Ziua lu’ Adolescentul de Criză

Toată frăsuneala a început de ieri (mai precis de vineri seara, pentru că româneii noştri sunt tare precoci când vine vorba de distracţie), când cică a fost Ziua Coanei Europa (nu aia de stă la cap de sat şi îţi dă în bobi, ca să afli ce picanterii vor intra în tine pe viitor - pe principiul: “Sunt fierbinte….intru în tine…te fac să tremuri, să gemi şi să transpiri…te epuizez…Nu te speria! SUNT EU, GRIPA!”)…Ci ZIUA EUROPEI! S-au sărbătorit 59 de ani de când pe un ministru de externe l-a lovit străluminarea de a forma o confederaţie de state pentru menţinerea păcii în ”Baba noastră de continent”.…şi aşa, ca un amănunt nesemnificativ: 132 de ani de la proclamarea Independenţei Românicii noastre scumpe (“suufletu’ meeeeeeeeeeu…draagosteaaa meaaaa…”). Dar asta e deja o sărbătoare a împuţiţilor de comunişti, deci se trece cu vederea.
Important este că s-a întâmplat ceva….Şi cum românaşul ştie cel mai bine să sărbătorească întâmplările de marcă ale trecutului, prezentului sau viitorului, oraşele patriei s-au umplut de podeţe metalice pe care s-au cocoţat divi şi/sau dive deschiloţate şi behăitoare, care ne-au împroşcat cu tone de talent şi kile de mega-fitze…Toată lumea s-a distrat, a dansat, a legănat din labe şi din steagurile ”blabastre” cu stelule galbene…A fost cea mai frumoasă zi posibilă! Ca să nu mai amintim că nişte tineri care dădeau peste “plutitorul de siguranţă” de faini (şi cu creier de tenie terciuită de un accelerat), au încins o horă uriaşă într-un centru de oraş…de numa-numa! Parcă era Ziua României… (oricum nu prea ştiau sigur pentru ce se bestializează atât, dar importantă este oricum…DISTRACŢIA)

Nebuneala (cam săracă, de altfel) a continuat astăzi, cu “Ziua Adolescentului” (miop şi “ne-miop”).
Offffffff…adolescenţă dragă…Momentul nebuniilor, al evadării din cuşca tiranică a părinţilor...Luxoasă adolescenţă...şcoală şi "porcoi" de teme (sau nu)…prima dragoste…prima “lipeală”…serile exotice, de băută cu pretenarii prin băncile din fundul clasei sau prin toaletele “slinos-de-înmiresmate”…primii dinţi scoşi, de la bătaia pentru vreo “bunăciune de gagică”, care urma să devină “femeia ta”…mucul de ţigară pasat din gură-în-gură când se strângeau colegii la vreo golăneală jegoasă de “derby” (care oricum se termina egal “prin înţelegere”, ca să nu cumva să îşi spargă ultraşii de suporteraşi debili căpăţânile)…demenţeala de dănţuială pe ritmul Regelui Puţă-Guţă de Platină, din cluburile de noapte supra-aglomerate…Mi se zburduncăne şi mi se frânge (inima) din cotor, numai când mă gândesc!
Se spune că adolescenţa este cea mai frumoasă perioadă din viaţă. DE CE? Pentru că vreunui burtos frustat de apropierea milemiului (de viaţă) i s-a năzărit asta, şi noi, prostimea de rând, trebuie “să servim pe nemestecate”? Sau pentru că este vremea de născare a marilor caractere? (lucru foarte adevărat, de altfel…)
Acum apar “papuşile mici şi sexoase”, care se cred oribil de divine, şi “îşi iau mâinile-n viaţă”, sperînd să ajungă suport de susţinere pentru vreun cefălos galeş şi porcuţ, cu crucioc la grumaz. Acum este vremea când prea-fermecătoarele “dung-dâng-dui fototapete” încep să viseze la un specimen de Făt Frumos tandru, inteligent, cu simţul u-(nu “o”)-morului, visător, sincer (MAI ALES), plin de pacheţele de muşchy (cică asta e scrierea corectă, aprobată de turma encefalică a trendului fiţoşenic) lucraţi la sală (sau cumpăraţi de la alimentara din “spatili blaocelui”), propritar al unui “hârdău” alb de “gipan” (de la mâna a n-şpea). Acum se elaborează marile sugă…cur…Scuzaţi. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine de îmi iese aşa ceva…”Deţi:” REIAU!! Acum se elaborează marile, fenomenalele, tera-talentatele dansatoare exotice şi damele privighetori de cântăcioase … Acum se dă gaz "din gros" pentru focul mistuitor al dragostei ce arde în inimile piţipoancelor pline de sentiment, care, sătule de înţepăturile zecilor de “albinuţe”, îşi doresc cu ardoare propriul şi personalul “bărzăune macho, răzbelit şi fălos”…

Adolescenţa esteceva MAGIC! Este o vreme a începuturilor, o perioadă a plămădirii vedetismului care zace în fundul fiecărei persoane. Păcat că “specialitatea” asta de zi a cam fost trecută cu vederea, şi nu a mai sărbătorit nimeni, aşa cum se cuvine: cu micişori rumeniţi, ciorbică la ceaun (toate lângă nelipsita păturice pătrăţaţă) şi chilomăneli sub clar de soare (că tot a dat vara-n noi). Păcat…mare, mare păcat!
Ce se va întâmpla cu lumea asta, ca o “negresă*”, în care trăim, dacă ne uităm şi vechile tradiţii într-ale petrecerii?
SE DUCE TOTUL DE RÂPĂ (PRĂPĂSTENIE, HĂU, GENUNE)! “OF, OFFFFF, măi, măiiii….şi iar tăiem din vene….”

*prăjitură cu multă, muultăăăăăăăăăăăă kakao

The Return of ME

First of all, I just wanna tell you that I’M BACK (after a quick restart of my thinking processor)!!!! Me again, in this wonderful, wonderful country…the land of choice (if you are just a sadistic person), the only region where you can find “The End of all Hopes” and the birthplace of “The Mother of all Abuses”. This truly astonishing Romania…
So…let’s start “The Laughing Session”:

3…(Prepare for battle…)…2…(On my mark…)…1…ENGAGE!!!!!!!!

Eterna şi fascinanta Românica

Motto:
“Românii sunt toţi la fel, indiferent că sunt ardeleni, bănăţeni, moldoveni, munteni sau olteni. Nimeni nu e mai breaz.”
[Mircea Badea]

Acum ceva vreme, unii se plângeau că Braşovul a devenit Iaşov, că mulţimea de “sârmoşi” (adică moldoveni; spun asta datorită faimoasei exclamaţii a lor: “Sârma, BĂĂĂĂĂĂ!!!!”) a pângărit mult prea-minunatul şi prea-fenomenalul “Oraş al lui Stalin”. Pentru că…nu ştiu de ce (sau dacă stau să ma gândesc…ştiu prea bina asta), dar moldovenii au acelaşi statut pe care îl avea un grup chinezi în mijlocul unei populaţii de japonezi. Dar asta nu e tot! Oltenii, proşti prin definiţie, au pângărit Ardealul, care cică e Occidentul nostru; iar ardelenii, mult prea înceţi la minte şi la vorbă…au fost doar victimele violului constant, înfăptuit de “poluţiile barbare”… ("Viol, viol, nu săriţi că-mi place!")
Dar se pierde din vedere faptul că suntem cu toţii ROMÂNI. Uniţi în cuget şi-n (ne)simţiri, toţi o apă ş-un pământ, lipiţi în dilimandreala manelistă şi-n prostia de ultimul hal…

Într-o vreme eram stresat că stau într-un oraş de incapabili şi de tembeli…pentru că la alegeri, se trăgea frumos “pătura de covor asfaltic de campanie”, şi la nici două zile după ce tractoarele îşi încetau duduitul şi atmosfera se curăţa de mirosul înnecăcios de smoală încinsă şi de pişoarca de ţuica care o beau “bravii Dorei lucrători”, să se găsească vreo 2-3 “cizmă-tufă de inteligeţi” care să se pornească să spargă în “miljocul străjii”, deoarece aveau de înlocuit conducte…”BĂI, AI MEI FÂRTAŢI! Da’ înainte să vină tărtăreaţa aia nenorocită de asfaltat, nu v-a bubuit prin cap să vă băgaţi unealta din dotare în pământ, să săpaţi şi să schimbaţi conductele alea roase de rugină???? Doar întreb şi eu….”
Oricum…am întrebat degeaba; de la o vreme chiar m-am resemnat, pentru că ştiu că stau într-un amărât de oraş cu nume predestinat (nu atât de viril precum faimoasa staţiune croată cu care suntem tot timpul în gură, dar pe aproape).
Nenorocirea e că, acum ceva vreme, pe când eram (mai) tânăr, chiar credeam în fantezia aia cu “Occidentul României”; sau cel puţin speram să fie adevărată…Până a venit şi vremea să o verific.

Eram student, în minunatul Ardeal (sau Armunte, că e mai “subţireanu” la categoria “deal” pe acolo).”No…acuma să te ţii! Am şansa să văd cu proprii mei ochişori ţările străine din ţărişoara asta! Să mă desculţ de păpuci şi să merg pe străzile astea lucii de curate, să zburd liniştit prin parcuri până la ora doi, când am cursuri… ” Şi la început, sincer vă spun, că am fost impresionat. Pentru că lucrurile mergeau diferit, chiar făinuţ faţă de “debileala din sud”; “(semi)capitala europeană” galopa peste noi, şi lucrurile chiar se mişcau binişor. Până a venit tradiţionala asfaltare de campanie...dimpreună cu tradiţionala schimbare a conductelor de după ea (pe principiul: “pompezi” din greu, da’ somnul “de după” este sfânt).
Şi atunci m-a lovit lumina înţelegerii…E doar o bazaconie aia cu Occidentul, pentru că nici aici nu e nimeni mai citav cu creierul. Nu există aşa ceva…Există doar gena de “românel sadea”.
Am o prietenă (amic...nu vă gândiţi la ce vă gândiţi!), care nu mai vroia să folosească cuvinte jignitoare când o enerva câte un seamăn mult-prea-meltean. Ea zicea doar...”Băi...da’ eşti român rău.”. Şi avea dreptate...pentru că suntem ţara Unicului Caragiale, Marelui Caragiale, Geniului Caragiale, şi a Şmecherosului de Caragiale de Aur (invenţie recentă)! Suntem ţara unde poliţiştii vegheză asupra liniştii cetăţeanului prin vitrina casino-ului, ţara în care 2 bătrânei respectabili se “smardoiesc” în plină stradă, unde milogeala la pomană a devenit Artă Pură şi "cap d-operă" a tehnicii şaolinge "scosul dinţilor dintr-o îmbrâncitură" …

Însă mă bucur (oarecum) că nu suntem singuri. Cam cât de idiot poţi să fii ca să spui că “răceala porcului mexican” vine de la “fratili” lui român? Vorbea scroafa românească cu iubitul ei porc gigoloi-latin prin internet, şi i-a trimis o bezea virtuală (şi plină de viruşi)? Sau cum? I-a trimis o “schisolică de dagodo” (cum zicea odată un bebel), presărată “din gros”cu praf de…AH1N1? (nu Antrax!)
Mda…se pare că "broadăru' american” evoluat nu e nici el mai “cu toţi boii acasă”, ci e doar “broadăru' american’t think a bit”. Sweeettt….very, very sweet.
Ce-mi place lumea în care trăiesc! O ADOR!!! BLEAH!!!!

Decizia Moirelor

By Krrish


Lama energetică se îndrepta încet spre inimă. Trebuia să moară! TREBUIA! Raţiunea acceptase de mult timp verdictul fatal, dar nu şi carnea trupului. Fiecare muşchi se împotrivea, fiecare tendon şi articulaţie se contracta, încercînd să reziste în faţa morţii. Dar creierul TREBUIA să fie mai puternic! Aşa era în firea lucrurilor, şi aşa trebuia să se întâmple!



