Demult, pe când oamenii abia se născuseră din pulberea de stelară a Zeilor, pe când Soarele şi Luna nu se formaseră încă şi Bolta Cerească era luminată doar de stele, pe când apele încă modelau marginile lumii, un destin a fost pecetluit pentru totdeauna…
Au trecut atâtea milenii de atunci, încât nimeni nu mai ştie care a fost adevărata curgere a faptelor, pentru că, de-a lungul timpului,”Cântul stelelor gemene” s-a îmbogăţit, luînd câte ceva de la fiecare popor care l-a transmis mai departe.
Eu o să v-o spun aşa cum am auzit-o şi eu de la străbunii mei şi imi cer iertare de pe acum, dacă voi face unele fapte uitate. Aceasta se întâmplă din cauza că, în mărginirea lor, oamenii nu au reuşit niciodată să cuprindă cu mintea întreaga poveste, si să inteleaga Adevărul…
Se spune, că, în tărâmul îndepărtat al Tirionului, trăia un baiat, care este chiar eroul acestei povestiri: Arien era orfan; părinţii lui murisera în războiul împotriva Nemilosului Zhha’Duum, Stăpânul Demonilor, odată cu majoritatea întregului său clan, în bătălia de pe câmpia Dua Karna. El însuşi fusese luat prizonier, însă după câţiva ani de captivitate, când a învăţat labirintul de mine în care era sclav, a fugit. A păcălit paznicii, şi până să realizeze ei, a dispărut în măruntaiele pământului. Numai că a ieşit imediat la lumină prin pasajul secret la care a trudit din greu pe perioada întregii lui captivităţi. Plin de răni şi vânătăi s-a întors în fostul lui sat, şi credea că va găsi alinare..însă toţi îl priveau ca pe o iscoadă a răului, un spion al demonilor care voia doar să îi învrăjbească. Aşa că, a fugit…a fugit cât l-au ţinut picioarele, şi s-a ascuns în Pădurea Întunecată, de unde nu a mai ieşit niciodată. Au trecut 10 cicluri de atunci, şi nimeni nu i-a simţit lipsa…nimeni nu a avut nevoie de el, nimeni nu a întrebat de soarta lui.
Până într-o zi. Pe când se juca în întunecimea pădurii cu animalele, din neant a apărut o căprioară albă, care părea să îl cheme, părea că vrea să îl facă să o urmeze. Şi aşa a şi făcut, până într-o poiană, unde a văzut o prea-frumoasă fată, care l-a fermecat încă din prima clipă…păru-i lung până la pământ scăpăra în lumina apusului, în nuanţe de galben şi violet… privirea îi era limpede şi adâncă ca apele ce izvorăsc din înaltul Munţilor Palëon…Dar ochii ei nu erau albaştri, ca ai neamului Naldar, ci aveau o culoare nedefinită; însă de câte ori îi privea, Arien se gândea la frunzele ruginii ale Sezonului Recoltei, la cerul de dinaintea răsăritului soarelui şi la norii Kirama brun-aurii, ce apar întotdeauna după o furtună puternică…Când îi privea se pierdea… Simţea că se înneacă în ei, că moare, doar ca să renască imediat mai curat şi mai fericit… Când ii privea, în piept simţea o căldură şi o amorţeală nedefinită dar placută, ca atunci când îşi privea mama şi o îmbrăţişa…Şi deşi nu stia ce este, ceva din adâncul sufletului îl împingea spre ea, îi spunea că totul va fi altfel, din acel moment.
La început nu a luat în seama aceste sentimente, însă a văzut-o şi a doua zi, şi a treia…..şi era ceva de mirare. Parcă cineva sau ceva îi impingea să se cunoască. Aşa că la un moment dat, baiatul şi-a luat inima-n dinţi, şi deşi tremura în continuu, s-a hotărât să o întrebe cum o cheamă…
- Mă numesc Kahruna, dar îmi poţi spune Karu. Şi…ai dreptate. Nu sunt de pe aici şi nu cunosc pe nimeni….
