marți, 30 aprilie 2013

Povestea unei primăveri

Acum o sută de ani, Mihail Sadoveanu spunea că odată cu inventarea automobilului, omenirea a mai  pierdut un strop din frumuseţea vieţii. 
Astăzi, Timpul costă bani, iar viteza este totul. Ziua nu mai curge cu secunda, ci în salturi de ordinul orelor. Iar miracolul vieţii se întâmplă într-o clipă...în această clipă.  









...sau în fiecare zâmbet care îţi luminează chipul.

În tine.

Nu trebuie decât să deschizi ochii şi să priveşti la creşterea unei pietre.



luni, 22 aprilie 2013

Cursa fericirii

Preumblîndu-mă prin mediul virtual mai ceva ca Vodă prin lobodă, am găsit un articol cel puţin inspiraţional: Cele 10 reguli ale fericirii. Deja aveam ochii şi urechile girofar. Vreau, vreau!!! Soare, mare, suc cu umbreluţă!! Cine nu ar vrea să fie fericit? Barman, adă la băiatu' un ţap de fericire!!!! Colo terorica...ta-ta...and do the harlem shake! Aicea terorica..ta-ta...and do the harlem shake!  

Spuneţi voi, nu-i drăguţ? Mie aproape că-mi vine să plâng de emoţie, dar nu mă prea ajută ochii; mai ales că-s nişte chestii de bază, simple porniri de bun simţ. Adică, hey! Aproape că le faci din instinct, nu trebuie să vină Expertul lu' Peşte şi mare antrenor de succesuri ca să-ţi spună: "Băi, fraiere! Deci uită-te-n ochii mei, cu atenţia mai maximă ca Minodora!! Când eştu tu, aşa, mai mop cu moralul, obială prntru şters mâinile tractoriştilor pline de vaselină, când stai în colţul tău cu ochii înlăcrimaţi şi buza tremurînd a neputinţă, iată ce trebuie să faci:..."
Iar tu, de colo: "Na, că m-o pălit norocul! Taman când mă consideram oaia cea mai pierdută prin hăţişurile civilizaţiei şi picul de abstract rătăcit în meandrele concretului, soarele a răsărit şi pe strada mea. Chiar vroiam să zburd pe câmpii cu urechile clămpănind în vânt, dar nu aveam habar cum să-ncep..Bagă, domnul Geo, că eu iau poziţia! Pe locuri, fiţi gata, START!"

01. "Savurează micile momente" 
02. "Nu te mai compara"
03. "Uită de bani şi putere"
04. "Stabileşte scopuri şi munceşte pentru a le atinge"
05. "Ia iniţiativa la birou"
06. "Fă-ţi prieteni şi preţuieşte-ţi familia"
07. "Fă sport în aer liber"
08. "Vezi partea plină a pahaurlui...întotdeauna"
09. "Mulţumeşte din suflet"
10. "Fă cadouri, multe cadouri"

Ei, e greu? V-ar fi dat prin cap aşa ceva?
Eu n-am fire-n cap de câte ori am auzit chestiile asta! Cum e vreunul care vrea să se dea mai cult în cap şi lovit de porniri sensibile, numa ce zbolozeşte din rărunchi refrenul: "Trăieşte clipa!". Şi-apoi ba îl găseşti lipit de vreun parapet cu tot cu motor, sau behăind la lună cu ochii injectaţi de alcool sau alte bălării halucinogene. Şi-apoi încep campaniile de sensibilizare a populaţiei...iar restul e istorie.

Problema este că toţi le-am auzit, dar foarte puţin am şi ascultat ce am auzit. Iar dincolo de asta, am uitat să trăim - pentru noi şi pentru cei din jur. Avem atât de multe lucruri, dar pierdem din ce în ce mai multe; ne pierdem pe noi. 
Să savurezi micile momente a devenit un lux. Sau este o atât de mare obişnuinţă grăbită, că nici nu le mai bagi în seamă. 



Mă uit uneori pe stradă...un caleidoscop de oameni şi trăiri, suferinţe şi zâmbete. Unii merg cu capul sus, alţii cu umerii plecaţi, învinşi. Dar când îi saluţi, te salută înapoi şi zâmbesc - poate pentru că realizează că nu sunt chiar atât de singuri. În unele momente, chiar şi o strângere de mână poate face diferenţa între viaţă şi moarte, moartea spiritului.
Apoi străzile sunt inundate de alte persoane, mult mai tinere. Fără griji, râd, glumesc, cântă cu gura până la urechi. Vorbesc la telefon, ascultă muzică. Se ceartă, fluieră câte o bunăciune mai dezgolită, povestesc ultimul meci. Dar mereu cu ochii la telefon, mereu cu căştile-n urechi. Mereu atenţi la o dimensiune virtuală care îi leagă dincolo de ecranele tactile şi le îngrădesc sufletul..

No, acum mă întreb: care-s mai fericiţi? 
Părerea mea este că primii. Cei împovăraţi de timp şi amintiri, zâmbitori sau cu lacrimi în ochi. Ei ştiu mai întâi de toate, să se bucure de micile momente. De un copil care se joacă, de un şut într-o minge, de o mângâiere. Sau de o floare. Poate şi de aceea tot privim în urmă cu regret, pentru că "pe vremea bunicilor, viaţa era mai frumoasă". Nu, nu era neapărat mai frumoasă şi nici mai uşoară. Dar, era mai sănătoasă pentru minte, pentru trup şi pentru suflet. 
Când vroiai să vorbeşti cu vecinul, îl strigai; nu-i dădeai bip. Creşteai animale pe câmp, nu dintr-un fotoliu aşezat în faţa calculatorului. Vedeai florile în iarbă, nu în prezentări powerpoint. Iar dacă îţi era sete, scoteai apă din fântână, nu desfăceai doza de cola. Da, ştiu...nimic din toate astea nu te conectează cu capătul planetei şi nu te bipăie de likeuri şi saluri şablonate, dar mustesc de viaţă, nu de impulsuri electronice.
Acum, nu înţelegeţi că dacă aruncăm mobilul şi ne ştergem emailul brusc suntem mai fericiţi. Nu e vorba de asta, ele sunt doar simple mijloace şi nu scopuri în sine. Au fost create pentru a ne ajuta să trăim, nu pentru a trăi pentru ele.
Eu mă refeream la legăturile care se creau atunci între noi şi cele care se crează acum. La căldura unei îmbrăţişări reale  

Mihaela Runceanu - Fericirea are chipul tău
   
....şi cea a unui emoticon pe monitor.
La darurile de atunci şi cele de acum. La orele pe care le petreceai pentru a împacheta un "Nu te supăra frate", la noroiul în care te adânceai pân' la glezne când fugeai în grădină să culegi o floare după ploaie şi la secundele de acum, când dai un click şi ai rezolvat datoria. Selectezi felicitarea, copiezi mesajul, "send to all" şi gata. 
Dincolo de toate, mă refer la alegerile oamenilor. La opulenţa pe care o afişează şi la goliciunea reală din vieţile lor.  La neputinţa de a mai iubi. La absenţă. 

Reţeta fericirii...este atât de simplă, şi totuşi atât de complicată. Atât de aproape, dar atât de departe. Cum spunea un mare clasic în viaţă: Eşti ceea ce dăruieşti, nu ceea ce ai. 
Iar dacă reuşeşti să înţelegi asta, restul e uşor. Practic irelevant. 

Atâta că noi am pierdut simplitatea vieţii. Nu mai ştim să ne bucurăm de ea. Suntem supuşi dezvoltării continue, împinşi de la spate de un val al progresului care ne înghite pe zi ce trece. Comparaţia este sufletul comerţului, concurenţa, secretul succesului. Familia a devenit un accesoriu, cadourile s-au transformat în obligaţii, mulţumirea - o naivitate. Trăim virtual în realitate şi ne creăm o viaţă reală în dimensiunea virtuală.

Şi atunci, cine mai este fericit?

"Eşti ceea ce dăruieşti". "Sensul vieţii nu este într-o împlinire personală, ci în cel de lângă tine."
Există ceva mai simplu de atât?

duminică, 7 aprilie 2013

...dar şi ei este tot oameni!

Îşi mai aminteşte careva megahitul din copilărie "Odată am ucis o vrabie"?
Bine...acum nu mă refer la generaţia Inna, Lady Caca şi Justin Bieber; vlastarele cele noi care butonează Iphone de la 2 ani şi îţi crapă capul cu ciocanul dacă le-ai tăiat conexiunea la internet. Nu, nu, nu...vajnicii ei reprezentanţi nici măcar nu erau în stadiu de proiect mental pe vremea când Poesis umplea stadioanele R.S.R.-ului, amin! Eu acum vorbesc cu bătrânocii mai apropiaţi de matusalemul din dotare. Hai, măi...ceva...măcar ăştia născuţi după prima reformă a educaţiei!
Ei,  vedeţi? Ştiam eu că vă sună cunoscut!


Pe mine m-a influenţat aşa de mult cânticelul ăsta că prima praştie mi-am făcut-o abia pe la 15 ani, când m-am considerat destul de matun în cap să nu dau cu bolovani după nici o creatură înaripată. Bine...acum nu iau în calcul şi invizibilele cu potcoviţe de sărmă, cu care-mi păleam tovarăşii de pe uliţa copilăriei! Ăia n-aveau aripi, deci mă lăsau rece! Cum mă enerva vreunul, îl şi ardeam! El urla de usturime, că înţepau proiectilele acelea când le încasai pe pielea goală, mai ales pe pulpa piciorului, de te secau la inimă - eu îi făceam în sâc şi mă bucuram ca un împieliţat, că l-am învăţat minte! Deci nu ştiu cum să spun...păsările ca păsările, dar în rest, mă ducea capul numai la rele! Programat din fabrică de-aş fi fost, şi tot mai făceam şi câte-o eroare...dar eu nu şi nu! Cum o dădeam, cum o întorceam, tot pe dos ieşea! Şi-apoi azi aşa, mâine aşa, până era cât pe ce să-i scot unuia ochii şi mi-am luat un ditai bairamul, de nu am mai vrut să aud în viaţa vieţilor mele de invizibil! 

No, în fine...plecasem de la trilul pro-păsăresc. Mi se pare o melodie tristă, o elegie meditativă  în versuri asupra vieţii şi a morţii, asupra consecinţelor neprevăzute pe care le au cele mai mici gesturi ale noastre asupra viitorului. Asupra noastră...sau asupra altora. Nu am mai ascultat-o, cred, de pe vremea tinereţii studenţeşti -  ba o vreme, o şi uitasem cu totul. Dar dintr-o dată. SPUF! Mi-a apărut în minte, vie şi nevătămată, rumenă şi oacheşă ca o duduie gata de însurătoare.
Într-o nu ştiu care seară, într-o nu ştiu care vară, sub un nu ştiu care pat, lâng-un nu ştiu care lac, lâng-o casă părăsită, de-o grădină-ncercuită - vorba cântecului - era un copac. Bătrân, uscat şi gâunos, dar un copac. Şi-n vârful lui, nu ştiu cum s-a aciuat o coţofană să-şi facă frumuseţe de cuib. Mişto, ce să zic? Trec p-acolo cam zilnic, aşa că deseori mă opream să mă uit cum evoluează lucrările - că na! Păsărica - păsărică, cuibul - cuib, minteni se pune pe clocit şi ia uite cum fac rost de material fotografiabil. Şi-aşa am pozat toţi ciulinii de pe dealuri până mi-au ieşit e nas, deci un suflu nou nu mi-ar fi stricat.

