate crengile. Iar după un colţ, apare nenea, cu cuşma pe-o ureche: "Gataaaaaa...nu ţi se pare că deja-i mai linişte? Aaaaa, şi stai să vezi: avea şi ou, l-am văzut când as picat!" 

Nu i-am mai zis nimic. Ce aş mai fi putut spune? Oricum, ce-mi răsărise mie prin cap nu avea nevoie de comentarii...

Şi de-atunci, mă tot gândesc: omul este definit de raţiune, voinţă şi simţire. Raţiunea...cel mai uşor se observă şi la animalele de pradă, când se coordonează pentru a ataca în haită.unde se află graniţa dintre om şi animal?Voinţa...puneţi o friptură în vârful Turnului Eiffel şi o pisică flămândă la baza lui. Facem pariu că nu durează mult şi friptura e istorie? Afectivitatea...sunt atât de multe exemplelele când câinii rămân lângă semenii răniţi, ba îi mai şi îngrijesc! Asta ca să nu mai fac referire la pornirea maternă a fiecărei vietăţi vii, de a-şi apăra puii. 

Deci, băi copii, unde este graniţa dintre om şi animal?? 

Dacă vine ursul turbat peste tine-n casă, normal că-i iei gâtul...dar aşa? Chiar îţi stă căruţa-n drum că o pasăre cloceşte-un ou pe limba ei?     

Viaţa cu volan

De când eram boţ cu ochi mi-am dorit să sofez şi am fost înnebunit de "catea sem", manualul de legislaţie rutieră. Însă, totodată şi concomitent, nu m-am putut imagina niciodată la volan; pur şi simplu, trebuşoara asta mi se părea inimaginabil de dificilă, ca să nu mai spun că responsabilitatea ce mi se atribuia îmi cam deschiola grumazul. Practic, mă simţeam, în imaginaţia mea, ca un Atlas ce ţine Pământul pe umeri...o întrupare a parcelor antice, care va primi puterea să hotărască destinul omenirii.

Apoi, pe măsură ce timpul trecea, am realizat că viaţa însăşi este un automobil pe care tu, un biet şofer mereu cu lămâia-n parbriz, primeşti sarcina de a-l struni.

Te naşti pentru a lua decizii, pentru a vira şi a schimba viteze. Decade întregi te chinui să ţii vehiculul pe roţi, te-ncrâncenezi să menţii o direcţie stabilă a deplasării până-ţi cresc servomuşchii* cât China; coteşti la stânga, snuceşti volanul la dreapta, te tamponezi sau dai cu oiştea-n gard. Uneori e atât de grav că te ia ambulanţa; dar stai la reanimare olecă, te scuturi de pansamente şi iar pe şosea...c-apoi vorba 'ceea: călătorului îi şade bine bine cu drumul. Iar noi suntem călători, simpli trecători prin univers. Alteori  te redresezi rapid şi schimbi banda, accelerezi, depăşeşti. Poate te mai uiţi în oglinda retrovizoare şi oftezi cu uşurare sau regret, dar sensul este unic, staţionarea interzisă. Timpul curge doar înainte, mereu înainte, iar prezentul este în fiecare clipă care vine din faţă, în fiecare linie întreruptă desenată pe carosabil şi pe care o laşi în siaj.

Te naşti pentru a-ţi hotărâ drumul.

Însă cu toate acestea, nu eşti tu eşti tu Stăpânul Absolut al Autostrăzii. Voinţa îţi este influenţată de factori externi, liberi de hotărârile subiective. Alături de tine sunt sute, zeci, mii de alţi participanţi la trafic. Indiferent de acţiunile tale, sunt momente când eşti prins în vâltoarea manevrelor lor ca într-o chingă şi ulterior, în frumuseţe de blocaj rutier. Asta e, se mai întâmplă.

Unii îţi acordă prioritate de trecere,  alţii te claxonează, te înjură în barbă - sau te orbesc cu flashurile lor; te ameţesc şi te fac să-ţi pierzi calea, hotărârea.

Unii te înfrânează, alţii strigă din capul străzii, ca la săniuş: "PÂRTIE BĂĂĂ!!!!!" şi au pornit ca tăvălugul. Te fereşti sau intră pur şi simplu în tine: "Haiti! Păi ce-ai făcut frate? Nu m-ai văzut că-s şi eu p-acilea? Io-nţeleg că eşti cu bolidul, dar nu ţi-a luat mă-ta stradă proprie şi personală! Cască farurile, că te paşte contravenţia!"

Unii, foarte puţini, ce-i drept, îşi cer scuze şi îţi plătesc reparaţiile...dar cei mai mulţi, marea majoritate,  îşi bagă toate picioarele şi părăsesc locul evenimentului, lăsîndu-te să te descurci de capul tău. Esti major şi vaccinat, descurcă-te. Şi-atunci îţi zici: "No lasă tu, că-mi iau eu tractor! Monstertruck! Şi-atunci să vezi alergătură ca la ursul Grizzly! Afiş cu Madonna scrie pe tine!"

Dar nu-ţi iei. Târâş-grăbiş, dai cu scuipinol pe ici-pe colo (prin părţile esenţiale), ambalezi motoarele şi continui. Întâi încet, prudent, tresărind chiar şi la ivirea propriei umbe. Apoi, cu cât timpul avanzează, atenţia se mută pe ce ai în faţă. Sau lângă tine, pe locul din dreapta... o persoană care nu ştii prin ce miracol a apărut lângă tine, dar te susţine cu toate forţele ei. Un copilot pe mâinile căruia ţi-ai încredinţa viaţa fără să clipeşti, pentru că ştii că va fi în siguranţă. O parte din tine, o întrupare a idealurilor tale, o pulsaţie intermitentă ce se mulează perfect pe neregularităţile tale. 

Iar undeva pe margine, deasupra tuturor, sunt indicatoarele pe care toată lumea trebuie să le respecte. Indiferent ce direcţie alegi, nu o iei ca mieii zbrehuzi peste dealuri sau pe oriunde te trece nevoia. Vrei - nu vrei, nu eşti Stăpânul Autostrăzii...dincolo de toate libertăţile, dincolo de toate privilegiile şi restricţiile traficului se află regulile ce coordonează pe toată lumea. Simple îndrumări de informare, semnale de atenţionare sau de interzicere ce te ghidează pre destinaţie. 

Iar la final, Vacanţa sau Amenda, în funcţie de alegerile pe care le-ai făcut în timpul călătoriei.

