marți, 11 august 2009

Ne-a încălecat râsu’-plânsu’


“Dacă prostia ar durea, mulţi s-ar tăvăli în chinuri”. Aşa se spune. Dar nimeni nu se aşteaptă ca vorba aceasta să devină realitate. Nimeni nu visează la acest lucru, nimeni nu se strofocă să îl ducă la îndeplinire. Ce mai? Nimeni nu îşi bate capul cu nişte simple vorbe aruncate în Vântul Schimbării (nu contra – pentru că ştim cu toţii ce se întâmplă când execuţi vreo acţiune împotriva vântului).
Şi totuşi...deşi la nivelul mentalităţii mondiale, plaiurile noastre nu se înscriu în competiţia pentru titlul de “ţară a tuturor posibilităţilor”, pentru cunoscători, ele (adică picioarele şi gurile noastre de Rai ) au câştigat de mult trofeul, centura, sticla de şampanie, banderola, şi cam tot ce este de câştigat la categoria asta. Deci, mi se pare firesc ca într-un asemenea spaţiu miraculos ca totul să prindă viaţă, iar irealul să devină real. Chiar şi vorbele aruncate aiurea pot trece în profanul zilnic...ceea ce ar înseamna că prostia ucide pe capete! Nu alcoolul, nu viteza, nu neglijenţa, nu oboseala...ci imbecilitatea în stare pură, bine hrănită şi grăsană cât un porc numa’ bun de tăiat la Ignat. Neghiobia noastră cea de toate zilele, în care ne scăldăm zilnic, plini de voioşie şi nesaţ.

De când este la începutul claselor primare, elevul învaţă să nu înceapă să scrie din partea de jos a paginii, pentru că se va murdări de cerneală (sau pastă, sau mină de creion). Plus că nicăieri pe planetă nu se scrie de jos în sus (chiar dacă se mai scrie pe verticală sau de la stânga la dreapta...niciodată de jos în sus). Aceeaşi logică este şi în pictură: prichindelul învaţă că nu se pictează de jos în sus, pentru că se morfoleşte de culoare (chiar dacă proporţiile le mai nimereşte, sau le respectă cu sfinţenie). Aşa este logica unor lucruri...începutul lor este de sus.
Păi şi atunci cine i-a pus pe meseriaşii ăia a lu' peşte să dărâme un zid de la temelie? Chiar dacă aşa ar fi hotărât vreun inginer care trăieşte într-o lume cu susu-n-jos, tu, ca muncitor, nu ai creier să te gândeşti că dacă distrugi fundamentul, peretele ăla, nenorocitul, îţi pică fix în cap? Cam cât ia să gândeşti chestia asta? Sau la noi nu se merge pe învăţăminte apriori şi totul trebuie experimentat întâi, ca să vezi ce se poate întâmpla? Sau poate moartea pe şantier luptă cu disperare să devină sport naţional? (pe principiul “Luptăm, luptăm – murim - şi câştigăm!”)

O să spuneţi, probabil, că mi-ar cam trebui o dunguliţă roşie şi năstruşnică la buletin; însă, sincer vă spun: când am auzit că unii s-au apucat să dărâne un perete de la bază, eu m-am pus pe râs. Un râs din acela isteric, cu lacrimi şi dureri de stomac...care s-a cam întrerupt brusc, când am auzit că a murit un om din toată porcăria asta. (care, nesimţitul, nici nu purta echipament de protecţie...). Eu nu am auzit de vreun echipament anti-prostie. Şi oricum...dacă ar fi avut vestă reflectorizantă, mănuşi, cască şi alte porcării din astea, bucăţile de beton căzînde (adică în cădere) îl ocoleau? Se speriau de benzile alea fosforescente şi făceau stânga (dreapta) împrejur, aşezîndu-se cuminţi la locul lor?? Băi oamenilor! Reveniţi-vă-ţi măi, ce naiba??? Chiar aşa? Hainele alea sunt cu protecţie...pentru a nu îţi murdări tricoul de venire la lucru; Mănuşile te apără de bătăi în palmă şi de mici accidente; casca aia e bună când îţi mai pică ceva în cap...care nu are câteva zeci de tone. În concluzie, e bun echipamentul, dar nu e Dumnezeu să te păzească de toate relele – mai ales de neglijenţă (ca să fiu ceva mai elegant) crâncenă.
De exemplu: am înţeles – cel puţin, nimeni nu a urlat din cauza asta, deci aşa presupun) că nenea ăla de a murit strivit de pod mai ieri, purta protecţia; dar degeaba....pentru că un coleg mai...ameţit (nu în sens de “beat”) a încurcat manetele între ele şi l-a făcut afiş. Cum a fost posibil aşa ceva? Nu ştiu, dar asta este.
Inginerii japonezi au ajutat la construirea tunelului Marmaray, la 50 demetri sub apă (în timp ce nişte Rozalii Frumoşi şi Minunaţi – nu spun cine - nu-s în stare să facă o autostradă); tot ei au ajutat la înălţarea Turnurilor Petronas, cele mai înalte clădiri din lume până în 2004. S-a lucrat la zeci şi sute de metri înălţime, s-a lucrat cu utilaje de sute de tone...însă nu am auzit de victime. Şi specialiştii autohtoni asudă sânge şi se câcâie la un nenorocit de pasaj, pod sau un spârcăici de şosea cu gard pe mijloc????? Şi asta ar fi cum ar mai fi...dar nenorocirea este că la asemenea joacă idioată, mor şi oameni (cam des, dacă ar fi să mă întrebaţi pe mine)!

Oricum am lua-o, oricum am întoarce-o, prostia ucide. Deci, unii se tăvălesc în chinuri...păcat doar că nu sunt cei care trebuie. Dar, cum spunea cineva mai bătrân, “timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim”.
Nu este minunată ţara în care, din păcate, trăim (şi muncim murind/murim muncind)?

P.S.: Aştept cu nerăbdare să se împlinească şi chestia aia cu “picatul banilor din cer”, sau cu crescutul lor prin copaci

sâmbătă, 8 august 2009

Zăpînd prin val


Motto :
“Plouă, plouă, plouă,
Vreme de beţie -
Şi s-asculţi pustiul,
Ce melancolie!
Plouă, plouă, plouă...”
[George Bacovia - Rar]


Gol până la brâu, cu pantalonii suflecaţi peste genunchi, mânjit cu acuarelă pe piept şi faţă, agitînd un băţ de alun în aer, invocam ploaia: “Că-ră-mi-dă nouăăăăăă, dă Doam-ne să plouăăăăăăă…..”. Îmi imaginam că sunt cine-ştie-ce şaman plin de har magic, care scapă oraşul de secetă.
Când am plantat prima dată o floare, încurajam ploaia cântînd (urlînd) cu gura până la urechi: “Vine ploaia, bine-mi pare! În grădină am o floare; ploaia o va creşte mare….Şi se face două floare!!!!”

Vreau doar să spun că, pe parcursul copilăriei, obişnuiam să invoc apa norilor, pentru că…sincer, habar nu am!! Ştiu doar că adoram să stau cu coatele pe pervaz şi să mă uit la micile picături de apă care se lovesc de sticlă cu zgomot ascuţit, ca nşte tânţari ameţiţi; apoi cum se adună lent la baza geamului, lăsînd în urmă dâre tremurate şi înlăcrimate.. Mă liniştea încercarea de a deşluşi cine ştie ce melodie de mult uitată în păcănitul regulat al al micilor bobiţe de apă, de pe tabla acoperişului. Nu ştiu de ce, dar plânsetul acesta al văzduhului îmi plăcea…mă calma într-un fel bizar, aşa cum nimeni nu reuşea să o facă (şi oricum, nimeni nu mă înţelegea…toţi îmi spuneau că peisajul acoperit de plumbul atmosferic este dezolant, plin de tristeţe şi aducător de regrete – nici până acum nu am descoperit dacă aveau dreptate).
Apoi, când norii se risipeau, îmi făceam repejor câteva bărcuţe de hârtie şi dădeam fuga afară; le aşezam pe vreun râuleţ nou format pe mijlocul străzii şi le urmăream cu privirea…imaginîndu-mi că sunt căpitanul “Speranţei” şi navighez spre insule îndepărtate şi exotice. (bineînţeles că, de obicei, când plecam în astfel de aventuri pline de suspans şi pericole, mă întorceam ciucure de nămol…mai ceva cu un hipopotam ce tocmai se îmbăiase într-o mlaştină)

De ce vă spun asta? Pentru că ploile de acum câteva zile mi-au redeşteptat, pe lângă aceste amintiri uitate de vreme, setea de a-mi imagina diverse chestii. Spre exemplu, să mă visez trăitor într-o ţară europeană.
Băi!!! Aista-i hal stat al milemiului III???? Land de chois şi de jecmăneală a buzunarelor turiştilor???
Cum mama mă-si se întâmplă că, la fiecare ploicică, ne trezim că ţărişoara se transformă într-un cartier al Veneţiei? Ce căcaturi de canalizări avem, dacă nu fac faţă lucrului pentru care au fost concepute? De fapt, întrebarea de 100 de puncte este: DE CE PUII MEI SE MAI CONSTRUIEŞTE AŞA CEVA??????
Mămăiţele îşi jelesc agoniseala de-o viaţă, care pluteşte prin sufragerie...pietonii fac jogging cu sacoşele în cap şi scufundaţi în apă până la genunchi, autobuzele împing şuvoaiele mai abitir ca nişte amfibii para-militare şi automobilele par nişte bărcuţe eşuate, duse de vânt. O panică metafizică rânjeşte cu ochi sângerii pe deasupra blocurilor (pesemne că a început Sfârşitul Lumii), curentul elctric se prăvăleşte la pământ înconjurat de o jerbă de scântei, cablurile agăţate de stâlpi se zbat frenetic în vânt, valurile de apă amestecată cu moloz şi vegetaţie ameninţă fiecare locuinţă...Un bebeluş începe să urle isteric, maşinile claxonează mai ceva ca atunci când se încolonează pentru un marş funerar, şoferii zbiară şi descoperă noi asocieri de cuvinte formatoare ale înjurăturilor de limpezire a cugetului, copacii parcă sunt nişte soldăţei de carton, seceraţi de artileria inamică. Pasajele şi subsolurile se inundă, canalizările se înfundă, podurile se dărâmă, oraşul moare încetul cu încetul sub tăvălugul nemilos al apei care “vine, vine, vine, calcă totul în picioare”.
Oamenii înoată voiniceşte, maşinile înnoată cu sârg, clădirile înoată resemnate, cerul înoată cu burta la soare!!! Zici că s-a pus de un congres naţional al înnotătorilor, nu alta!

Culmea este că ţărişoara asta prăpădită nu este singura care ţine piept ameninţării ploilor. Ultima dată când am verificat, parcă pe lume mai existau şi alte fenomene mult mai devastatoare, indiferent că se numesc uragane, taifun-uri, sau ciclooane (un tai-fun mai nărăvaş, chiar a trecut prin Manila, acum câteva zile; dar parcă nici măcar el nu a lăsat în urmă prăpădul în care se scaldă Românica mea, după o furtună văratecă de câteva zeci de minute)
Ideea e că, amfiteatrul în care ne ducem cu greu zilele nu este singurul afectat de precipitaţii. Dar este unicul în care prostia şi nesimţirea bălteşte cu nonşalanţă pe străzi. Singurul în care orice fenomen atmosferic creează panică nebună şi dă peste cap bunul mers al civilizaţiei.
Aşa că, haideţi să ne punem mâinile în cap şi să strigă voioşi:
HALAL MEMBRU U.E, VAI DE MICUL PARIS!! URA!! URA!! URA!!

P.S.: despre prima zăpadă care chiar dacă soseşte pe la jumătatea lui ianuarie, ia autorităţile pe nepregătite şi despre distracţia de atunci, voi vorbi la vremea potrivită.
În definitiv, iarna nu-i ca vara, nu?

P.S. 2: Ca să îşi mai ostoiască amarul, românii au găsit şi partea bună a ploilor: vreme de numărat bani, sau de dormit. Necazul este numărătoarea banilor se cam gată după câteva secunde; mai rămâne dormitul...Mişto, nu?

UPDATE: Iată câteva file cu amintiri din Marea Enciclopedie a Inundaţiilor Româneşti.

Cursul de măcelărie medicală


Toată lumea a fost îngrozită de crima dintr-un cămin studenţesc situat taman în buricul “Occidentulului României”. Acel oraş de scremător de aere parfumate, plin de fitzoşi cretinoizi; citadelă a golanilor care se cred domni; lăcaş al idioţilor unşi cu toate jegurile de alifii putrezite; megalopolis ciumat de civilizaţie şi deşălat de modernism...
Totuşi, în acestă insulă răşinoasă, în acest Rai blagoslovit din născare, a avut loc o crimă odioasă. Nişte amărâţi de studenţei medicinişti, fată şi băiat, au omorât, apoi au tranşat, un om! Târfa se prostitua, dobitocul ăla cică o iubea (????), bătrânelul a venit şi el “la una mică”; nu a mai putut să plătească suma care a fost stabilită la început, şi…Astfel, hidoşenia-i gata.
Pe scurt, asta este întâmplarea…care a fost analizată şi întoarsă pe toate părţile, în fiecare zi. Totuşi, aplicînd o zicală mai veche (“Vorbeşte şi ‘nea Ion că şi el e om”), vreau să îmi exprim şi eu o parte a opiniilor, pe margiea acestui subiect.