Şi într-o zi, în timp ce admiram eu natura în toată manifestarea ei de primăvară, numa' ce-l văd pe unu', călare pe-o scară, opintindu-se într-un prăjinoc cât toate zilele. Ptiu....mare mirare, mai ales că nu ştiam de nici o întrecere sportivă de profil prin părţile noastre - asta aşa, ca să nu fiu rău şi să spun că şi de-ar fi fost, nu cred că-l mai ţineau şalele pe românul nostru să participe la el! Muahahahahahahaa!!!
"Ce faci nen, cocoţat acolo? Vezi să nu-ţi rupi ceva..."
"Na...ce să fac? Mă enervează cu nervii cuibul ăsta, aşa că-i fac de petrecanie! (Uşşşş!!!! Uşşşş!! - şi coţofana zburătăceşte cu ochii cât cepele)! Dă-l în mă-sa, cine are nevoie de el? Plus că face asta o gălăgie, de-mi bălăngăne creierii ca linguran-n cană!"



Bă, să-mi trag! Cum îmi lăsa gura apă după invizibilul meu...păi te iei de păsăret, te iei de mine, clar! Şi atunci, dai în mine - dai în tine, dai în fabrici şi uzine; dai în clasa muncitoare, ce munceşte pe ogoare. Mă uitam aşa cu un jind la el...stai tu aşa, că te prind eu la cotitură, dacă nu-nţelegi de vorbă bună! Ce prispa mă-tii ai tu cu păsărica mea?! Deci moamăăăăă...studenţii din Timişoara-s mici copii pe lângă ce-mi trecea mie prin cap...



Şi taman când eram mai chitit pe treabă, numai ce-mi răsare în minte o fereastră mică-mică, cu gratii la geam. Ohohoo...Harap-Albe, ţine-ţi caii!
 ...şi am plecat pe câmpii, să-mi limpezesc ferbinţeala. Dar mi-aş fi dorit să fie reală tâmpenia aia de a apărut la un momendat prin cartea de religie de-a patra: dacă te sui să dărâmi vreun cuib de zburătoare, vine Dumnezeu şi-ţi trage scara de sub picioare, să cazi şi să-ţi rupi gâtu'. Sau, dacă nu-i pe fază, vine noaptea şi-ţi rupe mâna cu care ai înfăptuit oribila crima.

Am revenit la grădină peste vreo două ore, când coţofana-şi căuta înnebunită cuibul pe toate crengile. Iar după un colţ, apare nenea, cu cuşma pe-o ureche: "Gataaaaaa...nu ţi se pare că deja-i mai linişte? Aaaaa, şi stai să vezi: avea şi ou, l-am văzut când as picat!" 
Nu i-am mai zis nimic. Ce aş mai fi putut spune? Oricum, ce-mi răsărise mie prin cap nu avea nevoie de comentarii...

Şi de-atunci, mă tot gândesc: omul este definit de raţiune, voinţă şi simţire. Raţiunea...cel mai uşor se observă şi la animalele de pradă, când se coordonează pentru a ataca în haită.unde se află graniţa dintre om şi animal?Voinţa...puneţi o friptură în vârful Turnului Eiffel şi o pisică flămândă la baza lui. Facem pariu că nu durează mult şi friptura e istorie? Afectivitatea...sunt atât de multe exemplelele când câinii rămân lângă semenii răniţi, ba îi mai şi îngrijesc! Asta ca să nu mai fac referire la pornirea maternă a fiecărei vietăţi vii, de a-şi apăra puii. 

Deci, băi copii, unde este graniţa dintre om şi animal?? 
Dacă vine ursul turbat peste tine-n casă, normal că-i iei gâtul...dar aşa? Chiar îţi stă căruţa-n drum că o pasăre cloceşte-un ou pe limba ei?     

sâmbătă, 6 aprilie 2013

Viaţa cu volan

De când eram boţ cu ochi mi-am dorit să sofez şi am fost înnebunit de "catea sem", manualul de legislaţie rutieră. Însă, totodată şi concomitent, nu m-am putut imagina niciodată la volan; pur şi simplu, trebuşoara asta mi se părea inimaginabil de dificilă, ca să nu mai spun că responsabilitatea ce mi se atribuia îmi cam deschiola grumazul. Practic, mă simţeam, în imaginaţia mea, ca un Atlas ce ţine Pământul pe umeri...o întrupare a parcelor antice, care va primi puterea să hotărască destinul omenirii.

Apoi, pe măsură ce timpul trecea, am realizat că viaţa însăşi este un automobil pe care tu, un biet şofer mereu cu lămâia-n parbriz, primeşti sarcina de a-l struni.



Te naşti pentru a lua decizii, pentru a vira şi a schimba viteze. Decade întregi te chinui să ţii vehiculul pe roţi, te-ncrâncenezi să menţii o direcţie stabilă a deplasării până-ţi cresc servomuşchii* cât China; coteşti la stânga, snuceşti volanul la dreapta, te tamponezi sau dai cu oiştea-n gard. Uneori e atât de grav că te ia ambulanţa; dar stai la reanimare olecă, te scuturi de pansamente şi iar pe şosea...c-apoi vorba 'ceea: călătorului îi şade bine bine cu drumul. Iar noi suntem călători, simpli trecători prin univers. Alteori  te redresezi rapid şi schimbi banda, accelerezi, depăşeşti. Poate te mai uiţi în oglinda retrovizoare şi oftezi cu uşurare sau regret, dar sensul este unic, staţionarea interzisă. Timpul curge doar înainte, mereu înainte, iar prezentul este în fiecare clipă care vine din faţă, în fiecare linie întreruptă desenată pe carosabil şi pe care o laşi în siaj.
Te naşti pentru a-ţi hotărâ drumul.

Însă cu toate acestea, nu eşti tu eşti tu Stăpânul Absolut al Autostrăzii. Voinţa îţi este influenţată de factori externi, liberi de hotărârile subiective. Alături de tine sunt sute, zeci, mii de alţi participanţi la trafic. Indiferent de acţiunile tale, sunt momente când eşti prins în vâltoarea manevrelor lor ca într-o chingă şi ulterior, în frumuseţe de blocaj rutier. Asta e, se mai întâmplă.
Unii îţi acordă prioritate de trecere,  alţii te claxonează, te înjură în barbă - sau te orbesc cu flashurile lor; te ameţesc şi te fac să-ţi pierzi calea, hotărârea.
Unii te înfrânează, alţii strigă din capul străzii, ca la săniuş: "PÂRTIE BĂĂĂ!!!!!" şi au pornit ca tăvălugul. Te fereşti sau intră pur şi simplu în tine: "Haiti! Păi ce-ai făcut frate? Nu m-ai văzut că-s şi eu p-acilea? Io-nţeleg că eşti cu bolidul, dar nu ţi-a luat mă-ta stradă proprie şi personală! Cască farurile, că te paşte contravenţia!"
Unii, foarte puţini, ce-i drept, îşi cer scuze şi îţi plătesc reparaţiile...dar cei mai mulţi, marea majoritate,  îşi bagă toate picioarele şi părăsesc locul evenimentului, lăsîndu-te să te descurci de capul tău. Esti major şi vaccinat, descurcă-te. Şi-atunci îţi zici: "No lasă tu, că-mi iau eu tractor! Monstertruck! Şi-atunci să vezi alergătură ca la ursul Grizzly! Afiş cu Madonna scrie pe tine!"


Dar nu-ţi iei. Târâş-grăbiş, dai cu scuipinol pe ici-pe colo (prin părţile esenţiale), ambalezi motoarele şi continui. Întâi încet, prudent, tresărind chiar şi la ivirea propriei umbe. Apoi, cu cât timpul avanzează, atenţia se mută pe ce ai în faţă. Sau lângă tine, pe locul din dreapta... o persoană care nu ştii prin ce miracol a apărut lângă tine, dar te susţine cu toate forţele ei. Un copilot pe mâinile căruia ţi-ai încredinţa viaţa fără să clipeşti, pentru că ştii că va fi în siguranţă. O parte din tine, o întrupare a idealurilor tale, o pulsaţie intermitentă ce se mulează perfect pe neregularităţile tale. 

Iar undeva pe margine, deasupra tuturor, sunt indicatoarele pe care toată lumea trebuie să le respecte. Indiferent ce direcţie alegi, nu o iei ca mieii zbrehuzi peste dealuri sau pe oriunde te trece nevoia. Vrei - nu vrei, nu eşti Stăpânul Autostrăzii...dincolo de toate libertăţile, dincolo de toate privilegiile şi restricţiile traficului se află regulile ce coordonează pe toată lumea. Simple îndrumări de informare, semnale de atenţionare sau de interzicere ce te ghidează pre destinaţie. 

Iar la final, Vacanţa sau Amenda, în funcţie de alegerile pe care le-ai făcut în timpul călătoriei.

* expresie marcă înregistrată, dragă sufletului meu

sâmbătă, 30 martie 2013

Instigare la instinct

De la o vreme, am cam renunţat să mai citesc ştirile online. Nu, nu e vorba de lumina albastră a monitorului care afectează sinteza de melatonină şi catalizează apariţia stresului sau a oboselii cronice...deşi nici acesta nu este un aspect de neluat în seamă; pur şi simplu, am început să observ manevre de PR menite să-mi dreseze mintea şi să-mi îndrume traiectoria gândurilor spre o destinaţie de turmă. Şi-apoi, nu, mulţumesc, nu-mi trebuie...prefer să fiu eu cu creierii mei nealteraţi de factorii externi - uneori e cam aglomeraţie şi aşa, deci de ce ar mai trebui  să plec urechea la diverse mesaje?

Însă, nu mă pot opri să nu mă înspăimânt de cuvintele din spatele cuvintelor. Nu am fost niciodată adeptul mitului dalbei fecioare rupte din stele, dotată cu un spirit atât de candid încât se-mblânzeşte fiara pădurii când o zăreşte şi a masculului îngălat, desprins dintr-o peşteră preistorică; ba dimpotrivă, m-am amuzat din toate celulele de sufletele tălâmbe care ar putea pune botu' la aşa idioţenie...însă, constat cu groază că aceasta a devenit o abordare socială; un model comportamental necesar şi suficient pentru bunul mers al colectivităţii. Eu înţeleg că pentru unele persoane (cu precădere dudui) imaginea este singura caracteristică ce contează, dar totuşi! Simt că s-a ajuns prea departe...mult, mult prea departe. Deşi...poate ele nu ar fi atât de condamnabile, cât şleahta de lingăi care depăşesc limitele grotescului şi merg până la absurd doar pentru a atrage atenţia publică asupra lor şi a câştiga ceva din afacerea asta.

Mai ieri, navigam şi eu fain frumos pe ditai www-ul, portal de ştiri sadea. Îmi repugnă total subiectele cu iz tabloid şi le evit pe cât posibil, dar de acestă dată, pur şi simplu nu am avut cum să împiedic coliziunea. Viram eu la stânga, colorăciunea peste mine! Coteam la dreapta, ea după mine. Frânam, se oprea şi ea. Şi eu fuga, şi ea fuga, până când...BUUFFF!!! Tiiiii, frăţică, ce-ţi făcu' retina mea de mi-o siluieşti atâta?? Io-nţeleg că vezi în ochii mei albaştri o imensă mare şi de mâine îţi procuri colac de salvare, dar totuşi! Nu este şi ei un suflet care merită să trăiască? Pe cuvânt de nu mă simţeam ca gândăcelul Elenei Farago, în pumnul ce-l strângea să-l rupă: "Ce dezvăluiri! E atât de apetisantă încât până şi propria mamă o admiră!"
Woooo...să-mi trag palme! Filme porno în direct, la o oră de maximă audienţă! Se dau şi floricele? Deşi nu ştiu ce să zic...pedofilia şi incestul mi se par cam odioase. Băi, m-am sucit eu, sau ce papucii calului, că nu mai înţeleg nimic! Reluare cu cuvinte proprii: se dă o gagică extraordinară - care-i atât de mirobolantă încât până şi maică-sa băleşte la trupul ei de zeiţă răpitoare. HĂĂĂĂ??  
Mesaj subliminal: O mai ştiţi pe florăreasa minune, de care se îndrăgosteau bărbaţii fără speranţă de scăpare? Câte lacrimi de dor, câte inimi frânte, cât sublim, câtă frumuseţe! Dau viaţa mea pentru-o iubire, variantă retro.