* expresie marcă înregistrată, dragă sufletului meu

Instigare la instinct

De la o vreme, am cam renunţat să mai citesc ştirile online. Nu, nu e vorba de lumina albastră a monitorului care afectează sinteza de melatonină şi catalizează apariţia stresului sau a oboselii cronice...deşi nici acesta nu este un aspect de neluat în seamă; pur şi simplu, am început să observ manevre de PR menite să-mi dreseze mintea şi să-mi îndrume traiectoria gândurilor spre o destinaţie de turmă. Şi-apoi, nu, mulţumesc, nu-mi trebuie...prefer să fiu eu cu creierii mei nealteraţi de factorii externi - uneori e cam aglomeraţie şi aşa, deci de ce ar mai trebui  să plec urechea la diverse mesaje?

Însă, nu mă pot opri să nu mă înspăimânt de cuvintele din spatele cuvintelor. Nu am fost niciodată adeptul mitului dalbei fecioare rupte din stele, dotată cu un spirit atât de candid încât se-mblânzeşte fiara pădurii când o zăreşte şi a masculului îngălat, desprins dintr-o peşteră preistorică; ba dimpotrivă, m-am amuzat din toate celulele de sufletele tălâmbe care ar putea pune botu' la aşa idioţenie...însă, constat cu groază că aceasta a devenit o abordare socială; un model comportamental necesar şi suficient pentru bunul mers al colectivităţii. Eu înţeleg că pentru unele persoane (cu precădere dudui) imaginea este singura caracteristică ce contează, dar totuşi! Simt că s-a ajuns prea departe...mult, mult prea departe. Deşi...poate ele nu ar fi atât de condamnabile, cât şleahta de lingăi care depăşesc limitele grotescului şi merg până la absurd doar pentru a atrage atenţia publică asupra lor şi a câştiga ceva din afacerea asta.

Mai ieri, navigam şi eu fain frumos pe ditai www-ul, portal de ştiri sadea. Îmi repugnă total subiectele cu iz tabloid şi le evit pe cât posibil, dar de acestă dată, pur şi simplu nu am avut cum să împiedic coliziunea. Viram eu la stânga, colorăciunea peste mine! Coteam la dreapta, ea după mine. Frânam, se oprea şi ea. Şi eu fuga, şi ea fuga, până când...BUUFFF!!! Tiiiii, frăţică, ce-ţi făcu' retina mea de mi-o siluieşti atâta?? Io-nţeleg că vezi în ochii mei albaştri o imensă mare şi de mâine îţi procuri colac de salvare, dar totuşi! Nu este şi ei un suflet care merită să trăiască? Pe cuvânt de nu mă simţeam ca gândăcelul Elenei Farago, în pumnul ce-l strângea să-l rupă: "Ce dezvăluiri! E atât de apetisantă încât până şi propria mamă o admiră!"

Woooo...să-mi trag palme! Filme porno în direct, la o oră de maximă audienţă! Se dau şi floricele? Deşi nu ştiu ce să zic...pedofilia şi incestul mi se par cam odioase. Băi, m-am sucit eu, sau ce papucii calului, că nu mai înţeleg nimic! Reluare cu cuvinte proprii: se dă o gagică extraordinară - care-i atât de mirobolantă încât până şi maică-sa băleşte la trupul ei de zeiţă răpitoare. HĂĂĂĂ??  

Mesaj subliminal: O mai ştiţi pe florăreasa minune, de care se îndrăgosteau bărbaţii fără speranţă de scăpare? Câte lacrimi de dor, câte inimi frânte, cât sublim, câtă frumuseţe! Dau viaţa mea pentru-o iubire, variantă retro.

Ei, acum se joacă la un alt nivel, ceva mai explicit: dacă şi mamă-sa ce a născut-o şi a sters-o de noroc când era mică intră-n roşu şi o năvălesc poftele la vederea frumuşeniei ei, d-apoi voi, mireni spectatori...dar să trecem peste - haha, aţi vrea voi! Voi ar trebui să nu pregetaţi nici un efort pentru a o avea, fie doar şi prin intermediul unei fotografii de ziar! Voi ar trebui să-i ridicaţi altare de-nchinăciune numai când îi auziţi numele!   Ode,  tăticule, imnuri de adorare! Când fata asta apare, soarele răsare, putirinţa izbucneşte, patima ia poziţie de drepţi şi ochii fâlcăne ca girofarul. Yummy! Yummy! Kalashnikov, mitralieră...RATATATATATA!

În subconştient, bărbatul este transformat într-un sclav al senzaţiilor prefabricate, iar femeia în obiect de consum. Ca o savarină: o mănânci, arunci hârtia şi ai plecat în treaba ta. (Aprope că) Nici nu mai are importanţă cine-i fata şi ce hram poartă...creierul este atât de bombardat de superlative şocante, încât dorinţa se naşte de la sine. Efect pavlovian, ce mai la deal, la vale? La apariţia stimulului, instinctul explodează: VREAU! 

Şi-apoi apar violatorii...VREAU! Te-am văzut, mi-ai plăcut, ce rămâne de făcut? Penetrezi propblema, ce puii mei să faci? Dacă tot nu-i apetisanta mult visată, măcar o smotoceală de consolare...

Iar la final, încep plânsetele şi scrâşnirea dinţilor: vai nouă, cum se duce respectul pe apa Sâmbetei! Bărbaţii sunt de pe Marte, femeile de pe Venus. două specii dinstincte şi total paralele. Bărbaţii este nişte porci neostoiţi + obsedaţi de sex! Of, of, măi, măi, în ce hal s-a ajuns! Dar cu sufletul, comoara cea mai de preţ, cum rămâne? Un spirit frumos nu este perisabil în timp, un trup frumos se trece ca floarea de cactus. Cucu bau, uite-l nu-i! Of, of, bărbaţii ăştia, cum se proptesc ei la aparenţe şi pierd esenţa!

Prin urmare, stau strâmb şi constat drept: reclama este sufletul comerţului, iar obiectul de activitate este omul.  Cu toată ipocrizia de rigoare, desigur. 

P.S. 1: Întunecarea conştiinţei de către reclamă se resimte în ansamblul social, chiar dacă în expunerea de mai sus am pedalat doar pe aspectul masculin. Că doar fetiţa de 7 ani care ţinea regim cu 3 mere şi câteva pahare de apă/zi pentru a ajunge la dimensiuni perfecte nu era extraterestră... 

P.S. 2: Nu am înţeles care era dezvăluirea: mama incestuoasă sau creatura angelică ce te-ndeamnă la păcat?  

Dilemă veche

De când eram kinder (cu surprize, uneori, că în preistoria copilăriei mele nu se inventase pampersul) am urât o melodie: "Cine bate, seara, la fereastra mea?". Nu c-ar fi vreo hidoşenie...însă e cam tâmpită. N-are sens. Adică: Băi frate, dacă-ţi bate unu-n geam, tu te-apuci să doineşti la opaiţ? 

"DUM-DUMM-DUMMM"

"Cine bate, seara, la fereastra mea?

