MagyarokMan* în extazul luptei pentru autonomie

Omul cât trăieşte, învaţă de toate; şi aude de toate...care uneori, îi transformă creierii capului într-o delicioasă (???) tochitură în sânge!

Astăzi, la Odorhei a fost mare adunare, mare! Cică secuimea vrea stemă, steag, imn şi graniţe proprii; vrea libertate. Vor să îşi facă ei, sărăcuţii, cu sudoarea mâinilor şi murdăria frunţilor, o ţărică numai şi numai a lor, unde să fie autonomi şi slobozi.
Acum…staţi puţin, să procesez…că poate nu am înţeles eu bine! Deci, vor…CE VREŢI BĂI?????? Voi sunteţi citavi cu creierul, sau aţi uitat să vă luaţi inteligenţa de la borcan? Nici măcar o oaie capie şi bolnavă de friguri nu ar fi avut doleanţele astea…ce naiba? Aţi mâncat ceva stricat şi v-a picat rău la neuron?? Aţi vomitat material cenuşiu şi nu mai merge ceasornicul??
După ce că aveţi dreptul să faceţi învăţământ în limba voastră maternă, după ce că mi se încălăbăceşte mintea când văd plăcuţele alea bilingve de prin oraşele şi satele naţiunii (de parcă am plecat în excursie pe Marte), mai vreţi şi stat în stat?? Eu nu am auzit ca românii din Ungaria (sau de aiurea) să aibă posibilităţile astea.

Voi nu aveţi mansarda mobilată cum trebuie, măi oamenilor! Nu vă mai place imnul sau drapelul ăsta??? Dar nu vă opreşte nimeni să vă duceţi la Maghiaria voastră şi să crăpaţi acolo, liniştiţi, în acorduri care să vă gâdilească plăcut la ureche!
Auzi, auzi! Ce li s-a sculat la micuţi să îşi dorească ca_cadou, sub bradul de Crăciun! Păi parcă pe vremea mea, printr-o hârtie boţită de vreme, scria ceva despre “stat unitar şi indivizibil”. Şi din moment ce (încă) vă aflaţi prin părţile astea…înseamnă că aţi cam fost de acord cu ea. Acum v-aţi sucit? Vă perpeliţi ca un kürtös învârtit deasupra focului, fiindcă nu aveţi un spaţiu numai şi numai al vostru??

BĂI NENILOR!!!! Nu vă mai place traiul la Românica? Da’ mergeţi dragilor în Panonia mămicii voastre, sau unde-oţi vedea cu ochii! Luaţi-vă catrafusele şi, în şir indian, dispăreţi în lumea largă şi autonomizaţi-vă acolo! Duceţi-vă unde vă este vouă mai bine şi mai bine! Eu nu ţin minte să vă fi zis careva “Dar vă rog…vă implor…mai şedeţi o ţârucă şi pe la noi….Măcar câteva decenii amărâte…” sau să vă fi rugat să vă stabiliţi pe gurile noastre de plai. Aşa că plecaţi spre alte zări, şi mai veniţi când vă voi chema eu (sau altcineva)!

Nu urăsc ungurii, sau alte minorităţi. Cunosc o claie de persoane super-inteligente (parcă termenul ăsta e la modă acum), care au ajuns oameni de vază, care vorbesc româna de o mie de ori mai bine ca geniile noastre strofocate - aceşti mistici fermecători şi minunaţi, de le-a cumpărat mămiţica şi tătiţica bolizi de agăţat curvete, iar acum cred că scremăturile lor de talente dorsale au un miros staşnic de trandafiri iubăcioşi…Fix ei nu sunt demni nici să le cureţe mizeria de sub unghii unor anumiţi tineri unguri de vârsta lor.
La fel de bine cum m-am intersectat şi cu jivine din astea…minoritare la răzgândac, care cu greu ai fi zis că-s făcuţi de o mamă umană! (îngâ, îngâ! Gură mare, de şmecheri cu carte de maidan şi cultură…cât are Chiva di-nainte! – poate nici atât!).
Ştiu că peste tot sunt păduri de vreascuri…într-o cantitate mai mică sau mai dodoloaţă. Dar totuşi…AŞA CEVA????? Ce-ar fi să aibă şi americanii limbi oficiale fără număr, fără număr? Că doar la ei găseşti de toate naţiile!

De fapt…acu’ mi-a picat fisa! De ce nu faceţi ceva, care să se lase cu bătaie? Da din aia crâncenă…cu dinţi scoşi, ochi umflaţi şi sânge spoit pe toate cele (asta este varianta soft)! Că tocmai ce mi-a venit aşa, deodată, o plăcere perfidă pentru violenţă..

Hai, hai, că poate asta este Începutul Sfârşitului! Calea bătută spre debandada totală şi neîngrădită!

P.S.: Sper să nu fiu suspectat că m-am îmbăiat în patriotism şi mi-a făcut zbâc în sus iubirea de ţară! Sau că mă bântuie spiritul lui Vadim. Doar că…cel mai mult şi cel mai mult mă enervează pe lumea asta ne-sim-ti-rea, măi tată! Nesimţirea aia crasă, îngălată şi grobiană, care îşi iţeşte capul de peste tot! La capitolul acesta, ai noştri conduceau detaşat şi fără nici o problemuţă; până astăzi….când sorţii ne-au fost de-a curmezişul şi au apărut alţii care ne-au furat locul.

P.S. 2: Am început să mă întreb serios, cam pe când vom avea ca limbă oficială (pe lângă româna şi maghiara) şi dulcele grai ţigănesc.

În loc de concluzie:
Obama o fi învăţat chineză, japoneză, spaniolă, italiană,franceză, germană, hindi, tagalong, hawaiiaană, etc, ca să îi aburească mai cu sârg pe minorizaţi să îl voteze???

*Super-erou naţionalist legendar, înveşmântat cu egări verzi adânc înfipţi în carâmbii roşii ai cizmelor, capă largă de culoarea zăpezii virgine şi maiou roşu mulat pe pectoralii acoperiţi cu simbolul campionului.


UPDATE (ziua următoare):
Am înţeles că evenimentul a fost un fiasco total. Astfel, la chemarea Consiliului Naţional Secuiesc au răspuns doar un sfert dintre aleţii locali. Ceea ce mă face să mă întreb (din nou): Uare toţi aleşii neamului au pianul dezacordat? Să nu fii cu toţi creierii acasă este o condiţie arhisuficientă pentru a ajunge la o funcţie de conducere printr-o ţărişoară?? Sau este doar un obicei local…ceva ce ţine doar de Românica?
Că după câte văd, doar capii de clan au halucinaţii din astea cu stemă, steag şi gard de delimitare. Oamenii mai de rând îs normali...păcat nu prea sunt băgaţi în seamă!

“Luptăcioasa din Umbrele lu' Feisbuc” şi Meandrele Hidoase ale Concretului

Motto:
“Dom’le, vreau anarhie! Este singura soluţie!....Vreau să văd o Românie scelerată! Vreau să văd oamenii fugind cu vacile în spate, ca în Argentina….ALTFEL, NU SE MAI POATE!!”
[Victor Ciutacu]

Acum 2 zile, o domnişoară (cred) făcea furori în mediul virtual cu un manifest prin care îţi exprima frustrarea şi revolta pentru ce se întâmplă pe plaiurile mioritice şi propunea o trezire în cuget şi-n valori a tineretului – care a răspuns cu promtitudine la apel şi a subscris petiţiei online, în număr de fără număr..
[Deci, logic, junimea românească vrea schimbarea şi mai important, doreşte să lupte pentru ea]

Ziua (de fapt seara) următoare, duduica-minune a fost invitată la un talk-show important, pentru a-şi face cunoscute îndemnurile şi credinţele, pentru a mobiliza geniile necunoscute, pentru a trezi în noi conştiinţa naţională, pentru a ne scula speranţa din morţi, pentru a milita pentru patriotism, pentru a–i identifica pe cei valoroşi şi integri care ne pot reprezenta cu demnitate, pentru a arăta că visele şi idealurile se pot îndeplini, pentru a ne spune că expresia “nu se poate” a dispărut din mintea conaţionalilor, pentru a sublinia forţa unui exemplu pozitiv, pentru a ne de-pasiviza, pentru a ne învăţa să construim, pentru a ne prezenta tuturor amărâţilor soluţiile ei de geniu, pentru… pe scurt, pentru a-şi face reclamă.

În cele ce urmează se găseşte doar reacţia mea la cele întâmplate:

E belea mare cu internetul din zilele noastre! De obicei, pe la 18-22 de ani, când încă sunt în perioada de idealizare, când încă visează la cascade de iubire şi munţi de iertăciune, flăcăii şi diveniile cred că în mediul virtual se poate întâmpla orice! Ei se îndrăgostesc, se ceartă, suferă, se bucură, pornesc revoluţii (sau măcar încearcă),...pe scurt, trăiesc intens şi la maxim, chiar şi (sau mai ales) printre biţi! Numai că, toate astea sunt doar iluzii. Relaţiile inter-umane şi în special iubirea, sunt prea complexe ca să se formeze printr-un cablu de fibră optică...de aceea toţi îşi iau teapă, mai devreme sau mai târziu. Din întâmplarea asta se formează o învăţătură...care poate fi predată doar pe calea cea grea, prin suferinţă. Cât timp Nodică din Bucureşti este îndrăgostit-lulea (cu baterii Duracell, că durează până la de 10 ori mai mult) de Bebiţa din Baia Mare (tunată în cel mai pur sistem turbo cu NOS), el nu va lua în seamă restul lumii, care este doar o cârcotaşă şi nesimţită de rea ce este, se bagă în calea fericirii lor şi nu îi lasă nici măcar să se...întâlnească făţău la făţău! (deşi se iubesc nebuneşte, cei doi porumbei de prăsilă nu s-au văzut decât în fotografii de diferite profile şi au vorbit non-stop - şi-n culcare, dar mai ales în sculare - pe messul nostru cel unitor de frânturi de cord). Dar în fine...partea bună este că totul trece, odată cu avansarea în vârstă şi deschiderea mai largă a ochilor.
Partea nasoală este însă când subiectul nu pricepe nimic din tot ce se întâmplă cu el; atunci când, deşi ia bătaie zilnic şi la program (uneori cu prelungiri), nu învaţă că bătaia doare; când consideră că doar a avut ghinion si jumătăţăca destinată se tot piteşte printre plăci de bază si memorii RAM. În momentul acela, chiar e de rău!