Cu ani în urmă, descoperirea ecuaţiilor temporale provocase un val uriaş de speranţă, pentru că Umanitatea îşi putea afla, în sfârşit, drumul prin univers. Gândul acesta înfierbântase minţile multor savanţi, de la simplul geolog la inginerul şef al Institutului Planetar de Fizică Cuantică. Se organizaseră conferinţe inter-regionale, comitete şi întâlniri ştiinţifice, unde se discutase despre un singur lucru: TIMPUL! Duşmanul de mii de veacuri al omenirii fusese în sfârşit înfrânt! Pănă la urmă, MINTEA, supusă evoluţiei continue a TIMPULUI – ce ironie! – îşi învingea Stăpânul!
Curând se înfiinţase Institutul “TransTempus”, unde erudiţii fiecărei regiuni a planetei se înghesuiră să participle la cercetare. Volumul de muncă era imens, dar mulţimea de matematicieni, fizicieni, astronomi şi chimişti, devora cu nesaţ, ca un adevărat prădător, orice problemă ivită; proiectul “Salt în timp” a fost o urmare firească. Nu se putea cerceta trecutul! Nu….! Acesta era în cea mai mare parte cunoscut. Pe când viitorul….Toţi se întreabă ce este ascuns în cele mai întunecate colţuri ale Destinului. Până şi un fermier, care doreşte cu ardoare să afle cum va fi recolta de anul viitor, cât va trăi, sau dacă neamul său se va stinge vreodată…
După ani întregi de planuri, dezamăgiri şi succese, venise şi Momentul Istoric: s-a reuşit construirea primei nave temporale – o sferă de quantil ce producea curenţi protonici capabili să străpungă învelişul culoarelor timpului – iar echipajul avea să o comande curând, spre Eternitate. Erau trei temerari: conducătorul proiectului, Dr. Mike Duchamp, astrologul-fizician Dr. John Allison, şi el! Cel care a fost la baza întregii tevaturi! Cel care a descoperit ecuaţiile temporale! Cel mai strălucit matematician din istorie: Dr. Sesshou Chigiri!!



În sfârşit, porni şi numărătoarea inversă: ...3....2....1....
Deodată, singurul hublou al vasului globular fu cuprins de văpăi albastru-incandescent, structura se opinti ca un taur nărăvaş şi tremură feroce, apoi nimic... doar linişte. Pasagerii abia mai respirau de emoţie şi se întrebau dacă au reuşit...dacă au părăsit cu succes baza militară ascunsă de nemărginirea oceanului. Nu ştiau nimic! Nimic nu se clintea, nimic nu vibra; până şi aerul din cabina de comandă părea stătut şi îmbâcsit...Însă temporizatorul digital se modifica cu o viteză înspăimântătoare: 2450...2580...3600....4100....5200...



Numai el era de vină! EL!! Nu ştiuse că valul de energie va fi atât de puternic! Nu ascultase de cei care încercaseră să îl prevină! Doar el era GENIUL, iar ei doar nişte viermi neştiutori...
La momenul plecării, mica lor lume circulară se cutremură puternic, se înfioră precum un căteluş cuprins de chinurile morţii, iar comunicatorul şi stabilizatorul de poziţie fuseseră distruse. Acum, erau pierduţi; rătăceau pe culoarele timpului ca un suflet confuz ce bântuia locul tragic al morţii. Nu se puteau întoarce acasă, nu puteau hotărî locul de destinaţie...Sperau doar să găsească – accidental - o falie destul de mare pentru a putea trece în lumea reală. Se rugau....iar rugăciunile le-au fost ascultate...în anul 666666!
Planeta era pustie şi emana o reactivitate mare; dar bravii exploratori aveau toate condiţiile necesare pentru susţinerea vieţii, pentru aproape 100 de ani de acum încolo. Şi oricum, stricăciunile se puteau repara uşor, cât timp nava nu funcţiona...Nu trebuia să fie nici o problemă!
Dar nu au ştiut, şi nici măcar nu au cercetat dacă pe pământurile acelea exista vreo formă de viaţă. Erau siguri că nimic nu putea supravieţui în mediul ostil de afară...şi nu şi-au făcut nici o problemă; asta le-a adus pieirea.
În prima noapte petrecută în viitor, Dr. Allison muri; sau mai precis, fusese omorât. Avea abdomenul sfârtecat iar capul, despărţit de trup, plutea într-o baltă de sânge negricios. Pe chip, îi mai stăria încă expresia unei groaze supraomeneşti...
Paranoia pusese stăpânire pe supravieţuitori; planeta era nelocuită, sfera lor era impenetrabilă, deci unul dintre ei era criminalul! Era un lucru de netăgăduit asta...Dar cine putea să fie atât de feroce, şi să ascundă atât de bine latura aceasta? Erau doar doua posibilităţi... Groaza devenise insuportabilă! Nu mai dormea nimeni, nu mai mânca nimeni; erau doar nişte umbre înspăimântate, pline de anxietate. Până într-o dimineaţă, când îl găsi pe Dr. Duchamp cu membrele strivite şi gâtul tăiat; abia mai respira, dar era încă viu...Reuşi să bolborosească ceva despre nişte ochi mari, fosforescenţi şi colţi lungi şi însângeraţi...Apoi căzu moale, în îmbrăţişarea caldă a Morţii.



Acum, mai era decât El. Îşi lăsase colegii pradă lumii reci a spiritelor, şi nici măcar nu putuse vărsa o lacrimă! Era hăituit de propria-i responsabilitate, de frică şi de himerele născute de mintea-i confuză. Începea să înnebunească? Trebuia să moară! Oricum avea să dispară, însă ştia că nu va putea suporta acel moment. Era un prost şi un laş! Nu fusese în stare să ia în calcul toate riscurile expediţiei, nu ştiuse că va fi responsabil de moartea a două fiinţe omeneşti – şi a altor nebuni care vor încerca să facă imposibilul, pe baza DESCOPERIRII SALE! De ce nu putuse fi un om normal? S-ar fi căsătorit cu fata pe care a iubit-o dintotdeauna, poate ar fi avut copii..În schimb, el a ales ŞTIINŢA!! DE CE? DE CE? Oare, dacă ar avea ocazia, ar alege la fel? DE CEEE??????



Sufletu-i paraginit se golise de orice emoţie: speranţa muri, TOTUL MURI. Nu mai exista nimic...doar dorinţa morţii. Raţiunea nu mai putea rezista în faţa loviturilor năprasnice ale REALITĂŢII. Deja simţea cum părţi din ce în ce mai mari ale gândirii lucide cedau, iar el se împăcase cu asta. Nu avea nici un rost să se mai împotrivească...Ştia că avea doar să sufere, şi obosise. Obosise să spere şi să creadă, fără nici un rezultat..
Lama de energie a cuţitului era destul de puternică pentru ca, împlântată în inimă, să îi curme firul vieţii. O singură dată în viaţă, urma să fie curajos...Acum! Şi totuşi, muşchii nu îl ascultau. Oricât ar fi negat, era paralizat de frică...Se gândi la Anabella, dragostea lui cea dintâi, şi parcă se mai linişti puţin. Realiză ce nebunie încearcă să facă, şi renunţă...voia să trăiască, pentru că o iubea. Printr-o minune, ea era acolo cu el...îi simţea parfumul dulceag de iasomie şi atingerea caldă a răsuflării ei, pe obraz. Vru să o îmbrăţişeze, să o sărute...si ea i se cuibări inocent, la piept...apăsîndu-i cu tandreţe mâna în care lama sângerie vibra şi bâzâia ca un ţânţar supărat. De ce? Era ea, era acolo, dar de ce vroia să moară? Şi ea îl vroia mort? Chiar atât de mult îl ura? Începu să plângă, şi încercă să o privească în ochi...întotdeauna asta îl calma. Dar ochii ei, ferestre nevinovate de culoarea apusului de soare, erau doar nişte găuri în care mocnea un jăratec fosforescent. Încercă să zâmbească, şi ea îi zâmbi, la rându-i...Fragii rumeni ai buzelor dezvelind nişte colţi mari, însângeraţi..
Încă puţin...încă puţin...simţi o arsură în inimă, apoi, întunericul rece începu să îl acopere în mantia lui grea. Cu o ultimă sforţare a minţii, înţelese că a fost pedepsit pentru că a tulburat liniştea creaturilor de aici....Înţelese de ce îl chema”Destinul distrugerii vieţii”...Înţelese implacabilitatea Sorţii.Undeva, în depărtare, vibra un râs isteric; dar el voia decât să doarmă! O văzu pe Bella a lui, şi încercă să o atingă.
Un singur gând îi mai licări în mintea-i pustie şi rece...
...”Frumuseţea ucide”...

UPDATE:
Nu ştiu ce veţi înţelege din povestioara de mai sus, însă aş vrea să fac o menţiune (pentru care profit de starea de filosofeală care m-a pălit acum ceva vreme - umpîndu-mă de vânătăi - , şi în care încă mă mai scald).
Eu nu cred în existenţa unui Destin Implacabil, pentru că este o prostie. Dacă ar fi aşa ceva, iar unui om îi este hotărât dinainte de naştere cursul vieţii, atunci…este o mică eroare de soft…pentru acel om poate face o crimă; dar nu trebuie pedepsit pentru ea, pentru că a fost doar o unealtă neprocopsită a Sorţii. Nu trebuie să facă închisoare, nu trebuie să fie condamnat după moarte, la chinurile Iadului. PENTRU CĂ NU EL A HO-TĂ-RÂT!
Iar dacă oamenii nu sunt responsabili pentru faptele lor, este inutilă existenţa Raiului (ca răsplată pentru o viaţă “în ştirea lui Dumnezeu”) sau a Iadului (ca pedeapsă a unei vieţi pline de desfrâu). Cu toţii devenim doar nişte entităţi pre-programate, nu ne-am mai numi fiinţe raţionale şi nu am mai avea nevoie de puterea de discernământ.
Însă…aceasta există, fără puţinţă de tăgadă. Ceea ce dovedeşte existenţa “liberului arbitru”, a puterii de a ne hotărî singuri Viaţa.

Muncitorii a petrecut…

Motto:
“Dar de-acuş,
Zise el cu glas sfârşit
Ridicînd un picioruş,
Dar de-acuş, s-a isprăvit…”
[G. Topârceanu – Balada unui greier mic]

Auuuuuuuuu, via-ţa meeaaaaaaaaaaaaaaaa…Tare-s mic şi necăjit…
Cam aşa se văitau “tinerii doritori de distracţie”, ieri spre seară…când mini-vacanţa de 1 Mai Muncitoresc (sau mai degrabă…“1 Mai Băutoresc”) era pe sfârşite. Ţi se rupea cordul când vedeai ”mândria ţărişoarei ăsteia” cu lacrimi cristaline în ochi, oftînd din toţi rărunchii după petrecerea nebună căreia trebuia să îi facă cu mâna, de “tai-tai”…
Au băut ca descreieraţii; au sărit peste focul de tabără, ca nişte adevăraţi Robinsoni zgândăriţi de o întreagă oaste de limbrici; au privit, cu ochii băloşi şi…bicepşi întăriţi la onduleurile de râme decapitate ale “pipiţelor stră-stră-stră....-lucitoare” de cartier; s-au bestializat pe tempo-ul retardat al behăielii de oaie constipată care cică e mult râvnitul de “Imn Turistic*”; s-au jucat baschet, fotbal, şotron, alergatea şi pititea, cu ocazia Sărbătorii Tineretului…A FOST UN VIS SUPER-FAIN DE COOL ŞI MEGA-CAŞTOC DE BETON-ARMAT!!!! Dar, ca orice vis frumos, odată şi-o dată trebuie să se “gate”...Aşa că junii şi junele s-au bulucit ordonat ca un “cârd” de joiane alergate de curfutiţe, spre fabuloasele gări şi ultramodernele şosele ale patriei…Înghesuiţi ca nişte sardine bete în vagoanele jigărâte ale trenurilor, sau aliniaţi ca viermii la rahat (turcesc, din nou) pentru autostop, “tinerii doritori de distracţie” reveneau încet-încet, la titulatura de “tineri-şi-atît”. Au lăsat în urmă plajele, locul atâtor minunăţii de jocuri amuzante şi al unor beţii “ca la mama acasă”, au uitat de munţii de gunoaie si jeg care au crescut “ca prin minune” taman pe locul de campare, şi au plecat la “căşile” lor…(acum este faza cu degetul acuzator care se leagănă lent, în ritmul cuvintelor “Ă-O-LI-CĂ VOR FI SPUŞI!” – sau amendaţi măcar)
De partea cealaltă a emisferei proletare, adică la munte, a fost la fel. Pe potecile asfaltate (intitulate pompos “şosele”) nu aveai loc să arunci un ac! Muncitorimea (cam “afumată”) se întorcea la muncă; HE-HE-HEEEE…dar nu în efectiv complet: pe o pajişte, o bunicuţă încă se balansa pe ritmuri lăutăreşti, urlînd în gura-mare că ea vrea să se distreze! Nu simţea frigul, nu simţea reumatismul…pentru că era prea ocupată cu bălăngăneala şi cu privitul la specimenul atroce de mascul de alături, care molfăia “micişorii tresăltători” chiar de pe grătarul din dosul “Zambilicii” de Dacie…
“OFFFFFFFFFFFF…CE FRUMOS A FOST TOTUL!”