"DUMM-DUMM-DUMMMM!!!"

"Cine bate, seara, la fereastra mea"

Da' du-te şi cască ochii, vezi cine e! Poate-i maică-ta, şi-a uitat cheile când a plecat dimineaţă la lucru şi acu degeră-n ger! Sau poate-s hoţii!! AOLEU!!! Call 911, CALL 911!!! Sau no...poate-i vreun mascat în razie, caută infractori! Dead or alive, you're coming with me!

Puii mei, ce te faci? Pieptăni cosiţa-n oglindă şi-ţi eliberezi eul poetic?? Lasă bă, că de cântat e timp...e plină ţara de cântăcioşi, au răsărit ca ciupercile după ploaie!! Cum te-ntorci, cum te suceşti, tre' să pună vreunu o gură-n sus, plină de tril afectat!

Mie mi se pare o regulă de bun simţ: îţi rupe unu' poarta-n ciocăneli, mergi şi deschizi. Te întreabă ceva, îi răspunzi. Ţi-a întins o mână, o întinzi şi tu, că doar orice lucru nefolosit se usucă şi pică! Ca-n bancul acela:

"Am cele mai rapide mâini din Vestul sălbatic!"

"Eu am gagică!"

Mie aşa mi se pare corect: orice formă de comunicare spre tine trebuie să se soldeze cu un răspuns egal în modul, dar de sens opus! E clasic demonstrat, regula de bază a civilizaţiei!

Dar cică p-aci nu se aplică... prin urmare, am şi eu o dilemă mai veche: regulile nu se discută, sau sunt făcute să fie încălcate? Hmmm...discutabil, sau înţeles prost. Noi muncim, nu gândim.

Mai dăunăzi, eram şi eu prin oraş; nu c-aveam ceva anume de făcut, dar nu e corect să nu fie strada cu lume! No. iacă, io-s lumea! Şi cum mă plimbam aşa, de bezmetic, admirînd natura, numa ce văd o bancă... Vaiii, da' ce-avem noi aicea? - vorba cântecului. 

Iete-o bancă! Nu, nu d-aia de stat, că Statul nu mai are nimic! E pielea...pielii! Nu, nu, nu...asta era dita-i banca privată! Galbenă ca un soare-n deşert, colţuroasă şi netedă ca o bucată de cremene. Mişto, ce să zic? Splendoare-n iarbă, fără iarbă! Şi minunîndu-mă eu, numa' ce-mi aduc aminte că am ceva dări către ea...viaţa costă, jugu-i jug, ce să faci? 

Intru, salut şi mă postez frumuşel la coadă...perfect, beton, dă să pupe tata pe el de băiat silitor.Şi-apoi numa' ce mă-ntreabă agentul de pază: "Sunteţi client aici?" (Da ce te ffffreacă grija pe mata - îmi fulgeră un gând mai nărăvaş) "...că e deja 4 şi după noul regulament, cei care nu sunt clienţi au voie să plătească până la ora 3. Restul, oricând. Legea e lege, se aplică."

Noroc că eu eram restul. Da' şi dacă nu eram? Care e logica decretului? Ia dute tu-n mirişte, poate vrei să nu mai trec deloc pe la tine! Plătesc unde vrea muşchiul meu, nu-s legat de tine! Adică dacă nu mă ai în baza de date nu-ţi trebuzia banii mei, sau cum? Păi zi, frate, aşa, că minteni o punem de remiză! Eu păstrezi banii, tu regula şi gata!

Stai că nu am priceput; care-i faza aici? Dacă ies de la lucru la 4 şi vreau să-mi plătesc apa, mă obligi să am card la tine? Du-te tare! Nu vreau! Te-aşteptai la asta? 

Înţeleg că eşti master and commander pe tarlaua ta, dar nu merit şi eu o explicaţie? Aşa, de obraz...c-apoi d-aia lucri cu oamenii!

P.S.: Nici un angajat al băncii respective nu a fost în stare să-mi răspundă la întrebare...dacă-i ordin, cu plăcere. Mai contează că din când 'n când e bine să pricepi şi rostul acţiunilor din dotare?     

O altă lume

Stau câteodată şi-mi aduc aminte de vremea copilăriei mele...stai...am luat-o prea în urmă! Rev-rev-rev-rev-rev-rev-replay:

Stau câteodată şi-mi aduc aminte când am citit acum ceva vreme, într-o nu ştiu care seară, într-o nu ştiu care vară, vorba lu' cântecu' arhicunoscut -  despre puterea unei îmbrăţisări. Frumos articolul, mi-a plăcut ideea: îmbrăţişarea este cel mai simplu panaceu, un miracol care stă în puterea noastră, a tuturor. Este un leac minune care estompează orice suferinţă, şi transformă societatea într-un loc mai trăibil.

Ştiţi, chiar mă fascinează acest subiect! Nu pricep cum de fiecare persoană în parte este Pita lui Dumnezeu, întruparea corectiudinii şi a candorii, în timp ce întotdeauna, răul este făcut de "ceilalţi" (apropo, dacă ştie careva răspunsul, sunt deschis oricărei idei, mai ceva ca un non-stop). Geme ţara de gunoaie; foarte frumos, nimic neobişnuit. Dar dacă o iei din om în om, toţi se declară acei monştri sacri ai igienei şi curăţeniei. Mai curat şi mai uşor, cu aşa un ajutor - Mr. Proper, se ştie! "Vaiiiiiii...păi eu? Dacă n-am tomberon prin apropiere, o hârtiuţă cât unghia o bag în buzunar şi o arunc acasă la coş - cum am învăţat la cultură civică într-a-ntâia! Da' ce zic eu aici? Băăăăă!!!! Dacă n-am coş de gunoi, îl inventez! Îl modelez din gumă de mestecat! Cumpăr nuiele şi minteni împletesc minunăţie de târnă, acolo, pe loc! Pac-pac şi lupul cade! Păi ce puii calului ne dăm după cireş atât? N-ai resurse, iei problema-n mână şi-o rezolvi! Asta-nseamnă determinare şi hotărâre, mama ei de treabă!

Dar nu ştiu cum să spun...ceilalţi zici că-s trăiţi în junglă, nu în sânul societăţii moderne! Par că i-a hrănit mă-sa numai cu mâncare de maimuţ şi au rămas chitiţi pe instinctul animal, nu mai înţeleg civilizaţia! Nu, nu, societatea asta se duce de râpă!"

Apoi altcineva spune acelaşi lucru, apoi altcineva şi altcineva, până constaţi, cu uimire, că ai gătat grămada de "alţi". Deci mi se pare logic să întreb: cine-s alţii, oameni buni?

No, în fine...s-a înflăcărat spiritul cetăţenesc în mine şi mă chinuie un acces de Captain Planet!