1. Iniţial, pe mine m-a cuprins groaza, la gândul că descreieraţii aceştia puteau deveni medici în toată puterea cuvântului: nişte oameni care ar fi putut să răspundă, poate, chiar de sănătatea mea. O prostituată şi un îndrăgostit-belea - care şi-a tăiat apoi, venele. Nu a reuşit, semn că era cam nehotărât…(pe principiul: Să-mi tai venele, să mi le las lungi?????????). După aceea nu mai ştia cum să îşi acuze pisi’ mică şi iubită de crimă, pentru a scăpa basma curată.
Şi atunci, cum mă mai pot încrede în cineva care nu are pic de conştiinţă? Ce încredere să am eu, când mă cocoţ pe masa că operaţie, că la dementul de doctor nu i se pune vreo pată pe creier şi apasă ceva mai adânc cu bisturiul, sau i se năzare de vreo mică hăcuială în grup? Că tot sunt sub anestezie, şi nu simt nimic din ce se întâmplă în lumea exterioară.
Cum îmi pot lăsa viaţa în mâinile unei curve care îşi bate joc de propriul corp şi a unui animal care tabară pe un om cu pumnii şi cu picioarele, până îl lasă inconştient? Chiar dacă a fost legitimă apărare...nu prea îmi vine să cred că tătăicul acela era Jack Spintecătorul dezlănţuit. Tânărul student voia să îşi scape iubita de călăreală pe bani puţini? Îi trăgea 2 şuturi la ăla şi îl dădea pe usă afară; de ce a fost nevoie de o bătaie cruntă, pungi îndesate în gură (deşi era deja leşinat – poate chiar decedat) şi de găuri date cu cuţitul?

Apoi, m-am tot întrebat… Ăia sunt sănătoşi cu creierii? Am înţeles că au omorât un om; nu-i nimic, nu e prima crimă din lume (Auuu!!! Scuze...ai intrat cu pieptul în cuţitul meu, de mai multe ori; păi dacă nu te uiţi peste ce te întinzi…). Dar să se gândească să-l facă bucăţele????? Cum de a trecut un gând ca acesta printr-o minte cât de cât aflată în condiţii normale?? (adică la temperatura de 20 °C, concentraţia de 1M şi presiunea de 1 atm.) Cineva îmi explica cu ardoare că mediciniştii sunt obişnuiţi cu tranşarea cadavrelor, pentru că ei pe asta fac practică. Doar că, şi aici cam este un prăguleţ psihic de trecut…pentru că una este să diseci un mort oarecare şi alta este să ciopârţeşti un om care era viu, dar tu l-ai omorât. Plus că, din cât am înţeles eu de la viaţa asta, medicul este educat să taie-n carne vie pentru a te salva, nu pentru a-ţi întâlni strămoşii mai rapid.
Alte amănnte peste care cei doi au trecut într-o clipită.

2. Unii studenţi locatari în acel cămin, au mărturisit că acolo, prostituţia este un obicei curent. Iar administratorul era la fel de uimit ca atunci când i-ai fi spus că extratereştrii i-au aterizat în curtea din spatele căşii şi îl invită la o plimbare intergalactică.
Undeva prin Mezozoic (să fie asta explicaţia creierului dinosaurian cu care sunt echipat?), am trecut şi eu printr-un cămin studenţesc…Se intra cu cartelă magnetică, care era distribuită doar locatarilor. Vizitatorii intrau doar după ce predau buletinul portarului şi erau trecuţi într-un catastif; după ora 10 seara, acelaşi nene portar îi obliga să se tireze la locuinţele lor…dacă nu aveau învoire de la administrator. (care îşi avea biroul chiar în interiorul clădirii şi verifica zilnic activitatea celui care era pus la intrare)
Deci: cum poate cineva să intre peste studenţi în puterea nopţii, fără ca grasul pus să păzească uşa, să nu ştie nimic? S-a teleportat? A sărit cu prăjina pâna la fereastră, apoi s-a prins repede de tocul geamului? A sărit cu trambulina, urmând ca la înălţimea optimă să fie prins de mâini?
Mai ales că aşa ceva devenise o tradiţie prin acele locuri. Ceea ce înseamnă că haiducii nocturni erau ceva obişnuit. Hai să zici că unu la o lună, mai putea scăpa de ochii vigilenţi ai securităţii; dar…mai mulţi pe noapte?????? Cam greu de crezut…
De aceea, mi mi se pare limpede că portarul nu era deloc străin de trebuşoara asta cu peştoci şi sugătoare de chupa-chups….ca şi administratorul, de altfel. Păi şi atunci, de ce fac toţi pe fecioarele nemânjite de sânge? Ca să dea bine la public? Ca să nu fie duşi la răcoare, pe termen nedeterminat? Ca să nu le închidă coteaţa-mină de aur şi să trebuiască să muncească, pentru a avea ce băga la maţ?

3. Probabil că, în apărarea sărmanei tinere (care a cerut să fie judecată în libertate, pentru că sărăcuţa de ea, se căieşte…parcă simt cum mă cuprinde înduioşeala la cord şi începe să mi se frângă), vor sări mulţi care vor invoca sărăcia studenţilor. Ori, se ştie că o stare financiară precară naşte monştri…DAR!!! Am întâlnit fete care făceau foamea câte o săptămână, dar nu se prostituau. Preferau să se procopsească cu o minunăţie de gastrită sau ulcer, în cel mai rău caz; se termina pământul înainte să le treacă măcar prin cap, să facă trotuarul – sau patul de cămin.
Doar că de la o turmă de manelişti idioţi (deşi nu se spune amănuntul acesta pe nicăieri, am motive să cred, după inteligenţa care li se revărsa din priviri, că exemplarele alea sunt nişte reprezentanţi de vază al speciei), presupun că nu prea ai ce precepte morale să le ceri.

Nu mă interesează cerinţele familiei victimei; dar pe cuvânt că măcelarii ăştia merită mumifiaţi de vii (cu toate etapele pe care le implică acest proces)! Sună puţin cam sadic, dar… cum spunea un proverb japonez: “Cu samuraiul lupţi ca un samurai, cu hoţul lupţi ca un hoţ” (şi cu sadicii, lupţi ca un sadic); deci, fără o renaştere a obiceiurilor lui Ţepeş – măcar pentru o scurtă perioadă de timp – încep să cred că nu se mai poate salva naţia asta.
Ştiu că asta este în total dezacord cu ideile creştine şi cu pretinsa mega-evoluţie a omului. Dar eu nu cred asta, deşi s-au înfiinţat sute şi mii de organizaţii de drepturi. Nimeni, absolut nimeni, nu este mai civilizat ca acum câteva mii de ani, când un copil de 18 ani a fost ucis pentru tron, ca acum 400 de ani, când se ardeau femei în piaţa centrală a oraşului, sau ca acum 6 decenii şi puţin, când populaţia a două oraşe (plus victimele colaterale fără număr, fără număr) a fost decimată de 2 oribile invenţii ale omului modern.

Şi nimic din ce văd zilnic la jurnalele de ştiri nu mă face să îmi schimb părerea.

Reclama “Land of chois”


Într-o frumoasă zi de vară, când soarele topea cerul fără nici un pic de nor, păsărelele atârnau leşinate şi asudate de crengile copacilor iar iarba se pârjolea melancolic pe câmpuri, spiritul plaiurilor de ciois a decis să aibă o întrevedere particulară cu Poporul (personaj colectiv) ingurgitator de mititei şi cu butălăul băltăcănind de bere.
Zis şi făcut! În doi-timpi-şi-trei-mişcări, năbădăioasa conştiinţă de patrie s-a întrupat într-o frumoasă fecioară cu cosiţe de aur şi rotunjimi tunate după ultimul răcnet şi s-a înţolit cu 2 petice sclipicioase (cel superior, galben cu sclipici, avea inscripţia ”Superhot”; pe cel inferior, de culoare verde, scria ”Al nouălea cer” pe partea din faţă şi ”Dai în bâlbâială” pe posterior) gândite de cei mai vestiţi designeri vestimentari ai timpurilot moderne. De glezna dreaptă şi-a atârnat un lănţişor finuţ, de aur. La mână a agăţat o brăţară cu ceas, achiziţionată din fonduri proprii (nerambursabile). Pleoapele gelate şi curbate mult-prea seducător şi le bătucea pline de nerv, părul îi flutura în vânt, buzele i se rotunjeau ademenitor. Aşa s-a purces la drum neprihănita întrupare, în pas mlădios şi senzual, spre Poporul care era strâns cu mic-cu mare la un concert al Fenomenalului Cârnaţ de Aur.
Când a apărut pe scenă, Terra s-a oprit din învârteală. Timpul a încremenit şi atmosfera supra-saturată de nicotină şi acră de transpiraţie s-a parfumat instantaneu; milioane de perechi de ochi au ieşit din orbite, limbi nesătule încercau cu încăpăţânare să lingă măcar noroiul - pe care l-a atins prea-frumoasa făptură - de pe podeaua proaspăt spălată, saliva zvâcnea cu voioşie de pe câteva sute de mii de bărbi! Atât de graţioasă şi de gingaşă era tânăra bunăciune! Ea, însă, nu avea ochi pentru nimeni; sfioasă şi îmbujorată ca un boboc de trandafir, s-a apropiat de microfon, şi după câteva scârţâituri de probă, a început să vorbească nişte vorbe din care picurau stropi aurii de dragoste, în care se făcea auzit şipotul izvoarelor de munte şi geamătul de iubire al excursioniştilor pitiţi prin boscheţii glorioşi ai parcurilor.
Şi a spus: “Iubitul meu Popor! Am o veste minunată: VEI FI MAMĂ!!!”

Autostrăzile au prins a creşte printre ciulini cu sârg, ba unele mai moţate, chiar s-au cocoţat pe piloni sculptaţi în stil Doric. Asfaltul oraşelor s-a căscat, lăsînd să apară mândre parcări cu sute de etaje. Din pământ, din iarbă verde, Mama Geea scotea câte un pui de viloacă (cu piscină, garaj, şi câte un amărât de Aston la poartă) pentru fiecare trăitor al naţiunii. În fabrici şi uzine au răsărit roboţi inteligenţi, care dirijau lanţul proceselor tehnologice pe ritmuri de Mozart, Bach, Tchaikovsky, Vivaldi şi Beethoven. Garniturile de tren s-au dat de trei ori peste cap (în şir ordonat) şi s-au transformat în cele mai moderne shinkasen-uri pe şină magnetică (dotate cu jacuzzi individual plin cu lapte de cuc şi cu un dispozitiv care îndeplineşte orice dorinţă - împrumutat de la vizitatorii de pe alte planete ce s-au cazat în Zona 51). Metroul a scrâşnit din roţi şi a cucerit subteranul întregii ţărişoare. Un tocilar ochelarist şi cu părul lins a descoperit bazele teleportării (care era posibilă numai pentru transportul internaţional). Sistemul ticăloşit a luat-o de mână pe don’şoara Corupţie şi a sărit cu parapanta în Vezuviu. Armele de la Ciorogârla au fost descoperite, iar opinia publică a desluşit, în sfârşit, misterul vânzărilor anterioare. Îmbogăţiţii din pix, snobii şi şmecherii s-au pocăit, şi-au smuls hainele de pe ei, şi-au turnat cenuşă-n cap, şi s-au decis să trăiască în pustnicie.. Justiţia şi-a re-etalonat balanţa, astfel încât pufoşii necălugăriţi au fost castraţi (pentru a nu mai da naştere la progenituri corupte) şi apoi au fost aruncaţi în carceră. Medicina a înflorit mai ceva ca un crin imperial în plină iarnă, tratînd pacienţii prin telapatie la ei acasă, şi chiar prelungind viaţa oricărui solicinat (cetăţean al României) cu până la două sute de ani (operaţiune gratuită). Şcolile s-au desfiinţat, pentru că s-au lansat stick-uri de memorie care puteau cuprinde, la nevoie, întreaga cunoaştere a omenirii (acestea transferau informaţia doar prin simpla lipire pe burta subiectului – de aceea, zicala “pune-te cu burta pe carte” a devenit “pune-te cu burta pe stick”). S-au redescoperit artele, cititul la umbra unui stejar bătrân, dansul şi sportul de întreţinere. Maneliştii au crăpat în chinuri şi au câştigat urgent, o excursie permanentă tocmai în exoticele insule situate în fundul Tartarului. Facturile de întreţinere au primit câte un cont gratuit în bancă, din dobânda căruia se achitau singure. Pensionarii au dispărut cu desăvârşire, din simplul motiv că nimeni nu mai muncea – deci, de la ce să te pensionezi? Aurul şi argintul răsărea ca grâul copt printre neghina de pietriş a drumurilor de ţară, canalizările erau pline de ambrozie şi de nectar, oaia (cu mini-mini-jup şi uger siliconat, la vedere) se pupăcea cu leul (din dragoste, nu din cauza intereselor materiale sau a avantajelor titlului nobiliar).