Cam aşa e şi cu Haiduca Neamului. Eu am înţeles că are talent la oratorie iar carul cu idealuri s-a răsturnat fix la ea în curte...că e patrioată, optimistă prin genealogie şi acum, indignată şi frustrată de halul de conducători care se perindă prin forurile înalte ale ţării. Ştiu că vrea să ne scoale conştiinţa naţională şi dorinţa de acţionare...Dar planul ei perfect impune întrebarea de ceva întrebări:
Mă tot tâmpeşte cu identificările. Dar CUM ar vrea să identifice persoanele integre care trebuie să ne conducă? Prin C.V.? Asta îmi aduce aminte de scena cu Dem Rădulescu, Jean Constantin şi Puiu Călinescu, când selectau talente în B.D.-ul cu icoana făcătoare de minuni: vine o duduiţă si vrea să cânte ceva cu 2 rândunici, pentru că o recomanda doar talentul pe dânsa...iar de la atâta har, s-au speriat chiar şi Sfinţii din Cer! Dar revenind: CE înseamnă procesul acesta de identificare? CUM va avea el loc? Şi odată ce Campionii Dreptăţii se vor recunoaşte, CUM vor câştiga încrederea maselor, ei fiind total necunoscuţi? Formează Liga Dreptăţii, care porneşte în ajutorul năpăstuiţilor şi se fac viteji care mai apoi candidează la conducerea neamului?? Apoi...presupunînd prin absurd că Eroii de la Termopile de Românica ajung în capul plin de mătreaţă (ca să nu zic de păduchi) al ţării: CUM vor eradica din rădăcini, Sistemul Ticăloşit în care ne scăldăm? Prin ce metodă?Ceva patentat mai prin preistorie, sau vreo tehnică cu presiune osmotică şi ultrasunete, de ultimă generaţie?
Eu am înţeles că trebui să acţionăm, trebuie să nu îi mai votăm pe actualii, să ne întoarcem în ţară, să fim patrioţi...DAR APOI???? Concret, cum se va înfăptui totul?? Pe internet??? Stăm la monitoare, tastăm ca nebunii şi ne imaginăm că trăim într-o ţară utopică, etalon de valori pentru restul planetei??
Apoi...duduica spunea că ea nu vrea o calitate politică, pentru că are bunul-simţ să recunoască că nu are stofă de lider. Chestia tare este, însă, că ea este percepută ca lider de restul turmei de visăcioşi, din moment ce îi trimit C.V.-uri pe bandă rulantă. Şi drăguţa luptăcioasă nu spune nu... DECI, EU CE SĂ MAI ÎNŢELEG???? Vrea, ori ba, să fie moţ pe cireaşă, aia care a îndoit banana şi a decolorat morcovul (cu transformare în prostănac)? Căci spunea totul, dar nimic palpabil. Propunea, cu gura largă, să fie pace-n lume şi bună-înţelegere pe Pământ şi-n aer, dar nu avea nici măcar un punct de pornire viabil, d-apoi o soluţie pe termen lung!
Se pare că ”Rosa Parks a noastră” nu prea poate răspunde la chestiunile pragmatice. Ea e cu visarea, sentimentele, sferele şi pătratele în triunghiuri de valori abstracte, porcăriile astea mai înălţătoare...dar cu realitatea stă cam prost. Mult prea prost....Iar mă întreb serios: “Asta a ajuns la treij’ dă ani dăgeaba? A rămas închisă în lumea internetului, şi nu mai poate gândi decât din cărţi? Nu a priceput nici până acum, cam cu ce se mănâncă traiul la Românica?? Sau asta e meseria ei, pentru asta este ea plătită…gargara aiurea, fără fundamente în realitate?? Sau poate a trăit în puf până acum şi nu prea a avut contact cu realităţile şocante de la noi…Dar când a scos, în sfârşit, năsucul finuţ şi l-a prins în meandrele răpciugoase ale concretului, a constatat că e naşpa maaaaan şi s-a revoltat până-n tavan.”

Şi o concluzie...După ce am văzut aseară, am realizat că fătuca are spate puternic! Pentru că nu ajungea ea la t.v în maxima audienţa, dacă nu era aşa. Nu o băga nimeni în seamă...doar pentru că ea vrea o ţară altfel, pentru că e o tânără nemulţumită, pentru că vrea să vadă beaca de la capătul lu’ tunel prin forţa şi curajul naţiunii mult-adorate. Mai ales că nimeni nu putea risca o audienţă proastă din cauza unui copil prea tălâmb şi credul, care nu a învăţat că nu toate muştele cacă miere sau că nu tot ce zboară se mănâncă.

Pe undeva, prin “Împăratul-Zeu al Dunei”, se spunea că oamenii nu vor trăi în pace, pentru că natura lor este războinică; pacea va exista doar sub dictatură. (pe scurt, aceasta ar fi ideea). Cam asta cred că ne trebuie şi nouă: o dictatură sub un Vlad Ţepeş modern, care să taie şi să spânzure (cu dreptate) fără comentarii şi fără scârbă de muuuuuuult sânge şi tone de măruntaie mâncate de viermi şi de ciumă, sau o distrugere totală şi completă; apoi poate o reclădire de la Epoca de Piatră…dacă om mai fi în stare de aşa ceva. Dacă nu...cruce de lemn la cap, flori uscate pe movila de pământ şi pa-pa Românica, for ever and ever! Amin!!
Pentru teoria exterminării totale, eu am o o grămadă de exemple din realitate! Iar experienţele din trecut îmi dau siguranţă…Pentru teoria sculatului şi reclădirii prin forţa tineretului, există ceva în afară de aspiraţii, speranţe şi gâlgâială de vorbe ridicătoare de civism?


P.S.: Pentru prima dată în viaţă, am pleznit de mândrie că am avut o pregătire de inginer. Pentru că oricât de bună sau de proastă a fost, mi-a dezvoltat într-o anumită măsură spiritul practic. Întrebările “Cum?” şi “De ce?” fac acum parte din mine….

UPDATE: Tocmai am aflat că Zânuţa noastră Belicoasă, Salvatoarea Neamului şi Regina Internauţilor, este ditamai directorul de firmă, cu conexiuni strânse în lumea bună a politichiei. Dacă nu este doar un zvon la adresa luptătorilor tineri…Este prea tare, nu?

Flori de mucegai bolând

Când să spun şi eu că mi-a trecut o zi din viaţă fix degeaba, în care nu am făcut nimic-nimicuţ pentru draga Românica, realitatea îmi trage o scatoalcă zdravănă pe chelie şi mă bagă cu capul în mondenitate! Pentru că, nu-i aşa, trăim într-un tărâm în care Pandora asta naţională (să-i spunem… Scumpicutza Ileana Blondik) a uitat să mai închidă nenorocita aia de cutie iar Speranţa s-a cam volatilizat în neant. Şi unde mai este distracţia, dacă nu ni se aminteşte asta în fiecare zi dată de la Dumnezeu?

Degeaba se scriu manifeste înălţătoare pe cărţi făţoase (la care aderă milioane şi miliarde de entuziaşti), apoi o tânără reprezentantă a tinerimii îşi înnoadă mâinile şi îşi rotunjeşte buzele, în încercarea de a explica cât mai elocvent ce calităţi ar trebui să aibă un conducător iubit. Şi de s-ar unii toţi flăcăii de pe Pământ (Tineret din toate ţările, uniţi-vă-ţi!!!!), sau numai cei din…Sebeş (nume de cod: “tineretul sebeşesc”) care ar fi diferenţa?? Eu am înţeles că fata era frustrată şi a trebuit să se descarce cumva; dar dacă i s-a ivit prin căpşor, fie numai şi pentru o clipă, idea că poate schimba ceva în ţara asta…a cam trăit degeaba pe planeta Românica. Unul, o mie, un miliard, toată Terra…nu se va putea schimba năravul lupilor. Poate doar să îi coafeze, să arate ca nişte pudeli; doar că asta este degeaba (pe principiul “Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”).
Se impune însă, o micuţă întrebărică. Cum a aflat opinia publică de copiliţa asta salvatoare şi luptăcioasă pentru patrie şi popor? Stă unu’ de la redacţia de ziare să îşi facă prieteni virtuali şi a dat de Manifestul Minune? Intră băieţelul pe internet, îşi pune semnătura pe linia punctată, apoi se duce la mămica: “Mamă, mămă! Să vezi ce chestie betoană am găsit!!! E o plăcere să o citeşti (chiar mai mare decât aceea pe care ţi-o oferă făcutul…prăjiturelelor pentru mine)! Am semnat şi eu…pentru că vreau să ader neîntârziat, la lupta pentru Frăţie, Dreptate şi Adevăr! Fug la Mihai să îi zic şi lui!”. Aşa? Şi de la Mihai la Cornel, apoi la Ionel, apoi la Gigel….apoi la ziar şi tv.?? Nu ştiu de ce, dar mi se pare cam greu de crezut ca o proclamaţie al lu’ Ducă din Luncă să ajungă o petiţie naţională. Dar dacă luăm în calcul un pic de push de la cine trebuie….cel puţin în mintea mea, începe să se înfiripe o aţă de logică.

Degeaba un director de multinaţională a înlocuit bolizii fiţoşi cu biclele de mii de euro. Bucureştiul nu va fi nici mai curat, nici mai civilizat. Copacii nu se vor tăia mai puţin, parcurile nu se vor distruge mai raţional, pentru a face loc unor turnuri de 20-40 de etaje. Circulaţia nu se va fluidiza mai mult, semafoarele nu îşi vor găsi logica de funcţionare inteligentă. Mie mi se pare doar o picătură într-un ocean …(la fel cum e şi chestia aia cu stinsul luminilor timp de o oră, când e Ziua Pământului; parcă dacă se face beznă peste tot Mama Geea zice: “Daaaaaa….buni băieţi! Cred că merită, drăguţii, să nu mă atomizez în infinit. Nu mai contează toate furnalele care mă sufocă, toate drujbele care îmi feliază copacii, sau sutele de miliarde de tone de gunoaie care mi le îndeasă în gât! Ia să le mai dau o şansă micuţilor, că-s de treabă! Măcar până la anul…”)
Şi aici se împune o micuţă întrebărică: Ce mama măsii mă interesa pe mine să îmi povestească că nici nu mai ştie numărul bicicletelor din casă, că are nu ştiu câte costume, pe care şi le schimbă acasă sau la serviciu (unde îl aşteaptă menajera cu garderoba făcută brici), că vrea să fie un model pentru fie-sa sau că pedalează prin ploie ca eroul, apoi ajunge la lucru unde se schimbă la “4 ace”? Profesoraşul de bune maniere pleznea de fudulie precoce şi trebuia să o elibereze, cumva? Dacă ar fi avut bicicleta lu tac-su, pedala prin ploaie, îi cădea lanţul de câteva ori, se mura pâna la piele, apoi stătea să se usuce hainele pe el (cam cum ar face orice românaş obişnuit), se mai fălea atât că protejează natura şi militează pentru un trai ecologic? Eu ced că nu mai dădea nimeni pe el nici măcar un căcat degerat…pentru că nu noi contăm. Fiecare este interesat de burtălăul lui propriu şi personal; restul….poa’ să crape, liniştit, în Iad!

Mi-am întărit convingerea asta când un gras lălâu tot încerca să ne convingă că noi nu suntem în criză. Că totul e o făcătură de televizor, ca să ne dea ghes să muncim mai cu spor! Păi…băi umflat descreierat şi impotent la neuron! Se moare de foame! Lumea ar vrea ea, săraca, să muncească…doar că e dată afară cu forţa de prin fabrici! Şi tu îmi spui mie că totul e o iluzie???? Că trăim într-o halucinaţie? Păi e o halucinaţie de ţară, băi neruşinatule! Tu tragi 2 vorbe mobilizatoare şi încărcate de tupeu porcesc (pentru prostimea muncitoare), bagi imediat o şarjă de mici şi o stacană de bere (că doar ai consumat energie şi eşti epuizat), apoi te cocoţi în vârful biroului şi grohăi liniştit toată ziulica!! Asta nu e strâmtoare….e o vacanţă interminabilă! Banii curge de la conductă (dacă nu, ai dezvoltată destul de bine funcţia de liposucţie – mai pe scurt…o sugi bine de tot!), luxul e în culmea demenţei, timpul trece, hamalii muncesc cu sârg. Cum să fie criză? “Voi sunteţi întregi cu bibilica??? Grevele, somajul, disperarea, lipsa unei încrederii în minutul următor…sunt doar Fete Morgane, măi…obsedaţilor de femei!”

Mamaie îmi spunea mereu: “Nu-ţi mai bate tu capul! Să mai trăim până mâine şi om mai vedea!”.
Sper să mai putem trăi…deşi eu aş vrea să ajung doar până la momentul în care îl pot tăvăli prin noroiul neputinţei (măcar) pe scumpicul ăsta afacerist de mega-succesuri. Să se perpelească ca un berbecuţ în proţapul imposibilităţii de a zgorni hienele care îl sfârtecă neîncetat! Şi apoi să înceapă o nouă zi...identică şi la fel! Şi pentru mine, şi pentru el...

P.S.: Gata!!!! S-a stabilit!! PE 22 NOIEMBRIE MERGEŢI* LA VOT!!! URA; URA; URA!!!! Cu surle şi trâmbiţe, se schimbă coasa lu’ Tanti Neagra cu satârul lu’ Nenea Cagulat Cu Moţ!

SĂ TRĂIŢI/M BINEEEEEEEEEEEEEEEEEE!!!!!!! (Si să ne punem deoparte, ca nişte întelepţi ce ne aflăm, banii de îngropăciune; pentru că nu se ştie când vine clipa şi nici ceasul.)

