sâmbătă, 8 august 2009

Zăpînd prin val


Motto :
“Plouă, plouă, plouă,
Vreme de beţie -
Şi s-asculţi pustiul,
Ce melancolie!
Plouă, plouă, plouă...”
[George Bacovia - Rar]


Gol până la brâu, cu pantalonii suflecaţi peste genunchi, mânjit cu acuarelă pe piept şi faţă, agitînd un băţ de alun în aer, invocam ploaia: “Că-ră-mi-dă nouăăăăăă, dă Doam-ne să plouăăăăăăă…..”. Îmi imaginam că sunt cine-ştie-ce şaman plin de har magic, care scapă oraşul de secetă.
Când am plantat prima dată o floare, încurajam ploaia cântînd (urlînd) cu gura până la urechi: “Vine ploaia, bine-mi pare! În grădină am o floare; ploaia o va creşte mare….Şi se face două floare!!!!”

Vreau doar să spun că, pe parcursul copilăriei, obişnuiam să invoc apa norilor, pentru că…sincer, habar nu am!! Ştiu doar că adoram să stau cu coatele pe pervaz şi să mă uit la micile picături de apă care se lovesc de sticlă cu zgomot ascuţit, ca nşte tânţari ameţiţi; apoi cum se adună lent la baza geamului, lăsînd în urmă dâre tremurate şi înlăcrimate.. Mă liniştea încercarea de a deşluşi cine ştie ce melodie de mult uitată în păcănitul regulat al al micilor bobiţe de apă, de pe tabla acoperişului. Nu ştiu de ce, dar plânsetul acesta al văzduhului îmi plăcea…mă calma într-un fel bizar, aşa cum nimeni nu reuşea să o facă (şi oricum, nimeni nu mă înţelegea…toţi îmi spuneau că peisajul acoperit de plumbul atmosferic este dezolant, plin de tristeţe şi aducător de regrete – nici până acum nu am descoperit dacă aveau dreptate).
Apoi, când norii se risipeau, îmi făceam repejor câteva bărcuţe de hârtie şi dădeam fuga afară; le aşezam pe vreun râuleţ nou format pe mijlocul străzii şi le urmăream cu privirea…imaginîndu-mi că sunt căpitanul “Speranţei” şi navighez spre insule îndepărtate şi exotice. (bineînţeles că, de obicei, când plecam în astfel de aventuri pline de suspans şi pericole, mă întorceam ciucure de nămol…mai ceva cu un hipopotam ce tocmai se îmbăiase într-o mlaştină)

De ce vă spun asta? Pentru că ploile de acum câteva zile mi-au redeşteptat, pe lângă aceste amintiri uitate de vreme, setea de a-mi imagina diverse chestii. Spre exemplu, să mă visez trăitor într-o ţară europeană.
Băi!!! Aista-i hal stat al milemiului III???? Land de chois şi de jecmăneală a buzunarelor turiştilor???
Cum mama mă-si se întâmplă că, la fiecare ploicică, ne trezim că ţărişoara se transformă într-un cartier al Veneţiei? Ce căcaturi de canalizări avem, dacă nu fac faţă lucrului pentru care au fost concepute? De fapt, întrebarea de 100 de puncte este: DE CE PUII MEI SE MAI CONSTRUIEŞTE AŞA CEVA??????
Mămăiţele îşi jelesc agoniseala de-o viaţă, care pluteşte prin sufragerie...pietonii fac jogging cu sacoşele în cap şi scufundaţi în apă până la genunchi, autobuzele împing şuvoaiele mai abitir ca nişte amfibii para-militare şi automobilele par nişte bărcuţe eşuate, duse de vânt. O panică metafizică rânjeşte cu ochi sângerii pe deasupra blocurilor (pesemne că a început Sfârşitul Lumii), curentul elctric se prăvăleşte la pământ înconjurat de o jerbă de scântei, cablurile agăţate de stâlpi se zbat frenetic în vânt, valurile de apă amestecată cu moloz şi vegetaţie ameninţă fiecare locuinţă...Un bebeluş începe să urle isteric, maşinile claxonează mai ceva ca atunci când se încolonează pentru un marş funerar, şoferii zbiară şi descoperă noi asocieri de cuvinte formatoare ale înjurăturilor de limpezire a cugetului, copacii parcă sunt nişte soldăţei de carton, seceraţi de artileria inamică. Pasajele şi subsolurile se inundă, canalizările se înfundă, podurile se dărâmă, oraşul moare încetul cu încetul sub tăvălugul nemilos al apei care “vine, vine, vine, calcă totul în picioare”.
Oamenii înoată voiniceşte, maşinile înnoată cu sârg, clădirile înoată resemnate, cerul înoată cu burta la soare!!! Zici că s-a pus de un congres naţional al înnotătorilor, nu alta!