O veste minunată răstoarnă roaba miracolelor.
Îmbăţoşează, şi tu, turismul românesc.

miercuri, 29 iulie 2009

Hai noroc, că te cunosc!


Din câte am mai înţeles şi eu de prin cărţile de buna maniere, obiceiul strângerii mâinii are rădăcini în Evul Mediu - atunci când semnifica că ai venit neînarmat şi cu gânduri de pace.
Astăzi, el s-a răspândit în aproape toate culturile...deci şi pe la noi. Cu mici românizări pe ici pe colo, prin părţile mai esenţiale. (aşa cum ne şade nouă bine).

Lăsînd la o parte ce spun psihologii şi antropologii, obiceiul de “a da noroc” este o forma de politeţe între bărbaţi. Bineînţeles că mai răsare şi pe aici câte un pui de Mr. Olimpia, care îţi strange mâna până ţi-o învineţeşte – probabil pentru a se lăuda cu forţa colosală pe care o posedă, în urma ingurgitării de diferiţi steroizi asociaţi cu “trasul de fiare” din greu. Dar în fine…
Sunt vreo câteva moduri de strângere a mâinii, pentru că prin chestia asta se exprimă o gamă variată de sentimente: cordialitate, bucurie, dominare…etc (aici nu pun şi obiceiul mason sau cel presedinţial, care durează de la 5 minute în sus). Doar că noi am aprofundat-o pe cea în scârbă. Cred că am putea da şi un doctorat în domeniu, doar aşa…ca să ne umflăm civiul!

Mă râcâie pe creieri şi mă apucă greaţa când văd pe câte unu’ că trece pe lângă un cunoscut şi ridică mâna dreaptă puţin în sus, în viteza foarte încet; rămâne cu ea spânzurată în aer câteva secunde, apoi o coboară la fel de încet…sau scoate o labă dolofană pe geamul jepului alb-ca-zăpada şi execută aceiaşi mişcaredomoală. La fel cum nu îi suport nici pe ăia care îmi întind o mână flască şi bleagă, de parcă ar fi o….trestie mangă de beată.
Ce naiba, măi? Nu mai aveţi energie nici să miscaţi o mână? Un coleg din facultă zicea că el când nu mai poate face nimic decent, bagă rapid un sandwich (sau sandviş, cum am înţeles că este mai modern) şi apoi îl năvăleşte o virilitate…de stă mâţa-n coadă! Iese la prăjituri cu toată facultatea! Aţi încercat şi voi, aştia pe-jumătate-morţi, aşa ceva? Energie…ca la Gogu Sclipici în comparaţie cu un bec Luxten; da’ în rest…smenozeala tată!!!…Şpârle date peste alte şpârle, maciomănism dobitocesc, mers lent şi legănat, limbaj de ghetou mizerabil şi fitze de Don Juan, cât cuprinde!

Nu e obligatoriu să strângi mâna cuiva! E cuviincios, da’ dacă nu ai chef de prosteli din astea, nu îşi zboară nimeni creierii. Totuşi…decât să faci ceva în silă şi plin de dezgust, mai bine nu te mai bagi în tărăşenie (e reciproca de la morala aia: dacă tot te-ai băgat în căcat, barem bagă-te de tot!*). S-au…poate că aşa sunteţi în toate activităţile? Molatici, fără chef, fără vlagă, fără consistenţă? Nu vă mai funcţionează cumva sistemul bielă-manivelă pe la creier şi membrul nu se mai execută la comandă?

Băăăăiii masculilor feroci! Reveniţi-vă-ţi măi dragilor, că vă pocniţi singuri cu firmalăul în moalele capului! Păi se poate aşa ceva?


* Oare principiul ăsta îl aplică şi mult iubiţii noştri politicioşi? Cănd se simt tentaţi să dea o gaură în bugetul statului, decât să bage şi ei un deget, îndeasă toată mâna

Dincolo de limita imposibilului



Nu mai pot cu Ridzi! Mă scârbeşte la sânge toată mascarada asta ieftină cu comisiile parlamentare care anchetează scene supraevoluate, imunităţi ridicate, interceptări de convorbiri á la James Bond, cu microfoane ascunse prin stilouri! Îmi iese urticaria pe mine când aud de justiţia care veghează ca un dragon din vârful turnului său şi îi crapă capul oricărui şmecher care se crede cu moţil mai mare! Deşi e un caz grav de abuz în funcţie, pe mine sincer, mă doare fix în cotul din dos; pentru că orice ar bălmăji ăştia pe la televizor, oricâte asigurări de mega-corectitudine ar lansa ei, oricâte ameninţări anti corupţie ar lansa ei, sunt sigur că Monicuţa nu va păţi nimic...Şi ştie şi ea asta, aşa că îi arde alte prostii. (de ex, de termopanele lu’ Năstase!)

Totul e doar un film de ameţit poporul, la fel cum a fost şi arestarea patronului de la Steaua (care a picat la fix...chiar când era în vogă scandalul cu apartamentul de 800 de mii de euro cumpărat din vânzări anteriaoare), chestia aia cu spionul vânzător de Românică, tâmpeala cu ăla care a pitit încărcătorul în ciorbiţa gărlfrendei mult iubite, porcăria aia jenantă cu ţuiculiţa şi cârnaţul şi chiar circul cu mascaţii albinoşi şi încostumaţi, ce spârcâiau clăbuci contra la aviara gripa. Cum spune bunica...nu sunt mai demni de luat în seamă ca o oaie care se vântură prin praf!

Dar stau drept şi mă întreb strâmb....de unde le-or veni toate ideile astea de thrillere? Drăguţii noştri aleşi s-or fi uitat prea mult la parodiile alea cu Austin Powers şi Agent Smart şi Mars Attacks (traduse de “veveriţa_bc”, desigur) iar acum se cred Spielbergi de valoare incontestabilă???? Măi fraţilor...reveniţi-vă-ţi cu creierii!! Chiar atât de proşti ne credeţi?
Ce mă uimeşte este altceva....lumea chiar este interesată de porcăriile astea! Chiar dacă se ştie clar că este de porc toată trebuşoara, că face parte din învăluirea de campanie...naţiunea chiar este interesată! Tocşoaie peste tocşoaie, glazurate cu alte tocşoaie, la care ne uităm cu ochii beliţi la maxim, uitînd chiar şi de ceaţa hămesită care ne ameninţa stomacul! Şi toate despre Ridzi şi ţeapa care ne-a tras-o...repercursiunile monumentale pe care ESTE POSIBIL să le suporte...dovezile incontestabil de necontestat care o incriminează...

M-am săturat! Îmi iau jucăriile şi plec acas’ la mine...

Aşa că voi aborda alt subiect: tonele de cretinitate care s-au vărsat în capul unora!

Am văzut la ştiri cum un braşovean a fost sfâşiat de un leu într-o grădină zoologică; zeci de fătuci cu microfonul în gură ne-au arătat picurii de sânge ai victimei, leu cel turbat la labe, cuşti şi gratii...ne-au relatat pline de tragism povestea îngrozitoare a tânărului...CARE A FOST UN IDIOT CU CRĂCI!!! Cam cât creier poţi să ai, să te duci lângă cuşca unui animal care te rupe în două doar cu o gheară???
Apoi alţi prostălăi...care se duceau să mângâie ursul printre gratii, trăgeau ditamai tigrul de coadă, de parcă era mâţa pe care o ţineau în apartament şi rânjeau sfidători în faţa gorilelor.
Poa’ să tapeteze ăia ce lucră acolo toate aleile cu semne de atenţionare...că dacă şmecherului i s-a umflat tărăţa-n el şi trebuie să se exercite în bărbăţie....o face neîngrădit de nimeni. Nu este democraţie? Nu pentru asta au murit tinerii în ’89? Ce naiba...
Îngrijitorii spun că este lipsă de discernământ şi de educaţie; eu spun că este prostie crâncenă...Cam ce tochitură alterată ţi se poate bălăngăni prin cap, ca să tragi un tigru de coadă? De ce să chinui un animal flămînd, care oricum e pedepsit să trăiască în jegurile noastre de parcuri-zoo? Indiferent că este periculos sau nu...de ce să faci asta? (pe principiul: De ce mi-o strângi în palma ta? Băi om dement...tu nu ştii oare că deşi-s mare, ea mă doare? De ce vrei să te hăpăi eu?). Poate o fi fost vreun nătâng care crede că s-a inventat tigrul ierbivor, sau că aşa a fos el, de când mama lui l-a fătat; cum am mai văzut eu nişte specimene (cică erau divenii mult-dorite), care credeau că plămânii se află în faţa rinichilor.
Şi totuşi...Ce mi-ar fi plăcut ca boul ăla să sfârşeacă ca fel principal la cina pisicuţei...mamăăăăăă...cred că transpiram de plăcere. Să îi scoată la aer toate organele interne şi să îi rupă capul de pe umeri; apoi să se joace cu el, ca cu un ghem de lână!

Concluzia: cine se simte dobitoc în călduri de şmenozeală, să crape în chinuri şmechereşti! De ce să îşi dea el duhul creştineşte, pe pernuţa lui proprie din propriul pat? Nu e mai cool să încerce să stragă în poză interiorul unui stomac de prădător?...Că doar are nişte culori fascinante...de numa-numa!

vineri, 24 iulie 2009

Misterele neelucidate ale României



Când eram mai mic, eram un deştept! Serios...pentru că aveam mintea care o am şi acum. Citeam mult şi îmi petreceam majoritatea timpului visînd cu ochii deschişi...Poate de aceea, prin paleozoicul copilăriei mele, eram pasionat de mistere: voiam să aflu cine suntem, de ce ne naştem, unde ne ne ducem, de ce au dispărut dinosaurii, cine a construit piramidele, de ce sunt statuile acelea pe insula Paştelui, cine a fost adevăratul Shakespeare, cine a fost Omul Cu Masca De Fier, ce s-a întâmplat cu adevărat la Tunguska, şi muuuuulte, multe altele. Doar că între timp am crescut...iar aria de enigme s-a restrâns drastic. La Romaneaua mea, pură şi simplă.

În cele ce urmează, nu este vorba despre pădurea Hoia-Baciu din Cluj, fantomele castelului “Iulia Haşdeu” din Cîmpina, şi nici măcar despre uriaşii umanoizi din munţii Bucegi. Nu mă întreb ce-a fost în capul baciului moldovean de nu le-a rupt capul de e umeri ălora doi care voiau să îl omoare şi nici de ce Zmeul Cel Rău îşi anunţa întotdeauna venirea prin aruncarea buzduganului.
Sunt doar câteva lucruri minore, pentru a ne aminti în ce hal de ţară trăim…

Să purcedem, deci, la drum:

1. Ce s-a întâmplat cu cei 15.000 de specialişti buratinici ai “Cheiţei de Aur”?
2. Ce s-a întâmplat cu campania naţională de fugărire (şi eutanasiere) ai Marilor Maidanezi Carpatini?
3. De ce plângea Băse după “Dragă Stolo” aşa cu foc, dacă el a avut de câştigat?
4. De ce s-a răzgândit Eternul Afrodit în acceptarea funcţiei de prim-ministu?
5. Unde sălăşluia frumuseţea şi modernismu la poneiul roz cu zvastică pe coapsă şi tras în…os? De ce falusul (sculat pentru apelul de dimineaţă) legat de unu’ care stătea cu burtoaca la soare, era reprezentativ pentru Românica?
6. Când va veni vremea autostrăzilor autohtone (fără a le pune la socoteală pe cele suspendate)?
7. Centurile rutiere di-mprejurul marilor oraşe sunt de fapt centuri de castitate, din moment ce sunt mereu pe minus şi încurcă traficul?
8. Când ni se va explica pe îndelete, tehnologia vânzărilor anterioare?
9. Când se va aplica legea de mărire a salariilor profesorilor?
10. Când anume se va termina de restructurat învăţământul românesc? Ar fi cazul să îl chemăm pe Cuza pentru asta?
11. De ce s-a inventat Ministerul Turismului?
12. Cum anume impulsionează ministrica Undrea turismul românesc, prin călăritul cailor şi al bicicletelor, suflatul în fluierici, datul cu sănii şi trăsuri, plimbări pe malul scoicos al mării autohtone şi tăiatul împrejur al panglicilor hoteliere?
13. Când vor fi buni de mâncat peştocii ministeriali, pe care i-a ginit însuşi Întâiul Turist al Ţării?
14. Ce a păţit numitul Paleologu Theodor, de şi-a incendiat propria locuinţă? Oare sechelele acestui fapt întâmplat întâmplător, deci din întâmplare, se numesc “pleaşcă” şi “cacariseală”?
15. Cam de câte sute de mii de absolvenţi ospătari, lăcătuşi şi tinichigii este nevoie, pentru a fi în graţiile Întâiului Cârmaci?
16. În condiţiile în care plăcinta Udrei are cam acelaşi iz cu cacariseala executată cu sârg de Monica Iacob Ridzi, dacă cea din urmă se vopsea blond, evita demiterea?*
17. De ce orice politician român nu poate răspunde scurt şi milităreşte, la o întrebare adresată de un jurnalist oarecare?
18. Ce înseamnă mai precis sintagma “îmi asum” la un politician român?
19. De ce unii trebuie musai să se laude cu nesimţirea lor înspăimântătoare (evidenţiată în etalarea bolizilor de sute de mii de euro, a cheltuielilor exorbitante pe care le au într-o seară la club sau prin factura super-uriaşă a mobilului), în timp ce alţii mor de foame, sub povara facturilor şi dărilor către stat?
20. Din moment ce micul este ingurgitat oriunde şi oricînd, el poate primi distincţia de "Aliment Naţional"?
21. Dacă te angajezi la “Luxten” cu juma’ de normă, te faci om de succes?
22. De ce mogulii este răi şi se pun de-a curmezişul în planurile Băselului?
23. Cât de sus se vor întinde succesurile lu’ E.B.A.?
24. De ce “trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul”**, când naţiunea asta cică face parte din Marea Familie Evoluată (din absolute toate punctele de vedere) a Europei?