Şi asta a fost tot. Karu nu i-a spus niciodata mai mult. Era foarte misterioasă, însă tocmai acest mister îl atrăgea. Din acea zi, de câte ori umbla prin padure, ca un făcut, Karu era întotdeauna printr-o poieniţă…Şi de câte ori o vedea, tot întunericul dintre copaci şi din sufletul lui dispărea, lăsînd loc căldurii care parcă o emana fata...Cu timpul, au început să vorbească, şi chiar s-au împrietenit….Doar ca Destinul să îi despartă…
Într-o zi, Karu i-a spus băiatului că nu se vor mai putea vedea, că trebuie să plece acasă. Însă să nu dispere, că nu va mai fi niciodată singur…Şi atunci, printr-o minune, deasupra lor a răsărit o stea.
- Vezi steaua asta? Este Kahruna’o Yonda, Steaua de Cristal. Ea va rămâne mereu deasupra pădurii să îţi dea lumină şi căldură, şi oridecâteori vei vrea să vorbeşti cu mine, gândeşte-te la ea. Kahruna este magică, şi are puterea de a transmite gândurile tuturor care au sufletele legate…Dă-i gândurile tale ei şi eu le voi auzi.
Şi Karu a plecat, iar Arien nu a mai văzut-o de atunci. La început a suferit, însă apoi şi-a adus aminte de Steaua Magică de Cristal. Şi de atunci, când se simţea singur, se gândea la ea, şi spera ca prietena sa să îl audă. Spera să se întoarcă, spera să o revadă fie numai şi pentru câteva clipe…Spera la ceva ce nu putea avea. Cu timpul, a început să petrecă din ce în ce mai multă vreme cu gândul la stea, şi nu se mai simţea singur. Şi într-o noapte, când lumina Kahrunei era mai strălucitoare ca de obicei, la fereastra casuţei lui Arien a apărut Karu. Ceea ce i-a spus atunci, nu va uita niciodată…i-a spus ca ea este Steaua de Cristal, că i-a auzit gândurile, chemările, dar că ea nu se va mai putea întoarce niciodată pe Pământ, pentru că Eea, Marele Cârmuitor al Cerului îi interzice asta. Însă, să ştie că, chiar dacă nu se vor mai putea vedea niciodată, ea, Kahruna, va străluci întotdeauna pentru el.
Arien a fost atât de şocat, încât nu a putut spune nimic…doar tremura.
A încercat să renunţe la tot, să nu se mai gândească la Karu, însă de câte ori reuşea, în sufletul lui se năştea un gol adânc şi negru, care îl înspăimânta. Îl ardea, şi durerea era mult mai mare decat a torturii pe care o îndurase în minele de diamantin ale demonilor. Simţea că din inima lui picură sânge, că în el are un vârtej care absoarbe tot, care îl macină fără al distruge, care îl chinuie… Şi din toate modalităţile câte încercase până atunci, doar “Fata Cu Ochii Ruginii” îl putea face să dispară. Işi amintea atunci din nou de ea…ştia că nu o va mai putea vedea niciodată, ca nu putea visa la ea, pentru că visele întotdeauna rănesc, însă tânjea după lumina caldă pe care ea i-a aprins-o în suflet. Îşi dorea să o vadă, însă încerca să nu ia în seamă visele…”Nu o cunosc mai deloc…Distanţa dintre noi e prea mare…..nu există nici un sentiment care să se nască doar dintr-o scânteie, şi aşa, deodată….Ea nu este ca mine….”. Aceste cuvinte şi le repeta în continuu în minte …şi atunci, vălul întunecat îi acoperea din nou sufletul, şi îl îngrozea; decât gândul la Karu îl putea încălzi, şi exact asta nu putea face.