Ei, acum se joacă la un alt nivel, ceva mai explicit: dacă şi mamă-sa ce a născut-o şi a sters-o de noroc când era mică intră-n roşu şi o năvălesc poftele la vederea frumuşeniei ei, d-apoi voi, mireni spectatori...dar să trecem peste - haha, aţi vrea voi! Voi ar trebui să nu pregetaţi nici un efort pentru a o avea, fie doar şi prin intermediul unei fotografii de ziar! Voi ar trebui să-i ridicaţi altare de-nchinăciune numai când îi auziţi numele!   Ode,  tăticule, imnuri de adorare! Când fata asta apare, soarele răsare, putirinţa izbucneşte, patima ia poziţie de drepţi şi ochii fâlcăne ca girofarul. Yummy! Yummy! Kalashnikov, mitralieră...RATATATATATA!



În subconştient, bărbatul este transformat într-un sclav al senzaţiilor prefabricate, iar femeia în obiect de consum. Ca o savarină: o mănânci, arunci hârtia şi ai plecat în treaba ta. (Aprope că) Nici nu mai are importanţă cine-i fata şi ce hram poartă...creierul este atât de bombardat de superlative şocante, încât dorinţa se naşte de la sine. Efect pavlovian, ce mai la deal, la vale? La apariţia stimulului, instinctul explodează: VREAU! 
Şi-apoi apar violatorii...VREAU! Te-am văzut, mi-ai plăcut, ce rămâne de făcut? Penetrezi propblema, ce puii mei să faci? Dacă tot nu-i apetisanta mult visată, măcar o smotoceală de consolare...

Iar la final, încep plânsetele şi scrâşnirea dinţilor: vai nouă, cum se duce respectul pe apa Sâmbetei! Bărbaţii sunt de pe Marte, femeile de pe Venus. două specii dinstincte şi total paralele. Bărbaţii este nişte porci neostoiţi + obsedaţi de sex! Of, of, măi, măi, în ce hal s-a ajuns! Dar cu sufletul, comoara cea mai de preţ, cum rămâne? Un spirit frumos nu este perisabil în timp, un trup frumos se trece ca floarea de cactus. Cucu bau, uite-l nu-i! Of, of, bărbaţii ăştia, cum se proptesc ei la aparenţe şi pierd esenţa!

Prin urmare, stau strâmb şi constat drept: reclama este sufletul comerţului, iar obiectul de activitate este omul.  Cu toată ipocrizia de rigoare, desigur. 

P.S. 1: Întunecarea conştiinţei de către reclamă se resimte în ansamblul social, chiar dacă în expunerea de mai sus am pedalat doar pe aspectul masculin. Că doar fetiţa de 7 ani care ţinea regim cu 3 mere şi câteva pahare de apă/zi pentru a ajunge la dimensiuni perfecte nu era extraterestră... 

P.S. 2: Nu am înţeles care era dezvăluirea: mama incestuoasă sau creatura angelică ce te-ndeamnă la păcat?  


vineri, 22 martie 2013

Dilemă veche

De când eram kinder (cu surprize, uneori, că în preistoria copilăriei mele nu se inventase pampersul) am urât o melodie: "Cine bate, seara, la fereastra mea?". Nu c-ar fi vreo hidoşenie...însă e cam tâmpită. N-are sens. Adică: Băi frate, dacă-ţi bate unu-n geam, tu te-apuci să doineşti la opaiţ? 
"DUM-DUMM-DUMMM"
"Cine bate, seara, la fereastra mea?
"DUMM-DUMM-DUMMMM!!!"
"Cine bate, seara, la fereastra mea"
Da' du-te şi cască ochii, vezi cine e! Poate-i maică-ta, şi-a uitat cheile când a plecat dimineaţă la lucru şi acu degeră-n ger! Sau poate-s hoţii!! AOLEU!!! Call 911, CALL 911!!! Sau no...poate-i vreun mascat în razie, caută infractori! Dead or alive, you're coming with me!
Puii mei, ce te faci? Pieptăni cosiţa-n oglindă şi-ţi eliberezi eul poetic?? Lasă bă, că de cântat e timp...e plină ţara de cântăcioşi, au răsărit ca ciupercile după ploaie!! Cum te-ntorci, cum te suceşti, tre' să pună vreunu o gură-n sus, plină de tril afectat!

Mie mi se pare o regulă de bun simţ: îţi rupe unu' poarta-n ciocăneli, mergi şi deschizi. Te întreabă ceva, îi răspunzi. Ţi-a întins o mână, o întinzi şi tu, că doar orice lucru nefolosit se usucă şi pică! Ca-n bancul acela:
"Am cele mai rapide mâini din Vestul sălbatic!"
"Eu am gagică!"
Mie aşa mi se pare corect: orice formă de comunicare spre tine trebuie să se soldeze cu un răspuns egal în modul, dar de sens opus! E clasic demonstrat, regula de bază a civilizaţiei!
Dar cică p-aci nu se aplică... prin urmare, am şi eu o dilemă mai veche: regulile nu se discută, sau sunt făcute să fie încălcate? Hmmm...discutabil, sau înţeles prost. Noi muncim, nu gândim.

Mai dăunăzi, eram şi eu prin oraş; nu c-aveam ceva anume de făcut, dar nu e corect să nu fie strada cu lume! No. iacă, io-s lumea! Şi cum mă plimbam aşa, de bezmetic, admirînd natura, numa ce văd o bancă... Vaiii, da' ce-avem noi aicea? - vorba cântecului. 
Iete-o bancă! Nu, nu d-aia de stat, că Statul nu mai are nimic! E pielea...pielii! Nu, nu, nu...asta era dita-i banca privată! Galbenă ca un soare-n deşert, colţuroasă şi netedă ca o bucată de cremene. Mişto, ce să zic? Splendoare-n iarbă, fără iarbă! Şi minunîndu-mă eu, numa' ce-mi aduc aminte că am ceva dări către ea...viaţa costă, jugu-i jug, ce să faci? 
Intru, salut şi mă postez frumuşel la coadă...perfect, beton, dă să pupe tata pe el de băiat silitor.Şi-apoi numa' ce mă-ntreabă agentul de pază: "Sunteţi client aici?" (Da ce te ffffreacă grija pe mata - îmi fulgeră un gând mai nărăvaş) "...că e deja 4 şi după noul regulament, cei care nu sunt clienţi au voie să plătească până la ora 3. Restul, oricând. Legea e lege, se aplică."
Noroc că eu eram restul. Da' şi dacă nu eram? Care e logica decretului? Ia dute tu-n mirişte, poate vrei să nu mai trec deloc pe la tine! Plătesc unde vrea muşchiul meu, nu-s legat de tine! Adică dacă nu mă ai în baza de date nu-ţi trebuzia banii mei, sau cum? Păi zi, frate, aşa, că minteni o punem de remiză! Eu păstrezi banii, tu regula şi gata!

Stai că nu am priceput; care-i faza aici? Dacă ies de la lucru la 4 şi vreau să-mi plătesc apa, mă obligi să am card la tine? Du-te tare! Nu vreau! Te-aşteptai la asta? 
Înţeleg că eşti master and commander pe tarlaua ta, dar nu merit şi eu o explicaţie? Aşa, de obraz...c-apoi d-aia lucri cu oamenii!

P.S.: Nici un angajat al băncii respective nu a fost în stare să-mi răspundă la întrebare...dacă-i ordin, cu plăcere. Mai contează că din când 'n când e bine să pricepi şi rostul acţiunilor din dotare?     

joi, 7 martie 2013

O altă lume

Stau câteodată şi-mi aduc aminte de vremea copilăriei mele...stai...am luat-o prea în urmă! Rev-rev-rev-rev-rev-rev-replay:
Stau câteodată şi-mi aduc aminte când am citit acum ceva vreme, într-o nu ştiu care seară, într-o nu ştiu care vară, vorba lu' cântecu' arhicunoscut -  despre puterea unei îmbrăţisări. Frumos articolul, mi-a plăcut ideea: îmbrăţişarea este cel mai simplu panaceu, un miracol care stă în puterea noastră, a tuturor. Este un leac minune care estompează orice suferinţă, şi transformă societatea într-un loc mai trăibil.

Ştiţi, chiar mă fascinează acest subiect! Nu pricep cum de fiecare persoană în parte este Pita lui Dumnezeu, întruparea corectiudinii şi a candorii, în timp ce întotdeauna, răul este făcut de "ceilalţi" (apropo, dacă ştie careva răspunsul, sunt deschis oricărei idei, mai ceva ca un non-stop). Geme ţara de gunoaie; foarte frumos, nimic neobişnuit. Dar dacă o iei din om în om, toţi se declară acei monştri sacri ai igienei şi curăţeniei. Mai curat şi mai uşor, cu aşa un ajutor - Mr. Proper, se ştie! "Vaiiiiiii...păi eu? Dacă n-am tomberon prin apropiere, o hârtiuţă cât unghia o bag în buzunar şi o arunc acasă la coş - cum am învăţat la cultură civică într-a-ntâia! Da' ce zic eu aici? Băăăăă!!!! Dacă n-am coş de gunoi, îl inventez! Îl modelez din gumă de mestecat! Cumpăr nuiele şi minteni împletesc minunăţie de târnă, acolo, pe loc! Pac-pac şi lupul cade! Păi ce puii calului ne dăm după cireş atât? N-ai resurse, iei problema-n mână şi-o rezolvi! Asta-nseamnă determinare şi hotărâre, mama ei de treabă!
Dar nu ştiu cum să spun...ceilalţi zici că-s trăiţi în junglă, nu în sânul societăţii moderne! Par că i-a hrănit mă-sa numai cu mâncare de maimuţ şi au rămas chitiţi pe instinctul animal, nu mai înţeleg civilizaţia! Nu, nu, societatea asta se duce de râpă!"
Apoi altcineva spune acelaşi lucru, apoi altcineva şi altcineva, până constaţi, cu uimire, că ai gătat grămada de "alţi". Deci mi se pare logic să întreb: cine-s alţii, oameni buni?

No, în fine...s-a înflăcărat spiritul cetăţenesc în mine şi mă chinuie un acces de Captain Planet!



Să revenim la oile noastre: pornisem cu lumea mai bună, datorită îmbrăţişării. Perfect, genială idee!! Păcat că l-a final s-a înmuiat ca gelatina! Ce mai? Cocă, tăticule, faci jonglerii cu ea, pe unde-ţi vine!! Zbura întors amorul meu de plumb, aşa era! Down, down, and away!  I-aş fi recomandat un Liderine să se mai revergoreze, dar nu...n-aveam cu cine! Era ca şi cum m-aş chinui să construiesc Turnul Eiffel din terci de mămăligă!  
La final, autorul propunea să ne îmbrăţişăm cu toţii pe sistem Brownian! Am, n-am treabă, cum îl văd pe unu' mai crispat, afiş pe el, să-i dăruiesc omului clipe minunate! 