Concluzia?
25. NOI CU CINE (MAI) VOTĂM (PRESUPUNÎND CĂ NE TRECE PRIN CAP IDIOŢENIA ASTA)?????????

*Oana Dobre, jurnalist “ Evenimantul Zilei”
** Mircea Badea, fără nici o altă prezentare

luni, 20 iulie 2009

Retoriceală târzie - episodul 2



În timp ce copiliţele de 11-12 ani se dau de 3 ori peste culmea modernităţii şi sunt lovite în moalele capului de îndrăgosteală malignă; în timp ce unii mor pe paturi de spital,nebăgaţi în seamă de nimeni; sindicatele profesorilor dau în judecată Statul pentru nerespectarea unei legi votate de boii din capu' la ţărişoară, iar mie îmi umblă mintea după filosofii verzi pe pereţi, Doamna Învăţătoare îmi povestea cu zâmbetul pe buze, despre concediul pe care nu l-a mai avut de câţiva ani.
"Mi-au dat banii pe 3 luni, dar nu pot pleca nicăieri. Voi cheltui prea mult, iar la întoarcere nu mă pot criogena, să nu mai consum nimic 2 luni şi ceva...Într-un fel, sunt invidioasă pe cei care pleacă aiurea pe la mare sau munte, şi măbucur când plouă şi le strică vacanţa. Ştiu că este o bucurie perfidă şi egoistă, dar mă ajută să merg mai departe..."
Asta se întâmplă cu cineva care formează elevi, care pune bazele viitorului ţării. Nu îndrăznesc să râd, pentru că aş fi un prototip de bou...nu îndrăznesc să plâng, pentru că aş jigni-o.
Pot decât să o admir şi să îi citesc bucuria în ochi, când revede acum ditamai oamenii, nişte ghemotoace cu ochi la care a contribuit în formarea lor ca oameni.

Vorbeam mai ieri cu mama...şi îmi spunea, că nici acum câţiva zeci de ani, oamenii nu erau remuneraţi în raport cu munca depusă. Dar, cel puţin, primeau respectul pe care îl meritau. Medicul era admirat, pe lângă învăţător treceai cu pălăria în mână..

Astăzi nu mai este aşa. Parcă s-a damblagit toată lumea! Cu cât eşti mai ostentativ, mai porc, mai nesimţit, eşti mai la modă. Mă crucesc când văd copii de 7 ani cum stau pe marginea şanţului, cu sticla de bere alături şi cu ţigarea în gură...Printre câteva rotocoale de fum, mai o fluieră cu sub-înţeles pe una prea decoltată şi mult prea scurtă-n fustă, mai îşi bagă juniorul prin câteva locuri...Nu contează că sunt ascuţite, tăioase sau moi, pentru că ştiu că aşa au auzit la cei maturi. Deci, aşa este bine.
Şi stau şi mă întreb: cine îi educă pe aceşti copii? Am fost ca ei şi ştiu că nu prea au multe în cap...Sunt doar nişte pagini albe, care aşteaptă să fie umplute. Şi totuşi, cineva îşi bate joc de ei şi le bagă în creieri numai prostii. Le calcă sistematic în picioare neuronii, le pisează cu râvnă dementă materia cenuşie în plină formare.

Totuşi, acei oameni minunaţi care erau pe vremea mea, sunt şi acum, aceiaşi dascăli plini de devotament. Doar că sunt batjocoriţi în ultimul hal, sunt târâţi fără pic de milă prin lăturile jegoase ale exemplelor "de la Curte". Acum ai iniţiativă dacă o dai pe profă cu capul de tablă, eşti admirat şi lăudat dacă îi tragi o înjurătură plină de scârbă, cu referire la origini. Eşti privit ca un zeu de ceilalţi colegi, pentru ai învins sistemul perfid şi pe reprezentanta lui, care nu lasă bunăciunile să îţi excite privirea - şi ceva mai mult, nu le lasă să vină boite la ochi, cu decolteul cât Casa Presei, cu buricul gol şi practic în chiloţi, într-o sală de clasă.

Drăguţ...

Nu ştiu dacă este din cauza sărăciei - a "umilinţelor sărăciei", cum spunea Mircea Eliade undeva (nu prea înţeleg de ce m-a impresionat atât de mult expresia asta, de am reţinut-o. Poate pentru că sărăcia te face să îţi pierzi sufletul? Pentru că atunci când eşti sărac, îţi pierzi orice sistem valoric şi faci lucruri care în mod normal nu le-ai face? Pentru că România toată (mă rog) se află în starea asta?), dar parcă toţi devenim din ce în ce mai seci, mai stricaţi în spirit("la fel cum cerneala penetrează această cretă", aşa suntem şi noi măcinaţi la nivel molecular, de o ciumă a sufletului). Văd asta zilnic, dar nu ştiu ce să fac să opresc nenorocirea auto-distructivă care ne molfăie lent, între măselele ei stricate! Văd cum suntem atraşi cu toţii, centimentru cu centimentru, în acest vârtej de sălbăticire...Chiar aş vrea să fac ceva, dar nu ştiu ce. Habar nu am.

Cineva îmi spunea că în India, un stat sărac, oamenii se salută zâmbind, când se întâlnesc pe stradă. Au în ochi acea luminiţă de fericire, se bucură că întâlnesc oameni..Plus că au o conştiinţă naţională care merge uneori spre obsesie. Cred că nu mai are nici un sens să mai fac referire şi la autostrăzile pe care şi le-au tras prin munţi (care-s parte din Himalaya, nu spârcâituri carpatine sub 2000 de metri), sau la zgârie-norii şi minunăţiile pe care le-au construit prin Mumbai, Delhi, sau Kolkata (am înţeles că acesta este noul nume al vestitului Calcutta)....
Nişte ţigani, veţi spune, nişte eretici închinători la zei. Poate...dar nişte persoane cu o forţă morală de zeci de ori mai puternică ca a noastră, a "drept-credincioşilor". Neam apostolic, neam sodomic, de decăzuţi!

Uneori mă indinez până la nebunie, uneori sunt doar trist...Iar când revăd imaginea Doamnei Învăţătoare în minte, mă podidesc lacrimile.

Romania - land of choice. Come and see...cry a little, then leave this fuckin' "no man's land". And never look back, anything it happends.
Romania...land of choice....

P.S: Nu-i aşa că am nevoie de ajutor specializat? Sunt mult prea învechit....căteodată cred că mi-a intrat prea mult chestia aia cu "pe vremea mea..." pe la neuron. Poate că ar trebui să îmi bag şi eu, cât mai repede, o tunare la mansardă? Aşa, o să "fiu în rând cu lumea".
Sau nu.
NU VREAU SĂ FIU ÎN RÂND CU LUMEA!!! Eu doar reprezint o existenţă simplă...infinit de simplă. Just Me.

Te-am iubit pe portofel...


Motto:
E viaţa ta, e lumea ta, lumea ta mult prea departe de ea...de tot ce-o înconjoara şi tot ce vrea
Bijuterii...vacanţe la Roma..şi tu n-ai bani nici măcar să-ţi iei nişte haine ca-lumea
Sunteţi a 12-a la acelaşi liceu...cum să spun???...asta-i singurul lucru (pe care) pe care-l aveţi în comun
De fapt...ar mai fii ceva...dacă vrei...tatăl tău e şoferul tatălui ei.
…………………………………………………………………………………………….
Ai vrea să stai cu ea...să vorbeşti cu ea, să ieşiţi în oraş undeva.
Îţi dai seama...ca nu-ţi permiţi nimic din toate astea..nu-ţi permiţi nimic din tot ce ţi-ar putea cere.
Nu-ti permiti decât s-o iubeşti în tăcere...
Cu toate astea, ieri, ai trecut peste tine ..ai trecut peste orice...şi i-ai dat o floare...s-a uitat la ea ca la un lucru oare-care.
Azi, ai vazut floarea uitată pe bancheta din spate a maşinii
Era acolo uscată.
Nu te-a deranjat, nu te-a supărat
Ti-ai spus. “Ce bine că n-a aruncat-o, ce bine c-a păstrat-o!"
De fapt îţi dai seama...că te amăgesti singur; de fapt ai vrea să ştii cine-i vinovat
Că ea nu stie ce valoare...are..o floare...
[Taxi – De ce?]


Aseară aş mai fi avut o grămadă de spus/scris, însă începuse să mă prindă oboseala şi deja experimentam (din nou) faza aia cu ochii-n gură. Plus că deja scrisesem o căpiţă de litere, şi îmi era frică că mai am încă pe atât; în acest fel, aş fi riscat foare uşor să nu mai citească nimeni…(cam ăsta e primul impuls care te cuprinde când vezi o grămădoaie de cuvinte, care îţi asaltează privirea). Aşa că revin:

Banii sunt un scop în sine, dar şi un mijloc în sine. Aşa îmi spunea profa de filosofie, când încă mai îmi toceam hainele pe băncile şcolii. Atunci nu am înţeles chiar 100%, însă acum, îi găsesc noi semnificaţii pe zi ce trece.
Mircea Badea, pe blogul lui propriu şi personal, mărturisea că nu îi vine să creadă că viaţa unui copil european, a unei persoane din mileniul 3, mai poate depinde de bani. Doar că aşa este. Nu contează drepturile omului, drepturile pacientului, sau eu ştiu care drepturi s-au mai inventat pe micuţa noastră planetă.. Doar banii. Ai, te poţi opera şi poate trăieşti...nu îi ai, mori, şi gata. Nu contează că ai 3 ani, 10 ani, 25 de ani, sau 70. Nu te cunoaşte decât o mână de persoane, şi doar ele vor fi devastate. Restul merge mai departe...Pământul se învârte, soarele răsare şi apune, tu te duci la lucru, vii de la lucru, te duci la lucru, iar vii, şi tot aşa. Nu mai există milă, compasiunea a murit de mult, într-ajutorarea e în comă. (acum veţi urla chestia aia cu teledonurile, la care EFECTIV se salvează vieţi. Dar statistic: câte cazuri din astea ajung în atenţia marelui public, câte sunt mediatizate, şi câte rămân neştiute? Teledonul este doar ca o picătură într-un ocean…)

Partea mai naşpa este că şi Dragostea a intrat în faliment, din lipsă de fonduri.
Câte fătuci aţi auzit că visul lor în viaţă este să îşi găsească jumătatea, dragostea adevărată şi pură, viloiu de fericire care - poate - le aşteptă pe după vreun colţ? Doar că puiuţul ăla scump şi drag trebuie să fie un vestit afacerist, un şeic arab care se scaldă în aur, sau măcar un fotbalagist în plină glorie…(eu cred că mai vomit dacă mai aud o singură dată aşa ceva). De ce nu spun şi puiuţele (femela puiuţului) astea că vor să dea peste dragostea adevărată, de oriunde o veni ea? Bogătan sau păstor de porci, nu ar trebui să conteze, pentru că Iubirea este oarbă…
“Dragostea trece prin stomac”. Aşa se spune…”Adică: Bine, bine. Ne iubim, văd cai verzi pe norişori albi şi inimioare roz cu aripioare ori de câte ori mă gândesc la tine, mă hrănesc cu dragostea ta…doar că se pare că nu prea îmi ţine de foame. Aşa că: ce avem la masă, diseară?????”
Mai nou, “Dragostea trece şi prin portofel”. “Ştii…dragă puiuţ îngeraş micuţ şi drăguţ? Eu ştiu că mi-ai culege soarele de pe cer într-o scoică, ştiu că mi-ai aduce perle din Groapa Marianelor şi flori de pe Venus…dar ce ai zice să încerci cu nişte flori de pe Pământ???? Sau măcar să îmi oferi aşa, timid, o seară la un restaurant de lux?”. Nu contează dacă tu abia ai cu ce să plăteşti autobuzul până la ea, că tu te sacrifici şi să îi cumperi un boboc de trandafir alb sau roşu…Cică DACĂ o iubeşti, tre’ să îi mai faci din când în când şi micile (????) mofturi. Să o inviţi la plimbare pe yaht, să o duci în Caraibe (sau măcar la mare), să o scoţi la disco “every weekend” (cât de mult pot să urăsc eu clădirea aia! Of! Îmi ies bube pe mine când văd toţi gelaţii şi toate cur…adică domnişoarele deschiloţate, cum se zburduncăne pe bubuituri de orgă şi platane; zgomot infernal, fum de ţigară de înnebuneşti, aburi de alcool şi de excitaţie până la tavan. Demenţeală totală şi neîngrădită…).