*Bineînţeles că eu mă retrag de la mârlănia asta debilă! Fără reverenţe, fără păreri de rău şi regrete. Gata….mi s-a pus în gât şi mi-a ajuns! Am votat şi eu odată, ca să nu mor prost şi să mă exercit şi eu în dreptul cetăţeanului model - care se pare că este şi singurul pe care îl am: să pun ştampila pe slăninşi încrăvăţaţi, asudaţi şi obosiţi fleaşcă! Să le mai umflu cu vreo câteva milioane de euro conturile din Elveţia (alea pe care nu le controlează/blochează nici măcar Obama, d-poi ANI a noastră)

UPDATE:
- Nu sunt contra "Earth Hour" (sunt indiferent la maxim)! Doar că mi se pare o ditamai pierdere de timp, o manea în cel mai pur spirit românesc; pentru imagine şi din nou pentru imagine....Este ceva de genul: tai o pădure de stejar ce se întinde pe 500 de hectare, şi plantezi în locul ei, ca să nu i se observe lipsa, un salcâm. Dar dacă la modă e gargara aia cu "apăratul mediului"...
- Pesimismul meu nu este exagerat, e doar experimentat.

Acum ceva vreme, intelectualii de pe cuprinsul naţiunii (ăia puţini care mai sunt) săreau în slăvi când au auzit de candidatura independentă a ăleia mici a lu' Băselu'. Chiar şi presa internaţională a făcut haz...Doar că s-au agitat degeaba, ca sifonul, cu toţii; BarbieGirl a câştigat cu fix procentul care îi trebuia şi acum se leagănă pe ditamai toacele, la Bruxelles.

Scandalul Udrea durează de ceva vreme. Şi deşi micuţa sfidează en-gross toţi parlamentarii şi trebuia de mult să viziteze prin interior o celulă mucegăită şi cu miros de urină stătută. Doar că domniţa ce-mi făcea??? Se joacă de-a salvamarii, se chinuie să ţină o crosă în mână (pentru că nu e prea obişnuită în poziţia asta), taie panglici şi se comportă ca şi cum ar fi stăpâna ţării şi toţi ar trebui s-o pupinudrească.

Deci din învăţămintele trecutului glorios: de ce să cred că cineva va face din căcat, bici??? De ce să mai sper că tărişoara se va umple de lapte şi miere, haznalele vor gâlgâi de icre negre nedigerate şi tinerimea va schimba ceva (prin entuziasm, încredere şi voinţă)?

Fermecătoarea Lucea-fără de la malul mării

Motto:
“Să moară duşmancii mei!
Că am faimă la graaasăăăii!
Am şuncuţe, n-am parai...
Da’ rezolv cumva, nu-i bai!”

“Nu prea îmi place să fac plajă topless, pentru că se uită lumea la mine cu invidie şi nu e prea ok!”
Aşa se confesa o sărmană divuţă, condamnată să stea cu costumul de baie pe ea, fix în mijlocu’ plăjii pline de zânuţe despuiate! Cum se poate? Să li se scurgă tuturor ochii după mine???? Hai…că se uită masculii, mai merge! Dar să suport invidia de moarte a cohortei de divenii din împrejurimi???
Cam aşa s-ar putea traduce vorbele ieşite printre jumătăţicile de buzişoare senzuale şi arse de soare, ale sărmanei fătuci confecţionată din spumă de mare şi perle de la Monte Carlo.

Măi…să mor de infart la ficat! N-am mai văzut atâtea tone de modestie vărsate în capul unei persoane, de când mama m-a adus pe gurile astea de coclauri!! N-am mai văzut asemenea frumuseţe mult-prea-seducătoare-seducătoare (de infinit de ori) şi ascunsă vederii, de când…ce mai! De niciodată, niciodată, niciodată!! Şi mă întreb din nou, ca un prost (bineînţeles, retoric): de ce prispa măsii nu a spus că nu stă cu lăsăturile în soare, pentru că e pudică, deoarece crapă de timiditate?? De ce nu a bălmăjit că ştie că unui bărbat îi mai place şi puţin mister din când în când, şi oferă privilor arzătoare de goriloi feroci doar cât să la aţâţe simţurile??? De ce nu a zis că din Cuca Măcăii de unde e ea, nu e cool să faci paradă de colăcei??? S-au, de ce nu s-a abţinut total de la comentarii??? Poate dacă nu mai făcea curent cu gura, îşi mai păstra aerul de filosoafă!

Se zice că îm mintea proprie, fiecare este vreo scurgătoare de bale, sau vreun Mister Universuri (inclusiv d-alea paralele). Da…n-aţi vrea voi să vă tineţi halucinaţiile apreciative încuiate în minte, măi glorioaselor şi glorioşilor! Nu mai oripilaţi lumea cu fanteziile ce vă aleargă brownian prin căpşor! Ce dracu??? Chiar în halul ăsta a crescut fudulia naţională??? Majoritatea de manelari imbecili, nesimţiţi şi snobi, chiar aşa de repede câştigă noi adepţi??
De fapt…acum îmi dau eu seama! O fi fost vreo târfuliţă din aia de zâmbeşte deschiloţat şi strâmb prin pictorialele “celor mai vândute ziare din Românica”? Vreo celulitoasă care şi-a întins grăsimile printre nisipuri, iar acum dă numai vânturi de manechină de mari succesuri??? Vreo misă autoproclamată, cu pretenţii de femeiuţă fatală?? Sau vreo sugă….ăăăă…seducătoare (mă tot încurc în nesimţitele astea de cuvinte care se termină la fel; scuze) de fotbalişti, rămasă neconsolată şi în căutarea unei noi slujbe??

Uneori, îmi vine să mă fac pusnic, pe cuvânt de cercetaş! Îmi trag o chiliuţă în vârf de Everest, mă împrietenesc cu Yeti şi gata! Nu mai văd, nu mai aud…mă rup complet şi definitiv de lume! Abia atunci, când voi fi departe de trufie, îngânfare, tupeu, nesimţire etc. (aş putea să o ţin aşa măcar 2 zile şi 2 nopţi încheiate), pot spune cu mâna la inimă că m-am aranjat (în sens de realizat) pe viaţă…

Încălăbăceala dintre trecut şi prezent - chiar şi viitor, de ce nu?

Aşa se proceda în Era Comunistă. Oare legea de urmărire a telefoanelor (şi nu numai) de către "Băieţii cu ochi albaştri" să ne împingă spre aceleaşi lucruri?



P.S.: Nu-i aşa că am avut nişte actori geniali? Împleteau perfect satira politică, umorul şi arta...Mi se va frânge inima de ţara asta, când generaţia marilor artişti se va stinge cu totul - pentru că, nu-i aşa, până la urmă sunt şi ei oameni. Oare ce se va întâmpla când valoarea va deveni doar o amintire prăfuită, la fel ca ceasul de buzunar al bunicului, care zace ruginit prin pod?
Ne facem catrafusele şi ne integrăm din nou în absulut (sau în orice ne-o lăsa să facem chestia asta), lăsînd aceste meleaguri unora care chiar le merită???

Astăzi e ziua ta…

4E.

Motto:
“Tradiţiile sunt nişte soluţii la care am uitat problemele”
[Legile lui Murphy]
Voi scrie despre un subiect pe care l-am mai abordat în trecut; ceva ce se află printre noi şi mă sufocă cu lăcomie, ceva ce creşte văzînd cu ochii şi îşi ridică fustele multicolore cu nesaţ, descoperindu-şi lenjeria zdrenţuită şi jegoasă: COANA IPOCRIZIE. Deşi nu vreau, nu ştiu ce cârlig am de mă agăţ mereu de ea, mă lovesc de ea la fiecare pas. În piaţă, pe stradă, la şcoală...de fapt, cam peste tot pe unde cetăţeanul modern îşi desfăşoară activitatea. De obicei o ignor cu desăvârşire, dar mai refulez şi eu din când în când, că de! Sunt şi eu doar un amărât de om.
Ce mă zgârie cel mai mult pe organ (ăla gânditor...hehehe) sunt urările făcute aiurea...doar pentru că aşa se face. Ştiu deja că trăim într-un rahat de societate, în care latura umană este spânzurată în piaţa centrală şi formalitatea (deontologic, tradiţia) stă încoronată pe jilţ de aur, dar totuşi! Cel mai mult urăsc felicitările alea gen ”Casă de piatră”, “La Mulţi Ani”, “Paşte fericit”, “Crăciun fericit” aruncate aşa în silă…ca să fim şi noi în rândul lumii. Aşa cere datina strămoşească, deci îţi urez tradiţionalul “Blablabla”.

De fapt, aici sunt 2 categorii de oameni: idioţii care vor să fie în rând cu turma (dar habar nu au pe ce lume se află) şi aruncă aşa, în silă (scârbă, lehamite) câte o blagosloveală (care cuprind să subcategoria şmecherilor – ăştia au auzit şi ei săracii că la modă ar fi trăzneala, aşa că tot ce fac este trăznit; chiar şi obiceiul de vorbit vorbe, sau suflatul mucozităţilor este transformat în ceva “cool” sau “trendy” ). Şi altii, care aplică acelaşi şablon de urări, dar îl îmbogăţesc şi cu sentimente. Nu sunt doar litere goale şi atât…o zgârietură neagră pe un carton lucios, sau doar nişte cuvinte scoase pe gură.
Cred că par absurd; mai ales că AŞA SE FACE!!! Chestia este însă că nu mă consider eu vreun reformator al unor obiceiuri împământenite de sute, poate chiar mii de ani şi nici nu le resping. Vreau doar ca să fie făcute cu suflet, nu doar aşa de mântuială, în doru’ lelii. “Să vedem ce fac azi…piaţa…bag o pipă şi o bericică la crâşmă…o înjur pe vaca aia că iar a bătut parul pe propritatea mea…trag un la mulţi ani lu’ ăla/aia ca să mă cintească…”
Poate nu se întâmplă chiar aşa (mai ales că mulţi ţărani la creier ţin coada sus, pentru că îs emancipaţi), dar atitudinea asta este. Ceva pleoştit şi blegit, fără pic de iniţiativă şi de vână.

Sunt eu prea aspru (Na, na! Shame on me, shame on me!)…dar nu ştiu de ce, când am mintea clară (obicei pe care încerc să îl prestez cât mai rar posibil) simt bagajul de emoţii din cuvinte, sau chiar din litere (felicitări, sms, mesaje pe mess). Şi de obicei, reuşesc să privesc dincolo de cuvinte…doar ca să văd uneori un perete dărăpănat şi fad, lipsit de orice emoţie.

Ne ducem clar de râpă, măi oamenilor! Şi când asta se termină, pornim la vale pe alta, apoi pe alta….şi tot aşa.
P.S.: Am renunţat la literele acele bolduite ;ş colorate ciudat. Aşa că am încercat altceva.
Ştiu că ai înşirat o căpiţă de culori, dar eu, dintre toate, am ales verdele (este culoarea renaşterii, a pozitivismului şi speranţei, care te calmează şi te destrsează) şi puţin galben (care cică stimulează iniţiativa şi gândirea pozitivă)…Iar asta este exact ceea ce îşi doresc eu ţie. Regăseşte-ţi visele apoi strânge puterea de a le urma, de a fi fericită, de a avea încredere în Iubire. Şi iartă-mă pentru ironia mea, care uneori mai plonjează peste catâr, mai sare din limitele normale.
Acum ar trebui să urmeze partea de “La Mulţi Ani”…dar degeaba îi ai, dacă eşti amărâtă. Aşa că…găseşte doar drumul spre fericire. Cu cât mai repede, cu atât mai bine!

P.S.2: Ceea ce am scris mai sus, nu vreau să fie perceput doar ca nişte cuvinte frumoase, cu care să sar din schemă. Astea-s doar vorbe goale, indiferent de forma lor…sper doar să le simţi. Oricum, calitatea unei urături o stabileşte adresantul, nu autorul.
UPDATE: Te fugăr rău de tot dacă nu îţi reintri în parametrii normali! Crede-mă pe cuvânt!