Etete..ţăs Călină! Da' ce-s eu, Maicu Terezu? Plus că poate ăla avea crampe! El era extrem de fericit în rest, dar cauta o toaletă, că-l chema natura! Cum adică să stau călare pe om, să-i năvălesc în intimitate dacă el nu-mi cere asta? Dacă i se pare că vreau să pun de-un viol şi mă bagă nevinovat la pârnaie? Iată fapta, iată martorii, iată vinovatul, taci că-ţi rup capu'! 
Ştiu că sensibilitatea dă bine la public, dar totuşi! Este exact ca teoria comunismului: mirobolant când vorbim
de o manifestare în plan ideatic, odios în practică! Nu ştiu despre alţii, dar eu am spus şi o spun mereu: iubirea în public este prostituţie. O trăire a eului liric redusă la o nevoie profană, un automatism de bandă. O chinezărie. Ce-ar fi Capela Sixtină dacă fiecare am avea câte-o copie în fundu' grădinii? "Bine aţi venit, permiteţi-mi să vă arăt ograda mea: în faţă aveţi câţiva araci cu roşii, mai la dreapta se pot observa răsadurile de castraveţi, în stânga-s coteţele de găini, buda şi...da...desigur: Capela Sixtină!". Păi ce-i asta? 

Aşa-i şi cu îmbrăţişarea: să te-apuci să o oferi oricui, ca şi cum ai da varză la magazinul din colţ, ca şi cum ai da mărgăritarele la porci! Te păleşte norocul prostului de găsesţi cogeamite diamant şi ce faci cu el, în înţelepciunea ta? Îl arunci în primul şanţ!
Nu, nu, nu...stai aşa, că nu-i aşa! Îmbrăţişarea nu este o acţiune fizică, ci o comunicare la nivel afectiv, un dar; o portiţă deschisă spre inima ta.



 Este ca şi cum dintr-o răsuflare încerci să inspiri lumea toată, pentru a o reconstrui înăuntrul tău. Ştii că suntem imperfecţi, că oamenii sunt imperfecţi cu toţii şi oferi ei stropul tău de perfecţiune, pentru a-i da aripi. Când îmbrăţişezi, pătrunzi într-un microunivers unic de arome şi culori, de textură şi trăiri. Îţi simţi pulsul şi respiraţia, îi simţi bătăile inimii şi moliciunea atingerii. Ştii că eşti la locul potrivit, la momentul potrivit şi îţi împlineşti menirea pe planetă: dăruieşti. Dimensiunea nevoilor dispare cu totul şi te agăţi de o singură clipă a împlinirii totale. Închizi ochii şi asculţi, vezi, simţi. Trăieşti. Poate doar atunci, doar în acel moment...nici nu mai contează. Raţiunea şi simţirea se împletesc pe un filon de lumină, timpul fizic îţi pierde conturul, spaţiul se restrânge...fiecare celulă prinde viaţă,  anunţînd implozia finală, care va crea o nouă lume.

O îmbrăţişare e ca o comoară dintr-un cufăr...STOP!! Ce faci, mediocro, ce faci?? E o comoară, nu-i faţa lui Bogdănel!! 
...aşa le-aş spune eu celor care nu înţeleg.

joi, 28 februarie 2013

24 Februarie

Eiiiii...iată că s-or dus şi Dragobetele...însă eul meu liric continuă să fie patronat de exaltarea feerică a iubirii, acest sentiment total nepământean din care izvorăşte însuşi Universul.. Deci nu ştiu cum să spun, dar am o stare de flu-flu fenomenală...mă simt mai fericit ca un urs într-o fabrică de prelucrare a mierii - ce mai la deal, la vale?
De aceea, îmi propun să rămân în dimensiunea poveştilor de care mă lovesc zi de zi şi care au fascinat o bună parte a copilăriei copilului universal - adică eu. Vreau să fiu acel Hercule Poirot şi să analizez câteva crime şi episoade sângerii din literatura română:

Pentru început, să ne oprim puţin la romanul "Baltagul", una dintre operele sadoviene de căpătâi care mi-au guvernat anii de liceu - cu tâmpenii la română, scumpii ani de liceu, când la mate-nveţi din greu, vorba cântecului.
Nu am priceput niciodată rostul acestei erupţii de talent scriitoricesc. Pleacă unu' cu oile, iar nevastă-sa îl visează călărind în ape tulburi spre asfinţit, într-o superbă secvenţă ce aminteşte de finalul filmelor cu Clint Eastwood. Aşa, şi? Păi cum, "aşa şi"? Nu-l vede azi, nu-l vede mâni şi-astfel dorinţa-i gata: hop şi ea să vadă ce-are bărba-su de nu mai apare. Da lasă-l femeie, că i s-o fi făcut şi lui de gagici şi a rupt primul bordel întâlnit în cale!! 



Ce-l tot freci pe săracul om la cap, chiar şi-n lipsă?
Frăţică...şi-apoi începe chinul...încă am coşmaruri cu drumul Vitoriei prin toate coşcomeţele şi torflecelile de cătune, cu tot cu îndeletnicirile pe cre le făcea pe acolo! Fără să înţeleg vreodată de ce, trebuia să ştiu că a băut o cafea la Călugăreni, şi-a luat basma la Farcaş, opinci de la Vatra Dornei şi o pungă de Pedigree de la Borca, să-şi hrănească Ursul. 
Şi-apoi alta: Băi, să-mi trag pălmi, ziceai că e întruparea lu' DDDeu în căutarea Elodiei, cum amuşina ea după toate zdrenţele şi picăturile de sânge de pe parchet! Mai lipsea un cogeamite sondaj de opinie şi comedia era completă: Şi-a făcut Vitoria nevoile între Borca şi Cruci? 50% DA, 49% Nu, 1% PROBABIL - până la publicarea testelor ADN.

O altă omucidere magnetică este cea din "Mioriţa", cea mai baladă a întregului popor român, ce surprinde perfect mentalitatea mioritică şi lenea strămoşească. Dincolo de toate prostelile de motive, povestea e simplă: doi ciobani plănuiesc să-i crape capul ortomanului de tovarăş, pentru a-i lua averea, maşina, casa, piţipoanca şi tot ce se mai putea lua. Dar ce să vezi minune, că Dumnezeu are grijă de proştii din Grădina Sa şi îi dă glas lu' Oiţa Bârsană să-l behăie p-ăla la creieri să se pună-n gardă, că vin oamenii răi peste el.
Iar fraieru' ce-mi făcea? 
O peniţă că lua, 
Pe laviţă se punea, 
La oiţă se uita,
Cu o mână el scria, 
Şi din gură glăsuia: 
Alelei, mioara mea
De ăştia m-or ucidea
Să mă-ngroape undeva 
Lâng-o tufă de măcriş - 
Unde face Pintea piş.
Fluieraş de soc, 
Să-mi cânte cu foc.
Fluieraş de fag, 
Să-mi cânte cu drag.
Şi-ncă o dorinţă
De-o fi cu putinţă:
Vreau să am oiţe-o droie,
Să-mi pună contoar la coate
Că pe toate nu se poate.
 Băăăă! Nu ţi-a crescut ţiglă pe toată casa?? Vin ăia să-ţi ia gâtu', pune-te la adăpost, în puii mei!! Cumpără-ţi alarmă cu cifru la stână, ia-ţi o bâtă de baseball - pardon, de cioban, fă capcane prin pădure ca Rambo, căşună pe ei cu bătaia sau fugi unde-oi vedea cu ochii! Vrei să plângă mă-ta, sau mă-sele lor?? Mişcă ceva şi tu, nu mai sta ca rahatu-n tufă!! Ce-aştepţi? Mama Ciorilor de treabă, păi cum aşa ceva?
Ce-i aia, să te-apuci să-şi plângi de milă când iaca! Se-ntâmplă ditai minunea să scapi?!
Plus că dacă e să analizez ce cuvinte eliberează moldoveanu', tre să stau strâmb ca să le judec drept: întâi o roagă pe oaie să nu-i spună lu' mă-sa că zace la umbra fluieraşului, ci că s-a luat şi el cu o gagică...dar la nunta lui, a căzut o stea....STOP! Păi dacă tradiţia spune că asocierea "nuntă - stea căzătoare" reprezintă moartea, ce rost mai are tot discursul acela melodramatic? Adică cum să-i spună "măicuţei bătrâne" că trăieşte pe roze peste mări şi ţări, dar să-i spună c-a murit?! Ce să mai înţeleagă săraca femeie? Vezi tu bila aia la chiorean? E albă, da' să ştii că-i neagră!
Ia-o p-asta şi compune rezumat!

Ei...tramvai, cu ataş şi tras de cai...
Pe cuvânt de nu-i minunată lumea literară, cu precădere cea a basmelor:
Uite, de exemplu, "Capra cu trei iezi"! Păi băi tăticule, să-l vezi pe Hannibal Lecter în "Tăcerea mielor" cum mănâncă un paznic, e ceva de nemaipovestit, interzis minorilor şi cardiacilor. Dar copiilor de 2-3 ani le citeşti despre Lupul cel mai Jack Sintecător, care decapitează mieii, mânjeşte pereţii cu sânge, apoi atârnă scăfârliile cu dinţii beliţi în geam, să dea bine în ochii caprii când o veni cu mălăieşul în călcâieş şi florile la subţiori!
Sau în "Albă ca Zăpada", când Vânătorul tre să-i scoată inima mirobolantei, s-o convingă pe maşteră că fie-sa vitregă e îngrăşământ de flori. Sau în "Scufiţa Roşie", când tot Lupul le haleşte pe Bunicuţă şi Scufiţă, apoi vine Vânătorul şi le scoate tefere din stomacul jivinei. Sau în "Hansel şi Gretel", când Vrăjitoarea îngrăşa copii ca să-i rumeanească la cuptor, cu borcanu-n cur! Sau în orice poveste nemuritoare, când Voinicul bea Apă Vie şi se transformă în Superman resuscitat...

No, pă ce te faci dacă vine puradelul să te hăcuiască cu toporişca, că-ţi dă Apă Vie şi te face bine? La vârste aşa crude, cam greu să faci diferenţa între realitate şi basm...c-apoi vorba 'ceea: nu-s în stare ditai oamenii să delimiteze planurile, da' nişte copii de-o şchioapă!
Sau dacă vreunul rămâne marcat pe viaţă, când adoarme imaginîndu-şi cum îşi taie surorile vitrege hălci din picioare, ca să le-ncapă condurii Cenuşăresei? Păi ce-i asta? Suntem la "Saw" partea a paişpea??

Dar ador ipocrizia socială: "Tom şi Jerry" destabilizează creierul în formare, dom'le şi trebuie interzise! Sunt prea violente pentru apucăturile societăţii moderne...