Iubirea nu mai există. Tre’ să fii prea bou să crezi ce se întâmplă în filme sau cărţile siropoase (unde…apropos! Măcar unu din perechea lovită de damblageala Afroditei este cel puţin un reprezentant al nobilimii. Şi dacă amândoi ar fi săraci – vezi “Slumdog Millionaire” – intervine Bunul Dumnezeu, care pune lucrurile în ordine). “Matreyi”, “Nuntă în cer”, “Adam şi Eva”, chiar şi trilogia “Han Solo” (doar astea îmi vin acum, pe moment) sunt lucrări minunate, dar exprimă doar aspiraţii în dragoste. Dintre toate prostiile astea, doar Eminescu a avut dreptate, în “Luceafărul”; fiecare în cercurile lui…fiecare cu aia a mă-sii, cum ar spune un vecin.

Doar că am o mică întrebare de pus în gând, înainte de culcare: “Ce se întâmplă când nu intervine NI-MENI?? Când nu ai bani, şi totuşi ai mici simpatii??? Când tu eşti din Cuca-Măcăii, şi ţi-a căzut cu tronc (a.k.a. “ţi s-a pus pata”) o fată de la oraş, pe care ai văzut-o trecînd într-un BMW decapotabil????”Aici nu e vorba de dragoste, ci pur şi simplu de o simpate adolescentină. Şi totuşi…Interesează pe cineva?

Altfel, toată lumea e cu dragostea în gură…unele divenii chiar, din neatenţie sau voit, o mai şi înghit. “Ups! Ţi-am înghiţit iubirea…las că acum este la stomăcel, deci mai aproape de inimioară, să te simt aproape tot timpul!”
Iubirea de azi este doar o satisfacere a unor instincte primare, o asociere de 2 studenţi la un apartament cu chirie prea mare. O unire extazică a dânselor, tone de sclipici şi silicon, scandaluri furioase despre gelozie.
Dragostea: un concept extrem de rar în practică, folosit pentru a acoperi toate bâţâielile neruşinate de prin boscheţii patriei.
Aşa că mai daţi-mi scutiri la chestia asta.


Să nu credeţi că gândesc aşa, pentru că mi-a dat vreuna cu tifla – am observat că, de obicei, asta e prima reacţie. Nuuuuuuuu…doar că asta am văzut că se petrece prin prea-minunata noastră lume mega-evoluată. Mi-a plăcut întotdeauna să observ…(îmi aduc aminte de facultă, când mă retrăgeam în spatele amfitatrului şi îmi observam colegii: unii se certau, unii schiţau paşi de dans, în speranţa că poate vor vrăji vreo fată, unele se certau pe vreo rochie…prosteli. Zgomot şi pete de culoare, pe o scenă paraginită…). Păreau preocupaţi de nişte lucruri atât de absurde! Dar a fost…şi au trecut evuri de atunci.
Sunt clipe îmi place să mă visez vreun mare cronicar care consemnează cu sârg, atmosfera vremurilor sale. (Acum să nu-i vină vreunui cretin vreo idee că aş suferi de tulburări de personalitate! Pentru că, după cum ziceam, SCRIU DOAR CE VĂD!!)
În fine…am început să o iau răude tot prin porumbi!

Deci, cu dragostea: cred că întâi ar trebui să înveţe toate piţipoancele, adevărata valoare a unei flori şi abia apoi să aibă curaj să viseze Gelaţi Stălucitori, călare pe un Lamborghini Alb. Deşi…am impresia că fiecare dobitoc din acesta, îşi merită cu prisosinţă vaca celulitoasă pe care o…întreţine.

Unii spun că banii nu pot cumpăra fericirea şi iubirea. Hai...SĂ MORI TU!
Newsflash!!! Au cam făcut-o deja...

Concluzia?
Sun-Tsu scria prin secolul 6 înainte de Hristos, o lucrare de 13 capitole despre strategia şi psihologia oamenilor din război. Cartea face parte din pregătirea de bază a fiecărui strateg de astăzi…dovadă că umanitatea nu prea s-a schimbat cine-ştie-ce, în 2600 de ani (cam cât a durat Vechiul Egipt). Şi atunci…unde este evoluţia aia mult cântată? Umblă câinii cu ea pe coadă???????
Sau am rămas aceleaşi animate instinctuale?

duminică, 19 iulie 2009

Specialiştii Nimănui


Pâinea, cerealele, orezul şi pastele contribuie la necesarul zilnic de carbohidraţi, minerale fibre şi vitamina B. Legumele verdeţurile şi fructele reprezintă o importantă sursă pentru fibre şi vitaminele A şi C (nutriţioniştii ne recomandă să le consumăm de cel puţin 5 ori pe zi); carnea, puiul sunt un izvor de proteine; peştele şi bananele conţin fosfor (bun pentru memorie), oul se numără printre cele mai complete alimente. Se ştie că aproximativ ¾ din cantitatea de glucoză ingerată, este consumată de creier; laptele, iaurtul şi brânzeturile conţin proteine, riboflavine, calciu şi fosfor (este indicat un consum cât mai des pe zi). Mierea amestecată cu germeni de grâu şi mieji de nucă reprezintă un amestec-bombă pentru memorie. Alunele au un extraordinar potenţial energetic, pe bază de uleiuri vegetale. (deci, un conţinut caloric redus)
Petru protecţia ochilor, pe timp de vară trebuie să purtăm ochelari de soare prescrişi special pentru noi de către medicul oftalmolog.
Nu se poartă aceiaşi pereche de încălţăminte mai mult de 2 zile consecutiv, pentru a nu se favoriza dezvoltarea ciupercilor. Experţii ne recomandă să avem mai multe perechi de încălţăminte, pe care le vom schimba la maximum 1 an (atunci, vor urma cu sfinţenie sfatul medicului specialist, pentru că numerele de la pantof nu se mai potrivesc cu cele din anul precedent).
Când plecăm la plajă, este bine să cerem sfatul medicului dermatolog. Numai el ne poate recomanda o loţiune de plajă special pentru tipul nostru de piele, care să ne ofere o protecţie eficientă împotriva razelor de soare şi a radiaţiilor.
Când meteorologii anunţă temperaturi caniculare, este bine să consumăm cel puţin 2 l de lichid pe zi (exclus cafea, alcool, tutun)...

AAAAAAAAAAAA!!!!!! Tâmpesc cu nervii capului!!! În calitatea lui de ..... (a se completa pe linia punctată) ăla spune, ălalalt drege, celălalt afirmă....Doar că se trece cu vederea un singur lucru. Un microb, ceva insignifiabil, ceva de neluat în seamă, dar care poate răsturna cu uşurinţă marele car al înţelepciunii experţilor: VIAŢA ÎN ROMÂNICA!!!!!
Încă nu pot scăpa de imaginea bătrânelului năduşit tot, roşu ca un rac fiert, care era în vârful câmpului, la 38-39°C. “Nu muncim, nu mâncâm…ce să facem? Poate ne ajută Dumnezeu şi nu cădem la pat.”. Cam asta e Romaneaua noastră glorioasă…
Cred că trei sferturi din populaţie are salariul minim pe economie. Adică, iau în mână maxim 600-700 de lei…din care peste 350 de lei merg lunar către stat. De restul, o familie de minim 3 persoane trebuie să trăiască timp de o lună…Şi atunci, mi se pare normal să zâmbeşti la toate vorbele goale care ies de pe gura experţilor.
“Mâncaţi sănătos, astfel încât să vă completaţi necesarul zilnic de vitamine”; cam greu asta, pentru că majoritatea abia au la masă o ciorbă de cartofi şi o tocană de păstăi…adevărate delicatese.
“Purtaţi ochelari de soare, ca să vă apere vederea”; asta e o fiţă de şmecher! Bunica nu avea aşa ceva, să trăieşte bine-mersi. E ea aproape oarbă, dar…de la o vârstă, este normal să ai probleme cu sănătatea.
“Luaţi cel puţin o pereche de încălţăminte pe an…”. Nu este nevoie, pentru că abia ce am primit un lot de încălţări, de la un văr. Mă cam strâng ele, ce-i drept, dar….nu pot să dau milioane pe nişte lucruri care tre’ să le iau când fac curat la vacă. Lasă doctori şi prescrierile lor…nu am murit până acum, că am purtat de la alţii. Dacă îs mari păpucii, bag vată la vârf; dacă îs mici, rabd.
“Folosiţi loţiuni cu protecţie solară, când mergeţi la plajă”. Eu nu am fost niciodată la mare…are ceva?
La chestia aia cu apa, este mai uşor; pentru că scot apă din puţ, de câteori mă ia setea…aproximativ. Că nu pot întrerupe treaba, de câte ori mi se face sete…mai rabd şi eu, că îs ditai găliganu’!

Cam asta este mult gloriosul land of choice. O lume de rahat, o viaţă de rahat, unde nu contează ziua de mâine. “Să mai trăim noi până mâine…” aşa spun toţi.
Şi nimeni nu realizează că filosofia asta de viaţă te face să te procopseşti cu un sistem imunitar în lipsă. Nimeni nu realizează că aşa, te loveşte artrita sau reumatismul, când nici nu ai împlinit 30 de ani (“Lasă mamă, că de-acum, începi să îmbătrâneşti”), orbeşti până-n 40 de ani, îţi faci tălpile franjuri de bătături şi te seacă la inimă, când păşeşti.
Şi aici, nici măcar nu am mai pus diferitele afecţiuni cu care te naşti: probleme de respirat, probleme cardiace, de circulaţie limfatică, şchiopătat, probleme de vedere, cefalii, tumori, vergeturi, hemofilii şi câteva alte milioane de boli din astea.

Ce ne mai recomandă specialistul?????????? “Nu muncim, nu mâncăm…”

Dintotdeauna, au existat bogaţi. Fie că le zicea patricieni, brahmani, daymio, mandarini, nobilime, boieri sau mai nou politicieni, ei au fost mereu, aceiaşi bogaţi. Aşa că, lumea nu a evoluat. Lăsaţi-mă cu frecangeala aia de ideologie europeană, de principuri , concepte abstracte, drepturi şi idealuri. Nu există aşa ceva…”Nu muncim, nu mâncăm. Remember?”. Dincolo de cosmetizările împopoţonate, totul nu se reduce decât la asta. Atât şi nimic mai mult…
A trecut vremea fanteziilor, a dorinţelor. Nu mai avem timp să ne gândim la dezvoltarea noastră interioară, la analiza lucidă a faptelor. Nu mai avem vreme pentru suflet…pentru că dacă nu muncim, murim. Servici-casă, servici-casă, servici-casă, şi nimic mai mult.
Îmi aduc aminte acum de “Moder Times” al Marelui Chaplin…Nici nu ştie cât de mult a avut dreptate. Şi totuşi, nimic nu se schimbă, pe plan mondial. Ei au găsit totuşi un echilibru frivol al acestei stări de fapt….noi nu. La noi e ca în Evul Mediu: boierii se freacă prin trăsuri, iobagii muncesc şi îi ţin în cârcă pe paraziţi.
Şi totuşi, din moment ce avem roboţi care pot dirija o orchestră, presupun că MĂCAR o parte de industrie se poate baza pe robotică. Dar asta înseamnă şomaj, revolte. Pentru că societatea umană este bazată pe bani, la fel ca în pristorie.
Banul. Unicul scop în sine si totodată un mijloc în sine…

Băiiiiiiiii!!! Ce e-n minţile alea găunoase ale voastre? (deşi după demonstraţia de cosit, zbierat – nu cred că aia se poate numi cântat - din fluieras, rânjit din maşina de curse, la păsărica de după aparatul foto, călărit caii….nu cred că e prea mare lucru; dar asta este o altă poveste, care va fi dezbătută pe larg, cu altă ocazie. Acum nu vreau să deraiez…prea mult). Când vă sculaţi din pat şi mergeţi la oglinda dein baie, nu vă e ruşine să vă priviţi la făţău? Voi sunteţi citavi cu capul? Vă funcţionează bine instalaţia – nu aia de excreţie -, sau trebuie să vin cu puţin Domestos? Voi sunteţi întregi la Maţu’Gânditor? Nu vedeţi că moralitatea acestui popor se duce pe apa sămbetei? (cred că s-a şi dus deja..). Unde-s modele? (nu ţoapele alea tâmpe de pe scenă) VOI???????????????? Din cauza voastră, un elev de liceu cerea să nu se mai studieze istorie şi literatură în şcoli, pentru că oricum scoala nu este de nici un folos în viaţă (indiferent de câte căcaturi de spoturi se fac, despre importanţa şcolii; vreţi să vă anunţ de câte ori dau peste copii care nu au şansa de a merge la şcoală? Urcaţi-vă-ţi frumosbastârcile de pepeni dorsali într-un tren personal şi îi veţi găsi prin toate gările patriei…). Importantă este şmecheria, furăciunea, snobismul manelistici idioţenia acută.
Dacă nu sunteţi în stare să faceţi ceva, barem nu lăsaţi pe alţii…

Maestrul Piersic este uitat. Radu Beligan, Toma Caragiu, Dem Rădulescu, Stela Poposcu, Oana Pellea…la fel. Nimeni nu mai vorbeşte de ei, decât poate la slujba de îngropăciune, când ţara va fi pierdut o imensă stea.
Şi între timp, specialişti spun. Suntem o ţară de specialişti putrezi, fără nici un viitor. Şi fără morală, fără umanitate. Suntem nişte neica-nimeni, plini de ciumă şi alungaţi de toţi cei civilizaţi (măcar puţin)

Nici nu ştiu dacă ar trebui să mi se facă milă…pentru că la primul impuls, mă năvăleşte sila şi scârba.