Anii au trecut, şi Arien a ajuns doar o umbră; o pată întunecată în negrul de smoală al pădurii, un spirit ars de propria lui flacără. A oscilat în tot acest timp între dorul faţă de Karu şi realitatea, lipsa viselor, prezenţa mantiei negre şi umede de singurătate…O visa în fiecare noapte, îl alina cu prezenţa ei, pentru ca a doua zi să se simtă vinovat că a îndrăznit măcar atât. Îşi mai dorea încă o şansă, voia să nu mai fie doar un nume, voia pe cineva care să îl aline. Nu stia ce să facă….
…Până într-o zi, când a aflat că în satul învecinat trăia un om foarte bătrân, care cunoştea o vrajă din Străvechime, de pe vremea elfilor, care putea transforma pulberea stelară pe care oricine o avea în suflet, într-o stea adevărată. Numai că strălucirea te omora pe loc, şi renăşteai doar pe bolta cerească, ca astru dătător de lumină, ca o scânteie ce va lumina de-a pururi întunecimea universului
Tânărul nu a mai stat atunci pe gânduri…ştia că nu va putea trăi aşa în continuare, că balanţa sufletului său se va înclina mereu şi că asta îl va ucide. Avea nevoie de Karu, avea nevoie să fie întreg iarăşi, avea nevoie de echilibru. Şi doar ea i-l putea da.
Şi de atunci, pe cer se pot vedea şi acum două stele îngemănate: Kahruna’o Yonda, care îşi varsă lumina asupra Pădurii Întunecate (care de atunci s-a numit Pădurea Stelei) şi asupra stelei sale pereche, şi Arien, care o imploră să nu îşi înceteze văpaia, să îşi reverse pentru eternitate strălucirea care, desşi îl pârjoleşte cu puritatea ei, îi distruge şi craterul întunecat şi rece de deznădejde.
Atât am auzit şi eu, şi atât vă spun şi dumneavoastră…Menestrelii trecutului au transformat această legendă în baladă, pe care o cântă cu glasurile lor subţiri, oriunde se duc. Probabil o veţi mai auzi, dar într-o altă formă….eu atât am ştiut, şi atât vă spun. Dacă vă întristează, poate oamenii ca dumneavoastră îi vor găsi alt sfârşit…dar lucrul acesta nu îl poate şti decât Timpul..
Au trecut atâtea milenii de atunci, încât nimeni nu mai ştie care a fost adevărata curgere a faptelor, pentru că, de-a lungul timpului,”Cântul stelelor gemene” s-a îmbogăţit, luînd câte ceva de la fiecare popor care l-a transmis mai departe.
Eu o să v-o spun aşa cum am auzit-o şi eu de la străbunii mei şi imi cer iertare de pe acum, dacă voi face unele fapte uitate. Aceasta se întâmplă din cauza că, în mărginirea lor, oamenii nu au reuşit niciodată să cuprindă cu mintea întreaga poveste, si să inteleaga Adevărul…
Se spune, că, în tărâmul îndepărtat al Tirionului, trăia un baiat, care este chiar eroul acestei povestiri: Arien era orfan; părinţii lui murisera în războiul împotriva Nemilosului Zhha’Duum, Stăpânul Demonilor, odată cu majoritatea întregului său clan, în bătălia de pe câmpia Dua Karna. El însuşi fusese luat prizonier, însă după câţiva ani de captivitate, când a învăţat labirintul de mine în care era sclav, a fugit. A păcălit paznicii, şi până să realizeze ei, a dispărut în măruntaiele pământului. Numai că a ieşit imediat la lumină prin pasajul secret la care a trudit din greu pe perioada întregii lui captivităţi. Plin de răni şi vânătăi s-a întors în fostul lui sat, şi credea că va găsi alinare..însă toţi îl priveau ca pe o iscoadă a răului, un spion al demonilor care voia doar să îi învrăjbească. Aşa că, a fugit…a fugit cât l-au ţinut picioarele, şi s-a ascuns în Pădurea Întunecată, de unde nu a mai ieşit niciodată. Au trecut 10 cicluri de atunci, şi nimeni nu i-a simţit lipsa…nimeni nu a avut nevoie de el, nimeni nu a întrebat de soarta lui.