Mişto. Sunt fan feciorie, mai ales când se arată-n Cartierul Roşu!! 
Uite d-aia m-am apucat de scris...iar pe 24, am aniversat patru ani de când activez în blogosferă. Ştiu, ştiu...nu vă-nghesuiţi aşa toţi deodată cu mormanul de felicitări, că am nevoie de aer să respir! 
Mă simt mai important ca o savarină! Patru ani, dom'le! Când mă uit în urmă, nu-mi vine să cred! M-am schimbat atât de mult în perioada asta, încât deja am senzaţia că vorbesc despre altă persoană! Am pornit cu un scop la drum, un ideal destul de cretin, după standardele actuale; dar l-am depăşit şi am continuat, mereu înainte. Au fost momente când m-am lehămisit, când m-am scârbit peste poate şi am vrut să renunţ. Dar am continuat să continui. Pe coate, pe brânci, mai repede sau mai încet, pierzînd mult şi câştigînd uneori mai mult, am continuat. Şi am ajuns aici...poate o umbră a ceea ce am fost, poate doar cu o carapace mai groasă.
Am constatat că în ultima vreme scriu rar, uneori din ce în ce mai rar. Deh, timpul, ce să-i faci? Trăiesc în România şi supravieţuirea îmi ocupă tot timpul. Dar din când în când, Dr. Jackyl devine Mr. Hide şi sfâşii cu dinţii tot ce nu-mi convine. Şi-atunci revin la pupitru şi-mi creez lumea mea, adăugîndu-i cu fiecare cuvânt un nou contur.
Ştiu că sunt bun, îmi cunosc valoarea. 



Uneori mi s-a spus: dacă te crezi aşa minunat, de ce nu te iei în piept cu planeta, în întrecerile de profil? Simplu: nu vreau. Din când în când am mai aruncat câte-o ocheadă la megablog sau ceva şi am rămas total contremulat: nu e visul vieţii mele să-şi facă unii reclamă pe spinarea mea, în speranţa că primesc o foaie ce-mi certifică meritele şi 2 lei să am de-un cico. Prin urmare, PAS! 

În altă ordine de idei, îţi mii de mulţumesc...e o senzaţie unică să ştiu că fac ceva, oricât de insignifiant, dar care nu trece neobservat.
Plecăciuni.


vineri, 22 februarie 2013

Radiografii sentimentale

A venit, a venit...primăvara...acoperă-mi inima cu ceva.
Mă rog, nu a venit chiar literalmente, dar în fine! Important e că se simte magia şi iubirea în aer! Ce-i drept, a trecut Valentinu' fără să sufăr vreo comoţie cerebrală prea serioasă; de fapt, aproape că nici nu l-am remarcat! Am fost atât de ocupat cu lumea mea că printr-o minune, am reuşit să mă rup de tâmpenii şi să-mi relaxez şi eu olecuţă muşchii gânditori.



Am avut o singură tangenţă cu libidinoşenia de sezon: eram, eu, fain frumos în autobuz, mă uitam pe geam şi admiram natura patriei - noroi, miros de urină şi naftalină, clădiri betege, oameni stresaţi...nimic neobişnuit. Tranca-zdranga, mai un pufăit, mai o frână dementă, scârţâit, huruit şi deodată "Femeie periculoasă, eşti bengoasă şi frumoasă...lailailailailaaaaaaaaaaaa". Întorc capul, o doamnă - ca o doamnă: coafată, permanentată, rujată, decoltată, răspunde la telefon. Ascultă ce ascultă, apoi cu o mutră supărată, se răsteşte-n receptor: "Dragule, dar nu astăzi se fac declaraţiile de dragoste! Mâine este Ziua Îndrăgostiţilor..."

Vaaaaaaaiiiiii...să-mi bag toate picioarele! În primul rând, taman când reuşisem şi eu să mă-nchid în lumea mea, taman când eram autistul perfect şi am uitat de idioţeniile societăţii contemporane, Mama Natură-mi  joacă frumuseţe de renghi şi aşează planetele în aşa fel încât să-mi reamintească lumea în care trăiesc! Minunat! - sau cum se spune în româneşte WONDERFUL!
În altă ordine de idei: dacă i-aş declara cuiva sentimentele şi acea persoană mi-ar reteza-o într-o manieră atât de cretină, alta nu mai pupa în viaţa vieţilor ei! Păi, tu femeie!! Dacă am eu chef să îţi spun că eşti mireasa vieţii mele, nu-ncapi într-un câmp de stele, o spun! Mi se zburduncăne de Ziua Îndrăgostiţilor, de muţunaşi,  îngeraşi, inimioare cu dantele, felicitări parfumate şi restul! De fapt, mi se cam rupe de toată lumea! Eu pe tine te văd, pe tine te plac şi mă comport ca atare când simt eu, nu când când decide turma! Am dreptate, sau am dreptate??
Ce mizerie e aia..."nu acum, că nu se face"? De ce nu se face? 
Eu ştiam aşa: când o chestie importantă dispare din mentalitatea colectivă, se stabileşte o zi internaţională, ca un strigăt de alarmă, un ceas deşteptător: ŢŢŢŢŢRRRRRRR!!!! Băi copii, ştiu că vă şergeţi la băs cu planeta, dar astăzi e ziua ei! Măcar o dată pe an, încercaţi să nimeriţi tomberonul când aruncaţi bartai sacul de gunoi menajer! Şi fie vorba între noi...flegmele mucioase chiar strică imaginea spaţiului verde! Iar smogul, parfumul unui oraş modern, vă distruge plămânii! Mergeţi, în puii mei şi pe picioarele voastre, că d-aia vi le-a dat Dumnezeu! Şi iată...s-a inventat Ziua Planetei!
Apoi s-au inventat: _iua Bolilor Rare pe 29 februarie, pentru că în principiu ni se cam rupe de viaţa persoanelor cu dizabilităţi; Ziua Femeii pe 8 martie, pentru că femeia a uitat să mai fie femeie; Ziua Muncii pe 9 mai, pentru că proletarii sunt călcaţi în picioare; Ziua Anti-Tabac pe 31 mai, pentru că majoritatea covârşitoare a populaţiei planetei îţi bate papacioace-n coşciug şi îţi dereglează ADNul pentru că doar aşa poate socializa; Ziua Copilului pe 1 iunie, deoarece copiii sunt lăsaţi de izbelişte; Ziua Anti-Sida pe 1 decembrie, pentru că, ce să vezi? Nu există pic de toleranţă pentru cei bolnavi; la nivel declarativ ni se sfâşie inima de soarta lor, practic i-am închide în nişşte rezervaţii să stea ei cu ai lor, nu alături de oamenii ".normali" Şi tot aşa...

Unde pui că mai dăunăzi, am aflat că la 31 august s-a stabilit celebrarea limbii române, o sărbătoare în care toate instituţiile trebuie să arboreze drapelul naţional, cu intonare de imn şi mâna la piept. Adică nu se mai poate aşa ceva: românii nu mai ştiu să vorbească româneşte! Se fac atâtea dezacorduri, atâtea greşeli elementare, se utilizează atâtea expresii total deranjante la ciocănel, că nu ne mai înţelegem om cu persoană! Nu mă credeţi? Aruncaţi o privire rapidă pe forumuri...sport extrem, tăticule! După 2 minute, mi se bălăngănea capul pe umeri ca lingura-n cană şi ochii-mi beculeau ca girofarul! Teroare!! Dacă mă-nvârtoşez niţel, scot un tratat pe săptămână numai cu perle de la lume adunate şi iarăşi la lume date! 
Prin urmare: ALOOOO!!! O zi pe an, screme-ţi-vă măcar să râgâiţi şi voi cât de cât inteligibil! 
Aşa s-a născut Ziua Naţională a Limbii Române...amuzant a fost că pledoaria pentru votarea şpârlei a început cu "...se merită să ne cunoaştem originea.". No comment, ce papucii calului să mai zic?

Însă, iată dilema mea: pe logica mai sus enunţată, din moment ce IUBIREA este în gura tuturor indiferent de loc, spaţiu sau timp, de ce s-a simţit nevoia unei aniversări speciale? 



Şi dacă tot rage dragostea-n noi ca un leu în cuşcă, de ce nu e voie să o enunţi când îţi vine, ci doar când e ziua ei? Să fie oare atitudinea asta un dangăt de talangi isterice care anunţă dispariţia iubirii şi învelirea căcatului în polei cu paiete?  

A, da...şi încă ceva: citeam acum câteva ore emanaţia de fericire a unei dalbe fecioare, care în neprihănirea ei a sărbătorit Valentinul în cel mai romantic mod cu putinţă: s-a îmbrăcat sexy şi i-a oferit iubitului o felicitare, o inimioară de pluş şi o ciocolăţică...iar acesta, în candoarea lui tinerească şi sub auspiciul avântului pasional, s-a îmbrăcat sexy şi i-a oferit iubitei o inimioară de pluş, o ciocolăţică fix de la aceeaşi firmă, o felicitare şi nelipsitul bobocel de trandafir roşu...ce frumos! Ce splendid de frumos, cum sufletele îndrăgostite bat la unison, gândesc la fel, se manifestă la fel, trăiesc la fel, reacţionează la fel...dacă nici asta nu mai e dragoste şi empatie mai la maxim ca Minodora, ce poate fi altceva? Geniile gândesc la fel...
Răspuns: lipsă de imaginaţie, spirit de turmă, rândul lumii, reducere la absurd, libidinoşenii, tembelism precoce, metastază mentală, lipsă de trăire a sentimentului afectiv, deşertăciune, goliciune, şablonare, ciunţire a personalităţii, retard, mistificare, limbaj de lemn, amputare a ineditului, ipocrizie, materialism, prostie oripilantă, neprofunzime sentimentală. V-aţi prins de idee? Că eu pot continua aşa până mâine dimineaţă...

În fine! Ideea e să nu disperăm: Mai avem o şansă la Dragobet. Pentru că, nu-i aşa, noi apreciem sărbătorile naţionale, nu ştifturile importate! Iar femeile, cum sunt ele femei, merită să fie adorate şi răsfăţate cu un cadou mişto, expresie a celor mai curate simţăminte de veneraţie pe care le purtăm. În primul rând, aşa o fi...dacă mai găseşti o femeie...iar apoi, nu am înţeles niciodată de ce trebuie să se întâmple asta, de ce e musai să-ţi programezi o manifestare care teoretic se naşte în planul intim al fiecăruia şi se conturează cu delicateţea unei aripi de fluture, dar no! De fel, mi-s mai lent de cap: pricep greu şi uit repede.

Nu contează! Cu optimism în suflet şi cântec pe buze, mergem înainte!!


vineri, 8 februarie 2013

Pocinogul steagului

Oszkar Fuzes, ambasadorul maghiar la Bucureşti, a avut ieri mai multe intervenţii la televiziunile de ştiri declarând, printre multe altele, că ar fi bună o schimbare în Constituţia României, astfel încât, în loc de "stat naţional" să apară "stat multinaţional": "Este vorba de o minoritate naţională foarte importantă, care are drepturi să îşi păstreze identitatea. Dacă secuii simt nevoia să folosească steagurile sau simbolurile naţionale, nu înţeleg de ce acest lucru ar fi împotriva intereselor României. Dacă minoritatea maghiară sau secuiască nu poate să se simtă acasă, să se folosească de mijloacele de identitate, în acest caz lucurile nu merg bine, nu văd de ce steagul nu poate fi folosit în locurile publice". Oszkar Fuzes a spus că îşi asumă în totalitate declaraţia lui Nemeth Zsolt şi susţine toate formele de autonomie pentru minoritatea maghiară .
Secretarul de stat din Ministerul Afacerilor Externe, George Ciamba, i-a transmis ambasadorului Ungariei la Bucureşti, Oscar Fuzes, preocuparea faţă de declaraţiile şi demersul lansat de secretarul de stat în MAE ungar Zsolt Nemeth, vizând interzicerea arborării steagului secuiesc pe clădirile publice din România, şi a solicitat stoparea iniţiativelor de acest gen.
www.bursa.ro/


Ok...e rost de scandal, mă bag şi eu! De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, chiar mi-era dor de o chelfăneală d-aia sănătoasă...No, hai să-ncepem!