[Va urma]

Test de Spălătorie Sinaptică


Motto:
“O vacă a iubit un bou [vacă-bou, vacă-bou…]
Era un bou de bibelou [vacă-bou, vacă-bou…]
Şi vaca era mândră tare [vacă-bou, vacă-bou…]
Că bou ca al ei , nimeni n-are! [vacă-bou, vacă-bou…]”

“Ce-şi face omu’ cu mâna lui, se numeşte lucru manual”. Aşa se spune. Şi “dacă vrei să faci ceva să îţi placă, e mai bine să te mobilizezi tu, şi să faci chiar cu mâna ta”. Înţelepciuni populare, aproape de netăgăduit. APROAPE, pentru că acum intru IO în scenă….
M-am pus pe treabă şi mi-am făcut-o cu mâna mea…FÂS!!! Nervi, scârbă, silă, greaţă. Ce e de plăcut? Da , cred că ar fi bine să mă explic, pentru a nu vă face cumva, idei greşite:

Nu ştiu ce nebuneală desţenelitoare de neuroni mi-a venit (probabil de la caniculă), că m-am apucat să butonez telecomanda cu sârg, “într-o nu ştiu care seară, într-o nu ştiu care vară”. Speram să găsesc şi eu ceva pe care să adorm: “speri mata, dar speri degeaba”…mi se bălăngănea un clopoţel de alaRmă prin căp’şor. Şi aşa a fost. Pentru că am dat peste o iediţie de “Trădaţi la iubirea din pipotă” sau “Testare de casanoveală” (sincer, le tot încurc pe riality-şouri-le astea…), unde o panaramă cu lacrimi de vrăjire în ochi, se indigna la manelaru-pretenar care cică că îi înşela iubirea pură şi neprihănită ce i-a dăruit-o. Cu cine???? Tocmai cu ispititoasa (bleah!) de pretenă-sa. Şi urlete, şi strigăte, şi îmbrânceli, şi ameninţări aruncate pe deasupra capului prezentatorului; un film jalnic, cu actori lamentabili, care voia să le înveţe pe tinere speranţe ale semafoarelor despre cât de răi este bărbaţii, cât de ne-sentimentali şi de porci, dacă pot să îşi bată joc de sentimentele frenetice şi înălţătoare care le conduc pe câte unele boite la ochi şi cu portofelul gol.
Norocul meu că eram semi-adormit, ghinionul meu că era DOAR semi-adormit.

Şi mi-am adus aminte de o altă emisiune, la care se uita de năucă, vară-mea. (adunci nu eram adormit…din păcate). Se făcea că unii maciomeni, se credeau super-eroi spidermani; intrau pe platou cu o cagulă găurită pe faţă, făceau 2-3 tumbe răscrăcărate, apoi năvăleau peste o panaramă legată fedeleş de un ficus, pe care cică trebuiau să o salveze până nu apăreau canibalii. Aia urla ca în filme (se credea vedetă de “cinema la tine acasă” cumva?), eroul nu o putea dezlega, tobele te tâmpeau cu ritmul lor sacadat…şi, şiiii, ŞIIIII…A EXPIRAT TIMPULLLLLL!!!! Dar super-eroul d-aia e SUPER! În doi-timpi-şi-3-mişcări, o ia pe grăsunică de subţiori, şi părăseşte scena cu ea în cârcă….
Acum comentariile! Erouleţul a avut prezenţă de spirit, a intrat în pielea personajului…sau mă rog…în costumul lui, da’ a fost foooooooooaarte emotiv. Vedeţi fetelor-prinţeselor, că şi bărbaţii au emoţii? Nu sunt ei aşa de piatră cum vor să pară…Le place doar să se laude, să pozeze în X-Meni - upgradat la Q7- Meni, pentru că pe dedesubt (dedesubtul la ce?????) sunt plăcuţi (curaţi, uscaţi şi parfumaţi).

Apoi am dat fuga la baie, să îmi fac o spălătură stomacală….

Nu îmi vine să cred ce idioţenii pot să dea ăştia la televizor! Şi e mai înspăimântător faptul că EXISTĂ cineva care se poate uita la aşa ceva! Copii în vacanţă şi singuri acasă, fete tinere sau mai bătrâne (nume de cod: babe), şunculoase care se plictisesc, staaaaau cu ochii beliţi la porcării din astea, netezitoare de circumvoluţiuni…care se presupune că sunt emisiuni de divertisment. Doar că, unde e divertismentul? (Fugea un câine cu el în gură…îmi răspunde vocea unui cor dintr-o piesă-tragedie antică)
Şi ce înveţi de la ele? Că un bou se aruncă peste prima târfă care îi clipoceşte din ochi mai interesant, că există şi masculi sensibiloşi - doar că sărăcuţele femeiuţe dau doar peste d-ăia cu aere de aprigi cuceritori (ca să mă exprim elegant şi să nu zic “curvari”, pentru că e de porc, aşa!) pe care , de fapt, îi şi caută de disperate, că drăguţele duduici vor peste cineva care să le trateze ca pe nişte stâpâne (sorry ladies, but slavery is out of business) şi…a,da! Că fătucile sunt nişte finuţe cât casa şi talentate până-n beci (şi retur), care înjură de oricine, pentru suma corectă.

Eu m-am săturat de idei din astea: femeile sunt nişte îngeraşi pufoşi (de iubire, nu de celulită), divăciuni care se zbârnâie pe planeţica asta mizerabilă (“Planet Dirt”, cum spunea unu' într-un film), iar bărbaţii doar nişte primitivi transpiraţi, care sunt numai cu gândul la hâţa-bâţa! (deşi statistic, am impresia că proporţiile sunt exact pe invers). Cum oare or putea, ele sărăcuţele, să se înghită atâta dragoste (neîmpărtăşită) de la nespălaţii lor parteneri? Sărmanele sacrificoase…nu ţi se rupe (ceva pe la inimă), de atâta jale??
Îm primul rand: când o îngerică din asta acceptă aşa ceva, e…mmmmm...pentru că îşi caută pe cineva cu care se aseamănă, cu care se poate uni (la fel cum murdăria atrage praful) în contemplarea Gemetelor Animalice. Atât. Nu e nici o filosofie aici…Boul şi vaca. Punct.
Apoi: nu ştiu câte femei şi bărbaţi s-au inventat pe lume, care să îşi poată depăşi condiţia de om şi să iubească cu adevărat. Pentru că, dincolo sceleratele alea de vorbe, gen “iubirea mea ţine până când soarele va fi stins cu un cub de gheaţă, “mă hrănesc doar cu dragostea ta” – daia sunt cât un excavator! şi “plutesc printre nori, de câte ori te văd; poate data viitoare, îţi culeg o stea (de pe lună), o împletesc cu dragostea mea şi ţi-o aşez la picioare”, de spoirile cu fard şi rimel, vei rămâne cu cineva care greşeşte, pentru că este este felul de a fi; care se enervează, pentru că este totuşi un om…

P.S.: aştept cu nerăbdare noile producţii de vacanţă:
• “Test de Alcoolitate” – emisiune concurs rialiti-şou, pentru beţivanii din trafic. Suni, te înscrii, sufli şi câştigi!;
• “Trădaţi la portofel” – emisiune concurs irealiti-şou, despre viteza-superluminică cu care îţi dispar banii din portofel, când eşti în înghesuială. Trimiţi o filmare cu dexteritatea ta uluitoare în domeniu pe adresa televiziunii, şi vei fi invitat în platou, unde vei alege câştigul care se piteşte în spatele a 3 uşi ramforsate anti-efrecţie.
• “Inimi Gelate”, pentru doamnele şi domnişoarele prea-stăbătute de fiorii zgâlţîitori ai drăgoştii neîmpărtăşite. Suni şi te înscrii, te invităm la emisiune alături de alte 49 de toante, răspunzi la câteva întrebări de cultură generală, şi ai şansa să câştigi un pacheţel de gel pentru corason, cu pleata în vânt, pectoralii cât casa şi instrumentaţie…ăăăă…aici e secret de serviciu. Inspecţia la acest capitol se efectuează de către un audit personal. (chiar călăritor de personal…)
• “Din prosteală”, şou pentru toţi amorezaţii fără scăpare, care vor să îşi răstoarne căruţa cu alintăciuni mieros-viermănoase în văzul lumii. Iar la final, Zânul-Dinţişor al Emisiunii, îi va îngropa (în premii)..


MARE ŢI-E GRĂDINA TA, DOAMNE, ŞI MULŢI IUBĂREŢI FAC PLONJON PESTE GARD, CU POARTA DESCHISĂ…!

Pesimistul din mine spune: “Mai rău, nici că se poate!!!”
Optimistul însă, se zburleşte plin de veselie: “BA SE POATE!!!!!!!!”

P.S.2: Cât de insensibil pot fi…mă uimesc chiar şi pe mine. Păi d-aia sunt bărbat, nu?
Oricum..."Asta visez, asta pictez!" - sau scriu.

joi, 16 iulie 2009

Mintea cea de pe la Începuturi




Lume, Luuuuummeeeeeeeeee!!!!!!! Astăzi este mare-meci-mare!! Prima partidă oficială a Stelei, cu Nu-ştiu-cum-peştele-mă-sii (m-au intoxicat ştiriştii cu întâlnirea asta toată ziulica, dar pe cuvânt că nu am priceput bolboroseala aia în ungureşte; sorry!). Important este că se bat nişte unii cu nişte alţii, pe un teren de fotbal.

Sudălmi nemaiauzite.Urlete de javre în călduri. Zbierăte şi labe agitate pe la geamurile vagoanelor. Sticle de bere aruncate în trecători. Gări evacuate, zeci-sute de jandarmi şi poliţişti. Înjurături şi droguri. Înjurături şi ameninţări. Ochi înroşiţi de băutură şi de dorinţe neîmpărtăşite.

Cam aşa s-au prezentat mult-prea-scumpii ultraşi fotbalagişti unguri….N-ar fi venit trenul ăla plin cu unguri spânzuraţi! - vorba unui cântecel drăguţ, care mi se plimbă acum printre rotiţele ceasornicului.
Mă, mânca-v-aş ochii voştri de frunoşi, chiparoşi! N-aţi vrea să vă întoarceţi frumuşel, în paştele vostru acasă la Ungurica voastră, şi să vă destrăbălaţi până cădeţi laţi şi putreziţi pe asfalt? Eu, serios, că nu pricep de ce poliţiştii nu au ampretat toţi demenţii ăia, apoi să îi trimită cu tot cu tren, în cocina de unde au ieşit în lume! Şi să nu mai aibă vreodată dreptul să treacă nici cu un fir de păr în ţara asta!
Pot să înţeleg că sunteţi leşinaţi după smardoiala asta pe o minge, dar chiar atât de turbaţi??? La Pamplona, până şi taurii cei mai primejdioşi sunt eliberaţi pe străzi, printre oameni, dar când veniţi voi, trebuie evacuat totul din calea voastră? Doar la hoardele tătăreşti se mai întâmpla asta….
Nu am crezut că o fiinţă (pretinsă umană) poate involua atât de mult (deşi, avem şi noi nişte specimene…de Doamne-Ajută!!!!). Şi totuşi, nu visam că se poate cădea atât de jos pe Scara Evoluţiei…

P.S. după meci: numai aşa, de orgoliu, mă bucur că goriluţele au plecat cu buza umflată cu cu curuleţul tăbăcit (deşi, repet că nu am nici măcar o umbră firavă de microb-ist în mine). Totuşi, la cât au fost de descreieraţi, ultraşii maghiari meritau să-şi ia un croşeu exact acolo unde îi doare mai mare: la debileală. Ce-mi place!