Să revenim la oile noastre: pornisem cu lumea mai bună, datorită îmbrăţişării. Perfect, genială idee!! Păcat că l-a final s-a înmuiat ca gelatina! Ce mai? Cocă, tăticule, faci jonglerii cu ea, pe unde-ţi vine!! Zbura întors amorul meu de plumb, aşa era! Down, down, and away!  I-aş fi recomandat un Liderine să se mai revergoreze, dar nu...n-aveam cu cine! Era ca şi cum m-aş chinui să construiesc Turnul Eiffel din terci de mămăligă!  

La final, autorul propunea să ne îmbrăţişăm cu toţii pe sistem Brownian! Am, n-am treabă, cum îl văd pe unu' mai crispat, afiş pe el, să-i dăruiesc omului clipe minunate! 

Etete..ţăs Călină! Da' ce-s eu, Maicu Terezu? Plus că poate ăla avea crampe! El era extrem de fericit în rest, dar cauta o toaletă, că-l chema natura! Cum adică să stau călare pe om, să-i năvălesc în intimitate dacă el nu-mi cere asta? Dacă i se pare că vreau să pun de-un viol şi mă bagă nevinovat la pârnaie? Iată fapta, iată martorii, iată vinovatul, taci că-ţi rup capu'! 

Ştiu că sensibilitatea dă bine la public, dar totuşi! Este exact ca teoria comunismului: mirobolant când vorbim

de o manifestare în plan ideatic, odios în practică! Nu ştiu despre alţii, dar eu am spus şi o spun mereu: iubirea în public este prostituţie. O trăire a eului liric redusă la o nevoie profană, un automatism de bandă. O chinezărie. Ce-ar fi Capela Sixtină dacă fiecare am avea câte-o copie în fundu' grădinii? "Bine aţi venit, permiteţi-mi să vă arăt ograda mea: în faţă aveţi câţiva araci cu roşii, mai la dreapta se pot observa răsadurile de castraveţi, în stânga-s coteţele de găini, buda şi...da...desigur: Capela Sixtină!". Păi ce-i asta? 

Aşa-i şi cu îmbrăţişarea: să te-apuci să o oferi oricui, ca şi cum ai da varză la magazinul din colţ, ca şi cum ai da mărgăritarele la porci! Te păleşte norocul prostului de găsesţi cogeamite diamant şi ce faci cu el, în înţelepciunea ta? Îl arunci în primul şanţ!

Nu, nu, nu...stai aşa, că nu-i aşa! Îmbrăţişarea nu este o acţiune fizică, ci o comunicare la nivel afectiv, un dar; o portiţă deschisă spre inima ta.

 Este ca şi cum dintr-o răsuflare încerci să inspiri lumea toată, pentru a o reconstrui înăuntrul tău. Ştii că suntem imperfecţi, că oamenii sunt imperfecţi cu toţii şi oferi ei stropul tău de perfecţiune, pentru a-i da aripi. Când îmbrăţişezi, pătrunzi într-un microunivers unic de arome şi culori, de textură şi trăiri. Îţi simţi pulsul şi respiraţia, îi simţi bătăile inimii şi moliciunea atingerii. Ştii că eşti la locul potrivit, la momentul potrivit şi îţi împlineşti menirea pe planetă: dăruieşti. Dimensiunea nevoilor dispare cu totul şi te agăţi de o singură clipă a împlinirii totale. Închizi ochii şi asculţi, vezi, simţi. Trăieşti. Poate doar atunci, doar în acel moment...nici nu mai contează. Raţiunea şi simţirea se împletesc pe un filon de lumină, timpul fizic îţi pierde conturul, spaţiul se restrânge...fiecare celulă prinde viaţă,  anunţînd implozia finală, care va crea o nouă lume.

O îmbrăţişare e ca o comoară dintr-un cufăr...STOP!! Ce faci, mediocro, ce faci?? E o comoară, nu-i faţa lui Bogdănel!! 

...aşa le-aş spune eu celor care nu înţeleg.

24 Februarie

Eiiiii...iată că s-or dus şi Dragobetele...însă eul meu liric continuă să fie patronat de exaltarea feerică a iubirii, acest sentiment total nepământean din care izvorăşte însuşi Universul.. Deci nu ştiu cum să spun, dar am o stare de flu-flu fenomenală...mă simt mai fericit ca un urs într-o fabrică de prelucrare a mierii - ce mai la deal, la vale?

De aceea, îmi propun să rămân în dimensiunea poveştilor de care mă lovesc zi de zi şi care au fascinat o bună parte a copilăriei copilului universal - adică eu. Vreau să fiu acel Hercule Poirot şi să analizez câteva crime şi episoade sângerii din literatura română:

Pentru început, să ne oprim puţin la romanul "Baltagul", una dintre operele sadoviene de căpătâi care mi-au guvernat anii de liceu - cu tâmpenii la română, scumpii ani de liceu, când la mate-nveţi din greu, vorba cântecului.

Nu am priceput niciodată rostul acestei erupţii de talent scriitoricesc. Pleacă unu' cu oile, iar nevastă-sa îl visează călărind în ape tulburi spre asfinţit, într-o superbă secvenţă ce aminteşte de finalul filmelor cu Clint Eastwood. Aşa, şi? Păi cum, "aşa şi"? Nu-l vede azi, nu-l vede mâni şi-astfel dorinţa-i gata: hop şi ea să vadă ce-are bărba-su de nu mai apare. Da lasă-l femeie, că i s-o fi făcut şi lui de gagici şi a rupt primul bordel întâlnit în cale!! 

Ce-l tot freci pe săracul om la cap, chiar şi-n lipsă?

Frăţică...şi-apoi începe chinul...încă am coşmaruri cu drumul Vitoriei prin toate coşcomeţele şi torflecelile de cătune, cu tot cu îndeletnicirile pe cre le făcea pe acolo! Fără să înţeleg vreodată de ce, trebuia să ştiu că a băut o cafea la Călugăreni, şi-a luat basma la Farcaş, opinci de la Vatra Dornei şi o pungă de Pedigree de la Borca, să-şi hrănească Ursul. 

Şi-apoi alta: Băi, să-mi trag pălmi, ziceai că e întruparea lu' DDDeu în căutarea Elodiei, cum amuşina ea după toate zdrenţele şi picăturile de sânge de pe parchet! Mai lipsea un cogeamite sondaj de opinie şi comedia era completă: Şi-a făcut Vitoria nevoile între Borca şi Cruci? 50% DA, 49% Nu, 1% PROBABIL - până la publicarea testelor ADN.