Ţin să menţionez de la început că patriotismul meu este extirpat de mult, nu se mai găseşte nici măcar în urme de contaminare. Ştiţi compoziţia aerului? 78% azot, 21% oxigen, 0.03% dioxid de carbon, 0.9% argon şi restul, urme de neon, heliu, metan, hidrogen, dioxid de sulf şi kripton. No, la mine nu există secţiunea "şi altele". Sunt eu, om ca toţi oamenii, definit de nişte caracteristici principale şi atât. Punct! Patriotismul nu există nici măcar sub forma unor molecule accidentale. Zici că am crescut în vidul cosmic, sunt complet steril, total detaşat de orice reprezintă ţara asta, acum şi-n pururea şi-n vecii vecilor. Pur şi simplu, mi se fâlfâie. Nu ştiu de ce, dar asta e situaţia şi nu văd de ce m-aş chinui s-o schimb.
Pe de altă parte, mă amuză foarte tare imbecilitatea. Aşa că o mai remarc din când în când, să râdem, să ne simtem bine.

Subiectul principal de pe agenda de zi: scandalul steagurilor. Nu intru în amănunte, că nu am chef. E hilar, însă, siajul grotesc pe care îl lasă-n urmă o asemenea cretinitate. Un prost bese o porcărie şi o ţară întreagă sare să amişune, să nu cumva să piardă ocazia. Serios de nu mă-mprăştii de râs! Avem cel mai gunoi de ţară, unde te beleşti în cot şi trei zile mai târziu eşti dus cu fanfara la groapă, unde pe Stat îl doare-n cur de cetăţean - şi nici acolo, că-i tare nasol, unde copiii mănâncă pâine cu noroi ca să nu moară de foame şi unde sistemul educaţional a ajuns să fie mai prost cotat ca un sul de hârtie igienică, dar de câteva zile în media se discută aproape continuu de nişte zăbăuci care s-agită ca sifonul că vor să-şi atârne la gard o zdreanţă în culori, altele decât restul lumii.
Aham...deci aşa stă treaba! Băi..unguraş*! Tu bozgore, ia fă-te cu urechea-n coa', că avem ceva de vorbit! Frăţică, ce nu-ţi convine? Du-te-n intimiteatea bordeiului din dotare şi atârnă-ţi pe pereţi ce-ţi dictează muşchiul capului când se-ncordează el la capacitate maximă! Garantez că nu te bagă nimeni în seamă! E casa ta, eşti stăpân în ea, mi se rupe! E greu?
Vrei mai mult? Tăticule, ai ghinion! Ai tu erecţie şi te simţi în vână când îţi fluturăceşte drapelul ungar pe fiecare clădire, ghinion... Ce să vezi, acilea nu prea eşti în Ungaria. Nu-ţi convine, du-te-n Panonia mă-tii şi fă ce-oi vrea. E atât de simplu. 



În altă ordine de idei: stat multinaţional, un căcat! Populaţia SUA este formată din toate naţiile pământului, de la germani, irlandezi şi englezi, până la indieni, italieni, chinezi, japonezi, filipinezi şi orice! Cred că dacă te uiţi mai atent, găseşti şi pignei şi neanderthalieni p-acolo! E mall, frate! Dacă ai nimerit raionul potrivit, găseşti orice te-ai putea gândi vreodată în viaţa asta şi în reîncarnările viitoare. Da' să-mi trag palme, la ei nu am văzut atâta scandal...nu se pune problema statului multinaţional, nu există tăbliţe bilingve la bornele kilometrice şi nici examen la limba maternă. Eşti în America, respecţi legea americană. Faci scandal? Uite colo graniţa; vrei un mare şut în cur să nu rătăceşti direcţia?

Minoritate importantă...În Italia, am impresia că românii au devenit o minoritate importantă. În Spania la fel. Ceva îngurguţări p-acolo? Să-mi bat calul de-am auzit...şi chiar dacă mai plec din când în când de pe planetă, tot rămân conectat la fluxul vieţii cotidiene. Deci, unde-i baiul? 
Băi copii, nu vă mai agitaţi atâta că vi se sparge vro venă pe la cap şi daţi în alte alea!
"Dacă minoritatea maghiară sau secuiască nu poate să se simtă acasă..."...da cine-i încalecă, de nu se pot simţi acasă? Le pune cine sula-n coaste să-ţi piardă identitatea? Bă, voi n-aveţi probleme şi vă umpleţi viaţa cu toate căcaturile, ca să avveţi senzaţia unei existenţe tumultoase? Dă identitatea că te spag, mânca-ţi-aş pana ta de şmecheraş! Aşa? Sau cum, că nu pricep!

*îmi cer scuze faţă de colegii, profesorii şi prietenii unguri, sunt oameni de toată isprava. Nu vreau să generalizez, pt că nu am de ce. Nu am tendinţe extremiste şi nu înţeleg avântul patriotard...iar în scurta mea expunere mă refer expres la aceia cărora li s-a urât cu binele şi ies în frunte, ca păduchele, pentru nişte tâmpenii. Viaţa este din ce în ce mai oribilă şi din când în când se trezesc unii să dea din coate că se simt linşaţi şi terfeliţi la mândrie, că nu li se bălăngăne în ochi culorile care îi stârneşte pe ei la orgasm.
Să-mi bat calul, asta e ca şi cum îţi arde casa şi tu te dai de ceasul morţii că nu mai ai bigudiuri să-ţi faci părul permanent!

miercuri, 30 ianuarie 2013

Agonie si(-un) extaz

La sugestia şi insistenţele celui mai prieten cinefil, am decis să mă uit şi eu la faimosul "Marţi, după Crăciun" al regizorului Radu Muntean. Auzisem că filmul a fost nominalizat pe la Cannes, dar nu dau doi bani pe părerile criticilor. Dacă mie îmi place ceva, atunci e foarte bun indiferent ce ce-ar zice tot Universul; dacă mă lasă rece, la fel...per ansamblu, nu am încredere decât în propriile criterii de apreciere.

Aşa că nu am cedat nici când am auzit că e mare şmenozeală pe capul lui, plus că o arată pe una în toată splendoarea ei de Evă tatuată pe noadă - conform ultimelor tendinţe ale modei.  
"Frate, deci dacă nu ai văzut Marţi după Crăciun, ai trăit degeaba! La o cuantificare mai grosieră a vieţii, poţi spune chiar că acesta se va împărţi în două: înainte şi după Marţi...; te va ului, te va schimba complet, îţi va modifica structura ADN-ului şi-ţi va deschide o nouă dimensiune a cunoaşterii!"
Şi-atunci s-a-nvârtoşat curiozitatea-n mine şi mi-am zis: DA, DA!! Vreau să mi se schimbe fibra gânditoare! Vreau să fiu reconstruit din temelii! E film românesc şi sunt 90% şanse să-mi pierd vremea de-am pixulea, dar vreau să fiu optimist şi să trăiesc cele 10 procente cu toată fiinţa mea! Vreau să fiu acea persoană nouă, acel spirit inovator în comuniune cu fluxul de pace şi iubire ce coboară de la Mama Planetă şi Tatăl Univers! Vreau!"
Aşa că m-am uitat. Concluzii (cu liniuţe, că nu am timp să-mi mai pierd vemea cu tâmpenii):
-  ca orice producţie mioritică, începe brusc şi se termină fără noimă. Povestea este simplă, cât să o priceapă şi ultimul retard al planetei: un basoran de vârstă mijşocie îţi găseşte o c...femeie mai tânără decât el şi şi-o trage cu veselie, îi spune neveste-sii şi hotărăsc să divorţeze. Mai sunt vreo două scene cu ei la masă şi copila la dentist, plus amanta cum se-mbracă după duş şi gata: c'est fini la comedie! Să-mi bat calul, e ca şi cum aş face un film despre unu' care bea dimineaţa ceai, la prânz mănâncă ciorbă şi seara, spaghete cu brânză. Mai introduc o scenă cu el şi bunăciunea de nevastă-sa la duş - să extaziez privitorul ahtiat de ţâţe şi capodopodera-i gata. :)
- scenele sunt filmate fără legătură între ele; acţiunea nu curge fluent ca un râu la vale, ci mereu opintit, ca o maşină cu frâna de mână trasă. 
- dialogurile sunt puerile şi necredibile; în afară de asta, sonorizarea este atât de proastă încât la unele secvenţe, dacă nu aveam şi subtitrare în engleză, nu pricepeam o iotă din ce mormăiau ăia :))
- deşfăşurarea acţiunii este extrem de plicticoasă, ceea ce mi-a creat o atitudine de completă detaşare şi silă. După vreo oră de rezistat cu stoicism în faţa monitorului, pereţii din jurul meu se scorojeau singuri de la atâta plictiseală.
- avem femei frumoase, iar gagica principală apare goală în primele 3 minute. Dacă nu eram un sadic înnăscut şi posedam o secundă în plus de inteligenţă, treceam peste semi-promisiunea făcută şi mă opream atunci. Deşi poate unora nu le pare, chiar am lucruri mai importante de făcut cu viaţa mea şi o oră contează enorm. 
Time is money, vorba broadărului american :D

Deţin însă destulă putere de concentrare pentru a-mi reface nervii capului pe seama ultimei cărţi citite...mă rog, al ultimului spectacol artistic vizionat, care într-adevăr mi-a atins fibra sensibilă a pipotei: Campionatul European de Patinaj Artistic, Zagreb 2013. 

Prin urmare, până luna viitoare când va începe Campionatul Celor Patru Continente la patinaj, vă invit să vă delectaţi alături de mine cu câteva evoluţii pe gheaţă care au făcut istorie la europenele de la Zagreb. :)













marți, 29 ianuarie 2013

Sunt cetăţeam european şi am drepturi!!

24 ianuarie. Ziua Unirii. Aia mică, ce-i drept, dar nu mai contează...Hai să dăm mână cu mână, cei cu inima română. Hai c-am dat mână cu mână, cei cu inima română...ca orice altă pornire, instictul patriot se învârtoşează doar sub influenţa unor factori externi bine determinaţi. E cu rost de bairam stradal, pac! şi dragostea de ţară în erecţie...a trecut, momentul, s-a pleoştit şi sentimentul.
Fain, norocul meu că nu-s pasionat de tâmpenii. Şi chiar de-aş fi încercat, tot nu  puteam să intr-un rândul lumi: mi-am rătăcit drapelul şi nu am avut ce-mi atârna la poartă; dar mi-am vopsit maşina din Underground în culorile tricolorului.  Dacă mă screm niţel când îmi pun mâna la piept şi aud imnul naţional, cred că-mi dă şi-o lacrimă...nu bocesc chiar ca proasta-n târg



 dar totuşi! Se pune că-s mândru de Românica?
(Bă, tu de colo! Nu te mai râdea, că io-s mort de serios...ce, nu am de ce?)