P.S 2: Se pare că pe bolboroseală aia de echipă a durut-o fix în moalele cotului de urletele voastre sălbaţice, de pronosticurile optmiste şi de scaunele pe care le-aţi deschiolat în tribună; pentru că şi-a furat-o urât de tot, dragi ungurei! Hihihihihi

P.S. la P.S.-uri: dacă v-aţi aşeza voi cu poponelul în sus şi cu capul în jos, să lingeţi străzile ţiganilor până la graniţă? Şi ca bonus*, să vă luaţi un şut între obraji?
Plus că: dacă v-au bătut de v-au ascultat cu urechea nişte ţigani proşti, înseamnă că voi sunteţi şi mai ţigani, şi mai proşti, şi mai amărâţi!

*se acordă la destinaţie

Membrul de caniculă U.E.


De mâine până sâmbătă la “eighteen hundred hours”, codul galben de caniculă ne va bântui ţărişoara, precum corbii şi vulturii, la braţ cu ciuma neagră, bântuie pe un câmp unde tocmai s-au căsăpit nişte unii.
Şi bineînţeles că specialipştii ne sfătuiesc să stăm la umbră, să bem cel puţin 2 litri de lichid, în afară de alcool şi cafea (care, de altfel, sunt total contraindicate).

În primul rând, pe drăguţii ăştia de experţi nu i-a dus capul să explice ne-intelectualilor, cu subiect şi predicat (eventual şi un complement), ce e ăla un cod galben; care sunt limitele lui, inferioare şi superioare; pe baza cărui standard internaţional s-au hotărât limitele astea!
Toţi sunt cu codul în gură, DAR CE ÎNSEAMNĂ ASTA, MĂI OAMENILOR?

Apoi: e cod galben afară. Foarte frumos. Ne prăjim osânza după burtoacă, stînd cu ea la mare, la soare (feţiţele sunt…pline, pline, rău de mofturi şi silicoane/ Fomei adevărate, încearcă-le pe tooooaaaaate - tre' să îşi ia şi ele, micuţele, doza de lichide, nu?)
Dar, dacă tu ai ales să stai pitit în locuinţa personală, care se află, din pură întâmplare, taman la etajul 10 al unui bloc? Pur-şi-simplu, te coci în sânge propriu! Trebuie să ieşi la aer, că altfel mori şi te-mpuţeşti în casă, neştiut de nimeni, nimeni (mai ales dacă eşti o persoană în vârstă, cu probleme cardiace). Aşa că, ce faci? Singura alegere logică este parcul (ăla cât mai este; noroc că au avut grijă nişte balonaţi – luaţi nişte Activia, băăiiiii…că pleznesc hăinili pe voi!!!! -să îl betoneze pentru vreun ansamblu teraso-rezidenţial pentru snobi)…în care vei crăpa de sete, dacă nu ai 3-4 lei ca să îţi iei un P.E.T. de apă minerală; sau nu ai în dotare un termos, ca să vii cu apa de acasă! (cişmelele au fost de mulţi ani umplute de rugină, gunoaie şi murdărie, pentru că se pare că pentru nişte minţi străluminate, ele reprezentau doar un edificiu al comunismului nenorocit; plus că nici nu mai funcţionează din paleolitic, pentru că îi creează pierderi societăţii de apă).
Un şofer pe maxi-taxi, un neica-nimeni truditor pentru pâinea zilnică, era indignat pentru că era nevoit să îşi dea un sfert de salariu numai pe apă! (cişmele ioc, bineînţeles; achiziţiona apă minerală, doar ca aceasta să fiarbă în sticlă până ajungea la capăt de cursă…aşa că iar dădea fuguţa la chioşc să se rehidrateze. Desigur, putea allege foarte simplu, să se întoarcă cu banii întregi acasă, dar să încerce mumifierea pe viu)

Şi asta nu se întâmplă doar în orăşele mici, uitate de civilizaţie; asta este situaţia şi în “megalopolisurile” pline de jeg, ţigani şi gunoaie, cu fumuri de pretenţii occidentale!
Un sătean spunea că el trebuie să iasă la câmp, indiferent de soarele arzător de pe cer; pentru că dacă nu munceşte, nu mănâncă! Poate îl apără Dumnezeu şi nu se îmbolnăveşte….Ce Dioruri, ce chiu-şapteuri, ce ceasuri de zeci de mii de euro? Nu dai cu sapa, nu mănânci (şi nici nu bei, pentru că îţi taie apa dacă nu cotizezi întocmai şi la timp).

Cam asta e situaţia în drăguţa noastră ţărişoară, care cică e membră U.E.. Ya…right! Cred e fix MEMBRUL U.E.!

UPDATE: Deşi nu a fost nici un cod astăzi, arşiţa soarelui a provocat numeroase victime. Însă, unii norocoşi s-au simţit ex-ce-lent! Ei au dat fuguţa la munte, şi-au lepădat textila prin iarbă şi s-au răcorit...în faţa grătarului cu mici sfârâicioşi!
Deci, să reiau. Fugi de dogoarea soarelui la munte, unde este mai răcoare puţintel. ŞI ACOLO ÎNCINGI FOCUL??????? ACCEPŢI DE BUNĂVOIE ŞI NESILIT DE NIMENI SĂ TRANSPIRI CA UN PORC????????????? (UN PORC NĂDUŞIT TOT, ÎN VÂRF DE POIENIŢĂ)

miercuri, 15 iulie 2009

Plăcinta de la minister


ŞOC!!! SENZAŢIONAL!!! BOMBĂ NUCLEARĂ DE ULTIMĂ ORĂ!!!
Mini-strica Monica Iacobriţi a demisionat, din cauza campaniei denigratoare la care a fost supusă ea şi familia ei! Băi, aţi mai auzit de aşa tupeu insultător? Mie, sincer, mi-a făcut pielea ca de..cocoş şi creierii capului harcea-parcea! Nu a renunţat la servici pentru că a intrat cu mâna până la umăr în banii contribuabililor (a.k.a. “bugetul statului”), pentru a plăti campaniile electorale ale europarlamentarilor (după cum mărturiseşte însuşi Măria Sa, Unicul Băsel), ci pentru că a fost lezată în imaginea ei de om care-şi vede de mânărelile lui nevinovate! Mai avea să ne spună că i-a fost afectată calitatea de soţie şi mamă, iar plăcinta era gata ornată cu cireşe, şi pregătită pentru îmbucat!
Eu însă nu sunt de acord cu demisia asta…pentru că am un mic filing că acum, Moni (să pupe mama pe ea de corectă) va dispărea din viaţa publică (măcar o perioadă), pentru a se reîntoarce ca o femeie de succesuri în afaceri, când se vor mai linişti apele.

Dacă un simplu cetăţean care munceşte undeva, face o greşeală cât este în post şi provoacă o anumită pierdere companiei, i se taie din salar în fiecare lună, până când prejudiciul este recuperat. Dacă dauna este prea mare, el poate fi dat afară, fără ca pe director să îl jeneze nici măcar o umbră de junghi.
Cineva care a executat o mică furăciune de la buget, de numai cinci-şase sute de mii de euro, ce ar trebui să păţească?

Chestia cu demisia e o porcărie de prostit proştii; pentru că duduica asta tot se va lăfăi în bani nemunciţi; tot îţi va bâţâi poşetoaca (din piele de anaconda dresat) pe mânulă, dispreţuitor; tot îşi va bate joc din gros, de populaţia ne-politică…
Dar dacă ar fi fost obligată (cu frumosul) să returneze totată suma pe care nu o poate justifica? (din averea proprie, desigur) Dacă i s-ar cere o dobândă de….80%, plus alte vreo 10 procente pentru fiecare zi de întârziere a înapoierii “creditului”? Dacă apoi ar fi exclusă din viaţa politică, şi nu ar mai fi “angajată” în acest domeniu, niciodată-niciodată-niciodată?
Asta nu se va întâmpla în vecii-vecilor…pentru că toţi politicioşii de seamă au hifele foarte ramificate şi strâns împletite.

Până una alta, în-doi-timpi-şi-trei-mişcări,Boculeţ şi ai lui au adus la Ministerul de Sport şi Tineret o altă plăcintă…una moldovenească, de data aceasta (o fi poale-n brâu, cumva?). O Plăcintă tradiţional-cotizatoare la pedeminusle, o Plăcintă de afaceri înfloritoare, care a fost textilistă la vremea ei (cât de perfect şi de rapid o putea edita textele?).
A venit, a văzut şi gata. “Alea iacta est!” - “Iacă, este aleea” spre glorie…(aia albastră cu floricele, de la Cotroceni).

Plăcintă, după Plăcintă. Şi toate ministeriale.Cât de mult pot să iubesc Românica asta plăcintărească, unsă cu sirop de zahăr şi cu miere...

Amintiri din viitor


By Krrish

Tavanul trece în viteză pe deasupra mea, poros şi alb, străbătut din când în când de linii de lumină albăstruie. Capul îmi explodează ritmic, ochii îmi sunt izvoare de foc, iar albul cu miros înţepător mă sufocă, aleargă pe lângă mine, prin mine, cu un uruit care îmi sapă neîncetat în creieri! Nu văd decât o ceaţă lăptoasă…iar durerea îmi pulsează în cap, acoperind totul, până şi bubuiturile de tun ale inimii. În raza vizuală îmi apare un cap alb, care dispare aproape imediat. Încerc să îl urmaresc cu privirea, însă parcă şi ea este prea obosită, prea neputincioasă în faţa unui asemenea efort.….
- Stai liniştit, o să fie bine. Imediat ajungem!
Nu pot să fac nimic, nu pot să gândesc nimic. Nu există decât o durere imensă, care mă chinuie şi nu vrea să mai treacă, care se înfruptă din mine cu lăcomia unei fiare turbate…Şi tavanul alb şi nesfârşit alunecă pe deasupra. Totul este învăluit în pâclă, iar zgomotele care pătrund prin zidul de durere sunt difuze, de parcă cineva mi-ar vorbi din alte dimensiuni uitate, ale spaţiului şi timpului. Nu ştiu unde sunt, sau de ce. Ameţesc şi o greaţă cumplită mă chinuie. Parcă mă aflu într-un carusel ce prinde viteză şi totul se învârte, într-un amestec de culori şi umbre, de zgomote şi senzaţii…”OF! URUITUL ĂSTA ŞI TAVANUL MĂ SCOT DIN MINŢI!!!!”

O lumină puternică mă forţează să îmi deschid ochii. Nu stiu ce este, dar îmi străpunge creierul şi mă arde! “Încetaţi, vă rog…Mă doare….” Faţa îmi este lipicioasă, poroasă, ochii mă ustură mai abitir ca atunci când eşti jupuit de viu, iar capul îmi dărâmă fiecare atom, neatins încă de zbucium. ”Ce am facut de vă purtaţi aşa?”
Uruitul a încetat, cel puţin…În tot acest val de durere, nu mai pot distinge nimic; inima îmi bate cu putere şi nu mă lasă să gândesc….
- 125… 130….135….Pulsul creşte necontrolat! Trebuie să facem ceva…Nu îi putem administra anestezicul!
- Linişteşte-te copilule, o să fie bine…trece şi asta imediat…o să vezi!
Încerc să răspund, însă nu pot vorbi. Gândesc răspunsul, însă gura nu vrea să articuleze nimic! În braţ simt o înţepătură şi apoi un foc lichid începe uşor să mă cuprindă, de la braţul care încă mă ustură…”Ce îmi faceţi???”
În continuare, nu pot articula nimic; gâtul îmi este amorţit, corzile vocale sunt doar nişte cârpe cuprinse de jăratec. Totul este în mintea mea? Dorm? Dacă mă ciupesc, mă voi trezi şi voi realiza că totul a fost doar un coşmar? Asta trebuie să fie…Dorm! Mă voi trezi imediat şi totul va trece…Mă trezesc, mă uit sub pat, şi balaurul fioros a dispărut!
- Domnu’ doctor! Îl pierdem! ÎL PIERDEM!!!!!
Nu se mai aude nimic…decât un sunet ciudat, prelung şi ascuţit…clinchete metalice… Strigăte de animale…Paşi grăbiţi pe podea…”Sunt într-adevar paşi, sau nişte insecte uriaşe care atacă, care vor să mă omoare??”
Oricum e bine…lumea de senzaţii nedefinite începe să se îndepărteze; în sfârşit, este linişte. Totală şi calmă, netulburată, ca apele unui lac subpământean neatins de nici o stricăciune de la suprafaţă. Durerea din cap începe să se îndepărteze, zgomotele devin din ce în ce mai estompate…
- Hai, băiatule…nu îmi face asta! Ştiu că vei rezista! ŞTIU ASTA!! CURAJ!!!!

