marți, 30 aprilie 2013

Povestea unei primăveri

Acum o sută de ani, Mihail Sadoveanu spunea că odată cu inventarea automobilului, omenirea a mai  pierdut un strop din frumuseţea vieţii. 
Astăzi, Timpul costă bani, iar viteza este totul. Ziua nu mai curge cu secunda, ci în salturi de ordinul orelor. Iar miracolul vieţii se întâmplă într-o clipă...în această clipă.  









...sau în fiecare zâmbet care îţi luminează chipul.

În tine.

Nu trebuie decât să deschizi ochii şi să priveşti la creşterea unei pietre.



luni, 22 aprilie 2013

Cursa fericirii

Preumblîndu-mă prin mediul virtual mai ceva ca Vodă prin lobodă, am găsit un articol cel puţin inspiraţional: Cele 10 reguli ale fericirii. Deja aveam ochii şi urechile girofar. Vreau, vreau!!! Soare, mare, suc cu umbreluţă!! Cine nu ar vrea să fie fericit? Barman, adă la băiatu' un ţap de fericire!!!! Colo terorica...ta-ta...and do the harlem shake! Aicea terorica..ta-ta...and do the harlem shake!  

Spuneţi voi, nu-i drăguţ? Mie aproape că-mi vine să plâng de emoţie, dar nu mă prea ajută ochii; mai ales că-s nişte chestii de bază, simple porniri de bun simţ. Adică, hey! Aproape că le faci din instinct, nu trebuie să vină Expertul lu' Peşte şi mare antrenor de succesuri ca să-ţi spună: "Băi, fraiere! Deci uită-te-n ochii mei, cu atenţia mai maximă ca Minodora!! Când eştu tu, aşa, mai mop cu moralul, obială prntru şters mâinile tractoriştilor pline de vaselină, când stai în colţul tău cu ochii înlăcrimaţi şi buza tremurînd a neputinţă, iată ce trebuie să faci:..."
Iar tu, de colo: "Na, că m-o pălit norocul! Taman când mă consideram oaia cea mai pierdută prin hăţişurile civilizaţiei şi picul de abstract rătăcit în meandrele concretului, soarele a răsărit şi pe strada mea. Chiar vroiam să zburd pe câmpii cu urechile clămpănind în vânt, dar nu aveam habar cum să-ncep..Bagă, domnul Geo, că eu iau poziţia! Pe locuri, fiţi gata, START!"

01. "Savurează micile momente" 
02. "Nu te mai compara"
03. "Uită de bani şi putere"
04. "Stabileşte scopuri şi munceşte pentru a le atinge"
05. "Ia iniţiativa la birou"
06. "Fă-ţi prieteni şi preţuieşte-ţi familia"
07. "Fă sport în aer liber"
08. "Vezi partea plină a pahaurlui...întotdeauna"
09. "Mulţumeşte din suflet"
10. "Fă cadouri, multe cadouri"

Ei, e greu? V-ar fi dat prin cap aşa ceva?
Eu n-am fire-n cap de câte ori am auzit chestiile asta! Cum e vreunul care vrea să se dea mai cult în cap şi lovit de porniri sensibile, numa ce zbolozeşte din rărunchi refrenul: "Trăieşte clipa!". Şi-apoi ba îl găseşti lipit de vreun parapet cu tot cu motor, sau behăind la lună cu ochii injectaţi de alcool sau alte bălării halucinogene. Şi-apoi încep campaniile de sensibilizare a populaţiei...iar restul e istorie.

Problema este că toţi le-am auzit, dar foarte puţin am şi ascultat ce am auzit. Iar dincolo de asta, am uitat să trăim - pentru noi şi pentru cei din jur. Avem atât de multe lucruri, dar pierdem din ce în ce mai multe; ne pierdem pe noi. 
Să savurezi micile momente a devenit un lux. Sau este o atât de mare obişnuinţă grăbită, că nici nu le mai bagi în seamă. 