Merg şi eu, ca tot omul, să-mi cumpăr de încălţat. Dau o cârcă de bani să-mi iau papuci faini - că de! Vrei calitate, plăteşti - şi merg fericit acasă. Doar că la o lună şi 5 zile, se dezlipesc! Deci îi iau la traistă şi fuga cu ei să-i dau plocon la magazinu-mpărătesc, cum am văzut că se face. (Chiar când îmi probam condurii, numa' ce vine o doamnă cu o falcă-n cer şi alta-n pământ; o ia de aripă pe copilă-sa, o urcă pe tejghea şi începe să urle ca din gură de şarpe că i-a  luat odraslei minunăţie de opinci şi intră apa-n dânsele  clipoc-clipoc, tot într-o veselie! Şi NU E POSIBIL AŞA CEVA! BANII NU CRESC ÎN COPAC ŞI NICI NU ÎI ADUNI DE PE JOS. EU (adică ea) MUNCESC O LUNĂ CA SĂ VI-I DAU VOUĂ ÎN CÂTEVA MINUTE! Vânzătoarea, săraca, ce să mai zică? Se lipise de perete mai ceva ca un tapet, cu palmele la ochi, să nu se trezească cu vreun deget în retină - aşa de furtunos gesticula doamna. No, şi după vreo 10 minute de circotecă, se ajunge la un numitor comun: fără alte cheltuieli, firma va suporta reparaţia pocinogului)

Iată că istoria se repetă; doar că eu, băiat finuţ - cum sunt în majoritatea timpului - mă gândesc că n-are rost să zbier ca un descreierat la o biată fată angajată pe o flegmă de salar să trăiască şi ea de pe azi - pe mâine. Păi nu? Ce vină are ea că-i firma de căcat? Dacă lucra la farmacie, vindea prezervative şi nu era responsabilitatea ei că ăla s-o rupt în misiune. Vânzătorul doar intermediază relaţia dintre cerere şi ofertă, nu face regulile jocului, la naiba! Corect, sau nu?
Prin urmare, la ce să stric ziua omului?  Îi explic cu frumosul, că doar nu suntem animale!

Zis şi făcut...ghinionul meu că aia reacţiona doar la urlete. Veneai la ea cu tancul şi o ameninţai de la strămoşi şi pâna la a treia generaţie viitoare, era mieluşel; o considerai om, te scuipa în ochi. Mişto...
Degeaba am încercat să-i explic că în primul rând, e o prostie să-mi pui garanţie pe încălţaminte o lună de zile - 15 zile, chiar, dacă e să mă gândesc că după fiecare purtare, trebuie lăsată măcar o zi la uscat şi aerisit,  că la preţurile lor ar trebui să şi ofere în pisicii calului ceva - doar nu-s de unică folosinţă! Degeaba i-am povestit de vrăjeala cu calitate europeană, produsele din piele naturală care garantează respectul????  faţă de clienţi şi alte măgării d-astea propagandistice...nu, şi nu! Garanţia e de 30 de zile, au trecut 35, du-te-n pisicii mă-tii!
FĂĂĂĂ!!! Lovite-ar bleanda, primeşte-mi căcatul ăla de cerere şi vedem noi ce mai fac după aceea! Ce pana mea eşti aşa redusă?? Care parte din ce ţi-am povestit nu o pricepi, că-ţi fac schiţă ca la retardaţi!! Cumpăr de la voi, trec5 zile după garanţie şi se alege praful! Dă în mă-ta din coate, agită-te niţel ca să pari interesată, nu mă lua pe mine cu greţuri de gravidă însărcinată!Că dacă-i de-aşa, mă frec în ea de treabă şi mă încalţ de la Dragonu' Roşu! Dau 2 lei şi ştiu că mâine caut coşul de gunoi, baremi nu mai stau stresat. Nu mai vin la dracu-n praznic să caut Marelbo-ul mă-sii, cumpăr de pe uliţa mea şi-mi primesc marfa-n livrare specială, peste gard!!
Şi-abia după ce m-am enervat, m-a trăznit ideea: frate, dar sunt cetăţean european şi am drepturi!! :))



Dacă o luam aşa pe tută, precis se uda toată şi o adunam de pe podea cu mopul! Tiiii!!!! De ce nu m-oi fi gândit mai devreme? C-apoi dacă ştii cuvintele magice, lumea e a ta! Până şi Ali-Baba s-a-mbogăţit pe-o fază din asta!

Nu-i nimic, data viitoare. Până atunci, noroc că s-a iscat iar niscavai campionat de patinaj - febleţea mea. Şi a oricărui om de pe planetă, mă gândesc - că doar ce să nu-ţi placă? Artă, tăticule, cu o mână de zbrehuzi care fugăresc o bilă pe-un câmp, timp de 90 de minute! Nu, nu, nu...patinajul artistic e ca un cântec de leagăn, îmblânzeşte şi fiarele pădurilor! Nu le ai cu arta, nu-i nimic! Tot la patinaj ajungi: Homo manelis primitivus, Neanderthalian dacă eşti şi tot beculeşti ca girofarul când vezi gagicile alea semidezbrăcate cum se desfac pe gheaţă în toate poziţiile, de mă mir că nu se topeşte patinoarul sub ele de năduşeală!



No, deci Zagreb 2013, la orice oră din zi şi din noapte! Supapa mea de refulare, oaza mea în deşertul mioritic.
Deşertul mioritic. Nu ştiu cum puii mei s-o făcut de-a nins într-o seară, fix când era finala perechilor - adică ce om întreg la cap se gândeşte că ninge în...ianuarie?? - şi s-o bulit toată transmisia. Doamne milueşte, loc liniştit, loc cu verdeaţă, aliluia, mortua est! - aşa era tv-ul meu. Dar nu-i nimic, suntem în secolul 21, s-o inventat netul! Ei, aş, ţi-ai găsit! S-o fi inventat, el săracul, dar România e olecuţă mai veche...prin urmare, să meargă - pace!
Băga-mi-aş toate picioarele în ţara asta de mizerie! Băi, Ev Mediu timpuriu dacă era şi nu paralizam de la niţel vânt şi 3 fulgi de nea...net nu, cablu nu, da ce dracu' doamne iartă-mă ce modernism e ăsta? Nu mai poate omu' să vadă şi el ceva, că ninge afară, 'n-gura calului de treabă! De mă năşteam în Botswana, ziceam "Mda, sunt la băştinaşi, ioc binefacerile progresului! Omor mistreţu' cu arcul, îi halesc momiţele să-i iau virilitatea şi stau departe de aparatul de fotografiat, că-mi fură sufletul! La ce să mă aştept? Că doar nu-mi trage mie nimeni cablu în junglă!"
Doar că aici, cel puţin teoretic, nu pre e junglă! Deci? De ce dacă trage cineva un vânt mai serios pică netul şi antena prinde doar purici? Smart Tv, LED, plasmă cu diagonală de 80  cm...ce să fac cu ele? Nici de suport pentru milieul cu peşte nu-s bune, că-s cât stinghia! Le ţin ca la muzeu, nu atingeţi exponatele? Păi tot sunt la reduceri bugetare...nu-i mai simplu să-mi scot la imprimantă nişte wallpapere în mărime naturală? 

De ce să nu fiu mândru de ţara mea? Sunt cetăţean european şi am drepturi!! :))))

P.S.: În continuare cred că vânzătorul nu e vinovat de politica firmei. Dar urăsc retarzii şi limitaţii, care din lipsă de viziune ţin la muchia cărţii ca la Dumnezeu, că ei nu-s în stare să-şi mişte neuronul! Asta e ca atunci când stau ca prostu' la ditamai codălăul să-mi scot cazierul şi când mai erau 2 persoane la rând cu tot cu mine, dobitocul de poliţai se uită la ceas: "Da, s-a făcut 3, s-a încheiat programul, restul mâine la aceeaşi oră!" 
Da mai du-te-n mă-ta, că nu mai e poporul chinez la rând! Şi mâine să-mi pierd juma' de zi pentru un rahat pe care mi-l pot scoate singur la imprimantă? Măcar din respect cetăţenesc, puteai să mai iei 2 hârtii, că nu făceai hernie de disc! Ceasul meu e 3 fără 5 minute, na!  Ce te faci? Pleci în timpul programului??

Am zis şi tot zic mereu în ultima vreme: să-mi trag pălmi de nu mă fac dictator! Îmi cumpăr fain frumos insuliţa mea în mijlocul oceanului şi-mi fac ţara mea, televiziunea mea, poliţia mea, primăria mea, strada mea, palatul meu, spitalul meu...tot al meu! Şi mi se-mbrăhăne de toţi!
Şi-apoi, cum te-am prins că aspiri să devii idiot, cum te-am ars! Eşti excomunicat pe viaţă!

sâmbătă, 12 ianuarie 2013

Cotidian pe-un picior de plai

Pe cuvânt de cercetaş, ador ţara asta! 
O urăsc din ficaţi! Câteodată mă şi întreb: "Mamă, de ce nu m-aţi otrăvit de mic?". Acum am crescut, na! Şi m-aş face Bin Laden fără să clipesc numai de dragul de a o vedea arzînd în focurile Iadului. Adică:
"Tiiita mare, ce-i asta?"
" România!" 
"Ce-i asta?"
" România!"
 "Ce-i asta??"
"Bă, dar tu chiar îţi baţi joc de mine? Tu nu înţelegi că-i România? Doar ţi-am spus de 1000 de ori că-i România!"
"Aaaaaaaaaaaa...nu-i nimic! Punem frumuşel bombiţa uriaşă, BUUUMMM!!!! Poc! Poc! - şi gata România!  Or să iasă nişte artificii mai ceva ca de revelion! Steluţe în culori mii şi mii, zurgălăi şi paiete cu sclipici! Deja mă-nmoi de plăcere!" Let the bodies hit the floooooooooooooooorrrrrrrrr!!!!!

Drowing Pool - Let the Bodies Hit the Floor
   
 Asculta  mai multe  audio   diverse

Angry Birds scrie pe mine!



A, stai să ne-nţelegem! Cu natura n-am nimic, e chiar frumoasă. Sânii lu' Avram, Grădina Maicii Domnului - nu s-a clasificat încă. Dar natura e chiar mişto! Cică-s zone pe Transfăgărăşan care-ţi taie răsuflarea - păcat că nu ţi-o taie de tot! Pe-aici nu se trece! - aşa ar fi trebuit să fie!
Dar iată că s-a trecut şi plaga umană s-a răspândit....cu formare de Stat. Vaaiiiii...deci p-ăsta l-aş strânge de gât! Vorba vorbii: Ce-ţi dă Statul? Statul în fund îţi dă hemoroizi. Statul în picioare îţi dă vergeturi.
No, frate, guriţa mare, că-ţi dau şi eu muultă, muuuuuultă bucurie! Şi-apoi nici nu tre să te ştergi, trag la ţintă mai ceva ca Lonely Strangerul din filmele cu Clint Eastwood!
Chiar mă gândeam într-o zi: Cum ar fi să renunţ eu la cetăţenie? Numa' aşa, de şmecher! Habar n-am ce vreau să fiu în schimb, dar nu român. Merge dacă nu aparţin nimănui? Vreau să fiu dincolo de frontiere, domeniul tuturor. Ca apele internaţionale, să-mi bag! 

Şi totuşi, cum spunea odată un înţelept - Lao Tzu, dar (s-ar putea să) nu-l ştiţi voi,  că nu-i chiar de prin părţile locului: În mijlocul acţiunii, filmul este o tragedie. Dacă te dai un pas mai în spate, mai spre trinune-aşe, totul se transformă într-o comedie...
Concluzie: secretul fericirii este neimplicarea. Detaşarea. Neimplicarea. Ape internaţionale, ce ziceam? :))
Deci nu ştiu cum să spun, dar vreau să zic că filmele cu Stan şi Bran sunt cele mai tari comedii, cum se împiedicau săracii de toate alea şi-şi cărau palme!  Dar din poziţia lor...săracii de ei...uaiiiiii...cum să mă-nvineţesc singur ca să asude de râs nişte puhavi tolăniţi pe-o canapea? Naşpa, să-mi bat calul! Dar mişto, din poziţia râncedului cu bale la gură.