O altă omucidere magnetică este cea din "Mioriţa", cea mai baladă a întregului popor român, ce surprinde perfect mentalitatea mioritică şi lenea strămoşească. Dincolo de toate prostelile de motive, povestea e simplă: doi ciobani plănuiesc să-i crape capul ortomanului de tovarăş, pentru a-i lua averea, maşina, casa, piţipoanca şi tot ce se mai putea lua. Dar ce să vezi minune, că Dumnezeu are grijă de proştii din Grădina Sa şi îi dă glas lu' Oiţa Bârsană să-l behăie p-ăla la creieri să se pună-n gardă, că vin oamenii răi peste el.

Iar fraieru' ce-mi făcea? 

O peniţă că lua, 

Pe laviţă se punea, 

La oiţă se uita,
Cu o mână el scria, 

Şi din gură glăsuia: 

Alelei, mioara mea

De ăştia m-or ucidea

Să mă-ngroape undeva 

Lâng-o tufă de măcriş - 

Unde face Pintea piş.

Fluieraş de soc, 

Să-mi cânte cu foc.

Fluieraş de fag, 

Să-mi cânte cu drag.

Şi-ncă o dorinţă

De-o fi cu putinţă:

Vreau să am oiţe-o droie,

Să-mi pună contoar la coate

Că pe toate nu se poate.

 Băăăă! Nu ţi-a crescut ţiglă pe toată casa?? Vin ăia să-ţi ia gâtu', pune-te la adăpost, în puii mei!! Cumpără-ţi alarmă cu cifru la stână, ia-ţi o bâtă de baseball - pardon, de cioban, fă capcane prin pădure ca Rambo, căşună pe ei cu bătaia sau fugi unde-oi vedea cu ochii! Vrei să plângă mă-ta, sau mă-sele lor?? Mişcă ceva şi tu, nu mai sta ca rahatu-n tufă!! Ce-aştepţi? Mama Ciorilor de treabă, păi cum aşa ceva?

Ce-i aia, să te-apuci să-şi plângi de milă când iaca! Se-ntâmplă ditai minunea să scapi?!

Plus că dacă e să analizez ce cuvinte eliberează moldoveanu', tre să stau strâmb ca să le judec drept: întâi o roagă pe oaie să nu-i spună lu' mă-sa că zace la umbra fluieraşului, ci că s-a luat şi el cu o gagică...dar la nunta lui, a căzut o stea....STOP! Păi dacă tradiţia spune că asocierea "nuntă - stea căzătoare" reprezintă moartea, ce rost mai are tot discursul acela melodramatic? Adică cum să-i spună "măicuţei bătrâne" că trăieşte pe roze peste mări şi ţări, dar să-i spună c-a murit?! Ce să mai înţeleagă săraca femeie? Vezi tu bila aia la chiorean? E albă, da' să ştii că-i neagră!

Ia-o p-asta şi compune rezumat!

Ei...tramvai, cu ataş şi tras de cai...

Pe cuvânt de nu-i minunată lumea literară, cu precădere cea a basmelor:

Uite, de exemplu, "Capra cu trei iezi"! Păi băi tăticule, să-l vezi pe Hannibal Lecter în "Tăcerea mielor" cum mănâncă un paznic, e ceva de nemaipovestit, interzis minorilor şi cardiacilor. Dar copiilor de 2-3 ani le citeşti despre Lupul cel mai Jack Sintecător, care decapitează mieii, mânjeşte pereţii cu sânge, apoi atârnă scăfârliile cu dinţii beliţi în geam, să dea bine în ochii caprii când o veni cu mălăieşul în călcâieş şi florile la subţiori!

Sau în "Albă ca Zăpada", când Vânătorul tre să-i scoată inima mirobolantei, s-o convingă pe maşteră că fie-sa vitregă e îngrăşământ de flori. Sau în "Scufiţa Roşie", când tot Lupul le haleşte pe Bunicuţă şi Scufiţă, apoi vine Vânătorul şi le scoate tefere din stomacul jivinei. Sau în "Hansel şi Gretel", când Vrăjitoarea îngrăşa copii ca să-i rumeanească la cuptor, cu borcanu-n cur! Sau în orice poveste nemuritoare, când Voinicul bea Apă Vie şi se transformă în Superman resuscitat...

No, pă ce te faci dacă vine puradelul să te hăcuiască cu toporişca, că-ţi dă Apă Vie şi te face bine? La vârste aşa crude, cam greu să faci diferenţa între realitate şi basm...c-apoi vorba 'ceea: nu-s în stare ditai oamenii să delimiteze planurile, da' nişte copii de-o şchioapă!

Sau dacă vreunul rămâne marcat pe viaţă, când adoarme imaginîndu-şi cum îşi taie surorile vitrege hălci din picioare, ca să le-ncapă condurii Cenuşăresei? Păi ce-i asta? Suntem la "Saw" partea a paişpea??

Dar ador ipocrizia socială: "Tom şi Jerry" destabilizează creierul în formare, dom'le şi trebuie interzise! Sunt prea violente pentru apucăturile societăţii moderne...

Mişto. Sunt fan feciorie, mai ales când se arată-n Cartierul Roşu!! 

Uite d-aia m-am apucat de scris...iar pe 24, am aniversat patru ani de când activez în blogosferă. Ştiu, ştiu...nu vă-nghesuiţi aşa toţi deodată cu mormanul de felicitări, că am nevoie de aer să respir! 

Mă simt mai important ca o savarină! Patru ani, dom'le! Când mă uit în urmă, nu-mi vine să cred! M-am schimbat atât de mult în perioada asta, încât deja am senzaţia că vorbesc despre altă persoană! Am pornit cu un scop la drum, un ideal destul de cretin, după standardele actuale; dar l-am depăşit şi am continuat, mereu înainte. Au fost momente când m-am lehămisit, când m-am scârbit peste poate şi am vrut să renunţ. Dar am continuat să continui. Pe coate, pe brânci, mai repede sau mai încet, pierzînd mult şi câştigînd uneori mai mult, am continuat. Şi am ajuns aici...poate o umbră a ceea ce am fost, poate doar cu o carapace mai groasă.

Am constatat că în ultima vreme scriu rar, uneori din ce în ce mai rar. Deh, timpul, ce să-i faci? Trăiesc în România şi supravieţuirea îmi ocupă tot timpul. Dar din când în când, Dr. Jackyl devine Mr. Hide şi sfâşii cu dinţii tot ce nu-mi convine. Şi-atunci revin la pupitru şi-mi creez lumea mea, adăugîndu-i cu fiecare cuvânt un nou contur.

Ştiu că sunt bun, îmi cunosc valoarea. 