Mă cufund într-o apă rece ca gheaţa, care mă amorţeşte, care mă adoarme. Nu mă mai interesează nimic…durerea trece, jăratecul din mine începe să se stingă, inima nu îmi mai bubuie în creieri…În sfârşit, linişte. Mă bucur……

Ceva tare îmi apasă gura, în nări îmi pătrund niste cilindre moi şi un fluid rece începe să se scurgă cu presiune în mine....şi mă sufocă! “De ce nu mai pot să respir? Scoateţi prostiile astea din mine! Ce îmi faceţi? Încetaţi!!!! ÎN-CE-TAAAAAAAŢI!!!!!!!!!

Răceala de gheaţă a apei este aşa de primitoare…m-am obişnuit cu ea şi nu mă mai deranjează. Nu îmi mai este frică.Vreau să mă cuprindă în întregime, să mă ducă departe…Departe de capul care iar mă doare, departe de sunetul ascuţit care îmi năvăleşte în urechi, departe de lumina orbitoare care îmi arde fiecare celulă din trup. Departe de tot. Vreau doar linişte. Vreau să nu mai simt nimic. Să nu mai simt ochii care mă priveau acuzatori şi mă împingeau în colţuri întunecate şi singuratice, să nu mai aud râsul obraznic al copiilor şi să nu mai văd degetele întinse ca nişte gheare spre mine. Să fiu departe de jocul în care nu mă primeau şi pe mine, departe de suferinţă şi de durere. Departe de dorinţe şi de vise neîmplinite……”Oare pot ajunge aşa de departe? Nu mai vreau nimic, decât linişte….
Vă rog…Lăsaţi-mă să dorm…”
- Nu merge…ÎL PIEDEM!!
- Hai, băiatule…eşti puternic! Nu îmi face asta! Luptă! Trebuie să vrei să trăieşti…Pentru tine, pentru ea...Nu vrei să îi mângâi părul moale, să o priveşti în asfinţit şi să simţi că ea e totul pentru tine? Să înţelegi că soarele apune peste voi amândoi, doar ca să renască a doua zi, mai puternic şi mai strălucitor? Să te simţi Stăpânul Universului de fiecare dată când priveşti Nemărginirea în ochii ei şi să simţi căldura şi parfumul trupului ei atunci când o strângi în braţe? Dacă vrei toate astea, trebuie să lupţi! Să îţi doreşti cu adevarat să trăieşti! Pentru tine, pentru ea, pentru ce ar putea să îţi aducă minutul următor! Aşa că…Hai…Curaj! Luptă!
În piept simt că mi s-a rupt ceva...ceva de care nu ştiam, dar care acum mă inundă cu sânge cald şi vâscos, cu bucăţi de carne zdrenţuită. Este sânge...mult sânge de un roşu pur, ca un sari pregătit pentru nuntă.

Apa cristalină îmi astâmpără setea, care mă consumă ca un animal de pradă înfometat. Beau cu nesaţ, direct cu pumnul, chiar dacă am mâinile murdare de ceva rosu, închis la culoare (“Ce e asta? Sânge? Nu are de unde...Probabil este noroi!”).
Mama îmi spunea mereu “Nu e bine să mănânci cu mâinile murdare!” Însă nu îmi pasă. Setea mă arde şi apa este atât de bună…
Soarele străluceşte deasupra mea şi mă învăluie în căldura lui blândă. Simt mirosul de iarbă proaspătă şi undeva, o pasăre începe să cânte cu jale. Mă întind pe pământul moale şi încep să privesc cerul care este străbătut alene, de vălătuci de vată de zahăr şi de fel de fel de animale fantastice…Colo, un centaur cu sabia în mână şi cu pletele în vânt. Dincolo, un grifon îşi întinde aripile să îşi ia zborul…Din depărtări aud un glas care mă cheamă, care mă subjugă asemenea unui cântec de sirenă, care mă învăluie într-o mantie de fericire. Făptura îşi întinde braţele-i albe spre mine, iar ochii ei scânteietori de culoarea cerului senin de vară mă fixează, mă roagă să rămân cu ea, să îi alin singurătatea…

Un tunet venit parcă din genunile universului mă trezeşte din somnolenţă. Deasupra, cerul este alb, presărat cu pete verzi-albastre de mucegai şi umezeală străveche. Durerea de cap a încetat şi la fel uruitul şi bipăitul scrijelitor care mă chinuia şi mă îngrozea. Lumina orbitoare ce îmi ardea ochii a dispărut şi la fel şi siluetele grăbite care se agitau în preajma mea şi provocau vortexuri de arome antiseptice şi sărate.
Doar inima îmi bate cu putere, amintindu-mi că viaţa încă curge prin mine. Nu mă pot mişca, iar mintea îmi este încetoşată. O voce cunoscută parcă în altă viaţă, mă strigă deznădăjduit, însă nu îi pot răspunde. Nu acum…Acum vreau doar să dorm…să mă odihnesc, să privesc cerul plin de animale fantastice şi să visez. Vreau să mă odihnesc şi să iau apoi totul de la început…şi să sper.
Să sper că voi avea putere să fac tot ce mi-am dorit, că voi avea putere să fac ceva atât de important pentru lume, încât să nu fiu uitat.

Însă deocamdată, totul poate astepta, măcar puţin. Sunt chinuit de oboseală şi nu îmi doresc decât să mă cufund în braţele moi şi tămăduitoare ale somnului.

P.S.: Deocamdată, cred că aceasta a fost ultima aventură printre slovele altora. Cineva spunea odată: "Am să mă întorc bărbat!". Eu doar am să mă întorc, şi atât. :D

luni, 13 iulie 2009

Îmbrăţişarea ultimei stele



By Krrish

Stătea la masa din cel mai întunecat colţ al barului. O masă de lemn înnegrit de fum, cu un singur pahar în mijloc, un perete plin de mucegai şi întunericul rânced îl înconjurau…Era singur. Oricum nu ar fi vrut să fie cu cineva…adică ar fi vrut, însă acel cineva nu va fi niciodată alături de el. Era doar el şi paharul cu whiskey din faţa sa. La atât se reducea universul lui…o nălucă nebărbierită, cu ochii umflaţi şi roşii şi un pahar murdar, aflat pe o masă murdară, într-o lume murdară, plină de noroi şi de scrum de ţigară. Nu se temea că va fi deranjat, pentru că era ultimul client. Şi totuşi, îi plăcea întunericul…ar fi vrut să se lase moale în îmbrăţişarea lui catifelată şi caldă, să dispară…oricum nimeni nu avea să îi simtă lipsa. Tot ce a avut, tot ce a sperat plecase de mult de lângă el, iar acum rămăsese singur…o pată întunecată din întunericul negru al adăpostului său slinos şi rece. Mintea îi rătăcea departe, în trecut, pe când era cu ea…Îşi amintea cât de mult a iubit-o. Dar atât. Nu voia să retrăiască momentul despărţirii, însă el revenea mereu, în fiecare noapte şi îi tulbura visele ce se transformau în coşmaruri chinuitoare. Aşa că nu a mai dormit. Trecuseră deja 3 săptămâni de când luase aceasta hotărâre…3 săptămâni de când colţul negru al barului devenise locuinţa sa de fiecare noapte.
Toţi îl cunoşteau, însă el nu vorbea cu nimeni. Era doar o umbră ce aştepta lumina soarelui ce o va distruge. Era un nimeni….se ura pe sine, ura viaţa, îi ura pe toţi. În el totul era adormit, cu excepţia unui monstru care urla neputincios, care voia doar distrugere şi moarte. Moartea lui, a tuturor.
- Te-ai mai gândit vreodată la ea, de când a plecat?
Tresări. Ştia că este singur…voia să fie singur. Şi totuşi, cineva acoperit de negura densă a nopţii îi vorbea. Era real? Sau era doar o himeră a minţii lui disperate?. Era cineva, dar o mantie grea şi neagră îl îmbrăţişa mai strâns ca o iubită devotată şi sălbatică. Îşi încordă privirea, însă chipul necunoscutului îi era acoperit. Nu-i distingea decât ochii, ochii care ardeau mocnit şi sângeriu în mantia dezolantă şi smolită, ce îi înconjura. Nu-l cunoştea, dar nici nu avea nevoie…îşi amintea şi acum culoarea de asfinţit a ochilor ei şi zâmbetul de trandafir fraged ce îl trezea dimineaţa. Îl înfiora tresărirea ritmică a sânilor ei acoperiţi de materialul negru şi greu, îl tortura căldură suavă care o emana. Era EA.
- Mi-aş dori să spun că nu, dar aş minţi. Dacă spun da, aş minţi. Ea…este prezentă în fiecare ticăit al ceasului şi în fiecare clipă care trece peste mine, în fiecare adiere a vântului. Este soarele care străluceşte ziua şi stelele care licăresc noaptea. Ea este totul, este oriunde, însă eu nu o pot găsi. Nu ştiu unde este şi nu ştiu unde să o caut. Şi totuşi o caut peste tot, sperînd că o voi găsi.
- De ce nu o chemi? Te va auzi şi va veni..
- Strigătul meu este în fiecare strop de ploaie care atinge pămîntul. O chem. În fiecare secundă, o rog să se întoarcă…Vreau să fie lângă mine pentru eternitate, însă nu sunt sigur că şi ea vrea asta.
- Dar am venit eu…Stai liniştit, că o să fie totul bine.
O mână scheletică se întinse spre el. Era rece, dar o răceală care îl alina…care îi stingea focul din suflet. Pentru prima dată în ultimele 62 de zile, era fericit. Simţea cum braţele-i o strângeau cu nesaţ, îi simţea răsuflarea caldă în obraz. Cu coada ochiului i se năzări că o vede zâmbind…acelaşi ultim zâmbet rece şi crud pe care i-l aruncase înainte să închidă uşa după ea. Acelaşi zâmbet de care se temea…Dar care acum nu îl toropea. El o chemase deznădăjduit, o implorase cu lacrimile şiroindu-i pe chip, iar ea venise în sfârşit. Venise la el, pentru el. Nu mai era singur…
- O vei revedea. Ai încredere în mine. Poate nu acum sau mâine, dar odată o vei revedea…vino cu mine şi cândva o să fie şi ea cu tine…

Focul privirii ei ardea întunericul. Ardea totul...pelerina îi flutură mai aprig decât un stol de lilieci goniţi de lumina zilei, iar geamurile se trântiseră de perete, făcîndu-se ţăndări. Vântul intră vijelos şi umed în încăperea mică, şi răsturnă paharul de pe masă iar băutura se scurse încet pe faţa încremenită care se odihnea pe tăblia roasă de carii.

O să o revezi curând...


P.S.: Odată, i-am promis unui amic (şi aici nu e vorba despre faza aia cu clipitul cu gura strâmb-deschisă) că îi voi posta şi măzgălelile lui pe care le execută cu sârg, pe câte un petec de coală A4. Plus că, uneori, îmi place despre el cum scrie..
Nu şi acum, pentru că sincer...mi se pare puţin cam emo (că tot e termenul ăsta la modă, nu?). Totuşi, i-am promis şi în general nu îmi place să îmi calc cuvântul.

duminică, 12 iulie 2009

More than meets the eye



Motto:
"I'm changing sides, i'm changing sides to Warrior Goddess. Who's your little autobot? My name's Wheelie. Ya, ya...ya...Say my name, say my name!"
[Wheelie]

Am aşteptat 2 ani...şi în sfârşit l-am văzut. Unii au spus că este stupid, alţii au spus că este prea pueril, că efectele speciale strică toată magia filmului, că este prea aiureaşi prea...fără fond. Doar că mie mi-a plăcut. Nu este un film care să îţi deschidă porţile nu ştiu cărei înţelepciuni ancestrale şi nici măcar nu cred că are pretenţia asta. Totuşi, secvenţele de comedie (la care aproape m-am tăvălit pe jos de râs) se împletesc de minune cu cele de acţiune nebună şi de ironie (ştiaţi că şi roboţii plâng - în şuvoaie, chiar - sau că sunt atraşi de partea feminină a speciei umane? Sau că roboţii au anumite oragane omeneşti şi că pot suferi, la bătrâneţe, de artrită şi de pierderi de memorie? Cert este că pozitronicii lui Asimov nu se comportau aşa...).
Una peste alta, acest film reprezintă, în opinia mea, o modalitate minunată de a-ţi petrece 2 ore şi jumătate din viaţă, de a evada din realitatea asta grea şi vâscoasă! Nu trebuie judecat din privinţa veridicităţii. El trebuie doar savurat...
Plus că, printre explozii, gloanţe, lasere şi F-22-uri, îţi oferă puţin din cultura vechilor egipteni şi îţi arată ce înseamnă să te sacrifici pentru prieteni - indiferent de specia lor.
V-aţi prins că vorbesc despre "Transformers: Revenge of the Fallen". Nu-i aşa?