În locul de tencălăului de dvd-uri :P


Pixar Lion Sleeps TonightVezi mai multe video Haioase

”Capul Cel Limpede şi Prostănacul”, sau despre umilinţele pe care ţi le îndeasă pe gâtlegău înaripata iubire

În ultima vreme, eu cred că sigur am devenit homofob; nu mai spun că nu mai am capacitatea de a înţelege lumea în care (din păcate, sau din fericire?) mă învârt şi eu, dar nu mai pot pricepe nici măcar Amorul (acum bătucesc din pleoape; bleah!!!) ăla experimentat din gros, de către toate....fătucile de colţul uliţei - nu este prea dur, nu??

Acum ceva ani, m-a mâncat şi pe mine ca pe maimuţe şi mi-am făcut un c.v. din ăsta virtual; doar că nu m-a dus capul să îmi setez căcaturile adiacente ce mi le mai cereau ei, şi acum primesc pe mail şi ceva despre un forum, pe care cică se discută teme capitale. De obicei mă amuză...poate de aceea nu m-am mai chinuit să aflu cum pot opri primirea unor asemenea prostioare. Dar azi am citit (măcar am încercat, pe diagonală cel puţin) ceva care m-a lăsat pastă! Pilaf interzis! Am rămas strâmb în cap (cum spunea, acum câteva ere glaciare, un coleg din liceu). Şi mă tot întreb: cum mama mă-sii poate încape atâtă tâmpenie în capul unora? Au luat cursuri speciale (ceva masterate sau chiar doctorate în domeniu), sau şi-au bătut joc ursitoarele de ei şi i-au cadorisit fără număr, fără număr, fără număr, cu tone de calităţi rele???

Se făcea că o sărăcuţă fecioară castă, mândră şi suavă ca o garofiţă, se dădea de ceasul morţii să afle ”cum te descurci cu un prost, pe care-l mai şi iubeşti”; cum îl faci să privească dincolo de iluziile lui idioate, cum faci să te urmeze pe tine, inteligeata lumii şi genia universului?? ”credeţi că inteligentele trebuie să fie la acelaşi nivel cu bivolul de alături, ca să meargă relaţia??”A! Şi începea cu: ”aş vrea să discut cu persoane care au trecut prin asta”.
Mai era vreo pagină de litere, dar atât m-au ţinut nervii să citesc. Pentru că simţeam cum mi se cutremură neuronul (care, fiing singur, cred că tre’ să am mare grijă de el) şi parcă ar fi vrut să îşi ia câmpii; intuiam cum mi se scorojeşte scoarţa de pe creier (or fi vrut să apară mai multe circumvoluţiuni, pe principiul apariţiei munţilor de încreţire? Poate mi se transmitea şi mie deşteptăciunea diveniei ăsteia, şi eu ca boul am respins transferul! OF!).
În fine...ideea e că nu am mai putut lectura această operă de căpătâi a umanităţii, această revărsare de sentimente fragede şi pure. Of of, măi măi....

Pentru început, am şi eu ceva nelămuriri: cine basca mea a investit-o pe specimena asta cu atâta înţelepciune??? De unde ştie că ea e aia cu mega-isteţime şi restul îs o şlehtă de incapabili, pe care îi gratulează cu stălucirea prezenţei ei? Dacă e să mă gândesc la ceva ce am învăţat când eram mic (”Lauda de sine nu miroase-a bine”), încep că cred că domniţa respectivă nu e mai deşteaptă ca o oaie care se vântură în praf.
Apoi oribilitatea cu iubirea...De ce a spus aşa ceva? Ca să se înalţe pe sine, ca să demonstreze cât de virtuasă este ea, micuţa?? Ca să se fălească că iubeşte fără îngrădituri?? Păi...mult stimata şi iubita mea văcuţă aneuronată...din moment ce îl desconsideri în halul ăsta pe ăla de te...dansează zilnic, înseamnă că realmente crăpi de dragoste pentru el! Mai este cumva şi sufleţelul tău pereche??? Că parcă aşa este clişeul.
”Te iubesc îngeraşul meu micuţ şi drag şi scump şi comoara mea...mai ales că îţi suport zilnic debitările imbecile şi împuţiciunea pe care o porţi cu tine”. Fix aşa se înţegele! Ori, din pulberea de informaţii care îmi bântuie craniul, asta nu prea este dragoste. Poate dor de bâţâială (adică cică îl iubeşte pentru dovada de armăsar feroce pe care o face zilnic), dor de gentoace la modă, plăcere de a cheltui sute de euro pe prostii sclipiciase. Poate doar pentru că aşa se face, fiindcă curvăsăria cunoaşte explozie nimicitoare. Dar sigur-sigur, asta nu e iubire.
Plus că: din câte ştiu eu, fiecare om are o mândrie proprie şi personală. Dar cine s-aseamănă, s-adună. Deci, stînd strâmb şi judecînd drept: dacă te...iubeşti cu un prost nătâng şi neghiob, ce concluzie tragem de aici??? Aud??? Da' te rog, nu te-ghesui cu răspunsurile!

Şi pentru final...Nu! Nu este nevoie ca inteligentele să se înjosească într-o relaţie, pentru a o face să meargă. Aşa că se pot duce liniştite să cunoască iluminarea mistică a trotuarelor autohtone...sau ale vecinilor, că se plăteşte în euro.

Concluzie:
Cine a spus că mare e grădina Domnului şi mulţi proşti sar gardul cu poarta larg deschisă, chiar a fost inteligent! Merită măcar o plecăciune...


P.S.: Să înţeleg că şi alte cupluri belea-de-iubitoare trec prin asta??? E clar că nu mai avem nici o speranţa într-o reveneală la un minim de normalitate, cel puţin!
Aşa că...haideţi să ne apucăm să ne şpiralăm cu toţii şi să ne integrăm în absolut!

Uite Bulă, nu e Denis

Uneori îmi place să fiu român! Strâng eu cureaua mai straşnic pe zi ce trece, dar măcar mă distrez gratuit....Ce Madonna??? Ce amintiri cu Michael? Ce reprezentaţii ale unor trupe de renume mondial, la Circul cu pălărioacă albastră??? Ce Pablo Francisco, sau Chris Rock??? Mă stâlcesc de râs în propriul meu fotoliu aşezat în faţa televizorului (la o depărtare egală cu fix de 6 ori diagonala ecranului, că aşa am citit eu pe o carte tehnică când eram mic)...Cel mai tare carnaval din lume este doar la o distanţă de apăsare pe butonul telecomenzii. Fac doar ”click” şi intru în lumea cascadorilor neobosiţi într-ale râsului, în dimensiunea măscăricilor.
Ce să facem şi noi…în momentele dificile unii fluieră, alţii dorm iar alţii se îndoaie de şale şi îşi şterg lacrimile cu dosul palmei, de la atâta hăhăit!

Acum ceva ani, Alessandra Stoicescu, gafa în felul următor: ”Surse din Agenţia Naţională pentru Reglementare în domeniul Energetic au declarat că Agenţia va propune o creştere cu 34 la sulă – la sută a tarifului pentru curentul electric”. Pe vremea aceea, prima mea reacţie a fost să mă tăvălesc pe jos de râs; apoi, pe principiul ”ce e-n guşă, şi-n căpuşă”, am realizat că doamnei respective îi cam hălăduia mintea pe la alte lucruri mai…băţoase, care nu au nici în clin-nici în mânecă cu ştirile.

După ce ieri s-a hâltăcănit (în traducere liberă ”s-a ţopăit”) pe ritmuri săltătoare de zărzărică-zărzărea (motiv pentru care mi-a răsărit imediat în minte bancul cu zărzărica), astăzi, doamna U(n)drea a comis-o din nou; l-a gratulat mai în glumă-mai în serios, pe Ludovic Orban cu apelativul de ”Ludovic Organ”. Un compliment, am putea spune…Ceva de laudă? Tanti aia care şi-a lipit în frunte eticheta de Sexy chiar crede că asta este calitatea ei definitorie (mă rog…păreri şi păreri); deci, dacă Doamna Turistă a ales atributul mai sus menţionat pentru capul conducător al comisiei parlamentare, înseamnă că Ludovic este organos (care, de altfel, rimează cu inimos)???? De unde ştie ea asta?? I-a văzut cumva creierul, în exerciţiul deplin al potenţei lui? (sunt sigur că prin titulatura de ”Organ”, distinsa ministreasă se referea la ”organul gânditor”, vajnica stelulă sclipicioasă a organismelor vii: creierul; a tăiat-o doar împrejur, şi a ales varianta mai scurtă…)
Sau….dacă mă gândesc la chestia cu guşa şi căpuşa de mai devreme, înseamnă că Blonda de la Turism purtătoare de gentoace Gucci (cum bine remarca Mircea Badea), are gândurile pline de organe? (aceleaşi gânditoare-inimoase, se întelege) Sau poate o supăra organul de digerat…şi era atât de absorbită în durerea ei, încât numai la asta se gândea; sute de organe i se răzbeleau în faţa ochilor, se contorsionau, îşi creşteau aciditatea şi provocau senzaţii arzătoare, vecine de palier cu Măreţul Ulcer.

Românica...ţara care, din cauza conducătorilor geniali ai neamului, parcă şi-ar băga picioarele de plai în buzunare şi ar lua-o la fugă, unde-o vedea cu ochii!!!

P.S.: cam pe când o bătaie cu farfurii pline de torturi (prăjituri, nu chinuieli) cu frişcă, finalul clasic al fiecărei petreceri haioase???
Şi mai ales…cum va reacţiona Orbanul-Organ? Se va semeţi mândru ca un păun la curtat păuniţe, sau se va pleoşti sub greutatea funcţiei?

P.S.2: Gluma-i glumă…dar am şi eu o umilă întrebărică (pe care o adresez abia după ce am ridicat 2 degeţele în sus, ca un băiat politicos ce mă aflu):
BĂI!!!! VOI SUNTEŢI NORMALI CU ORGANUL (ĂLA NEURONAT)???? DE ASTA VĂ ARDE VOUĂ??? ÎN HALUL ACESTA SE CONDUCE O ŢARĂ, SAU CHIAR MINISTER, FIE EL FICTIV ŞI D-AN PIXU'???? NU O TRICICLETĂ PRIN FAŢA BLOCULUI, NU O MAŞINĂ PRIN HÂRTOAPELE ULIŢEI DIN SATUL CIOMOGÂRLA DIN DEALU' STÂNII....O ŢARĂ, MĂI OAMENI BUNI (SAU MAI PUŢIN BUNI...DE-A DREPTUL RĂI)!!!! SCRII CU OI PE DEALURI, TE DAI CU TRICICLETA, ŞARETA, DAI CU COASA, ÎMBRACI O IE, NĂSCOCEŞTI FEL DE FEL DE CUVINTE POLISENSUALE (ROG A SE CITI "POLISEMANTICE") ŞI TE ZBÂNŢUI PE RITMURI MANELISTICO-DISCO-POP-ROCK-POPULARE (SAU MAI ŞTIU EU DE CARE)??? PĂI DACĂ AŞA STĂ TREABA...ÎMI REVĂRS ŞI EU SACUL DE ALUZII CU SCHEPSIS, ŞI DACĂ STAU SĂ MĂ GÂNDESC MAI BINE...PARCĂ MĂ APUCĂ DE LA CĂLCÂIE ŞI O DĂNŢUIALĂ FEROCE...! MĂ FACE CINEVA MINISTRU, SAU MĂCAR ŞEF DE ORGANIZAŢIE ARMAMENTALĂ??? (da’ vă rog mult de tot...nu săriţi aşa, toţi odată cu ofertele, că nu se mai pricepe om cu persoană în hărmălaia asta!)

Oare pe unde umbli, tu Vlade?

Motto:
“Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punînd mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”
[Mihai Eminescu - Srisoarea III]

Sunt total toropit de tonele de dobitocenie care huzuresc pe străzile obştescului nostru tărâm, sunt sufocat de-a dreptul de şmecherii împuţiţi care se cred că moţul mai mare şi mai potent!!! Nu mai pot! Serios! Deşi funcţionez pe minimul de rezerve psihice, nu mă pot opri să nu observ ce porcării în sânge se mai întâmplă plin ţărişoara asta care se spune că este (şi) a mea.