Uneori mi s-a spus: dacă te crezi aşa minunat, de ce nu te iei în piept cu planeta, în întrecerile de profil? Simplu: nu vreau. Din când în când am mai aruncat câte-o ocheadă la megablog sau ceva şi am rămas total contremulat: nu e visul vieţii mele să-şi facă unii reclamă pe spinarea mea, în speranţa că primesc o foaie ce-mi certifică meritele şi 2 lei să am de-un cico. Prin urmare, PAS! 

În altă ordine de idei, îţi mii de mulţumesc...e o senzaţie unică să ştiu că fac ceva, oricât de insignifiant, dar care nu trece neobservat.
Plecăciuni.

Radiografii sentimentale

A venit, a venit...primăvara...acoperă-mi inima cu ceva.

Mă rog, nu a venit chiar literalmente, dar în fine! Important e că se simte magia şi iubirea în aer! Ce-i drept, a trecut Valentinu' fără să sufăr vreo comoţie cerebrală prea serioasă; de fapt, aproape că nici nu l-am remarcat! Am fost atât de ocupat cu lumea mea că printr-o minune, am reuşit să mă rup de tâmpenii şi să-mi relaxez şi eu olecuţă muşchii gânditori.

Am avut o singură tangenţă cu libidinoşenia de sezon: eram, eu, fain frumos în autobuz, mă uitam pe geam şi admiram natura patriei - noroi, miros de urină şi naftalină, clădiri betege, oameni stresaţi...nimic neobişnuit. Tranca-zdranga, mai un pufăit, mai o frână dementă, scârţâit, huruit şi deodată "Femeie periculoasă, eşti bengoasă şi frumoasă...lailailailailaaaaaaaaaaaa". Întorc capul, o doamnă - ca o doamnă: coafată, permanentată, rujată, decoltată, răspunde la telefon. Ascultă ce ascultă, apoi cu o mutră supărată, se răsteşte-n receptor: "Dragule, dar nu astăzi se fac declaraţiile de dragoste! Mâine este Ziua Îndrăgostiţilor..."

Vaaaaaaaiiiiii...să-mi bag toate picioarele! În primul rând, taman când reuşisem şi eu să mă-nchid în lumea mea, taman când eram autistul perfect şi am uitat de idioţeniile societăţii contemporane, Mama Natură-mi  joacă frumuseţe de renghi şi aşează planetele în aşa fel încât să-mi reamintească lumea în care trăiesc! Minunat! - sau cum se spune în româneşte WONDERFUL!

În altă ordine de idei: dacă i-aş declara cuiva sentimentele şi acea persoană mi-ar reteza-o într-o manieră atât de cretină, alta nu mai pupa în viaţa vieţilor ei! Păi, tu femeie!! Dacă am eu chef să îţi spun că eşti mireasa vieţii mele, nu-ncapi într-un câmp de stele, o spun! Mi se zburduncăne de Ziua Îndrăgostiţilor, de muţunaşi,  îngeraşi, inimioare cu dantele, felicitări parfumate şi restul! De fapt, mi se cam rupe de toată lumea! Eu pe tine te văd, pe tine te plac şi mă comport ca atare când simt eu, nu când când decide turma! Am dreptate, sau am dreptate??

Ce mizerie e aia..."nu acum, că nu se face"? De ce nu se face? 

Eu ştiam aşa: când o chestie importantă dispare din mentalitatea colectivă, se stabileşte o zi internaţională, ca un strigăt de alarmă, un ceas deşteptător: ŢŢŢŢŢRRRRRRR!!!! Băi copii, ştiu că vă şergeţi la băs cu planeta, dar astăzi e ziua ei! Măcar o dată pe an, încercaţi să nimeriţi tomberonul când aruncaţi bartai sacul de gunoi menajer! Şi fie vorba între noi...flegmele mucioase chiar strică imaginea spaţiului verde! Iar smogul, parfumul unui oraş modern, vă distruge plămânii! Mergeţi, în puii mei şi pe picioarele voastre, că d-aia vi le-a dat Dumnezeu! Şi iată...s-a inventat Ziua Planetei!
Apoi s-au inventat: _iua Bolilor Rare pe 29 februarie, pentru că în principiu ni se cam rupe de viaţa persoanelor cu dizabilităţi; Ziua Femeii pe 8 martie, pentru că femeia a uitat să mai fie femeie; Ziua Muncii pe 9 mai, pentru că proletarii sunt călcaţi în picioare; Ziua Anti-Tabac pe 31 mai, pentru că majoritatea covârşitoare a populaţiei planetei îţi bate papacioace-n coşciug şi îţi dereglează ADNul pentru că doar aşa poate socializa; Ziua Copilului pe 1 iunie, deoarece copiii sunt lăsaţi de izbelişte; Ziua Anti-Sida pe 1 decembrie, pentru că, ce să vezi? Nu există pic de toleranţă pentru cei bolnavi; la nivel declarativ ni se sfâşie inima de soarta lor, practic i-am închide în nişşte rezervaţii să stea ei cu ai lor, nu alături de oamenii ".normali" Şi tot aşa...

Unde pui că mai dăunăzi, am aflat că la 31 august s-a stabilit celebrarea limbii române, o sărbătoare în care toate instituţiile trebuie să arboreze drapelul naţional, cu intonare de imn şi mâna la piept. Adică nu se mai poate aşa ceva: românii nu mai ştiu să vorbească româneşte! Se fac atâtea dezacorduri, atâtea greşeli elementare, se utilizează atâtea expresii total deranjante la ciocănel, că nu ne mai înţelegem om cu persoană! Nu mă credeţi? Aruncaţi o privire rapidă pe forumuri...sport extrem, tăticule! După 2 minute, mi se bălăngănea capul pe umeri ca lingura-n cană şi ochii-mi beculeau ca girofarul! Teroare!! Dacă mă-nvârtoşez niţel, scot un tratat pe săptămână numai cu perle de la lume adunate şi iarăşi la lume date! 

Prin urmare: ALOOOO!!! O zi pe an, screme-ţi-vă măcar să râgâiţi şi voi cât de cât inteligibil! 

Aşa s-a născut Ziua Naţională a Limbii Române...amuzant a fost că pledoaria pentru votarea şpârlei a început cu "...se merită să ne cunoaştem originea.". No comment, ce papucii calului să mai zic?

Însă, iată dilema mea: pe logica mai sus enunţată, din moment ce IUBIREA este în gura tuturor indiferent de loc, spaţiu sau timp, de ce s-a simţit nevoia unei aniversări speciale? 

Şi dacă tot rage dragostea-n noi ca un leu în cuşcă, de ce nu e voie să o enunţi când îţi vine, ci doar când e ziua ei? Să fie oare atitudinea asta un dangăt de talangi isterice care anunţă dispariţia iubirii şi învelirea căcatului în polei cu paiete?  