A fost minunat! Dar necazul e că…”a fost”. Turma nesfârşită a bolizilor “şucăriţi” de plinătatea fitzelor revenea în pas de “melc defilator” la Românica reală: la cocalarii idioţi netezi de gelaţi pe creier, dar laţi în guşă, care îţi lipesc sigla căluţului cabrat pe o Dacie, spre invidia duşmanilor…la guvernacii aburitori şi nesimţiţi, care îşi asumă cu nonşalanţă (şi plini de umilinţă) rahaturile care le-au votat în toamnă (pe vremea când se trăia “ca în sânul lui Avram”, în ritmul duduielilor Economiei, fără criză şi boleşnţe animale)…la gripa care, dacă ar năvăli peste milioanele de porci şi “poarce” care sălăşluiesc pe la noi, ar lăsa tărişoara nelocuită…la soferii dansatori, sau numărători de “lovele”, care intră apoi sub primul camion…la viaţa noastra fără rost, de zi cu zi.

* Com tu Rumeinia, dă (l)end of chois, dacă îndepliniţi doua condiţii foarte mportante:
- sunteţi proprietar al unui aparat de teleportare care să vă ajute să ajungeţi în locurile dorite, fără a trece prin găocile mizerabile de aeroporturi ale patriei, sau prin calvarul cratelelor din şosele.
- sunteţi proprietar al unui aparat de teleportare care să vă ajute să ajungeţi în locurile dorite, fără a trece prin găocile mizerabile de aeroporturi ale patriei, sau prin calvarul cratelelor din şosele.

Aşa că, dragi străinezi, vizitaţi a opta minune a lumii antice! Statuile de Aur ale imbecilităţii crâncene, Grădinile Suspendate pe turnuleţe ale maneliştilor “de clasă”, Biblioteca din Pivniţă, Colosul de aur de la turci din Templul lui Adilus…ŞI MULTE ALTELE!
COME TO ROMANIA!

Muncitorii petrece...

UNU MAI MUNCITORESC...BAGĂ, FRATE, CU DISTRACŢIA!!!!!!Cam aşa s-a petrecut norodul, de Sărbătoarea Internaţională a Muncii...Nişte obsedaţi buşiţi de debileală, care flutură din labe, urlă şi se scălâmbă ca descreieraţii, pentru că ei se distrează!
Nebunia a început încă de aseară, în gări; acestea “au fost luate cu asalt de sutele de tineri dornici de distracţie”, iar garniturile cu destinaţia “Mare” au fost neîncăpătoare! Claie peste grămadă, ca nişte sardine închise ermetic într-un degetar sau ca un ciorchine de muşte pe un rahat (turcesc), cocârjaţi de bagaje (dar cu chef de distracţie), aceştia au pornit urlînd spre Nisipurile de Aur ale Mămăiţei. Dar nu mai contează!!! Eşti tânăr cu distracţia în sânge, deci…nici un sacrificiu nu e prea mare pentru a pentru a-şi călări fufa din dotare la “lapte gros”, în mijlocul pretenarilor cu nasul roşu de bere (care curge în valuri, pentru că e distracţie BEEEE-TOOO-NĂĂĂĂ!!!!). Halba “răsare şi străluce” ca soarele, lumea este mai colorată şi mai vie…Nu există veselie fără idioţi fleoarţă de beţi care zbiară şi îşi aruncă degetele în slava cerului, fără avalanşele de mici cu garnitură de suc de malţ şi fără destrăbălatele are îşi bâţâie organismul, acompaniate de zdrăngăneala din boxe.
Nu mai eşti tănăr? Eşti doar un boşorog burtos, dar cu chef de distracţie nebun? Jos textila, şi fuga în parcuri! Nici un mic nu este mai divin decât acela fript pe “ritme” de Salami de Aur, Vijelii de Parizer şi Belciuge de Platină! Grăsimea se revarsă veselă pe lângâ slip, micul tresaltă pe grătar, bucătarul se bălăngăne vesel, afumat puţin de mirosul îmbătător al fripturii stropite cu tări…E rost de distracţie, frăţioare!
La o asemenea petrecanie, “Autorităţile Statului” nu puteau sta cu mâna în cur…Boii tre’ să aibă pe cine să voteze la alegeri, şi totul trebuie gândit din timp! Iar nebunia de Ziua Muncii era un prilej numa’ bun…aşa că HAIDEŢI NĂROZILOR LA MÂNCARE PE DE-A MOACA!!!! Şi electoratul, ascultător, a percutat imediat; “băbuţi” şi “mămăici”, grăsani şi tineri (ăia care nu au avut finanţe ca să rupă marea în două, de atâta desfătăciune), cu toţii şi-au “dat omor” pentru bonul miraculos care îţi garanta un loc la “halirea pe ochi frumoşi”.Apoi, veseli, cu micul (care acum era mic-micuţ, mânjit de muştar şi bale) într-o mână şi berea în cealaltă, rânjeau anemic şi strâmb la “tlivizor”. Noroc cu ploaia, care a intrat ca lupul între oi şi a răspândit ceata de “petrecăreţi”, care s-au pitit cum au putut ei mai bine, de picăturile ucigătoare: care pe sub mese, care pe sub cutii, care prin şanţuri, care cu scaunele în cap (pesemne li se împlinise visul de o viaţă: de a fi oameni cu scaun la cap)…
Da’ nu mai contează nimic! A fost distracţie antâia!!!!

Văzînd aceste lucruri, m-au încercat două simţăminte, la fel de puternice şi de brutale:
- Milă şi dezgust, pentru dobitocii care şi-ar vinde şi sufletul pentru o jumătăţică de cârnat gratis şi o “sticloanţă” de alcool;
- Scârbă atroce, pentru minunaţii tineri urangutani diliţi, care s-au înghesuit “spre distracţie” ca nişte animale sălbatice scăpate din lanţ! Ei sunt viitorul ţării; dar cu un aşa viitor...cred că ar trebui să facem precum ciobanul mioritic, care se pregătea de moarte!

Şi aşa, dragii moşului, am realizat că ne merităm jena asta de stat de drept, dimpreună cu puhavii lătăreţi care o conduc. Ne merităm mizeria în care ne afundăm din clipă în clipă, compatrioţii care se uită în ochii tăi ca boii şi te mint cu neruşinare şi cocalarii care bântuie pe străzi, plin de jeg şi de importanţă...Pentru că suntem cu toţii nişte jivine imbecile, conduse de alte jivine şi mai imbecile!

Paradoaxele* zilnice

- “Fătucile nu merită atinse nici măcar cu o floare”, pentru că întâi, trebuie să merite acea floare; ele oricum sunt interesate (doar) de gentoace Hermes şi sandale sclipicioase, care se dau la promoţie cu un burtos posesor de ditamai Hummer-ul sau cu un manelist trendy, prost ca bezna.
- Blondele sunt târfe cu un singur neuron (şi acela gripat cu boala vacii nebune); ele sunt cele mai dorite femei şi cele mai căutate.
- Toate fufele behăie non-stop despre/după sentimente (mai) profunde; când se lovesc de ele, le calcă în picioare cu cea mai mare nonşalanţă şi ipocrizie.
- Cea mai fericită zi din viaţa unui om, este considerată a fi cea în care te căsătoreşti; stresul de dinainte/din timpul “Marii Zile de Exaltare Maximă” este enorm şi îţi vine doar să urli precum apucaţii de streche.
- Căsătoriile au la bază jumătăţi întregite şi iubirea supremă; rata divorţului, la sfârşitul anului trecut, a fost de 72% din numărul total al acestor uniri ale sufletelor pereche.
- Prin muncă cinstită şi asiduă se atinge succesul; escrocii, nesimţiţii, şmecherii şi tupeişii au ajuns de mult timp acolo.
- Se urlă sus şi tare că studenţii nu au venituri, deci sunt săraci; parcarea din faţa oricărei facultăţi este trei sferturi plină de bolizi ultimul răcnet, proprietate personală a tinerilor învătăcei.
- Studiile îţi oferă o cale mai facilă către un viitor luminos; marea majoritate a şomerilor este fomată din proaspeţii absolvenţi de facultate. .
- Se cer măriri salariale, pe motiv că populaţia este săracă; numărul telefoanelor de fitze, al maşinilor de sute de mii de euro şi al vacanţelor petrecute prin colţuri exotice ale planetei, este în creştere.
- Pe oricine vei întreba, va spune că este cult în cap şi că urăşte manelele. Întotdeauna “alţii” sunt cei deraiaţi cu creiererul; ţara geme de prostie, iar orăcăiala idioată este din ce în ce mai răspândită pe plaiurile noastre mioritice.
- Cu toţii cerem bună-cuviinţă şi condiţii de trai cât mai bune; coşurile de gunoi, leagănele din parcuri, tribunele stadioanelor sau scaunele de prin transporturile în comun sunt devastate imediat ce se observă că sunt noi.
- Bărbaţii nu (mai) sunt violenţi, precum sălbaticii primitivi; numărul femeilor abuzate (fizic şi/sau psihic) este în continuă creştere.
- Ne batem cu pumnul în piept că suntem mari protejatori de mediu, pentru că folosim bicicleta, o zi pe an; cu ocazia vacanţelor, plajele şi spaţiile verzi (din sânul generos al Mamei Naturi) arată de parcă au fost afectate de Ciclonul P.E.T.-urilor, Aversele de Mucuri de Ţigară şi Grindina Pachetelor de Tutun..
- Fotbalul românesc este extraordinar de fenomenal; arbitrii sunt arestaţi, în disperare, pentru luare de mită, iar naţionala nu mai cunoaşte sensul cuvântului “victorie” (şi nici măcar nu ştie unde să îl caute în dicţionar).
- Românica este o glumă de tărişoară; nimeni care este în ea, nu râde.

* ca să înţeleagă şi unele persoane mai cool, mai betoane, sau mai mult decât şmecherite, care au probleme mari cu forma de plural a substantivelor

Bliblioteca de Aur a Guţiştilor

“Cu mult timp în urmă, într-o galaxie îndepărtată...”...Pe vremea când Ceauşică şi soaţa sa devotată, A.D.I.N.A, (Academician Doctor Inginer Nimic Adevarat) conduceau spre Glorie Eternă o ţărişoară mică şi amărâtă, pe când Bărăganul era Grânarul Europei, Planurile de Produţie erau depăşite cu 100%, iar eu eram mult, mult, mult mai tânăr (sau un c...adică o pleaşcă cu ochi, cum îmi spuneau “ăi mari”), a avea o “blibliotecă” plină de cărţi şi bine dotată (pe vremea aceea încă nu apăruse implantul de silicon) era un motiv de mândrie pentru orice “propritar” de locuinţă...nu pentru că, vezi Doamne, duhnea pământul de genii, ci pentru că aşa dovedeai că eşti un “pilos de mâna I” (majoritatea cărţilor bune erau interzise, dar se dădeau pe “sub mână”; iar faptul că aveai aşa rarităţi te umfla de mândrie şi te umplea de respectul şi invidia duşmanilor – nemanelişti, încă).
Dar de atunci, timpul a trecut “ca acceleratul prin haltă” şi lumea s-a schimbat dramatic: Republica Socialistă a devenit un Stat de Drept viril şi puternic (pesemne pentru că se alimenta periodic cu “mici pilulici” albastre), o Democraţie oacheşă şi “vârtoşă”…lumea s-a otevizat iar şmecheria şi pileala (obiceiul de a apela la diferite “persoane sus-puse”) au devenit un adevărat mod de viaţă…
Un singur lucru s-a păstrat cu sfinţenie: “darea pe sub tejghea” (chiar dacă, până şi această tradiţie a fost altoită cu o doză serioasă de manelizare precoce). Oricum…ideea este că: vajnicii cetăţeni încă se calcă în picioare sau se pun cu noaptea-n cap la cozi enorme, doar ca să apuce o “cărcicică” de lux oferită de diferite publicaţii, cd-uri sau dvd-uri “de colecţie”, sau chiar nişte prostioare de organe de plastic!
Iar eu mă întreb: DE CE??? De ce se întâmplă aşa? Am devenit cumva, peste noapte, nişte “Eminenţe Cenuşii” avide de cultură şi cunoaştere? Nu ştiu de ce, nu îmi vine să cred asta…mai ales că din experienţa mea, majoritatea tinerilor de astăzi nu mai citesc; ei preferă să “vadă filmul”, sau, pur şi simplu, ignoră total capitolul acesta. Viaţa este “prea arhi-plină” de distracţii mai…distractive, de Fetiţe Siliconate cu sclipici şi pe limbă (ca atmosfera din jurul lor să clipocească “misterios” atunci când îşi molfăie – sexy, bineînţeles - guma din guriţa lor – şi mai sexy), sau de Prinţişori cu sânge pur de meltean şi tricouri de firmă, cu burtică în dotare. Cumva noua fitză este de a-ţi plimba femeia cu tancul tău lucitor de alb, apoi să o uimeşti cu mulţimea cărţilor ce îţi tronează în bucătărie? (sufrageria este ocupată cu sistemul audio “ultimul răcnet” şi cu tonele de casete cu Guţî (TRĂIASCĂ GUŢÎÎÎÎ!!! – din nou), iar dormitorul..eheeeee…”în cazul ăsta nu-i aşa de simplu cum crede lumea…”)
Şi întrebarea revine: De Ce? De ce se înghesuie lumea să apuce ceva ce, oricum nu va deschide vreodată? De ce ipocrizia şi snobismul de tip “cântecaci de diamant” a ajuns atât de răspândită? Suntem oare doar nişte vite tâmpe, care se cred mai moţate dacă au tencălăul de cărţi aruncat dezordonat prin colţurile dependinţei? Pentru că dă bine pe perete o bibliotecă plină-ochi cu volume celebre, frumos ordonate după alfabet? Sau totul este un jalnic reflex comunist, care a rămas adânc scrijelit în conştiinţa multora??