Culmea este că ţărişoara asta prăpădită nu este singura care ţine piept ameninţării ploilor. Ultima dată când am verificat, parcă pe lume mai existau şi alte fenomene mult mai devastatoare, indiferent că se numesc uragane, taifun-uri, sau ciclooane (un tai-fun mai nărăvaş, chiar a trecut prin Manila, acum câteva zile; dar parcă nici măcar el nu a lăsat în urmă prăpădul în care se scaldă Românica mea, după o furtună văratecă de câteva zeci de minute)
Ideea e că, amfiteatrul în care ne ducem cu greu zilele nu este singurul afectat de precipitaţii. Dar este unicul în care prostia şi nesimţirea bălteşte cu nonşalanţă pe străzi. Singurul în care orice fenomen atmosferic creează panică nebună şi dă peste cap bunul mers al civilizaţiei.
Aşa că, haideţi să ne punem mâinile în cap şi să strigă voioşi:
HALAL MEMBRU U.E, VAI DE MICUL PARIS!! URA!! URA!! URA!!

P.S.: despre prima zăpadă care chiar dacă soseşte pe la jumătatea lui ianuarie, ia autorităţile pe nepregătite şi despre distracţia de atunci, voi vorbi la vremea potrivită.
În definitiv, iarna nu-i ca vara, nu?

P.S. 2: Ca să îşi mai ostoiască amarul, românii au găsit şi partea bună a ploilor: vreme de numărat bani, sau de dormit. Necazul este numărătoarea banilor se cam gată după câteva secunde; mai rămâne dormitul...Mişto, nu?

UPDATE: Iată câteva file cu amintiri din Marea Enciclopedie a Inundaţiilor Româneşti.

Cursul de măcelărie medicală


Toată lumea a fost îngrozită de crima dintr-un cămin studenţesc situat taman în buricul “Occidentulului României”. Acel oraş de scremător de aere parfumate, plin de fitzoşi cretinoizi; citadelă a golanilor care se cred domni; lăcaş al idioţilor unşi cu toate jegurile de alifii putrezite; megalopolis ciumat de civilizaţie şi deşălat de modernism...
Totuşi, în acestă insulă răşinoasă, în acest Rai blagoslovit din născare, a avut loc o crimă odioasă. Nişte amărâţi de studenţei medicinişti, fată şi băiat, au omorât, apoi au tranşat, un om! Târfa se prostitua, dobitocul ăla cică o iubea (????), bătrânelul a venit şi el “la una mică”; nu a mai putut să plătească suma care a fost stabilită la început, şi…Astfel, hidoşenia-i gata.
Pe scurt, asta este întâmplarea…care a fost analizată şi întoarsă pe toate părţile, în fiecare zi. Totuşi, aplicînd o zicală mai veche (“Vorbeşte şi ‘nea Ion că şi el e om”), vreau să îmi exprim şi eu o parte a opiniilor, pe margiea acestui subiect.