A, da...şi încă ceva: citeam acum câteva ore emanaţia de fericire a unei dalbe fecioare, care în neprihănirea ei a sărbătorit Valentinul în cel mai romantic mod cu putinţă: s-a îmbrăcat sexy şi i-a oferit iubitului o felicitare, o inimioară de pluş şi o ciocolăţică...iar acesta, în candoarea lui tinerească şi sub auspiciul avântului pasional, s-a îmbrăcat sexy şi i-a oferit iubitei o inimioară de pluş, o ciocolăţică fix de la aceeaşi firmă, o felicitare şi nelipsitul bobocel de trandafir roşu...ce frumos! Ce splendid de frumos, cum sufletele îndrăgostite bat la unison, gândesc la fel, se manifestă la fel, trăiesc la fel, reacţionează la fel...dacă nici asta nu mai e dragoste şi empatie mai la maxim ca Minodora, ce poate fi altceva? Geniile gândesc la fel...

Răspuns: lipsă de imaginaţie, spirit de turmă, rândul lumii, reducere la absurd, libidinoşenii, tembelism precoce, metastază mentală, lipsă de trăire a sentimentului afectiv, deşertăciune, goliciune, şablonare, ciunţire a personalităţii, retard, mistificare, limbaj de lemn, amputare a ineditului, ipocrizie, materialism, prostie oripilantă, neprofunzime sentimentală. V-aţi prins de idee? Că eu pot continua aşa până mâine dimineaţă...

În fine! Ideea e să nu disperăm: Mai avem o şansă la Dragobet. Pentru că, nu-i aşa, noi apreciem sărbătorile naţionale, nu ştifturile importate! Iar femeile, cum sunt ele femei, merită să fie adorate şi răsfăţate cu un cadou mişto, expresie a celor mai curate simţăminte de veneraţie pe care le purtăm. În primul rând, aşa o fi...dacă mai găseşti o femeie...iar apoi, nu am înţeles niciodată de ce trebuie să se întâmple asta, de ce e musai să-ţi programezi o manifestare care teoretic se naşte în planul intim al fiecăruia şi se conturează cu delicateţea unei aripi de fluture, dar no! De fel, mi-s mai lent de cap: pricep greu şi uit repede.

Nu contează! Cu optimism în suflet şi cântec pe buze, mergem înainte!!

Pocinogul steagului

Oszkar Fuzes, ambasadorul maghiar la Bucureşti, a avut ieri mai multe intervenţii la televiziunile de ştiri declarând, printre multe altele, că ar fi bună o schimbare în Constituţia României, astfel încât, în loc de "stat naţional" să apară "stat multinaţional": "Este vorba de o minoritate naţională foarte importantă, care are drepturi să îşi păstreze identitatea. Dacă secuii simt nevoia să folosească steagurile sau simbolurile naţionale, nu înţeleg de ce acest lucru ar fi împotriva intereselor României. Dacă minoritatea maghiară sau secuiască nu poate să se simtă acasă, să se folosească de mijloacele de identitate, în acest caz lucurile nu merg bine, nu văd de ce steagul nu poate fi folosit în locurile publice". Oszkar Fuzes a spus că îşi asumă în totalitate declaraţia lui Nemeth Zsolt şi susţine toate formele de autonomie pentru minoritatea maghiară .

Secretarul de stat din Ministerul Afacerilor Externe, George Ciamba, i-a transmis ambasadorului Ungariei la Bucureşti, Oscar Fuzes, preocuparea faţă de declaraţiile şi demersul lansat de secretarul de stat în MAE ungar Zsolt Nemeth, vizând interzicerea arborării steagului secuiesc pe clădirile publice din România, şi a solicitat stoparea iniţiativelor de acest gen.

www.bursa.ro/

Ok...e rost de scandal, mă bag şi eu! De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, chiar mi-era dor de o chelfăneală d-aia sănătoasă...No, hai să-ncepem!

Ţin să menţionez de la început că patriotismul meu este extirpat de mult, nu se mai găseşte nici măcar în urme de contaminare. Ştiţi compoziţia aerului? 78% azot, 21% oxigen, 0.03% dioxid de carbon, 0.9% argon şi restul, urme de neon, heliu, metan, hidrogen, dioxid de sulf şi kripton. No, la mine nu există secţiunea "şi altele". Sunt eu, om ca toţi oamenii, definit de nişte caracteristici principale şi atât. Punct! Patriotismul nu există nici măcar sub forma unor molecule accidentale. Zici că am crescut în vidul cosmic, sunt complet steril, total detaşat de orice reprezintă ţara asta, acum şi-n pururea şi-n vecii vecilor. Pur şi simplu, mi se fâlfâie. Nu ştiu de ce, dar asta e situaţia şi nu văd de ce m-aş chinui s-o schimb.

Pe de altă parte, mă amuză foarte tare imbecilitatea. Aşa că o mai remarc din când în când, să râdem, să ne simtem bine.

Subiectul principal de pe agenda de zi: scandalul steagurilor. Nu intru în amănunte, că nu am chef. E hilar, însă, siajul grotesc pe care îl lasă-n urmă o asemenea cretinitate. Un prost bese o porcărie şi o ţară întreagă sare să amişune, să nu cumva să piardă ocazia. Serios de nu mă-mprăştii de râs! Avem cel mai gunoi de ţară, unde te beleşti în cot şi trei zile mai târziu eşti dus cu fanfara la groapă, unde pe Stat îl doare-n cur de cetăţean - şi nici acolo, că-i tare nasol, unde copiii mănâncă pâine cu noroi ca să nu moară de foame şi unde sistemul educaţional a ajuns să fie mai prost cotat ca un sul de hârtie igienică, dar de câteva zile în media se discută aproape continuu de nişte zăbăuci care s-agită ca sifonul că vor să-şi atârne la gard o zdreanţă în culori, altele decât restul lumii.

Aham...deci aşa stă treaba! Băi..unguraş*! Tu bozgore, ia fă-te cu urechea-n coa', că avem ceva de vorbit! Frăţică, ce nu-ţi convine? Du-te-n intimiteatea bordeiului din dotare şi atârnă-ţi pe pereţi ce-ţi dictează muşchiul capului când se-ncordează el la capacitate maximă! Garantez că nu te bagă nimeni în seamă! E casa ta, eşti stăpân în ea, mi se rupe! E greu?

Vrei mai mult? Tăticule, ai ghinion! Ai tu erecţie şi te simţi în vână când îţi fluturăceşte drapelul ungar pe fiecare clădire, ghinion... Ce să vezi, acilea nu prea eşti în Ungaria. Nu-ţi convine, du-te-n Panonia mă-tii şi fă ce-oi vrea. E atât de simplu. 