Dar asta este mult iubita noastră naţiune…locul de baştină al parvenitismului crâncen, al prostiei cu diplomă şi al “formelor fără fond”, ipocrite şi perverse…locul unde un drum pavat de romani (acum aproape 2000 de ani) este într-o stare mult mai bună decât “ploşcăiala” de covor asfaltic din zilele noastre şi ditamai capitala europeană* se foloseşte de un cort nenorocit, pentru a se manifesta culturaliceşte…


* în 2007, Sighii-ul a fost desemnat “European Capital of Culture” [Capitală Culturală Europeană]…Toate bune şi frumoase! Mai ales că s-a demarat (din timp) o campanie de up-gradare a oraşului, care s-a transformat peste noapte (sau peste vreo 2 ani) precum mârţoaga care mânca jăratec şi devenea un falnic armăsar, echipat o pereche de aripi “delta” cu turbo-reactoare – ca să poată zbura mai repede ca vântul şi ca gândul. Doar că: locul ales pentru manifestarea “învăţăturilor cultivate” a fost un cortălău imbecil, care a crescut “într-o zi cât altele-n zece”, taman vis-à-vis de un hotel impunător şi proaspăt renovat….Eu când am văzut chestia asta pentru prima data, vă spun cu mâna pe inimă, că am crezut că a venit circul în oraş, sau tocmai s-a aciuat pe acolo (fără autorizaţie de la primărie) vreo şatră de “ceaunari” şi ghicitoare în palmă! Apoi am râs ca un nebun…

Tribute to my dear friends

“Ang kaibigan ay parang isang bulaklak; na pumupuno ng kulay sa buhay “
“Namiss Kita ng sobra, Detz। Ingat ka lage mahal kong kaibigan! Kailan ka babalik?"


Friendship…A simple word used by anyone, but with different meanings…
For some, it’s nothing more than a simple comraderie; others demand honesty, trust, mutual understanding and sympathy. A few people believe that a friend is a soulmate, more special than anyone…because a friend can be a lover, but a lover can’t be a friend..
There is a spiritual bound between friends, that has no limits! Not even distance or time. For example: Mircea Eliade (a famous writter) corresponded with his close friend, Mircea Handoca (a critic and a writter) for years, before they met in person. That’s why I think that friendship can appear through letters or even through internet. But you don’t have to meld this feeling with love…because you’ll just suffer. You’ll feel lonely, and the distance between your “angel” will only destroy you, little by little. Real Love is….something higher than friendship, much, much higher. For that, you need more than a photo or a webcam; you have to know that person’s heart and personality very deep, to be ready to die for that “someone”….Look: here, we have a word: “You really care for a woman when you like her, the moment she wakes up”. No make-up, no fancy clothes, no jewelries, no nothing… Just her.
And with the internet…you can’t really do all this things.
WOW! I think I’ve began to beat the bushes…Sorry. Ma bad..

I, (miself and me), think that the base of a friendship lies in honesty, honor and truth. And somehow, I recognize these virtues in people (don’t be frightened! I’m not a mind-reader or something like that…I’m just being carefull to some details; because all we do it represents our personality).
Anyway..for short: friends are like flowers…you just have to see their beauty, to appreciate their rarity, and…you will feel their parfume. They give you a purpose in life, they bring “that thing” valuable into your existance. A friend makes you happy, even when he talks to you; gives you confidence, altough there are only a few words. He believes in you, when you think that you’re “the end of all hopes”. And most important: he’s always finding a way to help when you need someone close to your heart, no matter what. Even if the entire world is between you, he’s there. For you, and only for you.
And…in time, I convinced myself of that. It’s a really big thing to laugh, when just a minute ago you were crying…to hear kind words, when you thought you’re lonely…to see that someone appreciates you for what you are, for that minor things that only you can do. That is why…I wanna thanks all my friends for making me smile when I lose my faith, or when I’m just sad. They trust me, they make me dream, they help me not to loose miself in my own dreams. I hope (against all hopes), that I’ll repay you…someday…somehow.
I just promise you that I’m trying to do that, every single day…

P.S.: Reading this, many people would probably say: “You’re nothing but a Big Hypocrite!”…Because, in all my previous writtings, I’ve already expressed my bad feelings about these…virtual relatonships (don’t rip my head off, because that’s what I believe). But there is a minor difference: I don’t believe in “love via internet”; not at all. That’s only a beautiful dream…Sooner or later, it ends. And Real Love has no ending…
But, as I said it before, I believe in friendship.

Romaneaua mea, pur şi simplu

E scărpinici mare cu relaţiile astea pe internet...şi totuşi, rămân ”perplexat” zilnic de cât de “lucruri slabe” pot fi unele persoane. Uneori am impresia că am eu ceva sucit la creier, că nu sunt eu ”în rându’ lumii”, că nu merg cu restul turmei...Tot sper că trăiesc un coşmar prost realizat şi mă ciupesc ca disperatul; Degeaba! Nu reuşesc să mă trezesc...Singurul rezultat este că uneori, arăt ca o vânătă uriaşă..Pentru că naivitatea (pe alocuri chiar prostia) unora, văd că nu dispare!
Şi am obosit să mă indignez aiurea, aşa că (de data aceasta) doar remarc o povestioară nesemnificativă:

Printr-o ”ţârică” exotică şi minunată, o femeie sensibilă îşi plânge amarul: S-a căsătorit acum 8 ani (din dragoste nebună, bineînţeles) cu jumătatea ei mult visată şi sortită numai pentru ea, şi totul a mers ca un rulment bine uns...cel puţin o vreme. Până când, de peste mări şi ţări, de peste sute de kilometri de cablu ”internetic”, a apărut o nouă Jumătate! Iar jupâneasa noastră a început uşor-uşor să simtă (din nou) fiorii dragostei....A văzut o fotografie, şi-a deschis Porţile Inimii, şi revărsarea toltoaşei de ”măncărici dătători de fericire” nu s-a lăsat mult aşteptată! Numai că acum, plăpândul ei sufleţel este sfâşiat între dorinţa de a divorţa de prima iubire pentru a fi cu aceasta mai...actuală, sau de a-şi călca cu tractorul pe sentimente şi de a nega tot, de a-şi continua viaţa fericită de soţie ”grijulie, gospodină şi devreme acasă”...

Binecuvântare, sau Blestem? Să te împiedici de PLEAŞCA (acesta este cuvântul meu preferat, mai nou) DE IUBIRE ADEVĂRATĂ, de două ori în viaţa asta nepricopsită? Nu ştiu ce să mai zic...uneori simt cum mi se opesc neuronii din circulat, fiind şi ei prea uimiţi pentru a-şi face treaba de ”curieri priori-post” ai gândurilor...
Dar presupun că totul se integrează perfect în peisaj: undeva unde stâlpii se încăpăţânează să apară taman în mijlocul drumeagului, şi nu se dau duşi de acolo cu nici un chip; undeva unde intri în parc ca într-un muzeu, pentru că nu ai voie să atingi exponatele (adică copacii şi firele de iarbă din dotarea primăriilor), nu poţi intra cu role şi biciclete (că doar nu eşti acasă la tine) şi nu ai voie cu animale; undeva unde ţi se zbiară să dai cu praf de mers, în cazul în care ai enormul curaj de a cere ajutorul ”Instituţiilor de Stat” (în ”trei litere” pe scaun); undeva unde, într-un parc al unui oraş super-fain sunt aşezate nişte pietre faine după modelul Stonehenge, iar tinerii faini mărturisesc cu nonşalanţă că nu au auzit niciodată în viaţa lor faină de un asemenea monument (fain, desigur)...nu ar mai trebui să mă uimească nimic.
Uneori sunt mult prea sleit de puteri ca să mă mir; asta e Romaneaua mea mult iubită şi scumpă...deşi câteodată mă pocneşte (drept în moalele capului) un chef să mă mut prin Congo...de-mi lasă gura apă!

P.S.: ”Este posibil să fie posibil” ca brand-ul de ţară să fie ”Watch, BUT don’t Touch!”

Prinţesul Înşelat, Păturicea Pătrăţată şi Codrul cel Vânjos

Oamenii sunt muritori…însă au şansa de a găsi adevărata fericire. Unii spun că aceasta reprezintă de fapt Adevărata Iubire...Aşa că toţi au purces să o caute. Vrem să fim fericiţi, deci....bagă, frate cu iubirea! Fără nr., fără nr., fără nr., fără nr... (acum se scrie prescurtat, datorită reducerii bugetare cauzate de Criză)
Te împiedici peste tot de ea...şi dacă eşti atât de orb să nu o vezi, sigur vei observa jumătăţile care planează (pe tocuri cui – sau în opincile alea dizgraţioase care cică sunt comode) prin mall-uri, dornice de aventuri în baldachine misterioase....doritoare de a explora portofele virgine ale “manelarilor de succesuri” şi de a cutreiera potecile exotice ale marilor oraşe de fitze din jungla europeană…
Se vorbeşte atât de des despre iubire, încât…mie, sincer, îmi provoacă naşterea (fără travaliu) a două stări (diametral opuse):
1. senzaţie acută de vomă
2. o măncărime care mă ia de la “câlcâie”, care mi se urcă până la cap şi care mă enervează cu nervii…dar care mă şi bucură enorm, deoarece îmi dă posibilitatea de a vorbi despre unul din subiectele mele preferate. Ştiu că (aproape) totul despre iubire este doar o dobitoceală malignă, "în tendinţe", care se împrăştie ca un cancer, dar…ipocrizia maximă a atins-o cineva, “un îndrăgostit fără putinţă de scăpare”, care a sunat la radio să îşi bocească sufleţelul rănit…El, un floricel gingaş şi timid, IUBEA O FATĂ!!! Care şi-a permis să iasă la un picnic la pădure cu nişte prieteni comuni, în timp ce Don Juan de Casanova se spetea la serviciul din dotare…Să ţi se rupă inima şi să se macine din cotor, nu alta! "PRETENA" LUI, PE CARE O IUBEA NESPUS, a stat printre copăcei, pe o păturică în carouri (probabil), alături de ALTE PERSOANE!!! NE-NO-RO-CI-TAAAA…cum de şi-a permis insolenţa aceasta? Nuuuuu….aşa ceva nu este posibil!!!
E clar că “iera” “îndrăgostit-pipă” de săraca fată…Conform folclorului imbecil de idiot, “nu iubeşti dacă nu eşti gelos, chiar bolnav de gelos”. Măăăă..."să-mi bag mâna la slip!" (cum spune un coleg într-ale ingineriei)...Cum se poate o comedie scârnavă ca asta? Parcă Iubirea era bazată pe încredere…parcă dacă iubeai pe cineva, aveai curaj să îţi încredinţezi şi viaţa acelei persoane. Iubeşti…şi dăruieşti luni, sori, stele şi nebuloase strălucitoare din întreg universul “jumătăţicii” tale scumpe şi dragi; însă încredere…DEJA A ÎNTRECUT MĂSURA! Pui piciorul în prag, ca un adevărat pui de cocoş ce te afli, şi ragi: NUUUUUUUUUUUUUU!!!!!!!!