1. Iniţial, pe mine m-a cuprins groaza, la gândul că descreieraţii aceştia puteau deveni medici în toată puterea cuvântului: nişte oameni care ar fi putut să răspundă, poate, chiar de sănătatea mea. O prostituată şi un îndrăgostit-belea - care şi-a tăiat apoi, venele. Nu a reuşit, semn că era cam nehotărât…(pe principiul: Să-mi tai venele, să mi le las lungi?????????). După aceea nu mai ştia cum să îşi acuze pisi’ mică şi iubită de crimă, pentru a scăpa basma curată.
Şi atunci, cum mă mai pot încrede în cineva care nu are pic de conştiinţă? Ce încredere să am eu, când mă cocoţ pe masa că operaţie, că la dementul de doctor nu i se pune vreo pată pe creier şi apasă ceva mai adânc cu bisturiul, sau i se năzare de vreo mică hăcuială în grup? Că tot sunt sub anestezie, şi nu simt nimic din ce se întâmplă în lumea exterioară.
Cum îmi pot lăsa viaţa în mâinile unei curve care îşi bate joc de propriul corp şi a unui animal care tabară pe un om cu pumnii şi cu picioarele, până îl lasă inconştient? Chiar dacă a fost legitimă apărare...nu prea îmi vine să cred că tătăicul acela era Jack Spintecătorul dezlănţuit. Tânărul student voia să îşi scape iubita de călăreală pe bani puţini? Îi trăgea 2 şuturi la ăla şi îl dădea pe usă afară; de ce a fost nevoie de o bătaie cruntă, pungi îndesate în gură (deşi era deja leşinat – poate chiar decedat) şi de găuri date cu cuţitul?

Apoi, m-am tot întrebat… Ăia sunt sănătoşi cu creierii? Am înţeles că au omorât un om; nu-i nimic, nu e prima crimă din lume (Auuu!!! Scuze...ai intrat cu pieptul în cuţitul meu, de mai multe ori; păi dacă nu te uiţi peste ce te întinzi…). Dar să se gândească să-l facă bucăţele????? Cum de a trecut un gând ca acesta printr-o minte cât de cât aflată în condiţii normale?? (adică la temperatura de 20 °C, concentraţia de 1M şi presiunea de 1 atm.) Cineva îmi explica cu ardoare că mediciniştii sunt obişnuiţi cu tranşarea cadavrelor, pentru că ei pe asta fac practică. Doar că, şi aici cam este un prăguleţ psihic de trecut…pentru că una este să diseci un mort oarecare şi alta este să ciopârţeşti un om care era viu, dar tu l-ai omorât. Plus că, din cât am înţeles eu de la viaţa asta, medicul este educat să taie-n carne vie pentru a te salva, nu pentru a-ţi întâlni strămoşii mai rapid.
Alte amănnte peste care cei doi au trecut într-o clipită.

2. Unii studenţi locatari în acel cămin, au mărturisit că acolo, prostituţia este un obicei curent. Iar administratorul era la fel de uimit ca atunci când i-ai fi spus că extratereştrii i-au aterizat în curtea din spatele căşii şi îl invită la o plimbare intergalactică.
Undeva prin Mezozoic (să fie asta explicaţia creierului dinosaurian cu care sunt echipat?), am trecut şi eu printr-un cămin studenţesc…Se intra cu cartelă magnetică, care era distribuită doar locatarilor. Vizitatorii intrau doar după ce predau buletinul portarului şi erau trecuţi într-un catastif; după ora 10 seara, acelaşi nene portar îi obliga să se tireze la locuinţele lor…dacă nu aveau învoire de la administrator. (care îşi avea biroul chiar în interiorul clădirii şi verifica zilnic activitatea celui care era pus la intrare)
Deci: cum poate cineva să intre peste studenţi în puterea nopţii, fără ca grasul pus să păzească uşa, să nu ştie nimic? S-a teleportat? A sărit cu prăjina pâna la fereastră, apoi s-a prins repede de tocul geamului? A sărit cu trambulina, urmând ca la înălţimea optimă să fie prins de mâini?
Mai ales că aşa ceva devenise o tradiţie prin acele locuri. Ceea ce înseamnă că haiducii nocturni erau ceva obişnuit. Hai să zici că unu la o lună, mai putea scăpa de ochii vigilenţi ai securităţii; dar…mai mulţi pe noapte?????? Cam greu de crezut…
De aceea, mi mi se pare limpede că portarul nu era deloc străin de trebuşoara asta cu peştoci şi sugătoare de chupa-chups….ca şi administratorul, de altfel. Păi şi atunci, de ce fac toţi pe fecioarele nemânjite de sânge? Ca să dea bine la public? Ca să nu fie duşi la răcoare, pe termen nedeterminat? Ca să nu le închidă coteaţa-mină de aur şi să trebuiască să muncească, pentru a avea ce băga la maţ?