Jurnalele de astăzi au explodat de ştiri cu cretini handicapaţi care s-au luat la bătaie. “Domneşte legea bâtelor, a pumnului şi a terorii”. Hai mă, nu mă-nnebuni!!! Nu mai spune….Eu zic că domneşte legea fiarelor turbate! Se duc oamenii cu mic, cu mare să bea şi ei un grătar şi să mănânce o tărie, se îmbată ca porcii cu trichină la mansardă, apoi se iau la bătaie; şi cică forţele de ordine au fost neputincioase….
Păi trebuia să facă un cordon în jurul lor (pentru a-i proteja pe ăia mai întregi cu creierii) şi să se uite la animale cum se căsăpesc! Mai scuipau şi ei seminţe la o iarbă verde, mai îi încurajau pe participanţi (“Vezi că ăla se ridică de jos! Dă-i în dinţi, nu-l lăsa! Fă-i ficaţii terci! Fă-l tochitură în sânge! Joacă-l în picioare!”) şi uite-aşa scăpa lumea de nişte nărozi. Dacă mai supravieţuia unu’…îl încătruşau şi îl aruncau la răcoare, prin vreo minunăţie de carceră autohtonă!

La fel cum ar fi trebuit să se facă şi acum câteva zile cu debilii ăia de suporteri, care şi-au dat omor în nu ştiu ce gură de metrou! Păi dacă vi s-a facut de jumuleală…scărpinaţi-vă liniştiţi, măi tată! Cine sunt eu să intervin? Cine este Poliţia, cine sunt mascaţii, de au voie să îngrădească libertatea cetăţeanului? Dacă la nebun i s-a făcut de crăpat, de ce să îl oprim? Ba dimpotrivă, instituţiile statului chiar ar trebui să sprijine gândeala liberă! Dacă unu’ vrea să crape, poliţia ar trebui să zică: “Dar se poate aşa ceva, dragă conaţionalule?? Vreţi să vă ajut în vreun fel???...Să vă ung frânghia cu ulei, să vă împrumut tofa sau pistolul? Trage el cam strâmb, dar dacă vi-l îndesaţi pe gât – şi vă rugaţi puţin, garantez că are efect!”

Ce oprelişti de intrare pe teren? Ce amenzi, suspendări şi alte vrăjeli fără efect?? Suporterii care nu au apucat să evolueze la stadiul de om, care sunt nişte câini demenţi (şi aici nu mă refer la echipa aia cu poreclă canină), nu trebuie linşaţi? Bătrânii noştri spuneau ceva de lupul cu năravul…Păi ăla care ia amendă, credeţi că nu va mai ridica pumnul în viaţa lui??? I se-mbrăhăne lui până în fundul inimii de hârtia aia nenorocită…Pentru că jivina face tot ce ştie ea!
Chiar şi buricul ăla purulent al ţării (De fapt, ce zic eu?? Al planetei, chiar al universului, dacă locul este vacant) gălgâie de proşti alcoolici, bătăuşi până-n pânze şi jmecheri pân’ la Dumnezeu! Nu ştiu de unde tot ies aşa ca gândacii ciumaţi, de ce căruţa lor fără fund s-a răsturat la noi la Românica, dar cronica cotidiană nu minte (din păcate).

Puţintel cam violent în cuget, simţiri şi-n exprimare??? Nimic nu mi se pare prea bland, pentru lighioile astea spurcate!! Plus că, că m-am săturat până peste cap!!!!! Ţepeş nu mai are cum să vină să le îndese teapa în fundu’ gâtului sau să dea foc la puşcării şi case de nebuni (deşi, pe cuvânt că dacă ar fi posibil, aş face câteva sedinţe de spiritism şi l-aş invoca pentru o mică asanare morală)….iar descreieraţii văd că se măresc în număr!
Şi mai ştiu că din păcate, oricât mi-aş dori eu, aşa ceva nu se va îndeplini. Dar pe cuvânt că ar fi frumos….şi mult mai eficient pentru procesul de educare al neamului!

Liniştea unei armonii

By Krrish

4M.M. with love

Aerul îmbâcsit de amoniac putrezit, astringent şi uşor acid mă sufocă, îmi pătrunde în gât şi îl scorojeşte celulă cu celulă; apoi porneşte în molcom în jos, arzîndu-mi traheea şi înţepîndu-mi bronhiile, mai abitir ca un roi de albine furioase. Gura îmi este acoperită cu ceva moale şi caustic, care îmi fierbe sângele din obraz; stomacul s-a prefăcut într-un vârtej de văpaie dogorindă care se roteşte încet şi precis, ca un ceasornic. Nu mă pot mişca, deşi nu simt nimic care să îmi ţintuiască carnea de podea. “Este doar o amorţeală…” îmi spun în gând, făcînd sforţări să îmi controlez gongul bezmetic din piept; “Doar o amorţeală…Va trece…”

Încerc să mă gândesc la ceva, dar creierul îmi este golit de gânduri; mă silesc să îmi amintesc ceva, o scenă petrecută de curând, însă acel glob translucid de informaţie parcă nu mai este la locul lui…”Poate cineva s-a jucat cu el şi din neatenţie, l-a spart”. Mă chinui să îmi fixez un reper în minte….dar nu îl găsesc. Oriunde îmi întorc atenţia, numai beznă. Lipicioasă şi clocotită, ea mă învăluie ca un giulgiu, îmi ticăie regulat în urechi.
Încep să explorez odaia în care mă găsesc. Dar… tavanul este mult prea jos! Îmi pot simţi răsuflarea cum se loveşte de ceva dur, apoi mi se răspândeşte caldă pe faţă. Camera este mult prea strâmtă…o fi vreo glumă? M-au văzut că dorm liniştită, aşa că mi-au îngrădit patul?
Deschid ochii cât de larg pot, dar nu răzbat prin pătura de întuneric fierbinte care mă înconjoară. Pe frunte simt cum se formează picături mari de sudoare, care îmi alunecă spre tâmple, îmi intră în ochi sau îmi sărează buzele toropite de usturime. Încerc să strig, însă nu îmi iese decât un gâjâit diform, care îmi plezneşte cu forţă în timpane, apoi sapă fără grabă spre creier. Bulbii dogoritori ai ochilor mi se rotesc deznădăjduiţi în toate direcţiile, însă nu pot zări nici măcar o fărâmă de lumină. Parcă aş fi închisă într-un cavou….
Reuşesc să îmi ridic o palmă, iar degetele încep să pipăie frenetic în jur; dar peste tot dau numai de ceva aspru şi ondulat, o substanţă semifluidă, care îşi modifică forma sub atingerea mea. Încerc să trag de ea…dar parcă ai încerca să jupoi un urs, doar cu unghiile; nu se clinteşte nici măcar un milimetru, deşi braţul îmi arde de efort. “Şi totuşi, părea atât de simplu!”


Simţurile îmi sunt în alertă. Nu îmi pot deschide ochii, dar în urechi îmi fâşie calm, într-o armonie lină, ceva care mă linişteşte; pentru unii care stau mai prost cu nervii, poate li s-ar părea deranjant; nu şi mie. Eu întotdeauna am fost lăudată pentru răbdarea supra-omenească de care dau dovadă, mai ales că ştiu cu siguranţă că se va termina – nu ştiu de unde am această presimţire, dar numai ea îmi băzâie prin cap, nestatornică ca un bondar întărâtat; simt că mai am puţin de îndurat prezenţa oboselii, apoi ea va dispărea pentru totdeauna, închis+ într-o lume la care nu voi mai putea ajunge niciodată. Cu o strădanie îngrozitoare, reuşesc să îmi ridic câteva gene...doar pentru a vedea o flăcăruie gălbuie, neclară şi tremurătoare.
Un oftat senin şi dureros îmi sfâşie pieptul.

Am reuşit să îmi stabilesc câteva coordonate şi se dovedeşte din ce în ce mai mult că odăiţa mea este o celulă (gând care îmi trimite săgeţi de gheaţă prin sânge, răcorindu-l). Reuşesc să îmi eliberez mâinile cu totul din toropeală şi imediat testez rezistenţa tavanului. Doar că, deşi îming fără milă, el nu se clinteşte din loc. Stă impasibil deasupra mea, înăbuşitor de aproape.Hidos de aproape...

O scânteie de lumină fragedă şi lăptoasă pluteşte stingher prin univers...doar o pată alburie într-o lume de smoală. Stă în nemişcare, dar timpul trece peste ea cu o viteză ameţitoare şi rece. Se opreşte din imobilitatea ei, devine mai strălucitoare şi iar porneşte în cursa-i nebună. Planurile se inversează cu repeziciune, materia şi energia colapsează în haos, apoi renaşte din frânturi temporale, atipice. Bezna se învârte, se zvârcoleşte fără speranţă; se retrage înfiorată, apoi se aruncă cu şi mai mare lăcomie în nemărginirea absolută. O îmbrăţişează duios şi iar se retrage timid în strânsoarea imperturbabilă a spaţiului. Un joc al infinitului absolut, peste care micuţa licărire de lumină vie trece impasibilă, continuîndu-şi solitar şi nesigur ascendenţa spre o culme nevăzută şi neştiută de nimeni

Încep să mă sufoc. Fluidul acela rigid parcă mă înlănţuie, mă strânge din ce în ce mai deznădăjduit. Pieptul mi se umflă nesăţios, parcă vrînd să expulzeze sufletul în alte dimensiuni. Închisoarea mi se strânge treptat, devine mai mică, mai strâmtă, iar înunericul îmi inundă plămânii arşi. Respiraţia mi se striveşte nemiloasă de obraz, tâmplele îmi zvâcnesc şi unghiile zgârie neputinciase duritatea zgrunţuită a pardoselii. Încerc să mă ridic, însă capul îmi explodează în mii de fărâme arzînde. Trupul mi se frânge sub greutatea întunericului, sudoarea mi se topeşte în piele. Îmi simt craniul încins de un fier înroşit. Încerc din nou să strig, însă timpanele mi se transformă într-o ploie de cioburi incandescente, care îmi străpung ochii şi îmi pătrund haotic în inimă. Prin toată această nebunie, disting totuşi un un foşnet de mătase nisipoasă aruncată peste plafonul meu. Cred că visez, că am halucinaţii, dar încerc din nou să strig....doar pentru a mă sfâşia în bucăţi sângerânde. Şi încep să disting câteva cuvinte zdrenţuite:
- ...şn...pme...eeeeeeeeeeeeeeeee.........ze...că...
Apoi, cu un urlet de uragan, sunetul năvăleşte cu o furie ucigaşă în creierul meu cicatrizat de suferinţă:
- Veşnica pomenireeeeeeeeeeeeeeeeee....Dumnezeu s-o odihnească!

Pereţii se schimonosesc în paragină, lumina se năpusteşte spre mine, infinitul bleu al cerului brodat cu nori aurii mă cheamă...

Din pământul răvăşit, cleios şi ud de lacrimi, o sclipire informă se avântă avidă în văzduhul nesfârşit.

NOTĂ: Prosoapele legate de coroanele de flori - ce erau sprijinite de zidul bisericii - nu s-au furat, cum am înţeles că este tradiţia într-un anumit glorios land de (ne)cios.

“Cogito ergo sum”, sau mai pe româneşte “Cujet deci mă situiesc într-un loc din spaţiu”

Motto:
“Omul este o trestie”
[Blaise Pascal]

Mă scârbeşte peste poate cacariseala asta de la guvernare, curvăsăreala cu Udrea, declaraţiile ei exagerate şi halul de tupeu scrofesc cu care se contrazice singură, de la o secundă la alta. Icnesc numai vorbe de asumare şi miliarde de oameni care au privit spotul “Land of choice”, printre 2-3 scuipaturi printre dinţi pentru echipa adversă. Mi se scorojeşte neuronul când îi aud pe chiombii ăştia, care se dau de ceasul morţii să facă ei un plan anti-criză măcar bun de urinat pe el.
Şi cum tocmai m-a pocnit o stare metafizică de meditaţie, măcar pentru o perioadă, m-am retras; vreau să fiu doar eu şi cu mine...singur...Vreau doar să opresc timpul şi să aud cum creşte piatra aruncată prin iarbă.