Încă de prin primii ani ai adolescenţei, bravii noştri tineri încep să simtă primul fior al “dragostei”; îi atrage o fată (băiat), deci o (îl) iubesc. Aşa că merg să îi “ceară prietenia”, apoi în fiecare pauză stau înghesuiţi unul într-altul, şi se ling fără oprire…Sună clopoţelul (“de intrare”) şi se întrerup pentru ora de limbi străine aplicate, după o secundă (timpul galopează când eşti îndrăgostit), cel “de ieşire”, şi….ghiciţi ce! Sesiunea de lins continuă, exact din acelaşi loc din care a fost întreruptă de nesimţita de pauză publicitară a “mogululu” profesor…
Anii trec, iar “Marile Iubiri” la fel…Suferi o adevărată Creere a Universului înlăuntrul tău, sentimentele ţi se modifică cu o intensitate înspăimântătoare. Un singur lucru creşte mereu, din ce în ce mai oacheş şi mai vârtos: GELOZIA! Eşti buricul din pământ, şi nimeni nu e de încredere! Nici chiar tuta care stă agăţată de braţul tău…Chestia e că nu o poţi lăsa să îşi bată joc de tine, să te “frece” cum şi când vrea ea, pentru că îţi răneşte orgoliul de leuţ! Aşa că începi să te transformi în dulău de pază…

Revenind la sărmanul suferind: Tu, dragă copile! Îţi divinizezi “aproapa”, dar nu ai încredere în ea? Ţi-e frică că te poate înşela când merge la toaletă (locul unde şi Regele merge singur)? Te stresezi că face “ochi dulci” arbuştilor sau boscheţilor, în timp ce tu munceşti din greu să îi cumperi diverse prostioare lucioase? EXISTĂ O …SOLUŢIE!!!!!! Caută informaţii despre viaţa siamezilor (ca să nu te avânţi aşa ca urangutanul descreierat în treaba asta aşa de mare), apoi, odată ce eşti “tobă-botă” de cunoştinţe, cumpără un lănţoc şi leagă-ţi frumoasa zeiţă de gât!!! Aşa o poţi supraveghea 24/24, fără teama că rişti o posibilă frângere a unui atriu sau ventricul (depinde unde ţi-ai depozitat dragostea ta nemărginită)…

Gelozia asta este o boală psihică, pe cuvântul meu de cercetaş! Îţi dă coşmaruri (noaptea sau ziua), scoate la suprafaţă animalul din tine. Trebuie să fii prea bou ca să îi cazi în plasă, sau să nu ai organul de gândit la dimensiunea satisfăcătoare...Pentru că oricum ai da-o, tot ţie îţi faci rău.
Da’ aşa se întâmplă când ai traume din copilărie, sau...mai ştiu eu ce neuron al creieraşului face scurt, din când în când...

Obiceiurile Pascale Contemporane

Motto:
"Fă-te om, fă-te om,
Alungă-ţi gândul necinstit!"

Am ajuns Ziua Cea Sfântă a Paştelui…cu toţii suntem plini de iubire, de iertare a aproapelui nostru netrebnic, de milă pentru ţigănuşii murdari care cerşesc prin staţiile de autobuz, mustim de dorinţe înălţătoare şi de gânduri curate…Sperăm că Învierea Domnului ne va aduce “pace în suflet, Lumină în case şi în gânduri” şi tone de fericire, care se vor revărsa asupra noastră ca un râu nărăvaş, umflat de ploi. Este un timp al celebrării vechilor tradiţii, dar şi un moment de naştere a altora noi:
· Stresul premergător “Zilei Minunate”
Cum simţim că se apropie Marea Sărbătoare, parcă intrăm în fibrilaţii! Muncim ca descreieraţii (fără să gândim), suntem cuprinşi de "febra cumpărăturilor" şi începem să concepem kilometri de liste de meniuri, ne pornim să lustruin frenetic toate ungherele domiciuliului în care ne ducem existenţa.
Nu spun că nu este bine să facem toate lucrurile acestea; doar că…am o mică impresie că din cauza lor, uităm să simţim adevărata încărcătură emoţională care precede acest Praznic…uităm să realizăm că tot ce ţine de Paşte s-a petrecut mai întâi la un nivel conceptual, abstract, în plan material trecînd doar violenţa Jertfei pentru Iubire şi pentru Om.
Dar nu este timp de chestii din astea…Paştele înseamnă doar seri în care se merge la slujba religioasă (ca s-o facem şi p-asta), o noapte nedormită, ciocăneli de ouă roşii şi tone de MÂNCARE!!!!
· Făţărnicia pelerinajului spre biserici
Mergem în turmă spre “Lăcasul Sfânt”, ca să ascultăm cuvintele purificatoare ale lui Doamne-Doamne şi…să ne lăudăm cu noile haine C&P, M&N, D&B, (sau mai ştiu eu ce firme cu înscrisuri mari şi sclipicioase), care ne ajută să părem mai cool în faţa duşmanilor. Trebuie să ne arătăm respectul şi pioşenia faţă de Patimi, să fim prezenţi şi noi la străbaterea Drumului Durerii; şi în afară de asta…”AŞA ESTE BINE!”. Se porneşte deci, cu mic, cu mare, spre biserică…
Tineri falnici şi fumegători, fetişcane spoite ”până-n dinţi” şi încercelate la toate extremităţile organismului, bătrâne cernite şi pline de năutăţi (preluate direct de la “Radio Şanţ”) ce trebuie împărtăşite şi “credincioaselor” vecine de strană, bebeluşi plângăcioşi “blindaţi” de “tanti-uri şîşîite”… O adunătură veselă şi colorată, care merge în grămadă (ordonată) spre a face parte din cortegiul funerar al Mântuitorului; o şlahtă care uită de stimă sau politeţe, uită să trăiască duritatea momentului, uită toate regulile bunei-cuviinţe sau iubirea creştină şi îşi împarte cu darnicie coate în gură sau pumni la ficaţi, pentru a apuca într-un timp cât mai scurt câteva floricele despre care cred ca au puteri miraculoase şi te ocrotesc de lucrarea lui Ucigă-l Crucea, mai abitir ca un înger păzitor.
Apoi altă îmbulzeală şi înghesuială la Înviere, când are loc năvala bivolilor turbaţi asupra "Luminii Sfinte" şi “Finala K1” pentru câteva bucăţele sfinţite de “Paşte”…Preotul spune că este vremea bucuriei, deci ne veselim prin mini-bairamurile cu bere şi ţigări de sub fereastra Sfântului Altar. Şi ca să dovedim că suntem fericiţi cu adevărat, din când în când vreun fite-cine mai trage câte un chiot ascuţit în noapte…
· Iepuraşul
De unde e obiceiul acesta? Că eu nu am auzit de nici un iepuraş care s-ar pomeni în vreo Evanghelie….Şi de ce Iepurilă? De ce nu un Chihuahua dolofan, un gânsac roz cu frac şi papion, o găină moţată şi făcătoare de ouă gata înroşite şi încondeiate, un ornitorinc zburător sau chiar o girafă liliputană cu pleata roz şi cercel în ureche? DE CE TOCMAI UN IEPURE?? Măcar nu era un miel, că el tot era prezent de mai devreme prin peisajul biblic….Staţi că mi-am amintit! Mielul este deja sacrificat pentru drob şi friptură, aşa că nu mai putea veni şi cu daruri; şi nici măcar duhul lui, pentru că ar fi trebuit să fie un miel mult prea tembel, ca să îşi cadorisească post-mortem stăpânii care i-au făcut frumuseţe de “cravată cubaneză”! Nu…”puiul oii” iese din discuţie. Dar de ce a fost ales iepuraşul clocitor (sau mirositor) de ouă? Cred că acesta este unul dintre multele mistere neelucidate ale Terrei….
· Mâncarea cea cuvenită
Ce ar fi Paştele fără “cele cuvenite pe masă”? Fără pască, friptură de mieluţ (“Mâncaţi pe Vasilică, ca s-aveţi noroc tot anul!!”), grămezi de ouă roşii şi cozonaci? Totul ar fie egal cu zero…
Este Săptămâna Mare; dar tu trebuie să alergi ce orbetele prin magazinele alimentare să îţi umpli cămara de haleală şi spirtoase. Nu poţi simţi bucuria Triumfului Vieţii asupra Morţii, fără tradiţia Îmbuibatului sau cea a Beţiei? Nu eşti bucuros dacă nu eşti mâncat şi “afumat” bine…prin urmare, nu poţi simţi Unicitatea Momentului! Aşa că…”Înfulecaţi cu spor, dragii mei!”
Parcă am sărbători “Ziua Ghiftuielii”, a îngrăşării porcului pentu Ignat! Sărbătoarea ce a venit înseamnă doar grătar, “bucăţi foarte alese în gură”, suc de struguri sau de malţ şi dănţuială? Unde este inclus SUFLETUL în această ecuaţie? Sau partea asta e nesemnificativă, in comparaţie cu o masă plină şi îmbelşugată? Dacă ai “ghiozdanul” supraplin, nu mai ai interes şi pentru CONŞTIINŢĂ?
· Urările
Este un gest minunat să îi urezi cuiva fericire şi linişte sufletească. Este frumos, şi dai dovadă de respect şi bună creştere să faci asta. Însă…este doar o rutină nenorocita; ştii că vine Paştele? Cauţi repejor pe internet o urare cât mai poetică sau trăznită, dai un copy-paste pe telefon şi gata…eşti un bun prieten! Dar de ce nu poţi face urarea din suflet, cu cuvintele tale? Eşti chiar aşa imbecil să nu reuşeşti să îţi transpui în 2,3 cuvinte gândurile tale frumoase?
Fiecare caută să şocheze (prin aspect, doar), să pară cât mai ciudat, şi am ajuns o naţiune de tulburaţi mintal…De ce se acordă atenţie numai formei, iar fondul e lăsat în paragină? De ce se repetă la infinit nişte cuvinte împopoţonate, care se golesc de sens şi devin fade şi chiar ipocrite?

Fiecare persoană este unică, fiecare prieten este special. Şi atunci de ce îi bagi pe toţi "în aceeaşi oală" şi trimiţi "pe bandă rulantă" aceleaşi rime deşarte, fără să pui nici o picătură de suflet? "Paşte fericit" nu este învechit, şi nici plictisitor; doar pare aşa, pentru că nici măcar tu nu mai crezi cu adevărat ce spui...

Totuşi, fără un gând bun pe care să îl transmiţi cuiva drag, nu te simţi complet...aşa că nu îţi rămâne decât să speri că sinceritatea inimii tale va răzbate cumva din mesajul pe care îl împărtăşeşti... oricât de simplu ar fi el.

Parcă Paştele era o sărbătoare profund spirituală; ce s-a întâmplat cu asta? Bunul nostru creştinel ştie doar că este o parte a cirezii, şi trebuie să se poarte ca atare…ca o bovină nepricopsită, condusă de instinctele primare, care trebuie doar să urmeze indicaţiile Stăpânului, pentru a-L mulţumi!
Cel care se crede de nestrămutat în credinţă se înghesuie oriunde şi oricând, fie ca e vorba de Paşte, Crăciun, sau Bobotează; oriunde se dă ceva (pe gratis), este asaltul roiului de viespi pe o bucată de miere…Apoi, odată şi trebuşoara asta înfăptuită, se unge cu mir, sărută straie preoţeşti, face zeci de mătănii (totul cu o demenţă ritualică) şi părăseşte Lăcaşul de Cult…ajuns acasă, umblă de chiaun prin toată casa (pentru a împrăştia sfinţenia peste tot) şi începe să viseze la Colţul de Rai unde va benchetui în “Cealalaltă Viaţă”...Sigur aşa se va întâmpla! Merge săptămânal la slujbă, ştie “pe deasupra” pasaje întregi din Biblie, face acte de milostenie, respectă toate posturile din an.
Acum ceva vreme, prin manualele de religie ale micilor şcolari se descria un Dumnezeu răzbunător, care coboară din Cer să îţi tragă scara de sub picioare, în caz că voiai să te caţeri prin vreun copac şi să distrugi cuibul vreunei vrăbii; acum…privind la tot ce se întâmplă, lui Dumnezeu îi este creeată o imagine de Stăpân Atotputernic, care îţi garantează un norişor propriu DOAR DACĂ înfăptuieşti nişte lucruri (ce ţin strict de nivelul fizic al Vieţii) aliniate frumos într-o listă. Iar eu nu cred că este numai atât; nu se poate să fie numai ATÂT!

Să ai un Paşte frumos, care să îţi calmeze Cugetul şi să îţi aducă măcar câteva clipe de uitare a tuturor nenorocirilor care te macină... Hristos A Înviat!

UPGRADE: Am observat că în această perioadă s-a răspândit obiceiul de a face cel puţin o conexiune între lucrurile ce le facem zilnic şi tradiţiile Paştelui; deci, în cazul în care citim vreun basm princhindelului, înainte de culcare, provocarea aruncată "la mişto" de către Făt-Frumos (de Aur) Zmeului celui Rău şi Hapsân (şi Mascat), ar suna cam aşa: "În săbii să ne tăiem, în luptă dreaptă să ne luptăm, sau în ouă (încondeiate) să ne ciocnim..????..."