3. Probabil că, în apărarea sărmanei tinere (care a cerut să fie judecată în libertate, pentru că sărăcuţa de ea, se căieşte…parcă simt cum mă cuprinde înduioşeala la cord şi începe să mi se frângă), vor sări mulţi care vor invoca sărăcia studenţilor. Ori, se ştie că o stare financiară precară naşte monştri…DAR!!! Am întâlnit fete care făceau foamea câte o săptămână, dar nu se prostituau. Preferau să se procopsească cu o minunăţie de gastrită sau ulcer, în cel mai rău caz; se termina pământul înainte să le treacă măcar prin cap, să facă trotuarul – sau patul de cămin.
Doar că de la o turmă de manelişti idioţi (deşi nu se spune amănuntul acesta pe nicăieri, am motive să cred, după inteligenţa care li se revărsa din priviri, că exemplarele alea sunt nişte reprezentanţi de vază al speciei), presupun că nu prea ai ce precepte morale să le ceri.

Nu mă interesează cerinţele familiei victimei; dar pe cuvânt că măcelarii ăştia merită mumifiaţi de vii (cu toate etapele pe care le implică acest proces)! Sună puţin cam sadic, dar… cum spunea un proverb japonez: “Cu samuraiul lupţi ca un samurai, cu hoţul lupţi ca un hoţ” (şi cu sadicii, lupţi ca un sadic); deci, fără o renaştere a obiceiurilor lui Ţepeş – măcar pentru o scurtă perioadă de timp – încep să cred că nu se mai poate salva naţia asta.
Ştiu că asta este în total dezacord cu ideile creştine şi cu pretinsa mega-evoluţie a omului. Dar eu nu cred asta, deşi s-au înfiinţat sute şi mii de organizaţii de drepturi. Nimeni, absolut nimeni, nu este mai civilizat ca acum câteva mii de ani, când un copil de 18 ani a fost ucis pentru tron, ca acum 400 de ani, când se ardeau femei în piaţa centrală a oraşului, sau ca acum 6 decenii şi puţin, când populaţia a două oraşe (plus victimele colaterale fără număr, fără număr) a fost decimată de 2 oribile invenţii ale omului modern.

Şi nimic din ce văd zilnic la jurnalele de ştiri nu mă face să îmi schimb părerea.

Reclama “Land of chois”


Într-o frumoasă zi de vară, când soarele topea cerul fără nici un pic de nor, păsărelele atârnau leşinate şi asudate de crengile copacilor iar iarba se pârjolea melancolic pe câmpuri, spiritul plaiurilor de ciois a decis să aibă o întrevedere particulară cu Poporul (personaj colectiv) ingurgitator de mititei şi cu butălăul băltăcănind de bere.
Zis şi făcut! În doi-timpi-şi-trei-mişcări, năbădăioasa conştiinţă de patrie s-a întrupat într-o frumoasă fecioară cu cosiţe de aur şi rotunjimi tunate după ultimul răcnet şi s-a înţolit cu 2 petice sclipicioase (cel superior, galben cu sclipici, avea inscripţia ”Superhot”; pe cel inferior, de culoare verde, scria ”Al nouălea cer” pe partea din faţă şi ”Dai în bâlbâială” pe posterior) gândite de cei mai vestiţi designeri vestimentari ai timpurilot moderne. De glezna dreaptă şi-a atârnat un lănţişor finuţ, de aur. La mână a agăţat o brăţară cu ceas, achiziţionată din fonduri proprii (nerambursabile). Pleoapele gelate şi curbate mult-prea seducător şi le bătucea pline de nerv, părul îi flutura în vânt, buzele i se rotunjeau ademenitor. Aşa s-a purces la drum neprihănita întrupare, în pas mlădios şi senzual, spre Poporul care era strâns cu mic-cu mare la un concert al Fenomenalului Cârnaţ de Aur.
Când a apărut pe scenă, Terra s-a oprit din învârteală. Timpul a încremenit şi atmosfera supra-saturată de nicotină şi acră de transpiraţie s-a parfumat instantaneu; milioane de perechi de ochi au ieşit din orbite, limbi nesătule încercau cu încăpăţânare să lingă măcar noroiul - pe care l-a atins prea-frumoasa făptură - de pe podeaua proaspăt spălată, saliva zvâcnea cu voioşie de pe câteva sute de mii de bărbi! Atât de graţioasă şi de gingaşă era tânăra bunăciune! Ea, însă, nu avea ochi pentru nimeni; sfioasă şi îmbujorată ca un boboc de trandafir, s-a apropiat de microfon, şi după câteva scârţâituri de probă, a început să vorbească nişte vorbe din care picurau stropi aurii de dragoste, în care se făcea auzit şipotul izvoarelor de munte şi geamătul de iubire al excursioniştilor pitiţi prin boscheţii glorioşi ai parcurilor.
Şi a spus: “Iubitul meu Popor! Am o veste minunată: VEI FI MAMĂ!!!”