Odată, un mare filosof a fost întrebat care este cea mai mare măsură a înţelepciunii. După ce a stat puţin să se gândească, el a spus: “Permanentul gând la moarte. Pentru că aşa vei şti să preţuieşti fiecare secundă a vieţii, aşa vei învăţa să fi fericit”.
Şi nu că m-aş intitula vreun eu-geniu sau cine ştie ce deşteptăciune, dar sunt momente când mă întreb: “Ce simte un om, atunci când moare?....De ce, în momentul fatal suspină uşurat, apoi un zâmbet timid îi înfloreşte pe buze? La ce se gândeşte atunci? De ce numai odihna veşnică îi dă acea pace interioară, care i se răsfrânge pe chip luminoasă şi armonioasă? De ce ochii îi ard cu nesaţ câteva clipe, apoi se sting pentru totdeauna? Ce reacţii biochimice se petrec în trupuşorul acela al lui, când viaţa îl părăseşte? De ce inima se opreşte aşa dintr-o dată, şi corpul îşi pierde căldura? Cine hotărăşte acest moment şi mai ales, de ce? Ce se întâmplă cu spiritul lui, cu flacăra aceea care îi dădea putere să vorbească, să cânte, să mănânce?” Probabil că dacă m-aş fi născut în India sau China, m-aş întreba dacă, în momentul morţii, omul are vreo viziune a vieţilor trecute….Şi dacă da, aceasta a câta reîncarnare a fost? A terminat cu şirul acesta de preumblări trecătoare şi s-a unit, în sfârşit cu Divinitatea în Nirvana?
Aş vrea să ştiu răspunsul…Uneori sincer, doar asta aş vrea. Însă, nu cred că aş mai fi om dacă le-aş şti…

Omul este format dintr-o ţărână vremelnică şi ceva immaterial, o energie veşnică, pe care nimeni nu a putut să o descifreze. Şi atunci…noi suntem muritori, sau nemuritori? Acum ceva vreme, obişnuiam să cred că un corp nu poate avea două stări, în acelaşi timp; deşi…dacă stau să mă gândesc, la un moment dat, o materie poate fi gaz-lichid, sau lichid-solid. (2 într-unul, ca la o promoţie de Paşte sau de Crăciun…) Presupun că şi noi suntem…doar nişte biete molecule atipice, suspendate cu precizie chiar în acea clipă infinită.
Suntem nişte fiinţe duale, fără putinţă de tăgadă…

P.S.: Este ciudat cum în momentele mai dificile, mintea se separă de suflet şi acţionează cu totul independent de acesta (sau măcar, la mine aşa se întâmplă – o fi acesta unuil din semnele primordiale ale demenţei???) Ea este glacială, cugetînd lent orice moment al viitorului cu calm şi linişte implacabilă, în timp ce emoţiile se revarsă incontrolabil în suflet, ca un râu umflat de ploaie…de apă…de lacrimi...
Dărâmă totul în cale, rupe orice zăgaz. Distruge orice şi pe oricine…

Dacă ar fi să aleg, uneori aş vrea să fiu doar o flacără de raţiune pură, pierdută în infinitul universului. Nu o stâncă, care se spune că rezistă la orice; pentru că, la un moment dat, chiar şi ea se macină şi este transformată în cela mai fină pulbere. Aş vrea să fiu ceva imaterial şi abstract, liber de orice ocnstrângere…O văpaie care să ardă totul, să mistuie orice urmă a umaniţăţii…Un fel de Luceafăr de gheaţă separat definitiv de cercul strâmt al oamenilor.

“Gata…mi s-o terminat imaşul. Ia să îl chem eu, acuma, pe Nea’ Poştaşul”


Taxi - Prea sus
Asculta mai multe audio Muzica


Guns'n'Roses - Don't cry
Asculta mai multe audio Muzica

Neverending Story

Florian Pitiş, Ion Dolănescu, Marga Barbu, Tatiana Stepa. Acum şi Florin Bogardo….
Doar câţiva mari artişti naţionali care s-au stins din viaţă, în ultima vreme. Unii m-au încântat de mic, am crescut înconjurat de măiestria lor; pe alţii i-am cunoscut abia târziu, foarte puţin....şi doar întâmplător. Indiferent dacă eu, în necunoaşterea mea tardivă am auzit de ei sau i-am îndrăgit cu adevărat, ei au dispărut dintre noi; au plecat într-o lume sigur-sigur mai bună decât aceasta.
Astăzi a avut loc înălţarea la cer a unei alte stele: Florin Bogardo. Un compozitor talentat, o vedetă adevărată, mult prea puţin mediatizată în lumea asta acaparată de cântăcioase siliconate care se freacă pe ici-pe colo (prin părţile esenţiale), manelişti de rahat şi faimoşi copy-D.j.. Lumea muzicală a fost în doliu...dar eu am ascultat prea puţină muzică a acestui domn, ca să mă pot numi fan; de aceea aş fi ipocrit să plâng cu lacrimi de crocodil şi să spun că sufăr enorm...pentru că nu l-am cunoscut - Horia Moculescu spunea că îl ştie pe Florin Bogado de la 12 ani. Dar eu nu pot spune asta; nici acum şi, de obicei, cam niciodată. Pentru că eu, până acum, nu am am fost prieten cu astfel de personalităţi; pe majoritatea le-am cunoscut doar prin intermediul televizorului...Şi datorită moştenirii lor, ei vor trăi atâta timp cât şi eu voi mai hălădui pe acest pământ. Unii au trecut în nefiinţă, s-au înălţat mult prea sus să îi mai vedem, dar parcă toate asta s-au întâmplat în altă lume; pentru mine, ei sunt doar la un click distanţă, la o uşoară apăsare de buton. Şi atunci...cum pot spune că sufăr? (cam acesta este motivul pentru care nu le suport pe femeile care plângeau în hohote la moartea lui Dolănescu, sau chiar pe microbiştii care dărîmă tot ce le iese în cale, doar pentru că echipa favorită a mâncat bătaie; nu pot să pricep cum poţi fi atât de făţarnic, cum poţi fi atât de ipocrit, când nu ai participat cu nimic la succesul acelelei persoane - echipe. Verşi o lacrimă, eşti acaparat de solemnitatea momentului, dar nu exagerezi - dar asta este deja altă poveste, despre prostie şi imbecilitate, care nu merită dezvoltată acum).

Deşi nu pot plânge cu adevărat, mă emoţionează întotdeauna dispariţia unui om care a lăsat ceva în urma lui. Ceva de valoare, prin care rămâne în amintirea celor mulţi, ceva pentru care a muncit toată viaţa...O moştenire simplă şi eternă.
Este trist când ne dispare o valoare...Este o fericire că ea rămâne pentru totdeauna printre noi. Filmele cu Aniţa Hangiţa sau cu coana artistă Agatha Slătineanu încă mă mai fac să visez...pe mine şi pe multe generaţii de acum încolo; copacii fără pădure ne învăluie, ne înfioară şi acum în tristeţea lor singuratică...Iubirea de lut va arde încă, ilogica serenadă va fi fredonată în noapte; nu putem uita niciodată să iubim trandafirii, pentru că ei reprezintă exteriorizarea celor mai frumoase simţăminte care le purtăm în suflet.

Asta consider eu viaţă. O viaţă de geniu, a adevăraţilor oameni, neirosită pe căcacuri de bâţâieli pe boambe siliconate sau fâţâieli pe canapeaua de piele a vreunui bolid de fitze. Şi deşi sunt invidios pe aceia care şi-au găsit calea lor în viaţă, sunt şi fericit pentru că uneori, o groapă de rahat mai poate naşte şi perle dătătoare de speranţă.

Tatiana Stepa - Copacii fara padure
Asculta mai multe audio Muzica


Florin Bogardo - Sa nu uitam trandafirii
Asculta mai multe audio Muzica

P.S.: ştiu că eu sunt prea ignorant să le elogiez viaţa, dar prin lucrurile pe care le-am scris nu am vrut decât să le aduc un umil omagiu. Şi cred că lucrul acesta îl pot face cel mai bine decât prin propria lor artă.

Optimismarea pitorescului cel ramolit

Mi s-a atras atenţia (chiar destul de elegant, aş putea spune) că am alunecat prea rău în decrepitudinea haznalei de pesimism. Aşa că, mi-am propus ca măcar la această postare, să fiu vesel şi încrezător în viitor...să încerc să caut picătura de miere din plin butoiul cu noroi.
Înarmat până-n dinţi cu această hotărâre, am dat o raită pe site-urile de ştiri, în speranţa că voi găsi ceva folositor. Nenorocirea a fost că nu am găsit nimic care să îmi atragă atenţia (pesemne că optimismul românesc plecase la dat cu parapanta de pe Mauna Loa)...aşa că am căutat în altă parte.

Mă gândisem la un moment dat să scriu ceva despre fătuci; ceva sentimental şi duios, prin care să îmi exprim sentimentele înălţătoare şi veşnica uluială care mă cuprinde atunci când mă împiedic de ele, eternele floricutze înrourate şi proaspete - mai ales că una (Pisicutza, SexxxyBabe, B3b3lusha, Mumushica, Hot Angelutz (sau mama măsii cum declara că se intitulează), care cică îmi cerea pretenia virtuală, m-a răscolit până la a mai adâncă fibră a inimoacei. Scria că ”eu sunt ploaia care bate în geamul tristeţii tale, sunt dulceaţa care îţi alină sufletul însingurat şi raza de soare care te mângâie duios în fiecare zi”* - cred că se referea la toţi cititorii care îşi vor domoli aleanul nivelului de trai prea sculat-în-sus, cu lecturatul pisicelilor ei languroase şi cu lătratul-bălitul....ăăă...admiratul pozelor în care subiectul – sau mai corect subiecta - pe jumătate dezbrăcat(ă) şi lungit(ă) în cadă, se flambează din toate şuncile şi gâturile, ţuguie seducător buzele şi se trage-n chip cu telefonul ultimu' răcnet (doar că asta este doar o iluzie...Sâc! Pentru că altcineva îi face fotografia, de undeva mai de la depărtare – vă daţi seama cât spirit artistic, cât mister ascuns la vedere, cum se joacă ea, micuţa, cu înceţoşata minte a privitorului??). Deja eram pastă, tochitură fără voinţă, un biet cârlig de rufe fără sârma pe care ar fi trebuit să stau agăţat ! Nu mai ştiam pe ce lume mă aflu, sau ce vreau de la viaţă; susul era în jos, stânga se mutase la dreapta, ochii îmi făceau ca girofarul lovit de apoplexie şi creierii capului mi se bălăngăneau mai ceva ca o limbă de clopot bolnavă de frisoane! Fermecat peste poate de o asemenea fiinţă gingaşă şi angelică, eram cât pe ce să îi dau “accept”! Noroc cu intervenţia divină, care mi-a mutat cursorul pe “reject”…vai, vai, ce păcat!

Totuşi, întâmplarea aceasta nu mi se pare aşa de importantă încât să o fac subiect de postare (mai ales că deja i-am făcut destulă reclamă târfuliţei...adică domnişoarei aceleia - nu ştiu ce am astăzi, că tot pe invers îmi ies cuvintele...). Dar…cumva trebuie să dau şi de partea aia plină a ţoiului! Doar că nu ştiu cum…sincer, habar nu am!
Până una-alta, iau frumuşel poziţia lotus, închid ochii şi mă autosugestionez: "Mmmmmmmm....Sunt înconjurat de norişori pufoşi şi căluţi roz (fără os în dos)....Mmmm....Inimioarele roz-bonbon fâlfâie peste tot, fâl-fâl-fâl-fâl-fâl....Muzică de harpă răsună pe fundal, iar cupidonei beţi de fericire fac looping-uri în picaj, cu aripioarele strânse în jurul corpului (mai ceva ca la un miting aviatic)....Mmmmmm...."

Dacă nici aşa nu merge, cred că o să mă uit la filmuleţe vesele. Ceva gen…

Şi de final...câteva secvenţe din filmele mele preferate:




* citatul este din memorie. Credeţi-mă şi pe mine...nu am avut destulă energie nici măcar să îi citesc toate behăielile idioate ale specimenei ăleia, d-apoi să i le mai şi memorez!