No Man’s Land…

De curând, am fost nevoit să fac o descriere succinctă a dragii noastre ţărişoare, pentru cineva care nu este de aici. Să fac un tablou reprezentativ, o sumă a tuturor lucrurilor mai evidente care ne-ar putea reprezenta…şi în minte îmi veneau doar tunuri imobiliare, cocalari băloşi în “litere şi cifre” de fitze, fătuci despuiate şi obsedate de diferite pagini ale revistelor (gata) colorate, munţii de gunoaie dintre blocurile paraginite, “şmecherii” de cartier cu pantaloni rupţi în genunchi şi turul în faţă, prostul gust afişat ca o virtute şi seminţele (dimpreună cu înjurăturile şi scaunele rupte) de pe stadioane…Dar prezentarea cocinii de zi cu zi nu era unul din obiectivele mele; aşa că am început să caut în altă parte…iar NATURA a fost singurul răspuns logic (staţi liniştiţi, că nu lucrez sub acoperire pe U(n)drea sau altcineva). Şi sincer, am rămas uimit de ceea ce am găsit, chiar dacă unele lucruri le ştiam (şi doar le-am dat uitării). Avem o ţară minunată, cu munţi care îţi taie răsuflarea prin frumuseţea lor, ape “frumos curgătoare ” şi limpezi “ca cristalul” (doar acolo unde românaşul nu a putut urca cu maşina pentru un grătărel tradiţional), castele semeţe ascunse de codri întunecaţi şi misterioşi, mânăstiri vechi de sute de ani, dar care se înalţă mândre printre coline…Avem o ţară minunată, grandioasă, dar care din păcate, ESTE LOCUITĂ!

Nu trăim într-un stat de drept (mai degrabă într-unul “de strâmb”); nu avem o democraţie reală; nu dormim liniştiţi, pentru că justiţia veghează pentru noi, iar băncile ne fabrică milioane; economia nu duduie “din greu”; Maica Patrie nu mai este “Grânarul Europei”; ştabii de succes nu au tone de bănet din muncă onestă; cinstea şi corectitudinea sunt de mult doar nişte cuvinte uitate; talentul, determinarea, voinţa…şi toate conceptele de genul acesta cu care am fost “aburiţi” de mici, nu contează (doar dacă ai un minim de P.C.R. – Pile, Cunoştinţe, Relaţii); entuziasmul este pentru proşti sau pentru idealişti, care încă nu şi-au dat seama pe ce lume trăiesc; sistemul sanitar nu ne protejează de boli (mai degrabă sare şi el cu o mânuţă de ajutor); învăţământul nu ne face specialişti pentru viitorul luminos care se scălâmbă la noi de după colţul dărâmat al blocului; nu există “instituţiile statului”; nu există stat..
Românica (din punct de vedere al mentalităţii “băştinaşilor”) este “ceva” situat pe altă planetă, într-o dimensiune anormală în centrul unei găuri neagre…plină de găozari caraghioşi, păsărici sprijinitoare de diferite rămurele (mai semeţe sau mai blege) şi dilimaci distrugători de parcuri şi păduri spre o construire glorioasă a unor viloace şi mai glorioase…Este o locul unde poţi face ce vrei, numa’ să n-alegi (dacă stai prea mult pe gânduri, rişti să ţi se construiască urgent un pălăţel drăguţ şi cochet, la 2 m. sub pământ), Raiul unde s-a încheiat cu surle şi trâmbiţe Alianţa D.A. [Dobitoci (de) Aburit]...Nimic nu are rost, nimic nu are logică. “Mogulii este răi”, şi se reped ca nişte ulii asupra micuţelor domnişoare de succes, presa este spălătoria de lenjerie intimă a “Cuceritorilor” posesori de “maşinule” puternice şi a “tutelor independente”, dornice de a fi întreţinute de ditamai afaceristul rafinat (înalt, drăgut, cu simţul umorului, sincer şi romantic), “cu bancnota-n vârf de i-phone”; guvernacii imbecili şi demagogi îşi dăruiesc cu fală ouă unii altora; “prostimea de rând” strange cureaua…o strânge până îi iese ochii (şi încă puţin mai mult), pentru că oricum, “afânaţilor” cu creier “copăcit” li se-nbrăhăne de “amănuntul” acesta. Nimic nu este mai important decât să dai cu ştampila pe nişte graşi, care nu fac nimic! Promit că va fi bine, şi dintr-un anumit punct de vedere se ţin de cuvânt, pentru că…LOR le este bine! Ştampilăii care i-au votat poa’ să crape...(şi de preferinţă să învieze la următoarele alegeri, ca să se exercite în dreptul lor de cetăţeni liberi)
Citisem undeva acum ceva vreme că noi, fiecare individ în parte, suntem de fapt cei vinovaţi pentru starea deplorabilă în care ne aflăm. Şi într-un fel, aşa este; dar rahatul ăsta nu va va deveni un trandafir sau un crin imperial dacă, de mâine, încep eu să “pun botul” la toate vrăjelile care mi se servesc, dacă eu încep so văd păsărele roz la fiecare colţ de stradă, încep să cred şi să sper…Să sper în ce? Că va veni un Salvator, care (poate de data aceasta) chiar va face ceva bun? Că se va schimba totul şi vom îngâna cântece de îngropăciune pentru nesimţirea, îndobitocirea, prostia, golănismul şi hoţia care joacă “pititea” pe lângă noi? Da…ce să spun…”Trăindo sperando, murindo cacando…”.
Reconstrucţia, Renaşterea asta (ca Phoenix-ul din cenuşă), este o “muncă de echipă” la care trebuie să “punem cu toţii umărul”. Dar nenorocirea este că exact aceia care au mai multă putere de convingere şi care chiar ar putea schimba ceva, îşi vor luxa “ca prin minune” humerus-ul şi se vor retrage! Pentru că dacă nu ar face aşa…ar fi ceva cam cum făceam în grădiniţă: “Ia-te de urechi şi dă-ţi două palme!”; doar că nu ai să vezi nici un “rotunjor” cu bujori lâncezi în obraji, că îşi va da şuturi în mult iubitu-i poponeţ de bunăvoie…că va renunţa voluntar la ciolanul pe care l-a ros până a rămas ştirb! Doar s-a inventat proteza…
Japonia a devenit prima putere tehnologică a lumii, după ce a fost devastată de două bombe atomice! O mână de oameni, care stau claie peste grămadă, pe patru insule devastate de cutremure; Arabia este o ţară deşertică, la care vin turişti “gârlă”! Germania şi-a furat-o (destul de rău) în două războaie mondiale, şi uite unde a ajuns! Şi noi….parcă naţiunea asta este un imens camion condus de un şofer beat, care ba adoarme puţin şi intră în gard, ba îl apucă cheful de dansat la volan, iar autovehiculul merge pe tranşeea de drum ca pipi-ul de bou ameţit …
O floare minunată, păngărită şi devorată încet, de nişte gândaci împuţiţi…
M-am săturat! Mi-e scârbă de ei…Mi-e silă de societatea asta hapsână şi avidă de bani, ipocrită şi putredă!

Iubiriada

Motto:
“Cântă, Zeiţă, iubirea ce-aprinse pe Tâmpel Manelarul..”

Întunericul smolit şi sufocant te împresoară ca un giulgiu...Eşti ţintuit de un perete rece şi umed....Mâinile îţi sunt înlănţuite de şerpi groşi de metal ruginit...Nu te poţi mişca, nu poţi striga. Tot ce poţi face este să priveşti cu nesaţ la peretele gol din faţa ta, pe care dansează sec nişte umbre prelungi ale unor animale...Crezi cu toată fiinţa ta că aceasta este Realitatea, că ceea ce vezi cu proprii tăi ochi este Adevărul. Ca prin minune însă, reuşeşti cumva să te eliberezi. Vezi că nu eşti singur, că mai sunt şi alţii ca tine, însă deocamdată vrei doar să scapi; să evadezi din peştera aceea neagră şi putredă, să ieşi în lumina soarelui şi să simţi adierea molcomă a vântului în obraz. Nu ştii cum, dar ajungi afară; apoi rămâi uimit de bogăţia pură care te înconjoară....Te întorci la tovarăşii tăi din cavernă şi încerci din răsputeri să le spui, să le explici că tot ceea ce văd ei (şi în care cred cu tărie) nu este decât o iluzie. Eşti considerat nebun....
Cam acesta este pe scurt, “Mitul Peşterii” al lui Platon. Viaţa pe care o trăieşti este plină de ignoranţă şi întuneric, iar ceea ce crezi tu cu ardoare că este Realitatea nu este decât o nălucire, o umbră a adevăratelor valori…IUBIREA, DREPTATEA, ADEVĂRUL…
Iubirea este ceva atât de curat şi de neprihănit, încât este foarte posibil să nu o întâlnim niciodată în viaţă (Poate de aceea, Maestrul Iulie Darie a mărurisit că el nu i-a spus niciodată soţiei sale că o iubeşte…Poate nu ştie încă dacă este vrednic de Adevărata Dragoste..Sau poate îşi respectă mult prea mult aleasa să o pângărească cu nişte cuvinte golite de sens, care oricum nu îi pot transmite adevăratele sentimente…) Şi totuşi, dacă îţi scoţi puţin capul pe geam, vezi că iubirea este pretutindeni: în magherniţa strâmbă din colţ, unde se vinde varză la kilogram (şi unde un El şi o Ea se iubesc cu foc), în gura vreunui tălâmb care recită cu ardoare ceva din Maestrul Ciorbă (cântecaci de valoare inestimabilă, de câteva sute de mii de euro), şi chiar şi în litania searbădă a nenorocitului care îşi înalţă rugător mâna spre tine...Bordelurile cu felinare roşii la intrare mustesc de iubire, tinerii îi sorb cu nesaţ aroma în cârciumile de trei stele (frânte), cu pereţi scorojiţi şi mese mucegăite şi slinoase, firavele “domnişoare de consum” o scarmănă duios după ureche când o găsesc bătînd fără ţintă trotuarele patriei…
Trăim într-o Lume civilizată, unde dragostea zburdă veselă printre noi şi ne face cu ochiul, ca un pişicher inimos şi drăguţ. Societatea însă evoluează cu repeziciune, iar vechile simboluri ale iubirii sunt acum doar amintiri prăfuite! Astăzi a apărut computer-ul şi (mega)minunatele site-uri pentru iubit: scrii ceva despre tine, îţi aplici cea mai sexy poză din colecţie (sau o modifici “puţin” pe a vreuneii “Rupător-de-Inimi/Fătuci de Super-Succes”), apoi Dragostea dă năvală în grajdul plin de bălegar al vieţii tale lipsite de sens…Trebuie să fii prea idiot să nu-i deschizi larg Porţile Sufletului! În definitiv…priveşti o fotografie, iei un id de mess, arunci ca descreieratul cu “Te Iubesc” prin diferite “mijloace de comunicare moderne”, şi...MINUNE!! Dumnezeu te-a blagoslovit cu o ditamai pleaşcă de amor, ce te-a lovit direct în moalele capului! Porumbeii cântă, cerul este roz-bombon-căcăniu-în-dungi, soarele străluceşte doar pentru tine...Este de înţeles doar: IUBEŞTI CA UN DISPERAT (o fotografie)! Dar asta nu poate rămâne aşa; deci, faci tot posibilul şi îţi rupi marea dragoste din lăcaşul ei (care este la câteva sute de kilometri depărtare, dar de care te-a apropiat “Sfântul Internet” – să pupe tata/mama pe el de scumpic), pentru a o aduce lângă tine, lângă cel care o merită cu adevărat....Dacă ceva nu îţi iese cum vrei, faci câteva crize de isterie sau de ambiţie porcească (prin care – chipurile – îţi marchezi teritoriul), apoi îţi bagi cu năduf mâna în buzunar (şi în tot ce prinzi în apropiere), şi gata...ţarcul îngrădit pentru iubirea ce ţi se cuvine este finalizat!
Ce e prosteala asta? Ce e cu neghiobia asta? La atât am ajuns? Cât de dobitoc şi de trăncălău poţi să fii, încât să crezi cu înflăcărare că Destinul ţi-a zâmbit, printr-un fir străbătut de un anumit impuls electric? Nu e vorbă...poate simţi ceva pentru poza respectivă (dacă eşti “fotografil” de meserie), sau chiar pentru persoana care o reprezintă...dar sigur nu e dragoste. Te excită, aşa că vrei “să o bagi în aţe”, “să atingi norii şi ploaia” alături de ea/el…O/îl respecţi, o/îl admiri, te răscoleşte într-un mod ciudat, te gândeşti numai la ea/el, o/îl visezi noaptea…o/îl simpatizezi, poate chiar ai impresia că, într-un mod ciudat, ţii la ea/el…te atrage, vrei să vă petreceţi vremea împreună, vrei să o/îl cunoşti…DAR ÎN MOD SIGUR, NU O/ÎL IUBEŞTI! Trebuie să fii ori prea ipocrit(ă), ori prea ignorant(ă), ori, pur şi simplu cu adevărat imbecil(ă), ca să crezi asta! Cel mai mult, pe internet se pot lega amiciţii...restul poate apărea mult, mult mai târziu.
Ca să iubeşti o persoană trebuie să o cunoşti…în toate momentele ei de fericire, de iritare, de nervozitate, de exaltare..Şi lucrul acesta nu îl faci printr-un ecran de calculator, unde, poţi scrie cu dezinvoltură că eşti super-fericit(ă), chiar şi când lacrimile îţi şiroiesc de durere…Nu poţi spune că iubeşti, nici după ce locuieşti lângă cineva clipuţă de clipuţă, zi după zi, timp de ani buni…Şi tu crezi ca un dobitoc redus-mintal că ai reuşit să păşeşti în Lumea Imaterială a Absolutului, a Ideilor, printr-un cablu de net?
Culmea este că s-au întemeiat şi familii pe baza “Iubirii Virtuale”…Familii de piatră, trainice, care dădeau pe dinafară de iubire…care s-au destrămat apoi la primul hop (probabil scurgerea de dragoste peste pre-plinul insuficient a fost mult prea mare, şi nu s-a mai respectat “legea conservării maselor”). “Familia este celula de bază a societăţii”…păi dacă aşa stau lucrurile, se vede treaba că celula asta este (puţin) cam canceroasă. Un cancer care este îmbrăţişat cu “iubire nebună”…
Să nu aveţi impresia că eu aş fi vreun Guru în materie, pentru că vă înşelaţi amarnic. De fapt…habar nu am ce este Iubirea; ştiu însă cu siguranţă ce nu este …iar ce se molfăie acum cu gura plină, sigur nu este iubire. Pentru că Ea se presupune că este veşnică, că îţi schimbă fundamental percepţia asupra Universului…Şi atunci de ce la noi durează doar câteva luni (timp în care “dai la pompă din gros”), apoi, când te-ai plictisit de Ea, o arunci ca pe o cârpă murdară? Ai impresia că este o manea împuţită, care se învecheşte odată ce soarele a apus? Nu ai nici o părere, şi faci doar ce face cârdul? Sau cum?
Este jalnic. Este trist că un cineva poate crede că “sufletele pereche” (sintagma xeroxată a tuturor îndrăgostiţilor lulea – sau trabuc) se găsesc la doar un click al “şoarecului de birou”…