No, d-ăla sunt şi eu! Îmi tremură molecula-n mine de ură, dar ca spectator...Titan Ice - Altă viaţă!!!
Mă distrez mai ceva ca Distracţia!! Râd până mi se blochează căile aeriene, îmi fac traheotomie şi o iau de la capăt!
Păi uite, de exemplu şpârla cu Nicolaescu: tragic, am pierdut o valoare, o stea s-a dus pritre stele. Aproape că m-a şi străbătut o undă de emoţie când auzeam continuu "Un fleac, m-au ciuruit!". Ce să-i faci...până la urmă, toţi murim. Dincolo de stele, suntem tot oameni.
Dar cred că din greşeală, sau ceva, am prins şi "înmormântarea". Curat mioritic! Fibră naţională surprinsă în toată plinătatea zvâcnirii ei de mahala! M-am crăcănat de râs, ce mai la deal - la vale?? 
"Dom'le, dar de ce au acoperit sicriul? Ce, avea, avea ciumă bubonică bubonică şi se lua la populaţie?Era persoană publică, trebuia să-l vadă lumea!" Ei, lasă, lumea l-a văzut 82 de ani! Te oftici că nu te-ai mai tras cu catafalcu-n poză? Ia să vedem cum crăpi din cauza asta!
Băi şi plângeau mămăile de le săreau cămeşile de pe dânsele! - noroc că era ditai gerul şi nu le săreau de tot, că ieşea ditai şoul erotic la vârsta a treia - plus că degerau.  "Da' cum e posibil o aşa lumină să fie arsă? Unde-i mai pun eu flori? Focurile Gheenei îl mănâncă! Nu mai are trup care să-nvieze la a Doua Venire! Nu se mai mântuieşte, Doamne, apără şi păzeşte!!" Ete-te, ţăs Călina. Nu mai îngroapă mortul ci-l ţine în vitrină pe milieu; iar Domnul, în prea-bunătatea Lui legendară, nu-l mai bagă-n Rai! Ce puii calului are sula cu prefectura? Una e lumea spirituală şi alta e materia! Nu zice la carte "Ashes to ashes, dust to dust?". Omul a vrut prima variantă. Aşa, şi? Vrei să-i aprinzi o lumânare?? Ohoho...sunt biserici gârlă! Nu te teme,  te vede Dumnezeu, că e pretutindenea!
Sau cu gagică-sa, cum s-a îmbrăcat ea în alb şi nu-şi arată suferinţa după datina străbună - unde iar n-am înţeles ce are paltonul cu plânsul materiei. Adică tre să suferi să te vadă gloata, sau cum?? S-a dat vreo lege de n-ai voie să plângi în alb şi eu nu am aflat?? 
Băi! Atenţie la mine, că m-am enervat! De n-oi lăsa cu limbă de moarte ca la îngropăciunea mea să veniţi în roşu - nuanţa Viper RT10 Coupe! Mă incineraţi ca pe shintoişti şi m-aruncaţi în ocean! Vreau să-mi petrec eternitatea cu balenele! Nu mă mai mântuiesc? Un loc în minus la Eden, ce mare brânză?? 

Sau aseară...cum stam eu cu minţile împrăştiate aiurea - ca de obicei - numa' ce primesc sms fain: "Petrică, dă pă Gsp!". Adică nu, sta că asta a fost alaltăieri! - v-am zis că eram cu minţile-n colţuri??
Ieri...ieri...Aaaaa! gata! Am primit sms: "Dă pe Oreste să vezi ceva!". Şi-apoi să vezi munci herculiene: am antenă Digi, nu prind Trustul Intact. Nu-i nimic, nişte proşti au inventat internetul...doar că şi tv online-ul era pe revizie tehnică! Shit, că-l pierd pe Oreste! Tulai, muică!!  Şi după vreo 10 minute de zbucium, hai că reuşesc cu transmisiunea live. Ieeeeeee!!!!!!!!
Acolo, ce să vezi? Oreste - logic - formea cu ceva...o încercare de formă umană, sau ceva. Un ochelărică subnutrit şi cu părul permanent, care explica el ce fraţi suntem noi pământenii şi cum tre să dansăm Hora Unirii pe Caleea Lactee, ca să ne aliniem cu valul de iubire universala ce va să vie. Şi-apoi încă ceva...dar nu mai ştiu ce, că eu eram fascinat e personaj. Ce, ce? Zicea că-i încarnare de extraterete? O fi, nu zic nu...posibil şi vreun bărbat bine pe planeta lui...poate şi la noi, dacă avea casă şi maşină - am înţeles că astea-s coordonatele unui mascul feroce, matur şi plin de succesuri: casa şi maşina. Uffff...Ia-mă, Doamne, stinge-mi neamul!
Oricum, ideea e că nici nu-l ascultam. Eram fascinat de personaju-n sine şi mi-l imaginam tot cu bigudiuri în pleată....ştiu, ştiu...na! na! Băiat rău ce sunt!

  


Prin urmare: cum să nu fiu vesel în aşa bâlci? 
Iar acesta-i abia începutul...

miercuri, 9 ianuarie 2013

Running the fucking show

Bună ziulica, dragă cititorule! Fiind prima dată pe acest an când scriu, presupun că ar trebui să îţi urez şi "La mulţi ani" şi clai de dorinţi împlinite la pocnit de degete, cum e datina străbună şi obiceiul bunelor maniere. 
Ei, ghici ce? Nu-s foarte conformist din fire şi nici nu am de gând să încep acum; prin urmare, nu o voi face. Plus că poate tu nu vrei ani mulţi - decât mulţi şi proşti, mai bine puţin şi bun :D
Iar viaţa e un căcat împuţit unde nimic bun nu se întâmplă doar pentru că aşa trebuie. Vrei ceva? Munceşti până-ţi dă sângele pe nas sau furi de la alţii care au. Astea-s variantele. Speratul e pentru proşti, melancolia pt idioţi, regretele pentru fraieri.  Am fost un prost de pus în ramă, idiot de zile mari şi esenţîă de fraier. Am sperat, am crezut, am lăsat de la mine. Am iubit...uneori prea mult, alteori prea puţin. Şi cu ce m-am ales? La final s-a ales praful; din vina mea sau a lor, sau pur şi simplu pt că aşa a vrut Soarta...un cuvânt imbecil menit să acopere curvenia umană. Nu soarta ne face viaţa, ci noi...la fel cum nu soarta este de vină că-l faci franjuri pe unu' când trece strada, ci el că nu se asigură, sau tu, că te uiţi după curve şi nu beleşti ochii la şosea. 
Aşa că nu mai doresc nimic la nimeni. Este ceea ce este şi ceea ce construiţi.
Gata, se pune că am depăşit momentul?

În altă ordine de idei, fiind început de an presupun că trebuia să încep cu un bilanţ a ceea ce a fost şi o înşiruire de speranţe în legătură cu ce va fi. Ei, uite alceva tare: bilanţuri nu fac, iar speranţe nu am. După ani de experimentat şi încercat, am ajuns la concluzia că singura modalitate prin care te poţi feri de dezamăgiri este să nu speri, să nu ai aşteptări de la nimeni şi nimic, din lumea asta sau altele, încă nedescoperite.  Niciodată, orice s-ar întâmpla. 
Lucrurile se întâmplă doar ca urmare a unor decizii, acţiuni, sau o împletire a acestor coordonate. 

În ultima vreme m-am preocupat cu studiul Apocalipsei, dar văzută ca un sfârşit al prezentului şi un început al viitorului. O prosteală filosofică numai bună pentru diversificarea fondului de cunoştinţe generale. 
Conform Tăbliţelor Sumeriene descoperite lângă Bagdad prin 1850 şi unui sistem de credinţe cu fundamente în Biserica Scientologică, strămoşii oamenilor sunt anunnakki, nişte extratereştri care se hrănesc cu emoţii şi au venit pe Terra în zorii istoriei pentru zăcămintele de aur. 



Nu erau nebuni să dea la sapă ca robii, mai ales când planeta era plină de maimuţe semi-inteligente. Prin urmare, în acest scop au creat hibrizi din ADNul lor şi al nostru, cercetările ştiinţifice arătînd că în urmă cu aproximativ 300.000 de ani, printr-un strămoş comun, Homo erectus a devenit Homo sapiens. Au apărut desenele în peşteri şi venerarea zeilor creatori. 
Splendid...ne-am născut, urmează botezul. 
...sau distrugerea. Noii Oameni erau inteligenţi şi trăiau mult prin urmare, în timp, au devenit o ameninţare şi au fost distruşi. Rasa a fost refăcută cu ADN de la inuaki - alţi eliăni cotropiţi de maşterii anunnakki dar o secundă mai avansaţi ca noi şi hai cu viaţa pe planetă - reloaded :)) 
Biblia ortodoxă consemnează lungimea extraordinară a vieţii primlor oameni, de ordinul miei de ani, succesul şi decăderea lor - potopul - şi naşterea unei noi umanităţi din Noe şi familia sa. 



Acum 35.000 de ani, Homo sapiens a primit un nou impuls şi a devenit Homo sapiens sapiens cel actual. Tot atunci, Dumnezeu a dat şi dezlegare la carne iar durata de viaţă a omului s-a redus dramatic. 
Uluitor. Ce învăţăm de aici? SimpluŞ e pe sistem "ţara te vrea tuns, roachere!!!"
Falsul Dumnezeu, un etraterestru cu solzi şi sânge suficient de rece pt a-şi băga picioarele în rasa umană  ne vrea proşti. Suntem nişte sclavi ţinuţi permanent sub control şi opriţi de a intra în contact cu Matricea Universului prin consumul de iod. Însă planeta evoluează spre a cincea dimensiune şi în jurul lui 2012 se va petrece o răsturnare de valori şi saltul către o lume a păcii şi a iubirii.Vom comunica telepatic şi vom dansa Hora Unirii cât îi ziulica de lungă, lucrurile întâmplîndu-se doar ca urmare a dorinţei proprii şi a bionenergiei eliberate de propria minte. 

Aceasta este pe scurt, noua poveste a Apocalipsei. Cine îi va supravieţui? Cei care au fost suficienţi de deştepţi să gândească poziţiv şi să trimită energie îmbibată de iubire către tot ce îl înconjoară.  Doar se ştie ce am învăţat la grădiniţă: copacii este şi ei oameni cu suflet, doar că-s deghizaţi în copaci :) Nu rupe această carte, că te bate Dumnezeu; dă-i la pagina 37 şi-ai să vezi numele meu. 
Semeni vânt, culegi furtună; faci bine, primeşti bine..legea compensaţiei universale. 

Mda..şi curând nu poţi să te mai caci de atâta gândire pozitivă!
Nu există nici o compensaţie! Cunosc oameni minunaţi care se luptă cu tot feluri de jeguri cotidiene, la fel cum ştiu şi lepre cu o viaţă de puf. Unde e compensaţia aici? 
Şi uite aşa, revin la început: destin ioc, sens din părţi, emotivitate extirpată, gândire blocată. 
"Faci sau nu", la atât se rezumă totul. Fără inhibiţii, speranţe sau rugăciuni. Fără lamentări. 

Viaţa este ca femeia: cu timiditate şi nesiguranţă, o iei în mână! 
"Băi, rezolvi situaţia, sau ce papucii zmeului căutăm aici? Păi ce-i aia...dezbracă-te să te mut. îmbracă-te, că nu te mai mut?!"


Prin urmare, let's run the fucking show!