În altă ordine de idei: stat multinaţional, un căcat! Populaţia SUA este formată din toate naţiile pământului, de la germani, irlandezi şi englezi, până la indieni, italieni, chinezi, japonezi, filipinezi şi orice! Cred că dacă te uiţi mai atent, găseşti şi pignei şi neanderthalieni p-acolo! E mall, frate! Dacă ai nimerit raionul potrivit, găseşti orice te-ai putea gândi vreodată în viaţa asta şi în reîncarnările viitoare. Da' să-mi trag palme, la ei nu am văzut atâta scandal...nu se pune problema statului multinaţional, nu există tăbliţe bilingve la bornele kilometrice şi nici examen la limba maternă. Eşti în America, respecţi legea americană. Faci scandal? Uite colo graniţa; vrei un mare şut în cur să nu rătăceşti direcţia?

Minoritate importantă...În Italia, am impresia că românii au devenit o minoritate importantă. În Spania la fel. Ceva îngurguţări p-acolo? Să-mi bat calul de-am auzit...şi chiar dacă mai plec din când în când de pe planetă, tot rămân conectat la fluxul vieţii cotidiene. Deci, unde-i baiul? 

Băi copii, nu vă mai agitaţi atâta că vi se sparge vro venă pe la cap şi daţi în alte alea!

"Dacă minoritatea maghiară sau secuiască nu poate să se simtă acasă..."...da cine-i încalecă, de nu se pot simţi acasă? Le pune cine sula-n coaste să-ţi piardă identitatea? Bă, voi n-aveţi probleme şi vă umpleţi viaţa cu toate căcaturile, ca să avveţi senzaţia unei existenţe tumultoase? Dă identitatea că te spag, mânca-ţi-aş pana ta de şmecheraş! Aşa? Sau cum, că nu pricep!

*îmi cer scuze faţă de colegii, profesorii şi prietenii unguri, sunt oameni de toată isprava. Nu vreau să generalizez, pt că nu am de ce. Nu am tendinţe extremiste şi nu înţeleg avântul patriotard...iar în scurta mea expunere mă refer expres la aceia cărora li s-a urât cu binele şi ies în frunte, ca păduchele, pentru nişte tâmpenii. Viaţa este din ce în ce mai oribilă şi din când în când se trezesc unii să dea din coate că se simt linşaţi şi terfeliţi la mândrie, că nu li se bălăngăne în ochi culorile care îi stârneşte pe ei la orgasm.

Să-mi bat calul, asta e ca şi cum îţi arde casa şi tu te dai de ceasul morţii că nu mai ai bigudiuri să-ţi faci părul permanent!

Agonie si(-un) extaz

La sugestia şi insistenţele celui mai prieten cinefil, am decis să mă uit şi eu la faimosul "Marţi, după Crăciun" al regizorului Radu Muntean. Auzisem că filmul a fost nominalizat pe la Cannes, dar nu dau doi bani pe părerile criticilor. Dacă mie îmi place ceva, atunci e foarte bun indiferent ce ce-ar zice tot Universul; dacă mă lasă rece, la fel...per ansamblu, nu am încredere decât în propriile criterii de apreciere.

Aşa că nu am cedat nici când am auzit că e mare şmenozeală pe capul lui, plus că o arată pe una în toată splendoarea ei de Evă tatuată pe noadă - conform ultimelor tendinţe ale modei.  

"Frate, deci dacă nu ai văzut Marţi după Crăciun, ai trăit degeaba! La o cuantificare mai grosieră a vieţii, poţi spune chiar că acesta se va împărţi în două: înainte şi după Marţi...; te va ului, te va schimba complet, îţi va modifica structura ADN-ului şi-ţi va deschide o nouă dimensiune a cunoaşterii!"

Şi-atunci s-a-nvârtoşat curiozitatea-n mine şi mi-am zis: DA, DA!! Vreau să mi se schimbe fibra gânditoare! Vreau să fiu reconstruit din temelii! E film românesc şi sunt 90% şanse să-mi pierd vremea de-am pixulea, dar vreau să fiu optimist şi să trăiesc cele 10 procente cu toată fiinţa mea! Vreau să fiu acea persoană nouă, acel spirit inovator în comuniune cu fluxul de pace şi iubire ce coboară de la Mama Planetă şi Tatăl Univers! Vreau!"

Aşa că m-am uitat. Concluzii (cu liniuţe, că nu am timp să-mi mai pierd vemea cu tâmpenii):

-  ca orice producţie mioritică, începe brusc şi se termină fără noimă. Povestea este simplă, cât să o priceapă şi ultimul retard al planetei: un basoran de vârstă mijşocie îţi găseşte o c...femeie mai tânără decât el şi şi-o trage cu veselie, îi spune neveste-sii şi hotărăsc să divorţeze. Mai sunt vreo două scene cu ei la masă şi copila la dentist, plus amanta cum se-mbracă după duş şi gata: c'est fini la comedie! Să-mi bat calul, e ca şi cum aş face un film despre unu' care bea dimineaţa ceai, la prânz mănâncă ciorbă şi seara, spaghete cu brânză. Mai introduc o scenă cu el şi bunăciunea de nevastă-sa la duş - să extaziez privitorul ahtiat de ţâţe şi capodopodera-i gata. :)

- scenele sunt filmate fără legătură între ele; acţiunea nu curge fluent ca un râu la vale, ci mereu opintit, ca o maşină cu frâna de mână trasă. 

- dialogurile sunt puerile şi necredibile; în afară de asta, sonorizarea este atât de proastă încât la unele secvenţe, dacă nu aveam şi subtitrare în engleză, nu pricepeam o iotă din ce mormăiau ăia :))

- deşfăşurarea acţiunii este extrem de plicticoasă, ceea ce mi-a creat o atitudine de completă detaşare şi silă. După vreo oră de rezistat cu stoicism în faţa monitorului, pereţii din jurul meu se scorojeau singuri de la atâta plictiseală.

- avem femei frumoase, iar gagica principală apare goală în primele 3 minute. Dacă nu eram un sadic înnăscut şi posedam o secundă în plus de inteligenţă, treceam peste semi-promisiunea făcută şi mă opream atunci. Deşi poate unora nu le pare, chiar am lucruri mai importante de făcut cu viaţa mea şi o oră contează enorm. 

Time is money, vorba broadărului american :D

Deţin însă destulă putere de concentrare pentru a-mi reface nervii capului pe seama ultimei cărţi citite...mă rog, al ultimului spectacol artistic vizionat, care într-adevăr mi-a atins fibra sensibilă a pipotei: Campionatul European de Patinaj Artistic, Zagreb 2013. 

Prin urmare, până luna viitoare când va începe Campionatul Celor Patru Continente la patinaj, vă invit să vă delectaţi alături de mine cu câteva evoluţii pe gheaţă care au făcut istorie la europenele de la Zagreb. :)