Până într-o zi. Pe când se juca în întunecimea pădurii cu animalele, din neant a apărut o căprioară albă, care părea să îl cheme, părea că vrea să îl facă să o urmeze. Şi aşa a şi făcut, până într-o poiană, unde a văzut o prea-frumoasă fată, care l-a fermecat încă din prima clipă…păru-i lung până la pământ scăpăra în lumina apusului, în nuanţe de galben şi violet… privirea îi era limpede şi adâncă ca apele ce izvorăsc din înaltul Munţilor Palëon…Dar ochii ei nu erau albaştri, ca ai neamului Naldar, ci aveau o culoare nedefinită; însă de câte ori îi privea, Arien se gândea la frunzele ruginii ale Sezonului Recoltei, la cerul de dinaintea răsăritului soarelui şi la norii Kirama brun-aurii, ce apar întotdeauna după o furtună puternică…Când îi privea se pierdea… Simţea că se înneacă în ei, că moare, doar ca să renască imediat mai curat şi mai fericit… Când ii privea, în piept simţea o căldură şi o amorţeală nedefinită dar placută, ca atunci când îşi privea mama şi o îmbrăţişa…Şi deşi nu stia ce este, ceva din adâncul sufletului îl împingea spre ea, îi spunea că totul va fi altfel, din acel moment.
La început nu a luat în seama aceste sentimente, însă a văzut-o şi a doua zi, şi a treia…..şi era ceva de mirare. Parcă cineva sau ceva îi impingea să se cunoască. Aşa că la un moment dat, baiatul şi-a luat inima-n dinţi, şi deşi tremura în continuu, s-a hotărât să o întrebe cum o cheamă…
- Mă numesc Kahruna, dar îmi poţi spune Karu. Şi…ai dreptate. Nu sunt de pe aici şi nu cunosc pe nimeni….
Şi asta a fost tot. Karu nu i-a spus niciodata mai mult. Era foarte misterioasă, însă tocmai acest mister îl atrăgea. Din acea zi, de câte ori umbla prin padure, ca un făcut, Karu era întotdeauna printr-o poieniţă…Şi de câte ori o vedea, tot întunericul dintre copaci şi din sufletul lui dispărea, lăsînd loc căldurii care parcă o emana fata...Cu timpul, au început să vorbească, şi chiar s-au împrietenit….Doar ca Destinul să îi despartă…
Într-o zi, Karu i-a spus băiatului că nu se vor mai putea vedea, că trebuie să plece acasă. Însă să nu dispere, că nu va mai fi niciodată singur…Şi atunci, printr-o minune, deasupra lor a răsărit o stea.
- Vezi steaua asta? Este Kahruna’o Yonda, Steaua de Cristal. Ea va rămâne mereu deasupra pădurii să îţi dea lumină şi căldură, şi oridecâteori vei vrea să vorbeşti cu mine, gândeşte-te la ea. Kahruna este magică, şi are puterea de a transmite gândurile tuturor care au sufletele legate…Dă-i gândurile tale ei şi eu le voi auzi.
Şi Karu a plecat, iar Arien nu a mai văzut-o de atunci. La început a suferit, însă apoi şi-a adus aminte de Steaua Magică de Cristal. Şi de atunci, când se simţea singur, se gândea la ea, şi spera ca prietena sa să îl audă. Spera să se întoarcă, spera să o revadă fie numai şi pentru câteva clipe…Spera la ceva ce nu putea avea. Cu timpul, a început să petrecă din ce în ce mai multă vreme cu gândul la stea, şi nu se mai simţea singur. Şi într-o noapte, când lumina Kahrunei era mai strălucitoare ca de obicei, la fereastra casuţei lui Arien a apărut Karu. Ceea ce i-a spus atunci, nu va uita niciodată…i-a spus ca ea este Steaua de Cristal, că i-a auzit gândurile, chemările, dar că ea nu se va mai putea întoarce niciodată pe Pământ, pentru că Eea, Marele Cârmuitor al Cerului îi interzice asta. Însă, să ştie că, chiar dacă nu se vor mai putea vedea niciodată, ea, Kahruna, va străluci întotdeauna pentru el.