UPDATE: Tocmai ce am observat că am ajuns la scrierea cu numărul 100! Pentru asemenea ediţii aniversare (mă rog..), tradiţia şi rându' lumii cere ca eu să încep să mă laud milioanele de vizitatori ai blogului şi catraliardele de comenterii. Însă nu mă simt în rând cu toţi. Sunt Gică Contra, ăla care trage întotdeauna "cea", oaia neagră dintr-o turmă de oi albe...aşa că şi acum mă pun deţa curmezişul obiceiului acesta al lăudatului - acum or să sară proştii cu gura, că oricum nu am cu ce să mă dau mare; poate aşa o fi....însă deocamdată, nu sunt o persoană cunoscută, astfel încât publicul larg să îmi citească neapărat prostioarele mele. Plus că în în ţara - lumea - asta sunt atâtea miliarde de bloguri, care tratează cele mai diverse teme...Plus că: aşa cum am mai spus/scris şi cu alte ocazii, scriu pentru că aşa mă simt eu bine. Deşi uneori mai lansez şi nişte mesaje pentru anumite persoane (mai puţin sau mai bine ascunse printre rânduri), nu mă conside]r vreun geniu fără de care Terra nu se poate învârti, vreun pisc de talent al ţării sau vreo valoare a neamului. Niciodată nu am crezut asta, şi nu văd de ce aş începe acum.

Sunt doar ceea ce sunt, şi fac asta pentru că îmi place la nebunie.

Sânge şi vin

Motto:
“ De ce vă gândiţi numai la voi?
Şi nici nu vă pasă de mama care-şi plânge
Copilul său ucis ce zace-n bălţi de sânge.
Şi nici nu vă pasă de cei ce nu mai sunt De cei ce vă acuză de-acolo din mormânt

Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni
Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai ramas din oameni.”
[Valeriu Sterian – Nopţi]

În ţara asta, mă crucesc din ce în ce mai des! Pe cuvânt! Ori nu mai gândesc eu normal (ceea ce este foarte posibil), ori ăştia care se bat cu pumnii în piept că duc ţara spre glorie (mă rog…spre sfârştul Crizei) sunt o şleahtă de incapabilii cu limbrici în cap! Sau poate trebuie să stau strâmb, ca să pot avea pretenţia că mai înţeleg măcar o fărâmă din ţara în care trăiesc???

Cutare se ceartă cu alt cutare pe progamul reformei care va scoate învăţământul românesc din căcat; Turistul Cel Blond La Neuron se zbenguie de-a ancheta cu comisia parlamentară; Pogea se joacă de-a disponibilizarea a 150.000 de bugetari şi de-a concediul fără plată. Uite perdeaua, nu e perdeaua! Scena ba e, ba nu e!

BĂ!!!! Voi sunteţi normali? Doare pe cineva în cur ce se întâmplă şi cu populaţia asta care formeaza Românica? Vă puneţi coada pe spinare şi o tuliţi în concedii la Tokio, sau mai ştiu eu care plajă exotică! Voi beţi suc cu umbreluţă şi nişte oameni sunt zgorniţi din fabrică…Vreţi să îi daţi în concediu fără plată timp de 10 zile…Băi handicapaţilor!!!! Cu ce mai trăieşte unu’ care ia salariul minim pe hârtie (dar 500-600 de lei în mână), care mai are şi rate la bănci? Se reduc şi astea cu 10-20%? Sau îşi plăteşte dările, apoi intră la congelator şi speră să mai apuce luna următoare?
Voi vă băgaţi mâna pân’ la umăr în sute-mii-milioane-de-euro fără număr, fără număr, fără număr din bugetul statului, apoi acoperiţi găurile pe spinarea proştilor???? Se aruncă bani pe festivalurile barabulelor, recoltării grâului, jucatului cu pământul galben, construirii de castele de nisip, apoi se dau afară oamenii pentru că “nu mai este bani de spânzurat la buget”???? Vă doare fix în cur (şi nici acolo, că e naşpa), măi nenilor, de ăla care se spânzură pentru că nu mai are ce le pune pe masă copiilor, sau de mama aia îngropată de tonele de pământ, suspectă de înfăptuirea uriaşei crime de a încerca să supravieţuiască! Vi se rupe de şomerii care ies în străzi din ce în ce mai des, sau de alegătorul (potenţial) care munceşte până îi dă sângele pe gură, pentru un rahat de salar! (care este pe cale să se transforme într-un răhăţel).

Se reduce leafa…se dă afară o grămadă, dar tu nu faci (încă) parte din ea. Ce norocos eşti…vai, vai! Ţi se măreşte programul de muncă, ţi se lărgeşte aria în care activezi (practic, prestezi cât 2-3 oameni), ţi se scade venitul…este criză! Băselu’ a făcut apel la înţelegerea şi solidaritatea oamenilor pentru a o scoate cumva la liman…
Solidaritate? Tu, unflat rozaliu, îmi spui mie asta? Ia încearcă puţin să joci şi tu câteva zile în hora asta a înfrăţirii…Mănânci pe spongi, nu îţi mai fâţâi curu’ ăla umflat prin limuzine de lux, faci economie la factura de telefon (măcar la asta..), rămâi peste program la lucru şi, pentru Dumnezeu! Încerci să produci şi ceva folositor pentru ţară….Merge? Experimentăm o solidaritate din asta, sau îţi scade burta?

Nici nu vreau să mă mai gândesc la viitor…pe cuvânt că uneori îmi vine să îmi sap groapa, să mă întind în ea şi să aştept cu mâinile pe piept! Cruce…nu cred că vor fi bani să îmi comand una din lemn, d-apoi una fitzoasă de marmură! Dar găsesc eu 2 crăci şi un capăt de sfoară….asta dacă-s norocos şi nu mi-au luat-o alţii înainte!
Din ce în ce mai des, încep să mă întreb ce se va alege oare de România asta; deja, praful şi pulberea pare să fie mult prea mult, cu geniile astea care ne conduc neamul…Sincer, aş vrea să dispărem în neant…să ne înghită u gaură neagră şi să dispărem complet de pe harta lumii. Doar o pată întunecată şi arsă…
Problema este că nu se va întâmpla aşa ceva. Din experienţa mea, aia deficitară care este, nu s-a întâmplat aşa cu nici o naţiune de pe planetă…Nu suntem într-un roman s.f., ca să păţim aşa ceva (deşi, pare că ne aflăm în Zona Crepusculară). Presupun că vom inventa doar conceptual de “ţară de lumea a patra”. În sfârşit, vom fi şi noi primii la ceva; primul stat de categoria a patra. Poate vom primi, şi noi, camioane cu ajutoare de la organizaţiile mondiale de într-ajutorare…Sau poate nu..
…Şi viaţa va merge mai departe. Cu sau fără noi!

Necuvintele unei alte lumi

Am devenit prea grăbiţi...prea formali şi închistaţi, prea habotnici şi legaţi de sensurile proprii ale vieţii. Nu ne mai îngrijim de spirit, nu mai stăm să savurăm orice moment care trece peste noi, nu mai avem emoţii. Aud mereu: “Învaţă să te bucuri că vezi soarele, că poţi admira florile (cam prăfuite şi uscate, înnecate în smog şi duhoare de carburant ars) de pe marginea şoselelor sau de prin parcuri, că auzi cântecul păsărelelor ascunse prin verdele copt al copacilor; lasă-te purtat de parfumul ierbii proaspete udată de rouă, simte căldura molatecă a soarelui pe piele” Dar eu vă întreb: pe câte persoane aţi văzut făcînd aceste lucruri? Copii au uitat să mai alerge pe pajişti...uneori cred că au uitat ce e aceea natură; tinerii au uitat să mai savureze o carte, întinşi pe o pătură, la umbra unui platan bătrân; maturii, persoanele coapte la minte din toate punctele de vedere, au uitat să mai simtă. Poate doar bătrânii...obosiţi, ei se aşează pe câte o băncuţă scorojită şi privesc pierduţi în zare...realizînd abia acum cât este de schimbat oraşul, cât de mult s-au schimbat ei înşişi; cât este de târziu. A trecut viaţa...
Toţi sunt prea ocupaţi cu împuşcăturile de laser, exploziile şi decapitările monştrilor virtuali, zbânţuielile târzii prin cluburi deocheate şi câştigarea nenorocitelor de hârtii care te ajută să ai o pâine pe masă. Dar ce rost mai au toate acestea, dacă te transformi într-o maşină? Un robot mâncat de rugină, programat pentru o singură sarcină şi atât. Nu mai ai vise, îţi ignori sufletul. Nesocoteşti acea scânteie divină care pâlpâie în tine, pentru că cerinţele ei nu îţi aduc nici un câştig...poate doar nişte timp pierdut, în care puteai face ceva să câştigi nişte bănuţi. Plus că, aşa ceva nu este “cool”; astăzi, trebuie să ieşi în evidenţă, să fii cât mai excentric, cât mai trăznit, cât mai dement şi curv...
Cu toţii suntem prea grăbiţi, prea stresaţi, prea frustraţi ca să mai stăm să simţim, ca să mai gândim. Ce geniu vizionar a putut fi Marele Chaplin, când a întrezărit lumea din “Modern Times”! Un viitor tenebros, fad şi gol, în care oamenii sunt reduşi la nişte simple unelte, la nişte sărace marionete. Nişte umili sclavi ai formelor fără fond, fără dorinţe şi aspiraţii, bieţi copaci desfrunziţi şi găunoşi.

Botezăm, cununăm, participăm la nunţi, plângem când cineva drag trece în nefiinţă…Dar toate acestea se fac doar formal "pentru că aşa trebuie". Doar din gură…ca o manea împuţită. Eşti naş, fără a şti că eşti tatăl spiritual al copilului, cel care uneori are o responsabilitate mai mare decât a părinţilor naturali. Cununi pentru că aşa este bine, pentru a avea noroc în căsnicie şi în viaţă; te căsătoreşti pentru a fi în rândul lumii, faci pomeni pentru că aşa se face. Spui “Te iubesc”, pentru că asta este cea mai rapidă cale de a ajunge peste bunăciunea aia siliconată, sau, ca fată, să te cocoţi călare pe vreun burtos slinos şi transpirat (dar cu contul vomitînd mălai). Când te loveşte îndrăgosteala, promiţi inele din spumă de mare şi cercei din stele…pentru că aşa este clişeul. Te cununi ca să fii sigur(ă) că plăteşti chiria la apartament pe jumătate, ca să ai asigurată o coţăială…Însă, cu toţii uităm că mai întâi de toate, lucrurile astea au o latură spirituală. Acolo unde începe totul, unde se termină totul. La nivel imaterial, unde se întâmplă ceva…ceva care ne schimbă viaţa pentru totdeauna. Trebuie să fie aşa, pentru că noi nu suntem doar nişte organe asamblate într-o învelitoare organică. Avem şi o flacără spirituală, ceva impalpabil care ne îndeamnă să creem, care ne diferenţiază, care ne face unici.
Dar este mai importantă rochia care trebuie să se asorteze cu faţa de masă, tapiţeria scaunelor care trebuie să fie în ton cu pantofii soacrei, tacâmurile care trebuie să fie toate la fel, băutura care trebuie să curgă în valuri, mâncarea ce trebuie să ne îmbuibe maţul. Trebuie să strălucim, să lăsăm lumea cu gura căscată, să fim primii…Ciudat este că, în acestă întrecere cu noi înşine, cu noi care formăm societatea, tot noi pierdem întotdeauna.

Toate nimicniciile astea ne ucid, ne amorţesc cugetul…şi maşinăria aceasta satanică începe să se învârtă cu nişte lucruri banale, care se repetă la nesfârşit, timp de mai mulţi ani. Totul porneşte de la rapiditatea care suntem îndoctrinaţi să ne caracterizeze, de la graba în care suntem obligaţi să trăim.