Cârnaţii de Pleşcoa

De când te naşti, ai două posibilităţi: să fii fată, sau să fii băiat. Dacă eşti fată, este bine; dar dacă eşti băiat, este şi mai bine...
Dacă eşti băiat, poti să fii mai neciopl....adică dur (ceea ce se înseamnă că eşti norocos, pentru că nu mai e nevoie să îţi ”machezi” primitivismul înnăscut). Eşti un cavaler desăvârşit....scuipi semninţe (sau flegme vâscoase), arunci cu înjurături şi ameninţări ca un maimuţoi enervat de râia în posterior, bei în fiecare seară ca un cal însetat şi apoi te întorci acasă mergînd ca pişul boului, dar....eşti cavaler! Nu ridici mâna asupra unei fiinţe inferioare (adică asupra celor ce aparţin regnului slab - femeile)! Eşti un samurai aspru şi ras în cap (adică pe creier), care îi apără pe cei slabi....şi nu îi poţi provoca nici un rău celei ce îţi face de-ale gurii. Este sub demnitatea ta de bivol descreierat să faci asta. Când eşti enervat la maxim pe ea, doar zbieri puţin ca să îţi impui punctul de vedere şi eventual o înjuri (da’ cu măsură, să nu o jigneşti prea rău şi să rămâi cu hainele sclipicioase, ”de firmă”, nespălate). Orice ai face, nici nu te gândeşti să ”îi livrezi ” vreo directă de stânga cu dedicaţie specială!
Avem nişte bărbaţi care nici măcar nu concep să nu fie bine crescuţi; suntem fiinţe evoluate, culte, care trăiesc în secolul XXI (nu în Comuna Primitivă)....societatea a evoluat îndeajuns de mult să perfecţioneze psihologia (de turmă), să înţeleagă adevăratele valori....ne îndrăgostim zi de zi de miracolul numit "femeie”, respiram doar pentru că îi vedem divinitatea zilnic, însă...numărul cazurilor de violenţă domestică este în continuă creştere. Indiferent dacă partenerul mascul este sărac sau bogat, cu mintea întreagă sau chinuită de stoluri întregi de păsărici, alcoolic/drogat sau ”curat ca lacrima”, că are o celulă putredă în creier sau doar o lipsă acută de neuroni, el este VIOLENT (oricât s-ar făli cu principiile sale, pe care le calcă oricât de des are ocazia)! Pentru că în lunga şi experimentata lui existenţă, a înţeles că în casă trebuie ”să cânte cocoşul”....pentru că tot ce a priceput de la viaţă este că o femeie trebuie "educată” (cu cureaua, biciul bâta, sau alte asemenea instrumente ajutătoare) să îşi înveţe locul în societate....”Bătaia e ruptă din Rai”. Aşa că un mic ghiont la ficat, un bocanc în gură sau o incizie (făcută cu un cuţitaş sterilizat în prealabil – a se vedea grija enormă pentru ca ”jumătatea” să nu fie atacată de microbii dătători de boleşniţă) pe antebraţ sunt doar nişte „nimicuri” necesare....Bărbaţii sunt nişte dobitoci! Porci neruşinaţi şi îngânfaţi....majoritatea timpului aflaţi sub soarele torid al verii (ceea ce presupune că sunt şi în călduri inimaginabile....)
Se spune că un bărbat este şofer mai talentat decât o femeie. Dar, atunci nu ar trebui sa scadă numărul accidentelelor? Da' de unde...Un mascul viril ŞTIE să conducă cu un ochi la drum, şi unul la trotuar; că poate (Doamne ajută) vede vreo bunăciune în fustă mini şi ratează să o claxoneze...Şi cam ce ar trebui să însemne asta? Că fata e frumoasă şi o apreciază? („Ce e frumos, şi lui Dumnezeu îi place.” Dar nu cred că l-am auzit pe Doamne-Doamne claxonînd din Rai de câte ori vede ceva deosebit....) Sau că e disponibil pentru o partidă de...”table” pe bancheta din spate a maşinii? Asta nu înseamnă decât că nu îşi primeşte porţia necesară acasă, şi vrea surplus, ca să se umple – mai precis să se golească? (Pe principiul „După ce că eşti prost, mai şi semnalizezi?”)...Este gestul suprem de meltean obsedat, pe care îl poate face cineva...Cineva care cum vede o fată draguţă, să spere la o porţie de lăptic direct de la sursă, să creadă că ”Hei, Pisi! Nu ai chef de ceva kung-fu în pat?” este o expresie a propriei vigori şi a supremei valori morale cu care este înzestrat?...Sunt dezgustat de oameni dintr-ăştia! Am început să constat lucrurile astea din ce în ce mai des (şi ”Sezonul Puicuţelor” abia începe!), dar...mi-e ruşine, sincer, că fac parte dintr-o clasă ce abundă în bizoni aţâţaţi şi băloşi...
Mereu am încercat să aflu ce poate simţi o fată care trece prin asta (adică este claxonată în timp ce merge liniştită pe stradă). Am crezut că se enervează, văzînd printre ce animale îşi duce traiul zilnic. Am crezut că se simte insultată, pentru că este privită doar ca un obiect cu o destinaţie precisă, ca o bucată de carne fragedă ce astâmpără foamea unui canibal. Se simte jignită si dispreţuită, scârbită până-n măduvă de aceşti babuini paleolitici. Şi unele chiar aşa simt...Dar majoritatea sunt flatate!!! Sunt bucuroase că sunt dorite, sunt excitate la gândul că poate au norocul ca astfel, să îşi întâlnească "Prinţul din Camionul Alb", stăpân peste vreo insuliţă exotică aruncată „la mişto” prin Hawai, sau măcar posesor al unui Jet luxos, cu mobilă ”cufurită” de aur şi pietroie preţioase...Dacă le spui că se comportă ca nişte prostituate de ultimă speţă, se simt ofensate la corazon şi în orgoliul lor de căprioară delicată....şi au dreptate! Pentru că sunt doar nişte curve stilate...se cred elegante, drăgălaşe, sensibile, căutătoare de dragoste şi sentimente nobile...şi totuşi, reacţiile le trădează adevăratul caracter deşănţat şi greţos. Nu sunt decât nişte păpuşi gonflabile fără pic de creier, cu sfertul de neuron chitit pe trabucul norocos care le va îndeplini visele...
Drăgut, nu? Bărbaţii sunt nişte dobitoci obsceni, iar fetele sunt nişte târfe destrăbălate! Mi-e ruşine de EI, dar nici ELE nu mă fac mai mândru. Acesta e tristul adevăr...
Şi totuşi....la fel cum în fiecare pădure uscată mai supravieţuieşte ascuns, ici-colo câte un arbust verde, la fel cum în Yin se găseşte un strop de Yang (şi viceversa), aşa mai există şi câte o domnişoară graţioasă şi un bărbat cu adevărat cavaler...Dar sunt pe cale de dispariţie în ziua de azi, aşa că ar fi normal ca să se creeze rezervaţii speciale pentru ei, sau măcar să fie ocrotiţi de lege. Prea utopic, nu? Rămâne doar să sper că...fiecare va fi călăuzit cumva spre cel de care are într-adevăr nevoie. Persoana care/pe care o va face fericită, indiferent ce înseamnă asta: (Prea)Curvii şi curvele, cele care vor doar un cârnat (în locul porcului întreg) şi doar acel cârnat (care poate e unul delicios, de Pleşcoi), Cavalerii şi Domniţele...
Dar este foarte probabil ca acest lucru să nu se întâmple acum, şi mai ales nu la noi...Nu într-o lume golită de valori şi principii, schimonosită şi hâdă.