Arien a fost atât de şocat, încât nu a putut spune nimic…doar tremura.
A încercat să renunţe la tot, să nu se mai gândească la Karu, însă de câte ori reuşea, în sufletul lui se năştea un gol adânc şi negru, care îl înspăimânta. Îl ardea, şi durerea era mult mai mare decat a torturii pe care o îndurase în minele de diamantin ale demonilor. Simţea că din inima lui picură sânge, că în el are un vârtej care absoarbe tot, care îl macină fără al distruge, care îl chinuie… Şi din toate modalităţile câte încercase până atunci, doar “Fata Cu Ochii Ruginii” îl putea face să dispară. Işi amintea atunci din nou de ea…ştia că nu o va mai putea vedea niciodată, ca nu putea visa la ea, pentru că visele întotdeauna rănesc, însă tânjea după lumina caldă pe care ea i-a aprins-o în suflet. Îşi dorea să o vadă, însă încerca să nu ia în seamă visele…”Nu o cunosc mai deloc…Distanţa dintre noi e prea mare…..nu există nici un sentiment care să se nască doar dintr-o scânteie, şi aşa, deodată….Ea nu este ca mine….”. Aceste cuvinte şi le repeta în continuu în minte …şi atunci, vălul întunecat îi acoperea din nou sufletul, şi îl îngrozea; decât gândul la Karu îl putea încălzi, şi exact asta nu putea face.
Anii au trecut, şi Arien a ajuns doar o umbră; o pată întunecată în negrul de smoală al pădurii, un spirit ars de propria lui flacără. A oscilat în tot acest timp între dorul faţă de Karu şi realitatea, lipsa viselor, prezenţa mantiei negre şi umede de singurătate…O visa în fiecare noapte, îl alina cu prezenţa ei, pentru ca a doua zi să se simtă vinovat că a îndrăznit măcar atât. Îşi mai dorea încă o şansă, voia să nu mai fie doar un nume, voia pe cineva care să îl aline. Nu stia ce să facă….
…Până într-o zi, când a aflat că în satul învecinat trăia un om foarte bătrân, care cunoştea o vrajă din Străvechime, de pe vremea elfilor, care putea transforma pulberea stelară pe care oricine o avea în suflet, într-o stea adevărată. Numai că strălucirea te omora pe loc, şi renăşteai doar pe bolta cerească, ca astru dătător de lumină, ca o scânteie ce va lumina de-a pururi întunecimea universului
Tânărul nu a mai stat atunci pe gânduri…ştia că nu va putea trăi aşa în continuare, că balanţa sufletului său se va înclina mereu şi că asta îl va ucide. Avea nevoie de Karu, avea nevoie să fie întreg iarăşi, avea nevoie de echilibru. Şi doar ea i-l putea da.
Şi de atunci, pe cer se pot vedea şi acum două stele îngemănate: Kahruna’o Yonda, care îşi varsă lumina asupra Pădurii Întunecate (care de atunci s-a numit Pădurea Stelei) şi asupra stelei sale pereche, şi Arien, care o imploră să nu îşi înceteze văpaia, să îşi reverse pentru eternitate strălucirea care, desşi îl pârjoleşte cu puritatea ei, îi distruge şi craterul întunecat şi rece de deznădejde.
Atât am auzit şi eu, şi atât vă spun şi dumneavoastră…Menestrelii trecutului au transformat această legendă în baladă, pe care o cântă cu glasurile lor subţiri, oriunde se duc. Probabil o veţi mai auzi, dar într-o altă formă….eu atât am ştiut, şi atât vă spun. Dacă vă întristează, poate oamenii ca dumneavoastră îi vor găsi alt sfârşit…dar lucrul acesta nu îl poate şti decât Timpul..