Rutina ucide abstractul. Omoară sufletul picătură cu picătură, silenţios şi cu calm, ca o otavă perfidă...încât nici nu simţim; realizăm când este prea târziu, când ne trezim într-o dimineaţă şi ne dăm seama că bătrâneţea ne bate la uşă. Suntem prea obosiţi, prea goi, suntem ca nişte ambalaje vechi pe un aliment mucegăit şi plin de viermi. Un vid etern, acoperit de o piele zbârcită şi galbenă, ca un celofan învechit de ani. Atunci ne consolăm...cu înfăptuirea unui ideal de viaţă al aşa-zişilor ADEVĂRAŢII OAMENI: ”Am construit un copac, am sădit un copil, am plantat o casă. (aşa era??) Până la urmă nici nu mai contează....pentru că le-am făcut, deci nu am trăit degeaba pe planetă”
Rutina mă îngrozeşte. Mă îngheaţă numai când o întrezăresc....pentru că automatismul distruge cugetul, limitează libertatea sufletuluişi a minţii. Dai prietenei flori, şi ea te sărută; faci asta în fiecare zi, apoi începi să te întrebi: chiar ai plăcerea să o cadoriseşti zilnic? Pupicul ei se naşte din recunoştinţă, din fericirea care trebuie să o împărtăşească, sau este doar un reflex, un instinc?

Poate de aceea îmi place atât de mult să scriu...pentru că întotdeauna apare ceva nou, care nimiceşte obişnuinţa. Deşi fondul este în principiu acelaşi, mă simt ca într-o nesfârşită sală a oglinzilor...în care acelaşi obiect este reflectat iar şi iar, dar niciodată la fel. Întotdeauna descopăr noi dimensiuni, noi forme, noi laturi ale aceluiaşi fundal...şi îmi place la nebunie să le explorez, să le exploatez, să ajung acolo unde nimeni nu a mai ajuns; în propria mea lume...care este atât de mare şi de complexă pe cât îi permit eu să fie.

Poate de aceea iubesc atât de mult cultura niponă. O ţară de legendă, copil binecuvântat al zeilor. Locul de origine al soarelui, care a dat naştere melancolicelor poezii haiku şi sensibilei arte florale ikebana. Poporul care a transformat orice banalitate a vieţii, într-un adevărat ceremonial....Obârşia samurailor, a onoarei, curajului, altruismului. Şi mai nou, stâlpul întregii noastre civilizaţii (părintele management-ului calităţii nu este W.E Deming sau J.M. Juran, ci Kaouru Ishikawa sau Genichi Toguchi, cei care au pus bazele întregului concept; americanii şi europenii doar l-au dezvoltat)...Tărâmul florilor de sakura, în care primordială este curăţenia morală (şi fizică – pe vremea când europenii erau plini de păduchi şi de murdărie şi credeau că apa dăunează grav sănătăţii, japonezii aveau o adevărată tehnologie a îmbăiatului) a persoanei, dezvoltarea în duh si abia apoi în plan concret.
Ei încă mai au nişte norme care să le conducă societatea, încă mai cred în justiţie şi onestitate, în puterea voinţei şi a sentimentelor. Încă au o cale pe care să o străbată....

Poate de aceea sunt doar o pată întunecată şi diformă, dintr-o lume plină de umbre şi regrete. Un univers dezolant şi rece, care mă consumă, moleculă cu moleculă. Care ne consumă, încet şi sigur, pe toţi.

4U. Just listen and...dream on, dear flower.

Ikimono Gakari - Sakura
Asculta mai multe audio Diverse

A fi spartan, sau a nu fi deloc?

Conform unui studiu efectuat de specialiştii europeni, în Românica noastră mult iubită se moare mult mai repede decât în ţările vest-europene....cam cu vreo 10-15 ani mai repede. De ce? Pentru că românul are o dietă total anapoda, iubeşte sedentarismul, iar sportul preferat este aruncatul cu privirea la nişte obosiţi care fugăresc o minge....
Teoretic, cam aşa este. Pentru că, numai acum câteva săptămâni am fost bombardaţi cu imagini ale burtăloşilor de conaţionali ce mergeau în concediu cu familia, la un grătărel în aer curat de munte. Cică asta este vacanţa ideală, aşa este sănătos: să bagi câteva kile’ de lipide porceşti, apoi să stai cu slănina revărsată pe pătură, să ţi-o sfârâie puţin soarele, în timp ce moţăi în faţa unui tv. model sport şi te mai bâzâie câteva muşte needucate. A!! Plus beţii crâncene în fiecare seară, în faţa unui foc uriaş, de tabără.
Cam aceasta înseamnă odihna pentru majoritatea rumânilor cu gâtul lănţos şi juniorul ascuns sub muntele de grăsime abdominală...deşi eu am învăţat prin clasa a doua, că intelectul se hodine cel mai bine prin solicitarea fizică a organismului. Dar dacă aşa este în rândul lumii....nu mai am ce comenta, pentru că oricum nu ascultă nimeni.

Însă, aceasta este doar o latură a problemei. Pentru că în toată ecuaţia asta cu speranţa de viaţă, mai intervine şi nivelul de trai (care, după părerea mea, are o importanţă covârşitoare). Românii nu au grijă de sănătatea lor...GREŞIT! Nu au bani, să aibă grijă de sănătatea lor!
De exemplu: se spune că fiecare persoană trebuie să facă minim 2 vizite anual, la stomatolog; realitatea este că omul de rând se duce acolo doar când are falca cât un balon cu aer cald...pentru că doctorul nu te tratează pe râs, nici pe ochi frumoşi; şi când ai salariul numărat până la ultimul ban pentru facturi şi pâinea zilnică, credeţi-mă că se vede o gaură de 30-50 de lei la buget. Ăia poa’ să-ţi ia corentul, dacă nu ai 2 lei să plăteşti factur’li. Aşa că sănătea trece pe planul secund...deşi în popor se spune că cel mai de lucru preţ pe lume, este taman sănătatea – care o menţii doar cu ajutorul lui Dumnezeu la cote acceptabile.
Se spune că românii nu au o dietă corespunzătoare. Dar sincer, mi se pare cam greu să ai aşa ceva, când felurile tale de mâncare într-o zi sunt un ceai cu 2 covrigi vechi şi o farfurie de ciorbă de lobodă (asta e pe ideea “mănânci ce vrei, numa’ să n-alegi”). Pentru delicatesele astea, o mamă tocmai şi-a dat astăzi viaţa, acoperită de pământul pe care îl scormonea, în speranţa că va găsi ceva fier vechi ce ar fi putut fi valorificat. Şi atunci....te mai interesează de masa aia ca în carte? Sănătos sau nu, cu sau fără principii alimentare, stomacul îţi face gălăgie şi trebuie umplut cu ceva. “Este grele viaţa” – cum spunea cineva – dar mai greu este să ai ceva pe masă în fiecare zi. Şi mai este o posibilitate la capitolul acesta: am cunoscut agenţi de vânzări ale unor firme celebre de industrie alimentară, care erau la volan aproape 18 ore zilnic. Odihna era reprezentată de scurte moţăieli prin parcări, iar mesele...câteva cornuri din benzinării, energizante şi cafele cu ghiotura. Nu conta decât să ai ceva în stomac şi să poţi conduce cât mai bine maşina. Atât! Mesele cu o supă caldă erau de vis, iar despre respectarea principiilor alimentare...era ceva gen I. Asimov sau F. Herbert pentru un săpător la şanţuri, analfabet.
Se spune că românul nu face sport; păi nu vi se pare cam greu să mai ai chef de alergat, după 14-18 ore petrecute la lucru? Plus că vii acasă şi acolo apar alte mici treburi...de-ale gospodăriei. Şi în câteva ore trebuie să le termini şi să fii şi fresh pentru a doua zi de lucru. De o sală de fittness, ce să mai zic? Ceva care are abonamentul lunar cât o factură de gaze? Să vedem ce alegi...între a merge la o sală cu aparate prost întreţinute, plină de smecheri cefăloşi în maiele (noul plural de cartier al substantivului “maiou”) cu burtă şi şlapi, fără antrenor profesionist sau nutriţionist, şi între a crăpa de frig la iarnă, în propria-ţi locuinţă. “Hmmmm…that’s a tough one!” – cum ar spune americanul.
Nu au grijă de siluetă şi de dietă vacile de divenii ingurgitatoare de cârnaţ cu cartofi franţuzeşti şi Don Juanii de Dorobanţi, cu circumvoluţiuni de gel pe creier…care au toate posibilităţile să devină campioni ai vieţii sănătoase. Tocmai ăia binecuvântaţi de soartă, norocoşi şi inteligeţi…care trag….adică se flatulează cu miros de trandafir şi sforâie în ritm de Bach-ul Minune. Cum vreţi să se îngrijească de asta un amărât care abia îmbucă pită cu pâine şi bea o cană de apă, ca să se umfle? Cineva mult prea înghesuit în colţul supravieţuirii?

Culmea este alta: pe termen lung, adică cam după 30 de ani, toate căcaturile astea încep să iasă la suprafaţă, sub formă de diferite boli. Dacă aşa ceva apare la un bogat slăninos, el dă fuguţa la vreo clinică din străinătate şi îşi mai prelungeşte viaţa. Dacă boala apare la cineva mai…lipsit de posibilităţi materiale, o duce pe tăcute cât poate, apoi crapă: aşa i-a fost soarta….ce să îi faci? Ne putem pune noi de-a curmezişul????
Nu prea înţeleg societatea, dar văd că absolut totul se rezumă la bani. Chiar şi viaţa unui om….mai ales viaţa unui om. Nu contează bolboresilele alea ideologice sau principiale…pentru că, în caz concret, “Ai money – lovestorz; n-ai money, I’m sorry”. Atât şi nimic mai mult.

De fapt, în Românica există 2 Românici: una dement de strălucitoare, a snobilor împuţiţi, care consideră că idealul în viaţa unui om este să ai abdomenul mai voluminos ca un deal subcarpatic, pe care îi doare fix la inima curului de criza ecnomică (cum am văzut odată, într-un reportaj de la o discotecă de fitze în Mamaia; un umflat cu un şomogoiog de bălegar în loc de creier se întreba amuzat şi ironic: “Ce e aia Criză? Are you talking to me?” Asta în condiţiile în care în altă parte a ţării, câteva mii de şomeri se întrebau ce vor mânca la masa de seară…şi o mamă moare îngropată sub un maldăr de pământ, pentru că nu voia decât să aibă ce le pune pe masă copiilor ei). Este ţărişoara tunagiilor imobiliari, a smecherilor cu scuipat la gură, gel în cap şi portofelul doldora, care au pretenţia că sunt kitch-oşi domni occidentali – cu capul mult prea ocupat de boambe siliconate, ca să se mai gândească la viaţă sănătoasă şi sport (“Îngâ, îngâ, groh, groh”). Şi pe undeva, printre gunoie şi lipsuri, o Românie incredibil de neagră, a “obişnuiţilor” care abia îşi duc viaţa de azi-pe-mâine, a robilor care muncesc de le “iese” ochii, a celor cu lipsuri care ar vrea să facă multe, dar nu au posibilităţi materiale. Nici măcar a alerga de chiauni pe câmpuri…pentru că asta face foame, iar ghiorăiala maţelor este cel mai nociv lucru inventat pe lume.



Pe scurt: habar nu am în ce dimensiune trăieşte tărişoara asta, dar este clar că în aia în care este toate planeta, nu suntem. La noi nu există Codul Muncii: eşti doar un sclav care lucră pentru pentru şef...şi îl asculţi orbeşte şi îl lingi şi-n cur, dacă vrei să mai ai şi mâine un rahat de venit, dar asigurat. Nu există sistem sanitar...poţi să îţi dai duhul dintr-o răceală. Nu există viaţă şi dietă sănătoasă...doar viaţă şi mâncare. Zile searbede şi ce ai de haleală, când ai.

P.S.: După cele de mai sus, poate pot părea pesimist, chiar morbid. Dar eu întotdeauna am judecat nivelul de trai al unei ţări, după starea majorităţii locuitorilor ei; iar la noi...cam asta este majoritatea.
Trăiască landul de (no) chois!

cccccccccc

UPDATE: Un dicton de pe vremea tinereţii mele, spunea cam aşa: "Mens sana in corpore sano"; asta să fie cauza pentru care mult iubiţii aleşi au o aşa tochitură neuronală prin dovleac? Pentru că au nişte diformităţi de corpuri? Sau au burtoaca prea balonată, deci şi mintea este chisăliţă?

Cine a fost mai întâi: Burta, sau celulul cu axon şi dendrite bolînde?