Autostrăzile au prins a creşte printre ciulini cu sârg, ba unele mai moţate, chiar s-au cocoţat pe piloni sculptaţi în stil Doric. Asfaltul oraşelor s-a căscat, lăsînd să apară mândre parcări cu sute de etaje. Din pământ, din iarbă verde, Mama Geea scotea câte un pui de viloacă (cu piscină, garaj, şi câte un amărât de Aston la poartă) pentru fiecare trăitor al naţiunii. În fabrici şi uzine au răsărit roboţi inteligenţi, care dirijau lanţul proceselor tehnologice pe ritmuri de Mozart, Bach, Tchaikovsky, Vivaldi şi Beethoven. Garniturile de tren s-au dat de trei ori peste cap (în şir ordonat) şi s-au transformat în cele mai moderne shinkasen-uri pe şină magnetică (dotate cu jacuzzi individual plin cu lapte de cuc şi cu un dispozitiv care îndeplineşte orice dorinţă - împrumutat de la vizitatorii de pe alte planete ce s-au cazat în Zona 51). Metroul a scrâşnit din roţi şi a cucerit subteranul întregii ţărişoare. Un tocilar ochelarist şi cu părul lins a descoperit bazele teleportării (care era posibilă numai pentru transportul internaţional). Sistemul ticăloşit a luat-o de mână pe don’şoara Corupţie şi a sărit cu parapanta în Vezuviu. Armele de la Ciorogârla au fost descoperite, iar opinia publică a desluşit, în sfârşit, misterul vânzărilor anterioare. Îmbogăţiţii din pix, snobii şi şmecherii s-au pocăit, şi-au smuls hainele de pe ei, şi-au turnat cenuşă-n cap, şi s-au decis să trăiască în pustnicie.. Justiţia şi-a re-etalonat balanţa, astfel încât pufoşii necălugăriţi au fost castraţi (pentru a nu mai da naştere la progenituri corupte) şi apoi au fost aruncaţi în carceră. Medicina a înflorit mai ceva ca un crin imperial în plină iarnă, tratînd pacienţii prin telapatie la ei acasă, şi chiar prelungind viaţa oricărui solicinat (cetăţean al României) cu până la două sute de ani (operaţiune gratuită). Şcolile s-au desfiinţat, pentru că s-au lansat stick-uri de memorie care puteau cuprinde, la nevoie, întreaga cunoaştere a omenirii (acestea transferau informaţia doar prin simpla lipire pe burta subiectului – de aceea, zicala “pune-te cu burta pe carte” a devenit “pune-te cu burta pe stick”). S-au redescoperit artele, cititul la umbra unui stejar bătrân, dansul şi sportul de întreţinere. Maneliştii au crăpat în chinuri şi au câştigat urgent, o excursie permanentă tocmai în exoticele insule situate în fundul Tartarului. Facturile de întreţinere au primit câte un cont gratuit în bancă, din dobânda căruia se achitau singure. Pensionarii au dispărut cu desăvârşire, din simplul motiv că nimeni nu mai muncea – deci, de la ce să te pensionezi? Aurul şi argintul răsărea ca grâul copt printre neghina de pietriş a drumurilor de ţară, canalizările erau pline de ambrozie şi de nectar, oaia (cu mini-mini-jup şi uger siliconat, la vedere) se pupăcea cu leul (din dragoste, nu din cauza intereselor materiale sau a avantajelor titlului nobiliar).

O veste minunată răstoarnă roaba miracolelor.
Îmbăţoşează, şi tu, turismul românesc.