Mă uit uneori pe stradă...un caleidoscop de oameni şi trăiri, suferinţe şi zâmbete. Unii merg cu capul sus, alţii cu umerii plecaţi, învinşi. Dar când îi saluţi, te salută înapoi şi zâmbesc - poate pentru că realizează că nu sunt chiar atât de singuri. În unele momente, chiar şi o strângere de mână poate face diferenţa între viaţă şi moarte, moartea spiritului.
Apoi străzile sunt inundate de alte persoane, mult mai tinere. Fără griji, râd, glumesc, cântă cu gura până la urechi. Vorbesc la telefon, ascultă muzică. Se ceartă, fluieră câte o bunăciune mai dezgolită, povestesc ultimul meci. Dar mereu cu ochii la telefon, mereu cu căştile-n urechi. Mereu atenţi la o dimensiune virtuală care îi leagă dincolo de ecranele tactile şi le îngrădesc sufletul..

No, acum mă întreb: care-s mai fericiţi? 
Părerea mea este că primii. Cei împovăraţi de timp şi amintiri, zâmbitori sau cu lacrimi în ochi. Ei ştiu mai întâi de toate, să se bucure de micile momente. De un copil care se joacă, de un şut într-o minge, de o mângâiere. Sau de o floare. Poate şi de aceea tot privim în urmă cu regret, pentru că "pe vremea bunicilor, viaţa era mai frumoasă". Nu, nu era neapărat mai frumoasă şi nici mai uşoară. Dar, era mai sănătoasă pentru minte, pentru trup şi pentru suflet. 
Când vroiai să vorbeşti cu vecinul, îl strigai; nu-i dădeai bip. Creşteai animale pe câmp, nu dintr-un fotoliu aşezat în faţa calculatorului. Vedeai florile în iarbă, nu în prezentări powerpoint. Iar dacă îţi era sete, scoteai apă din fântână, nu desfăceai doza de cola. Da, ştiu...nimic din toate astea nu te conectează cu capătul planetei şi nu te bipăie de likeuri şi saluri şablonate, dar mustesc de viaţă, nu de impulsuri electronice.
Acum, nu înţelegeţi că dacă aruncăm mobilul şi ne ştergem emailul brusc suntem mai fericiţi. Nu e vorba de asta, ele sunt doar simple mijloace şi nu scopuri în sine. Au fost create pentru a ne ajuta să trăim, nu pentru a trăi pentru ele.
Eu mă refeream la legăturile care se creau atunci între noi şi cele care se crează acum. La căldura unei îmbrăţişări reale  

Mihaela Runceanu - Fericirea are chipul tău
   
....şi cea a unui emoticon pe monitor.
La darurile de atunci şi cele de acum. La orele pe care le petreceai pentru a împacheta un "Nu te supăra frate", la noroiul în care te adânceai pân' la glezne când fugeai în grădină să culegi o floare după ploaie şi la secundele de acum, când dai un click şi ai rezolvat datoria. Selectezi felicitarea, copiezi mesajul, "send to all" şi gata. 
Dincolo de toate, mă refer la alegerile oamenilor. La opulenţa pe care o afişează şi la goliciunea reală din vieţile lor.  La neputinţa de a mai iubi. La absenţă. 

Reţeta fericirii...este atât de simplă, şi totuşi atât de complicată. Atât de aproape, dar atât de departe. Cum spunea un mare clasic în viaţă: Eşti ceea ce dăruieşti, nu ceea ce ai. 
Iar dacă reuşeşti să înţelegi asta, restul e uşor. Practic irelevant. 

Atâta că noi am pierdut simplitatea vieţii. Nu mai ştim să ne bucurăm de ea. Suntem supuşi dezvoltării continue, împinşi de la spate de un val al progresului care ne înghite pe zi ce trece. Comparaţia este sufletul comerţului, concurenţa, secretul succesului. Familia a devenit un accesoriu, cadourile s-au transformat în obligaţii, mulţumirea - o naivitate. Trăim virtual în realitate şi ne creăm o viaţă reală în dimensiunea virtuală.

Şi atunci, cine mai este fericit?

"Eşti ceea ce dăruieşti". "Sensul vieţii nu este într-o împlinire personală, ci în cel de lângă tine."
Există ceva mai simplu de atât?