Fumuri de mărire

De ce simt unii nevoia să fumeze? Au rămas cu sechele de pe vremea copilăriei când testau lumea înconjurătoare cu gura, iar acum nu ştiu ce să facă cu ea? Sunt ahtiaţi după senzaţia unei veşnice prezenţe cilindrice vârâte în cavitatea mai sus amintită? Vor să fie figuranţi “cool”, plini de importanţă? Vor să îşi prelungească viaţa, pentru că au auzit că afumarea este o metodă de conservare a produselor din carne, să ajungă nişte “Nepieritori” miniaturizaţi? Vor să fie “în rândul lumii”?
Încă din liceu, perioada în care eşti rebel incurabil, ţigara începe să te tenteze, pentru nu ştiu ce dezaxat a decretat că fumatul este expresia maximă a şmecheriei sau a delicateţei. Că eşti matur, că asta îţi arată gradul de libertate pe care l-ai câştigat odată cu adolescenţa. Fumezi pentru că e la modă, pentru că iubeşti privirile admirative ale picilor cu muci la nas, pentru că aşa obţii cel mai rapid respectul pe care ţi-l doreşti…Ştii că faci ceva rău, de aceea te ascunzi prin toalete sau locuri întunecoase când eşti în pericol de a fi descoperit de părinţi. Şi oricum…fumatul e o prostie de care te poţi lăsa oricând. Nu îţi baţi prea mult capul cu asta…doar trăieşti clipa! Şi ÎN PREZENT eşti stimat şi invidiat!
Şi totuşi…anii trec, şi “mă duc să pip (merg la ţigară)” devine obişnuinţă. Constaţi cu uimire că fumezi 5, apoi 10 ţigarete…apoi chiar un pachet pe zi. Dar nu contează asta, deoarece cu cât "bagi" mai mult, cu atât ai "cohones-urile" mai mari (indiferent de sex)...Stresul examenelor de sesiune te omoară, şi “beţişorul fumegător” îţi oferă singura modalitate de a te relaxa, rapid şi eficient. Şi oricum, te poţi lăsa oricînd. Doar să îţi propui acest lucru, şi gata!...Deocamdată să treacă sesiunea asta, şi cea care va urma…mai bine să treacă studenţia şi…te vei lăsa.
Apoi renunţi, şi constaţi că eşti irascibil şi stresat. Nu mai ai odihnă, nu mai eşti niciodată “în apele tale”, nu te simţi împlinit. Orele sunt monotone, zilele sunt searbede…Ai da orice pentru destinderea binecuvântată ce o găseai în ţigară…ai face orice să o atingi şi să îi simţi căldura molatecă în palmă…Dar stai! Nimeni nu te opreşte! Doar o promisiune neghioabă pe care ai făcut-o sinelui tău, pentru a opri otrava care ştiai că îţi macină corpul…Un corp care acum este mistuit de o dorinţă irezistibilă, consumat de patimă! Şi scoţi bricheta, promiţîndu-ţi că asta va fi prima şi singura dată, apoi vei reveni la “regim”. Numai că nu o mai faci…”poate altădată”
Scenariul acesta l-am văzut de prea multe ori. Şi aşa se întâmplă mereu…Ştiu că îşi fac rău singuri, vor să renunţe, dar pur şi simplu nu au puterea asta…Cel puţin aşa cred. Ei trebuie doar puţin susţinuţi, trebuie doar să le arăţi că ai încredere în ei, şi vor descoperi că sunt mult mai puternici decât au crezut vreodată. Doar că au enormul “noroc” de a găsi persoane care le încurajează din răsputeri să…"îi dea inainte, cu tupeu".
Aceştia sunt o tagmă separată a fumătorilor…sunt cei care "îmi provoacă repugnă" (vorba lui Oreste), care îmi provoacă scârbă... sunt “fumăcioşi” cu "sânge în tutun", cu creierul prea nicotinizat şi stafidit ca să îl mai şi folosească ca “organ al gândirii”. Ei nu vor să se lase de fumat, pentru că “a fuma e o virtute”; cu mucul în colţul gurii se simt mai miezoşi, mai virili… au aerul unui urangutan (sau doar unui pui de cimpanzeu) incredibil de irezistibil, şi sunt Stăpânii Lumii! Vor să aibă satisfacţia de a sufla (plini de superioritate) fumul în nasul oricărui “fraiereştean” care şi-a permis să îi privească puţin mai atent, adoră să conducă cu o mână atârnîndu-le “rafinat” pe geam (cea în care au ţigara, desigur), în timp ce Minunatul Salam De Aur zbiară cu pasiune plângăcioasă la boxele “de firmă” din portbagaj. Ei nu vor să se lase, indiferent câte poze cu plămâni sângerânzi ar fi afişate pe pachetele de tutun, indiferent câte amenzi pentru “fumat în loc nepermis” ar plăti. Mai mult, chiar…ei (cei cât de cât puţin mai “inteligeţi”) au transformat totul într-o artă! Nimic nu este mai excitant (în viziunea lor) decât mersul legănat şi privirea de bovină bolândă, atunci când eşti “înveşmântat” într-un misterios fum albăstrui…Să poţi să apari oriunde, ca baştanu’ fitzos (nu ca măgaru’) din ceaţă...
Dar ce este şi mai oribil este că ei au perfectat “Arta Fumatului Femin”! O femeie este elegantă doar dacă suflă rotocoale de fum, stînd picior peste picior pe scaunul tapiţat al barului…este frumoasă, are o anumită ţinută (prin care îşi face cunoscute cele mai ascunse dorinţe care o perturbă – pentru cei destul de “dezgheţaţi” să o “citească”), “clipoceşte” enigmatic din gene şi din când în când mai soarbe suav o guriţă de cafea şi o “guroaie” de fum…când o săruţi parcă ai linge o scrumieră…
Pentru un bărbat, este oribil să fumeze; pentru o femeie, este de o mie de ori mai dizgraţios, mai oripilant…Şi nu spun asta pentru că, vezi Doamne, sunt bărbat şi le iau apărarea celor din categoria mea. Dar…pentru o femeie, uneori noi (bărbaţii) suntem doar nişte brute primitive în călduri, pline de vicii şi de puţind a transpiraţie…Ele sunt fiinţe sensibile, rafinate, preocupate doar de Sferele Superioare Ale Existenţei Umane, distinse şi nobile. Şi totuşi, sunt chinuite de cel mai murdar nărav care s-a inventat vreodată…O stea luminoasă măcinată de o gaură neagră, duhnind a Chanel şi a tabac stătut. Unde e superioritatea în asta?
Oricât mi-aş zbate creierii, nu pot să pricep ce poate fi atât de minunat într-o ţigară…Dar poate sunt eu prea ignorant (sau prea prost) ca să văd Colţişorul de Rai ce stă sigilat acolo. Poate nu sunt eu în stare să descopăr miracolul ce zace (bine) pitulat într-o “sugară”, trabuc, havană, sau mai ştiu eu ce alte chestii din astea…
...Şi totuşi, nici nu vreau să încerc să aflu.

Manele’s World – Reloaded

4 E. Again

Motto:
“Pentru cei ce nu-nţelege! M-am născut ca să fiu REGE….!!!!”

“Blow my whistle, bitch!” [Suflă-mi în fluier, târfă!], “I wanna suck on your lollipop” [Vreau să îţi sug acadeaua], “Face down, ass up, tha’s the way I like to fuck” [Faţa jos, fundul sus, aşa-mi place să ţi-o trag], “Move, bitch! Get out of my way!” [Mişcă târfă! Piei din calea mea..]…
NU VĂ SPERIAŢI!!! Nu sunt injurii grosolane la adresa “tutelor de cartier”! De fapt…(unele) dintre ele chiar se bucură să le audă! Se zbânţuie frenetic şi dau din toate organele (cu care sunt înzestrate de Mama Natură), bat cu veselie din palme, sunt la superlativul piscului euforic şi chiar mai vor!!! Pentru că totul se întâmplă pe ringul unei discoteci unde se ascultă house…Sunt doar melodii “nevinovate”, de dănţuială! "Ritme" obsedante cu versuri neghioabe, fără nici o valoare estetică sau morală.
Şi orice manelist care se respectă şi îşi doreşte de ziua lui un balot plin ochi cu invidia duşmanilor, ascultă cu plăcere muzică din asta…”casă” (deşi după lucrurile pe care le promovează, ar trebui numită “wc”). Dar este la modă…şi cum “Fătul-Frumos cu craniul plin de fitze” şi “Pitzi cea Periculoasă” trebuie să fie “cool”, totul vine de la sine. Totuşi…personajele adoratoare ale acestei mizerii pe ritm cretinoid sunt cu totul altele, în comparaţie cu “maneliştii clasici”. Pentru că ei, dânşii şi dânsele “în tendinţe”, au doza de aroganţă “pe roşu intens” (adică peste limita admisă de aroganţometru - aparatul măsurător al acestei calităţi rele). Lumea Manelelor este un basm; dar Lumea Manelelor-Casă este o adevărată “Lume a Sălciilor” din centrul unei netrebnice livezi uscate…este miezul din Fanta…moţul (de frişcă) de pe o savarină…
Pipiţele (pitzipoancele upgradate) felinoide şi apetisante sunt adevărate zâne între zâne, Zeiţe ale Atracţiei printre muritori, fiind numai bune de venerat! Privirea lor misterioasă, ce îşi face cu greu loc printre zăbrelele genelor lungi şi răsucite, este permanent protejată de ochelari de soare fumurii şi trendy…Maieuţul (din cauza Crizei, bugetul alocat hainelor scade vertiginos, deci acestea trebuie să fie cât mai micuţe) nu mai este doar “pudrat” cu sclipicei; el este o cârpuţă strălucitoare, o adevărată rază de soare ce apasă cu neruşinare tonele de silicon ale pieptului balonat ( silicon care uneori, de atâta presiune, se ridică cu nonşalanţă până la buze şi uneori chiar imflamează şi Gânditorul!). Fustiţele (lucitoare, desigur) nu mai au încorporate doar vederea (cu glaucom) spre grădina din spate…ele sunt adevărate fantasme ale imaginaţiei, aşa că ochii (tot glaucomizaţi) îţi sunt invitaţi şi spre câte un colţuleţ al peluzei din faţa castelului, viloacei, complexului de apartamente…(după posibilităţi). Dar ceea ce reprezintă apogeul eleganţei nu sunt toate aceste nimicuri! Şi nici măcar săndăluţele cu talpă “de teren”, pline de ciobuleţe colorate…Punctul culminant (la care ragi ca un leu în soarele încins al savanei) îl reprezintă mănuşeile scânteietoare care le înbracă finuţele lor membre superioare...şi cugetul lor curat şi dalb precum un ghiocel de august. Sunt neprihănite şi inocente (încă sunt extaziate de vederea unei acadele – mai mari sau mai mici, în funcţie de toanele Ursitoarelor), interesate doar de puritatea crudă a mall-ului din colţul străzii şi de flăcările stravezii ale Adevarului de Firmă care se ascunde în spatele înscrisului gigantic ce le acoperă cureaua beculitoare (cu baterii) de la mijlocelul (“tras ca prin inel”) camuflat de drăgălaşe perniţe lipidice.
Asemenea minunăţii, adevărate Monumente ale Naturii pe cale de dispariţie, nu mai umblă înhăitate de mână cu burduhănoşi din care tâşneşte (inteligenţa) dacă îi înţepi cu sula (instrument foarte ascuţit, de împuns) sau cu pehlivanii jalnici de inculţi (adică maneliştii clasici) precum rudele lor mai involuate. Fiind “mai superioare”, pot fi zărite foarte arareori, în lumina romantică a apusului, la braţul vreunui vlăstar nobil “comandat” prin prioripost special pentru ele. Aceştia nu mai sunt vajnicii cavaleri cu pletele (gelate) în vânt; NUUUUUUUUU…..Regii (prinţişorii) au părul tuns îngrijit, înspumat (de mare) şi uleios, iar perciunii sunt atat de îngustaţi încât taie în model “franjuri” orice privire mult prea atentă…
Zânele te orbesc cu strălucirea lor; Regii acestora te doboară cu respectul pe care îl impun…Pentru că ei nu sunt doar nişte dobitoci inculţi; ei au fost crescuţi cu manualul lui Dostoievsky la subţioară şi vocabularul de expresii golăneşti în buzunar…Sunt mari norocoşi ai Sorţii (câştigă zilnic la Loteria Anului Nou), tineri şi frumoşi, plini de şmecherii (ca veceul de cârtii) şi, faţă de fraţii lor mai mitocani, posedă o doză mult mai îmbelşugată de tupeu. Au “calitate unicat” adusă din magazinele second-hand ale Germaniei, sunt stilaţi şi parfumaţi (ca să îi simţi de la kilometrii întregi depărtare)… Umblă înveşmântaţi doar în albul imaculat al curăţeniei lor morale (chiar fără firicel de praf, pentru că în perioada de curăţenie generală se foloseşte ultimul tip de Pronto) şi se plimbă doar în maşini sport, care le permit să fie admiraţi în exerciţiul funcţiunii lor de macho (conducerea). Cea mai importantă calitate a lor este CREDINŢA…pe care şi-o afişează prin atârnarea unui crucioc uriaş de nelipsitul lănţău finuţ şi sclipicios (care le spânzură la beregată), de care nu se despart nici când dorm (cu limba pe umăr), nici măcar în timpul îmbăierilor zilnice…o ocazie de a fi invidiaţi de duşmani (şi ei sunt foarte pizmuiţi de restul meltenilor) pentru muşchii dezgustători, plini de sudoare, cu care sunt acoperiţi. Puncul lor slab (Da, chiar şi ei au aşa ceva!) este timpul…imediat ce au trecut de perioada primei ţinereţi, kilele de steroizi din prea-încântătorul lor trupuşor încep să îşi facă de cap şi ei (Regii) încep să se fleşcăiască, confundîndu-se (doar la aspect!) după o vreme cu verii lor preistorici (probabil o glumă prostească a Naturii).

…Ca să ai dreptul să p(b)ăşeşti în acestă uluitoare Insulă a Prosperităţii şi Delicateţii, trebuie să o înţelegi; dar Maneaua-Casă nu se poate percepe dacă în vene nu îţi curge sângele lucitor şi gelat al Nobilimii Manelelor…trebuie să fii un clasic (manelist) adevărat ca să îţi poţi permite să pricepi secretele intime ale acestei Dimensiuni Angelice…să nu îl confunzi pe De Vito (Copilul) cu Vali de la Bărbuleşti şi pe Uragan cu Guţţîî (TRĂIASCĂ GUŢŢÎÎ!!!!!). Mintea trebuie să îţi meargă cu folos, iar puterea banilor trebuie să îţi fie un aliat de nădejde. Trebuie să sacrifici orice pe altarul evoluţiei…orice care ţi-ar putea trăda firea de goriloi! Acum eşti un neanderthalian distins…Care dacă vei fi cu adevărat bun, cel mai bun dintre cei buni, vei putea compune (tu însuţi, cu mânuţa ta) o operă nepieritoare, ce nu va mai fi ascultată la o săptămână după ce a spart pentru prima dată boxele!